Who is who: gVincentiu

“Nu pot să uit când am lăsat barca de 10+1 la apă şi am plecat spre mal în dreptul SNL Chituc, bricul fiind ancorat la câteva mile în larg. Parcă refăceam un 1492, film care tocmai apăruse pe ecrane. Barca grea, cu dame, noi tineri marinari trăgând câteva mile spre mal, acostarea pe malul sălbatic, plin de scoici, un aer nerespirat încă de nimeni. O altă viaţă, un altfel de drum. Amintiri frumoase, bricul la ancoră profilându-se la orizont, noi vâslind apoi către el, urcatul la bord pe scara de pisică, barca leganându-se în grui ...”



CrocodiluDiluDilu: Ce a însemnat pentru tine să fi numit “Barcaholicul anului 2010”?
gVincentiu: Sincer să fiu, a fost o surpriză, deoarece mă aşteptam la nominalizarea unor colegi cu mult deasupra mea ca realizări, pregătire, îndemânare, dedicaţi apelor şi cu multe mile marine la bord. Dar, aşa cum am recunoscut, am înţeles că 2010 fiind un an dificil şi criteriile de alegere a “barcaholicului anului 2010” au fost cel puţin cu 25% coborâte. Foarte mult a contat faptul că aprecierea colegilor de forum m-a motivat să mă implic şi în alte proiecte, cel puţin pentru a ţine legătura şi a trăi pasiunea alături de oameni de calitate.

Aşa cum sunt stelele pe marca de comandant şi pentru mine, titlul de “barcaholic 2010” va fi o stea pe*pavilionul meu. Doar voi fi comandant de flotilă: caiac, windsurfboard, velier şi ce vor mai fi, comenzile pentru proiectele "Izvor X" fiind eşalonate pe mai mult de zece ani.

CDD: Cum a fost copilăria ta? Cum ai ajuns să fii legat de lumea navelor şi a ambarcaţiilor?
VG: Multumesc pentru această întrebare. Este una care stârneşte multe emoţii şi amintiri. Pur şi simplu ai reuşit să mă pui serios pe gânduri. Regresând în timp, am reuşit a mă duce la prima amintire palpabilă legată de ape, amintire pe care o retrăiesc şi acum de parcă s-ar fi întâmplat ieri: eram la cămin, deci până în şase ani şi mergând spre baie am văzut pentru prima oară dulapul de jucării ascuns pe hol, după o perdea. Curiozitatea m-a făcut să dau un colţ la o parte, privirea căzându-mi pe un catamaran cu flotoare portocalii cu o vela albă, din plastic. L-am admirat şi l-am pus înapoi şi de atunci de fiecare dată când treceam pe lângă dulapul respectiv nu mă puteam abţine să nu ridic colţul draperiei şi să-l văd macăr că este acolo: portocaliu cu alb, flotoare moi.... Pe atunci jucăriile erau standard şi într-o gamă restrânsă. Probabil mulţi dintre colegii barcaholici îşi amintesc cu emoţie lucrul acesta. Atunci, ca orice copil, mi-am dorit şi eu unul însă nu a fost să fie. Curios este faptul că încă îmi mai doresc, iar Izvor 11 (http://www.wallerdesign.com.au/wal880.html) este visul cu care adorm astăzi.

În schimb, colindând prin magazinele de jucării am remarcat corabia de plastic maro, cu două catarge subţiri negre, cu vergi şi pânze tot albe şi din plastic, ce trebuia asamblată. Cu aceasta am dus multe bătălii navale în cada de baie, contra savonierelor verzi şi galbene, închipuindu-mi că discul de inox al preaplinului este soarele ce răsare pe întinsul apelor.

