Sosim la Colon

Dimineaţă plumburie. Marea e ca dată cu călcătorul. Apa ei neagră reflectă frontul greoi ce ne ajunge din urmă, acoperindu-ne ca un capac. Vântul ar fi împrumutat scenei un aer de apocalipsă însă velele atârnă inerte şi ne târâm cu 3 noduri doar datorită micuţului Volvo. Constantin e atent: dis dimineaţă a evitat în ultimul moment coliziunea cu nişte traverse masive din lemn. Ici colo plutesc insuliţe de alge şi alte obiecte aruncate în mare de apele uscatului. Statisticile arată că cele mai multe yachturi pier la coliziunea cu containerele scăpate de pe marile nave, ce plutesc între două ape. Nu avem nevoie de aşa ceva aşa că supraveghem mereu întinderea apei.


Abia apucăm să strângem velele şi suntem prinşi în perdeaua deasă a unei ploi molcome şi calde. Picăturile mari formează băşicuţe pe suprafaţa mării. Îmbrăcat în costumul de goretex, Ovidiu e trimis să supravegheze orizontul. Totul e atât de calm încât ploaia pare o binecuvântare. Pe lângă noi trece feribotul Wallenius Wilhelmsen, apoi ploaia se opreşte şi ieşim cu toţii în cockpitul ud.


Skipperul se piaptănă, ceea ce, în lipsa reperelor uscatului ar fi fost un semn suficient că azi vom intra într-un port. E vesel, vizibil mai vesel ca de obicei. Să fie doar promisiunea unei beri şi-a unei mese luate la umbra unei umbreluţe? Sau poate încheierea cu succes a primei etape, a primelor 1000 de mile? Oricum, încă nu am avut un skipper atât de guraliv. Dacă Albă ca Zăpada vorbea şi cânta cu păsărelele pădurii, căpitanul nostru o face cu navele din vecinătate:


-Bă! Nu veni aici!

Sau cu noi:

-Nu trage de sprayhood, că iau o bâtă de baseball şi ... zbang!

Sau singur:

-Poa` să ningă, poa` să plouă, mie mi se rupe-n două, c-am canadiană nouă.


În această atmosferă ajungem la prima geamandură ce marchează şenalul de intrare printre digurile de beton reperate pe hartă. Pilotul automat este concediat şi Constantin trece la timonă, în timp ce eu cu Ovidiu facem obişnuitele preparative de acostare: montarea fenderelor şi legarea parâmelor de acostare la tacheţi. Şenalul e folosit intens în ambele sensuri de nave de mare tonaj, printre care ne strecurăm şi noi. Constantin apucă receptorul staţiei VHF şi lansează un apel către clubul nautic local ce ar trebui în mod normal să gestioneze marina:

- Club Nautico Caribe! Club Nautico Caribe! Sailling Yacht Promise Kept calling you! Sailling Yacht Promise Kept calling you!

Nici un răspuns. Skipperul mai repetă apelul de câteva ori, însă e clar că „la celălalt capăt” nu e nimeni, aşa că nu ne rămâne decât să ne descurcăm singuri. E dimineaţă, reperele de la uscat se văd clar, aşa că ne îndreptăm spre zona în care harta ne indică marina, din ce în ce mai contrariaţi, deoarece în acel loc începe portul comercial, cu danele lui uriaşe, mult disproporţionate faţă de dimensiunile noastre. Nici urmă de yachturi, în schimb zărim o pădure de catarge în partea opusă a acvatoriului, acolo unde harta indică un golfuleţ atrăgător. În faţa evidenţei ne lepădăm de falsele informaţii, banda cârma şi traversăm acvatoriul printre navele ce aşteaptă la ancoră intrarea în canal.


Oraşul Colon a rămas în pupa, în timp ce în prova avem, promiţător, maluri invadate de vegetaţie, cel mai probabil junglă. În faţa noastră iese pe jumătate din apă lunula unui vapor răsturnat, marcat cu geamanduri, avertizând asupra apelor puţin adânci. Suntem cu ochii pe indicaţiile de adâncime şi cu motorul torcând aproape la relanti ne angajăm prin gâtuitura golfului, pe lângă un vas cisternă ce face oficiul de pompă de combustibil. Dincolo de cotitura canalului începe marina, cu yachturi, cu palmieri, cu restaurant şi piscină. Fiecare, după moarte, vrea să ajungă în nirvana, însă marinarii, în timpul vieţii, se mulţumesc cu un loc protejat în care să arunce ancora. Nu cunoaştem topografia marinei aşa că tragem la primul loc liber. Avem deja puţină practică privind acostarea aşa că lucrurile merg uns şi la ora locală 11:45 suntem legaţi la cheu.

