Africa Europe Challenge

Visul copilariei
A trece Ecuatorul la bordul unei bărci cu vele – ce mai vis! În copilărie, în timp ce citeam călătoriile căpitanului Cook, îmi imaginam cum va fi când voi vedea în zare lumea mirifică a insulelor din sudul Pacificului, din postura de căpitan al corăbiei mele.

Ani in sir, am tot visat despre asta, am tot construit castele pe nisip, pe care vanturile vietii le-au imprastiat...

Poate, in anul care vine acest vis (si acesta!) se va realiza. Mai sunt multe ecuatii de rezolvat. Va trebui sa transpir sange, asa cum am mai transpirat pentru realizarea altor vise. Dar lupt pentru realizarea unui vis care atinge dimensiunile unui continent! Chiar mai mult, daca iau in socoteala si drumul pana la Alexandria! Da, despre ocolul Africii e vorba, despre Africa Europe Challenge

Ca voi porni in aceasta aventura, este sigur. Intrebarea este - cu un echipaj national romanesc, sau mixt, cu oameni de pe multe meridiane.

Mai este un hop de trecut, in iarna asta va trebui sa conduc o barca de concurs din Franta, pana in Caraibe. Este un Open 60, una dintre cele cateva barci de acest tip, construite special pentru circumterre, in solo. Marsul va fi de circa 5000 mile marine, la viteza de croaziera a barcii, cam 20 de zile, poate cu una-doua zile mai mult. O incercare deosebita, o onoare imensa pentru mine, caci sunt foarte putini velisti in lume care au avut posibilitatea sa fie skipperi pe un Open 60! De acolo, programez o vizita de cateva zile la New York, sa vizitez doi prieteni dragi inimii si sufletului meu, Luminita si Victor, care locuiesc acolo.

Daca mi-ar fi spus cineva acum 20 de ani, ca voi trece in planificarea urmatoarelor luni, candva, astfel de drumuri, as fi spus probabil ca este un pic prea indraznet, ca resursele si capacitatile mele sunt cu mult depasite de asa ceva. Si iata, munca indarjita de zi cu zi, an dupa an, m-a adus pana aici! Uneori eu insumi ma indoiesc de realitate; Venetia a devenit pentru mine loc comun, am fost acolo de multe zeci de ori. In Triest am masa mea preferata in restaurantul in care ma intampina mai toata lumea cu "Ciao, Constantino!", nu numai personalul, ci si clientii vechi. In mai toate porturile Adriaticii, pe ambele tarmuri, am cunoscuti, nu ma simt strain.

S-ar putea spune ca e vorba de o viata care s-a realizat, dar aparentele inseala. De fapt, abia acum incep sa traiesc, ca sa zic asa, cu adevarat.