Aşa de mult mi-a placut, încât după ce am "scufundat-o" pe prima, am mai avut nevoie de încă una spre a-mi fi sufletul împăcat.
Apoi a venit vremea Omului din Atlantis şi a schooner-ului din Linia Maritimă Onedin, seriale pe care le urmăream cu sufletul la gură şi chiar dacă nu înţelegeam prea multe, pentru mine totul era real şi fabulos. Acestea sunt primele filme la care am început să citesc subtirarea şi cred că în subconştient aceasta a fost legătura definitivă cu lumea apelor, dacă nu cumva exista cu mult timp înainte de a mă naşte. Zic aceasta deoarece, mai târziu, pe la 14-15 ani, mama mi-a spus că atunci când nu eram nici de o lună în burtica ei, i-a ghicit o doamnă respectabilă că "mă vede în uniformă la cârma unei corăbii".

Tot atunci am început să fug cu cheia de gât, pe malul Dunării şi să construiesc bărcuţe din polistiren, cu catarge din crenguţe şi vele de hârtie pe care le puneam pe apă şi le urmăream cu gândul până pe mările cele furtunoase şi pline de piraţi, chiar dacă vântul le ducea înapoi pe uscat. Era 1979, anul când s-a înfiinţat la Galaţi, Dn. 73 Vedete Dragoare.
La începutul anilor '80, când aveam ore de atelier în care ne dădeam mâne cu traforajul şi făceam suport de chibrituri decupând formele predesenate pe placaj, am auzit de la tatăl meu că plecăm în concediu la Lacul Vidraru. Apă este? Atunci barcă să fie. Mi-am încropit o pagaie dintr-un lemn de la o coadă de mătură tăiată cu bomfaierul și cu pana dintr-o foaie de placaj de traforaj, prinsă cu un cui. De plutit aveam o saltea cehoslovacă gonflabilă Barum, roşie cu dungi galbene şi maro, cum multe erau în România.

Mi-aduc aminte că era o zi călduroasă de vară, iarba verde, apa limpede dar rece. Mi-am umflat salteaua şi păşind uşor printre crengi am intrat în apă. Am pliat partea de jos şi m-am urcat în fund pe ea cu pagaia într-o mână. Fericire deplină, suflet împlinit, vis realizat...

Bineînţeles că în cîteva minute s-a înmuiat placajul şi s-a exfoliat, dar ce mai conta: momentul era deja trăit. Destinul fusese împlinit. Ce trebuia să se facă a fost făcut.
Hrănit de aventurile lui Jack Yves Cousteau ce rulau la TVR dar şi de literatura cu nuanţă marină, din care subliniez doar câteva titluri: Doi ani pe mare - Richard Henry Dana, Jr, Odiseea capitanului Blood - Rafael Sabatini, Jurnal de bord - Jean Bart, destinul mi-a îndrumat paşii unde a trebuit, deoarece în clasa a VIII-a, când am auzit de Liceul Militar de Marină din Constanţa am fost primul înscris pe listele celor de la Centrul Militar.

CDD: În ce măsură Liceul Militar te-a apropiat de nave?
VG: Parcã mã vãd în vara anului 1987 plecând spre Constanţa pentru a da admitere şi apoi în toamnã, pãrinţii ducându-mã cu maşina pentru a începe noua viaţã. Grea, dificilã, dar cu amintiri frumoase. Ar fi multe de spus, poate într-un topic separat, mai ales cã sunt barcaholici ce mi-au fost colegi, însã mã rezum numai la câteva legate strict de bãrcuţe. La sfârşitul fiecãrui an aveam o lunã de practicã în iulie-august. Mi-aduc aminte de prima practicã marinãreascã ce am fãcut-o în 1988 la Staţiunea de Pregãtire Marinãreascã de la Palazu. Atunci am aflat ceea ce înseamna o iolã, o barcã cu rame, cu dame, ce înseamnã armamentul unei bãrci, ambardee, noduri marinãreşti, bandulã, centuri şi veste de salvare, noţiuni ce erau doar teoretice în timpul anului. Mi-aduc aminte cã am ieşit pe Siutghiol cu o barcã de 10+1, în care coleg la rama II, în babord mi-era Tarzan şi am tras la rame pânã la restaurantul de pe insula Ovidiu. A fost o ieşire frumoasã, în care am învãţat ce înseamnã trasul la rame şi urmãrile lui: bãtãturile în palmã, uneori pânã la sânge, bronzatul pe gât şi pe braţe, ca tractoriştii - ziceam noi, apa din butoiul de lemn al bãrcii bãutã cu pãhãruţul de alamã, ce înseamnã sã fii mare - tragi la rame ca la galerã şi ce înseamnã sã fii mic - stai observator în prova cu binoclul. Anul urmãtor am mai fost la Şantierul Naval Mangalia, acolo vãzând în construcţie Vedetele de Patrulare Fluviale şi bãrcile cu propulsie prin jet de apã, destinate Deltei Dunãrii şi apelor mici.