O fi portul nirvana pe pământ, or fi tânjind marinarii după beneficiile uscatului, însă abia legaţi la mal simţim că am pierdut ceva, în cazul de faţă răcoarea din larg. Cald. Foarte cald. Înarmat cu actele bordului şi flancat de Ovidiu, bun cunoscător al spaniolei, skipperul pleacă să rezolve formalităţile de intrare în Panama.

Rămas singur la bord, mă paralizează gândul că aventura mea nautică s-a terminat. O anume tristeţe mi se insinuează în suflet şi degeaba mă uit roată prin cabină căci nu găsesc nimic de care să mă agăţ, nimic care să pună distanţă între mine şi această stare. Realizez că mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut şi sunt sigur că dacă aş avea în palmă capătul parâmei aş merge mai departe. Îmi vin în minte cuvintele unui barcaholic: „nu plânge că s-a terminat, bucură-te că s-a întâmplat”. Chiar aşa! La urma urmei nu sunt un dezrădăcinat, mă aşteaptă o viaţă la fel de bună pe uscat, aceea pe care mi-am construit-o zi de zi. Sunt fericit că această călătorie a fost fericită, că am reuşit să-mi joc rolul onorabil şi că, în fond, mi-am îndeplinit un vis.

Mă adun de la nivelul punţii şi trec la acţiune. Pentru început sar pe chei şi inspectez priza de apă şi cea de electricitate. Pentru a ne putea racorda la sursa de apă e nevoie să repar ţeava fisurată şi pentru a ajunge la ea trebuie să golesc toată magazia. Evaluez spaţiul strâmt al cabinei: va fi teribil. Încep să car lăzile cu scule şi pachetele cu cele mai eteroclite lucruri, prilej cu care găsesc multe articole ce ne-ar fi fost utile, fără să ştim că de fapt le avem. Proprietarul, americanul, are de toate, de la unelte de pescuit şi echipament de scufundare, până la cleşti uriaşi de tăiat cablurile sarturilor în caz de pierdere a catargului. În căldura de saună a micuţei cabine de duş mă apuc să desfac peretele din fund, dincolo de care trebuie să fie boilerul cu circuitele sale de apă caldă. Ţeava fisurată nu are mai mult de 10cm lungime şi din fericire am zărit ceva asemănător atunci când am mutat lăzile cu scule. Pentru început desfac olandezul care o prinde la rezervorul boilerului şi blocat în spaţiul strâmt, e cât pe ce să mă ard cu aburii ce răsuflă pe lângă filet. Nu mă aşteptam să mai fie presiune în rezervor iar căldură nici atât, însă yachtul are două circuite de încălzire, unul trecând pe la motor şi probabil că asta explică temperamentul vulcanic al instalaţiei. Încetul cu încetul reuşesc să reduc la zero fâsâitul şi să desfac de tot olandezul, însă celălalt capăt al ţevii e prins într-un teu din plastic ce nu pare să aibă nimic demontabil şi cum nu vreau să stric mai mult decât pot să repar, mă hotărăsc să pun capăt aici intervenţiei mele tehnice.

A trecut mai bine de o oră de când prietenii mei sunt plecaţi cu actele şi Ovidiu apare pentru a mă chema la o bere. Echipajul lui Promise Kept ocupă loc la o măsuţă de pe terasa umbrită a restaurantului marinei Shelter Bay, sărbătorind şi răcorindu-se cu bere Panama.

-Aţi rezolvat cu actele?

-Nu încă. Se pare că şi asta e ţara lui „manana”. Orice soliciţi ţi se răspunde cu „manana”. „Manana, adică mâine?”, am întrebat, dar nu, manana semnifică un viitor incert, în orice caz, nu acum. De ce atâta grabă?

Chiar aşa. Mă gândesc la căldura de iad din cămăruţa boilerului, la cabina plină cu ace, brice şi carice şi nu văd nici un motiv pentru care n-am lenevi mai departe la umbră. Viaţa îţi rezervă şi bucurii şi cazne, dar azi, în acest colţişor călduros din America Centrală moneda a căzut cu partea norocoasă la vedere.