A urmat apoi practica din vara lui 1989, la Centrul de Instrucţie a Marinei de la Mangalia. Aici am învãţat semnalizarea cu pavilioane braţe, cu eclipsa, aruncarea bandulei, noduri marinãreşti, am împletit preşuleţe şi celebrul pumn de maimuţã. Tot de la maiştrii de aici am reţinut cã în lume se cunosc aproximativ 2000 de noduri marinãreşti. Aici am vãzut pentru prima oara crucişãtorul Muntenia, devenit ulterior Fregata Mãrãşeşti, ce pe atunci era în construcţie.
Cât despre ieşirile pe apã, în afarã de cele în bãrci de 10+1, cu colegul Marius la rama II, am ieşit cu DR9 pentru prima oarã pe mare. Încã mai sunt vii amintirile de atunci: manevrele de ieşire şi de intrare în port cu marinarii aliniaţi pe punte, marşul pânã la câteva mile de coastã, recunoaşterea reperelor de la mal, navigaţia de zi şi de noapte, ce înseamnã carturile, cuşeta de sus de sub tambuchiul cazarmei prova (vezi foto), valurile ce ajungeau pânã pe punte, lumina albastrã de veghe, visul în care m-am scufundat şi am scos un melc de mare. E o senzaţie ciudatã sã te trezeşti deodatã la câteva mile de coastã şi numai apã cât vezi cu ochii. Sistemele de referinţã devin relative şi simţi puternic lipsa reperelor fixe, palpabile, vizuale, auditive în care este ancorat subconştientul. Eşti copleşit de imensitatea cerului, a orizontului lichid, simţi cum genunchii nu te mai ascultã, îţi vine sã te apleci sub o povarã nefireascã şi strângi balustrada mai tare în mâini. Eşti mic, în faţa necuprinsului, începi sã auzi bãtãile inimii în urechi şi pentru prima datã te simţi al naibii de singur şi de nesigur pe tine.

Revenind la liceu, în anul III am învãţat cu CR I Şlivãţ navigaţia costierã, esimatã, aparate de navigaţie: compasul magnetic, repetitoare, folosirea alidadei, a sextantului, girocompasul Kurs 4, mişcãrile de inerţie şi precesie, punerea punctului pe hartã, determinarea poziţiei cu relevmente, unghiuri, distanţe, declinaţia şi deviaţia, deriva de vânt, curent şi alte minunãţii ca: Dg, Dc, Da, Rpv, curentul intră, vântul iese din compas.

Ţin minte cã mereu era şugubãţ şi pus pe glume, tot el dând rãspunsul la efectul unui moment deviator asupra giroscopului: Ce ştii tu, mã, despre precesie e efectul razelor de lunã asupra papucilor de gumã !!!

Papuci de gumã sau gabieri am terminat totuşi liceul cu un Certificat de Marinar ce-mi dãdea dreptul la încadrare în muncã. Nu prea am ce sã zic despre ultimul an, plin de fete, discoteci, soare, plajã, baie în mare, Mamaia, satul de vacanţã, Ring-ul din Costineşti, bairame şi chindii cãci acestea nu sunt legate de bãrcuţe ci de viaţa de marinar. Iar dacã sãrim gardul, ajungem de la şcoala de haiduci, la Academia Navalã.

CDD: Spune mai departe ...
VG: Am pășit pe portile Academiei Navale, în 1991, lăsând scoala de haiduci pentru începutul unei vieţi profesionale, noi cei din LMM având un oarecare ascendent asupra celor din viata civilă în sensul că ştiam cam cu ce se mănâncă marinăria şi viaţa cazonă. Mi-aduc aminte că vroiam să ajung la marina civilă, însă IMC-ul, actuala Universitate Maritima Constanţa, s-a desprins în 1990 de ANMB. Asta e, mi-am zis şi în marina militară sunt tot marinari.

Viaţă de student cu amintiri multe şi frumoase, însă spre a nu plictisi cu detalii poate neinteresante mă voi rezuma numai la aspectele marinăreşti. După primul an de şcoală, în vara lui 1992 a urmat practica, ce a ţinut până de Ziua Marinei ce a culminat pentru mine cu participarea la concursul de bărci, în rada portului Tomis. Am mai scris aici (http://www.barcaholic.ro/showthread....entru-windsurf) cam cum se desfăşura un antrenament, însă nu am spus că în acel an am luat premiul III la concursul de 10+1 concurând cu echipaje de la nave, Bric, Şcoala de Maiştri şi Politie de Frontieră. Slăbuţi tare poliţistii, cel puţin eu nu-mi aduc aminte să fi luat ei vreun premiu la activităţile marinăreşti. Nici macar la fuga-n sac sau cu oul în lingură :-). Tot în aceasta vară, colegi din an au facut practica pe Siutghiol şi apoi au iesit pe mare cu barcute de tip Optimist de la Clubul de Yachting al ANMB sub conducerea comandorului Ţigănaş, ce prezida pe atunci această formaţiune sportivă.


Anul următor am gustat din plin marinăria la bordul NS Mircea, pe care am facut practică aproape patru săptămâni. Aici am trăit clipe de neuitat începând de la dormitul în hamac şi terminând cu urcatul în fiecare dimineaţă pe sarturi până la crucetă, suficient de sus pentru ca adrenalina să alunge orice urmă de somn. În linii mari, fiindcă pot fi retrăite multe amintiri, mai ales la o stacană de rom cu marinarii de pretutindeni, viaţa la bordul lui Mircea a decurs aşa: în primul rând ni s-a repartizat un cheson la doi elevi în care ne ţineam efectele în sacii de marinar (eram totuşi peste 100 de inşi) iar primul nod pe care l-am învăţat (cine a avut nevoie) a fost nodul de foarfecă simplu sau dublu pentru a ne lega hamacele de suporţii din tavan. Bineînţeles că seara, până să intrăm în cazarmă ne mai schimbam unii altora nodurile pentru a glumi cu dezlegatul hamacului la unul din capete, numai coloana şi coatele noastre ştiind ce înseamnă o căzătură cu hamac cu tot.

Urcând pe schelă la bord şi salutând pavilionul navei, am fost uimit de câte parâme şi manevre am văzut, însă după primele zile când am primit carnetele de roluri, totul s-a limpezit. Aveam în fiecare zi câte şase ore de pregătire marinărească, roluri şi exerciţii. Astfel am învăţat codul de pavilioane, vitalitate navei, rolurile pentru diverse activităţi şi tot bricul de la măr la chilă. Pentru cine este interest , am ataşat caietul de practică de acum 18 ani. Am plecat apoi de la cheu pentru marşuri de instrucţie pe Marea Neagră ajungând până la Istambul. Nu pot să uit când am lăsat barca de 10+1 la apă şi am plecat spre mal în dreptul SNL Chituc, bricul fiind ancorat la câteva mile în larg. Parcă refăceam un 1492, film care tocmai apăruse pe ecrane. Barca grea, cu dame, noi tineri marinari trăgând câteva mile spre mal, acostarea pe malul sălbatic, plin de scoici, un aer nerespirat încă de nimeni. O altă viaţă, un altfel de drum. Amintiri frumoase, bricul la ancoră profilându-se la orizont, noi vâslind apoi către el, urcatul la bord pe scara de pisică, barca leganându-se în grui ... Cumva sunt emoţii care te maturizează, care te învaţă ceea ce înseamnă un echipaj, o navă, ce înseamnă marinăria dincolo de spectacol, de paradă, de aventuros.