În cele din urmă suntem anunţaţi că formalităţile sunt îndeplinite şi putem să mutăm yachtul la pontonul central, mai aproape de facilităţile marinei. Executăm operaţiunea, ne branşăm la sursa de electricitate, apoi, împreună cu Constantin, reiau operaţiunile de reparaţii. Convenim că racordul e de unică folosinţă, adică clipsat şi deci că nu vom reuşi să zmulgem capătul de ţeavă decât distrugând garnitura cu gheare a „T”-ului. Din fericire găsesc o bucată de rezervă într-una din lăzi însă acum revine în atenţie capătul cu olandez pe care e presată o bucşă de bronz. De astă dată nu avem nici altă bucşă, nici vre-un cleşte de presat şi cum instalaţia funcţionează sub presiune şi deci, sunt excluse improvizaţiile, ne împotmolim şi o lăsăm baltă.

E trecut de prânz şi ni s-a făcut foame. Supa de ieri a fost prea bună pentru a nu încerca încă una. Folosind aceeaşi reţetă reuşesc să obţin acelaşi rezultat, plăcut şi de această dată, apoi mergem să ne bărbierim şi să facem duş. Sub apa caldă şi sub clăbucii parfumaţi ai săpunului retrăiesc sentimentele de plăcută acceptare a binefacerilor civilizaţiei, sentimente efemere, ce dispar după prima baie şi prima mâncare bună. Deocamdată însă, mă simt minunat: de ce mi-aş face probleme?



Cum ies de la duş, dau cu ochii de junglă. Nu-mi aduc aminte să mi-o fi dorit vreodată, însă faptul că zidul ei verde e aici, la doar câţiva metri, mă incită teribil. E atât de deasă încât nu poţi să te strecori înăuntru şi cu speranţa că voi găsi vreo cărare, fac câţiva paşi pe şoseaua ce părăseşte marina. Dincolo de bariera verde, în interior, jungla palpită de zgomote. Îmi aduc aminte de mirosul junglei perceput în larg, miros greu de umezeală, de humus şi de clorofilă. Paralel cu marginea drumului, prin stratul de frunze uscate descopăr o tăietură neagră, o dâră curăţată până la sol. E atostrada furnicilor. Urmăresc interesat coloanele de insecte ce o parcurg în ambele sensuri, purtând în spinare bucăţele de frunze de câteva ori mai mari ca ele.

Nu găsesc nici o breşă prin care să pătrund şi mă întorc la yacht. În dreptul lui Promise Kept, pe ponton, a apărut o pereche de şlapi iar în cokpit Constantin discută cu un tânăr de culoare. E agentul venit să negocieze trecerea prin canal. Omul pretinde 1900$ din care 900 ca taxă ce se plăteşte la bancă statului Panama iar 1000, un fel de garanţie ce se restituie în cazul în care traversarea se încheie fără incidente. Constantin a programat şapte zile pentru această etapă dar agentul nu se angajează la mai puţin de zece. Între cele două oceane nu sunt mai mult de 80 de km şi traversarea durează cam o zi, însă traficul e intens şi trebuie să aştepţi ceva până să-ţi vină rândul. Skipperul negociază termenii. Iniţial solicită o reducere, apoi e de acord să plătească suma cerută în schimbul scurtării duratei la o săptămână, dar agentul nu cedează şi pleacă fără a încheia vreo înţelegere. Mă uit mirat la Constantin:

-Păi, cum rămâne?

-Mai sunt şi alte agenţii. Mâine dimineaţă am întâlnire cu un alt agent aşa că rămân la yacht să-l aştept, dar pe tine şi pe Ovidiu v-am înscris la cursa de ora 8 a microbusului ce pleacă în oraş.

Cu aceasta ziua se încheie. Micuţa comunitate a yachtmanilor şi a oamenilor de punte se adună cot la cot pe terasa restaurantului. Se unesc mese şi odată cu ele fuzionează şi ocupanţii lor, se vorbeşte şi se râde în hohote. În micuţul golf din Panama s-au înodat iţele multor rute maritime. Îmi vin în minte vorbele unui negustor marocan ce ne-a tratat cu ceai în dugheana lui:

-Poate că în timpul vieţii nu ne vom mai revedea, dar nu se ştie care ne vor fi drumurile după. Numai pietrele nu se întâlnesc unele cu altele ...