Am plecat apoi spre coasta Turciei şi fiindcă deja învăţasem să manevrăm velele, să braţăm vergile zburând pe sarturi şi vergi, am navigat şi numai cu vântul. Atunci pentru prima oară am simţit o conexiune peste timp cu marinarii din vremea marilor corăbiilor cu pânze. Aceleaşi sentimente, aceleaşi trăiri, aceleaşi emoţii. Ele sunt, există şi trăiesc peste timp, depinde numai de oamenii ce doresc a fi marinari să le întâlnească, să le simtă şi să le trăiască pentru a deveni adevăraţi oameni ai apelor. Nu restricţionez numai la tall ship deoarece sunt sigur că aici nu marimea contează, ci să fii sub vele.

"La front, pe vergi!" şi ne-am făcut intrarea în rada portului Istambul. Au urmat vizitele de rigoare, schimbul de experienţă cu Academia lor Navală. Aici remarc doar faptul că milităria de carieră în Turcia este tradiţie de familie, în special în domeniul maritim. Şcoala lor este construită de americani pe o peninsulă întreagă, unde au totul la dispoziţie începând de la săli de sport, bazine de înot, apartamente de locuit (inclusiv pentru părinţii ce vin în vizită), gradiniţă şi şcoală, radă pentru yahturile, caiacele şi bărcuţele lor şi până la laboratoare , bazine pentru simulări la scară cu modele telecomandate. O diferenţă imensă între şcoala românească, est europeană şi modelul vestic construit în Bosfor. Viaţa de noapte din Istambul (să nu uităm ca suntem în 1993) începea seara când străzile şi piaţetele se animau de tineri, discotecile începeau să se umple cu bunătăţi din diverse colţuri ale lumii, iar "autobuzele", bărcile lor de pasageri cu volan în loc de timonă îşi începeau forfota pe ape.

Dar să lasăm viaţa de pe uscat şi să revenim la hamacele noastre. Drumul de întoarcere a fost plin de carturi de noapte şi de zi, pe teugă, la bompres sau la timonă, seara pe dunetă. Mi-aduc aminte că în cartul 12-4, un maistru mi-a acoperit repetitorul giro şi mi-a să ţin drumul după stele. Hm, uşor de zis, dar cum o fac? Uite, vezi linia formată de vârful catargului prova şi o oarecare stea? Ţine-l pe ea ! Întradevăr, câteva zeci de minute am mers aşa şi zău dacă m-am abătut de la drum cu câteva grade. Iar pasagerele pline de turişti şi de lumini treceau pe langă noi, probabil pe pilot automat….

Pe timpul marşului am prins şi o furtună cu mare de grad 4, fiind cartul 1. Mi-am pus pelerina de ploaie şi am plecat pe teugă. Stropit de spuma valurilor, cu stomacul în gât am reuşit să-mi fac datoria pâna la 12, urmărind spectacolul mării şi al bompresului ce uneori dispărea în valuri. Aşa e pe mare, unii fac cele mai grele carturi, în vreme ce alţii se “odihneau” pe puntea centru lângă catargul mare, unde efectele de ruliu şi tangaj se simt mai puţin.

Şi pentru relaxarea noastră am făcut şi baie în Marea Neagră, undeva unde avea 1600 metri adâncime. Coboram pe scara de pisică într-un bord, cu centura de salvare pe noi şi înotam de la prova până la un tangon ce avea o scară la capăt, pentru ca cei obosiţi să se poată prinde de ea, la larg fiind asiguraţi cu un echipaj într-o barcă. Papucii gabier, coafa şi pantalonii rămâneau aliniaţi pe punte, astfel încât să se ştie permanent numărul celor din apă şi dacă la întoarcere lipseşte vreunul la apel.

Ce să mai spun despre viaţa la bord: ridicarea şi coborâtul pavilionului, furbişarea alămurilor, curăţarea punţii de tec cu nisip săptămânal, bătăile cu apă de pe punte, carturile de noapte în care urmăream cerul înstelat şi descopeream constelaţiile învăţate la navigaţia astronomică dar şi ancora să nu derapeze, activităţile semnalate cu sifleea, trecerea timpului marcată cu bătăi de clopot, mirosul mării şi peştele prăjit pe plita din bucătărie (atunci când în staţionare mai aruncam firul în apă). Închie episodul practicii de pe bric cu un secret: cel mai frumos loc de odihnă pentru suflet este în plasa bompresului. Aici este o altă lume, zgomotele rutinei de la bord nu se mai aud, eşi doar tu şi marea, delfinii, foşnetul valurilor şi spuma lor, aerul sărat şi eşti primul…

În anii următori, practica nu a mai avut o aşa de mare împortanţă după aşa o experienţă şi în sinea mea îi invidiez pe cei care au traversat Atlanticul cu bricul, în 1976, de la care am avut ocazia ulterior să ascult poveştile din acea vreme.

În ’96 am terminat studiile şi visul frumos despre călătorii, marinari, oceane şi furtuni s-a transformat într-o meserie de zi cu zi. Sau cel puţin aşa am crezut.
CDD: Povestea ta e plină de cele mai bune ingrediente, din care fiecare poate să-şi imagineze supa lui. Nu pot decât sa te întreb cu sufletul la gură: şi? Mai departe? Ce s-a întâmplat după 1996?

VG: În 1996 am schimbat definitiv gulerul de marinar (mărginit de cele trei dungi albe în onoarea celor trei mari bătălii navale: Trafalgar, AbuKir şi Salamina) cu ochiul lui Nelson şi am simţit cum marea, din necunoscută, pasională, sălbatică devine apropiată, domestică. Într-un fel, mă recunoştea ca pe un om al valurilor. Bineînţeles că în marşurile pe care le-am făcut am prins-o şi calmă, şi furioasă, după cum avea toane, acum aducându-mi aminte de marşul din toamnă de la Sulina la Mangalia, pe o mare de gradul 6, când valurile înalte ajungeau spărgându-se până pe comandă. Nu ştiu cum e în marina civilă, însă în navy tradiţiile navale sunt respectate şi consfinţite prin Regulamentul Serviciului la Bord. Aici se salută pavilionul la urcare şi coborâre, se cere permisiunea comandantului navei de a urca la bord, se dă onorul la schelă, nimeni nu începe masa înaintea comandantului, carturile se anunţă prin clopot şi activităţile prin siflee iar viaţa la bord nu este deloc uşoară, confortul echipajului fiind ultimul lucru la care se gândeşte cineva, mai ales la navele mici.
Fortuit sau nu, am hotărât să cunosc şi viaţa dulce de la Dunăre aşa cum mi-era descrisă de marinarii bătrâni ce avuseră aventuri pe batrânul Danubiu. Ştiam deja din teorie că dacă la mare navigaţia este o ştiinţă, la fluviu devine o artă. Eh, ziceam, ce mare lucru să mergi cu un vaporaş pe Dunăre?


Responsabilitatea şi exerciţiul autorităţii nu pusese încă bine mâna pe mine când în 1997 m-am trezit secund pe o Vedetă Fluvială. Deja, aproape aveam un echipaj în subordine, cu marinari hârşiţi în marşuri lungi şi grele. Şi totuşi, nu de oameni mi-a fost frică la început, aşa cum am crezut, ci de faptul că a trebuit să uit tot ce am învăţat şi tot ceea ce am deprins pe mare. A trebuit ca orizontul să-mi fie brusc îngustat de maluri, apa liniştită de la mare aici curgea iar manevrele se făceau diferit. Dacă la mare îţi mai permiţi luxul de a pune cap compas şi de a visa, aici fiecare secundă poate deveni fatală.

Apăreau termeni pe care nici nu-i găseam în vreun dicţionar maritim şi nimeni nu ţi-i preda la şcoală: ştorţ, auştek, ambosare, întinsură, pui, rondou, tendar, puş, şcondru, grelcă nemaizicând de regulile de navigaţie şi manevra navelor. Aici începeau distanţele în kilometri, hărţile de navigaţie erau înlocuite de rutiere, iar navele nu mai stau la ancoră peste noapte ci se pun cu prova în mal. Mi-a cam tremurat inima când am văzut prima oara asta, mai ales că după ce s-a urcat prova pe mal, se mai ţin şi motoarele pe înainte până se dau legăturile la mal.

Dar, viaţa la Dunăre are un farmec aparte şi simţi de mii de ori mai puternic un marş pe Dunăre decât unul pe mare, aşa cum gustul somotelullui este diferit de hamsie. Aici, la Dunare, am descoperit arta navigaţiei, a manevrelor în spaţii înguste, a centimetrilor de apă de sub chilă, ajungând în scurt timp skipper de apă dulce, în primul rând pentru că am ştiut să învăţ de la oamenii bordului dar şi să ascult Dunărea. Îmi sunt vii amintirile din timpul marşurilor de la Turnu Severin până la Sfântul Gheorghe, braţul Chilia sau Sulina, sălbăticia şi frumuseţea braţelor Măcin, Vâlciu, nopţile când stăteam cu prova în mal agăţaţi de un şpring, în natura sălbatică, chiar dacă vara făceam saună la bord, iar iarna aburul respiraţiei îngheţa pe hublou dar și marșurile de noapte sau diminețile cu ceață densă când navigam numai după radiolocator.

Dar cum fiecare vis are un sfârşit, în 2003 am lăsat la bord uniforma cu ochiul lui Nelson şi am salutat pentru ultima oară pavilionul navei, coborând pe schelă cu inima pustiită, dar purtând pe umeri un sac de marinar, plin cu amintiri frumoase. De atunci, mereu simt acel gol în suflet şi încerc să-l umplu prin abordarea directă, închizând spirala vieţii: apă este? Caiac să fie! Vânt este? Ne facem o placă de windsurf şi un velier. Marea Neagră, Mediterana este? Atunci mai vedem…
CDD: Ce s-a întâmplat în 2003? Din ce motive se trece de la vedetă la caiac?

VG: În viaţă nu poţi faci întotdeauna ceea ce-ţi place şi câteodată trebuie sa renunţi la o viaţă pentru a începe alta. În cazul meu, nopţile reci de la bord cu sloiurile de gheață curgând la o jumătate de metru de mine, frigul ce emană din fierul care te înconjoară, umezeala şi-au spus cuvântul şi a trebuit sa iau drumul uscatului şi să povestesc la rându-mi din amintirile de peste ape.
CDD: Totusi, "a doua viaţă" este adânc ancorată în prima, ne-o dovedeste seria de proiecte "Izvor". Ce planuri de călătorie aţi făcut cu tandemul Fraga?
VG: Tandemul l-am făcut în primul rând pentru familie, pentru a-i obişnui cu gustul ieşirilor pe apă, începând cu Brateşul. Acum putem să luăm în piept Dunărea, iar la vară încercăm şi marea. Poate peste un an, doi mergem şi pe trasee mai lungi pe vreun braţ al Dunării sau de ce nu, la Vogalonga. Dar până atunci suntem hotărâţi să-i luăm cupa lui Bogdan la regata CSS6 secţiunea tandeme.

CDD: Dar cu noua placă? Care va fi "terenul de joacă"?
VG: Sunt puţini la noi care şi-au făcut o placă de windsurf iar dificultăţile sunt multe. Beneficiez de un sprijin nesperat de la colegul windfast (http://www.windsurfing1.ro/), un mare pasionat de windsurf de la care avem ce învăţa, măcar cum să iubim vântul şi velele, iar de la stimabilul solpet prin postările sale, orientare pentru construcţia corpului. Cred că prima iesire va fi pe Brateş, apoi pe Dunăre şi odată ce voi stăpâni suficient de mult acest sport, doar orizontul să-mi fie limita. Bineînţeles că abia aştept părerile profesioniste ale lui windfast, când va face probe pe Siutghiol cu o placă homemade, a cărei construcţie a început aşa, în joacă.

CDD: Vincenţiu, îţi mulţumesc pentru poveştile tale care am vrea să nu se mai termine şi îţi doresc să-ţi vezi toate “Izvoarele” plutind.
VG: Mulțumesc și eu tuturor barcaholicilor, fie măcar pentru că citesc aceste rânduri și să nu uităm: Vântul bate pentru toți la fel!