Povesti din culisele Mediterranei - Symi

Articol trimis de Radu Balasiu, Sailing Tours

La inceput cand eram incepatori ca si skipperi, drumul pana la o insula era aventura in sine. Navigam peste mare si de abia asteptam sa gasim mai intai intrarea in port si mai apoi un loc bun de ancorare, daca se putea, cat mai aproape de taverna ca sa nu avem mult de mers. Skipperul fugea la Port Police unde erau de facut actele, eventual si vama, de obicei in timp ce echipajul se imprastia pe la magazine si taverne.

Cine a facut procedura de check-in la Symi sau la Rhodos stie ce inseamna sa alergi la ora pranzului, cand afara sunt aproape de 40 de grade Celsius, printre birourile Pazei de Coasta si a Politiei de Frontiera, eventual si la biroul vamii pentru un transit log. Birourile sunt asezate in colturi opuse ale portului si ai de mers in total vreo 3-4 kilometrii.



La Symi care este perla Dodecanesului, acest proces iti fura aproape doua ore din timpul petrecut pe insula aceasta frumoasa care arata ca un decor de teatru.

Si manevra de ancorare este una dificila, pentru ca apa este adanca dar bazinul portului este ingust si aproape toate ancorele sunt aruncate pe o linie la mijlocul apei. Doi Mooring Men, fluiera necontenit dupa skipperii care intra in port, le impart locurile de acostare, le fac rost de apa si curent si injura de mama focului cand se incurca lanturile intre ele, ceea ce se intampla aproape tot timpul.

Ce bine ar fi sa cunosti pe cineva aici care sa te ajute sau sa treca cu vederea venirea ta si sa te lase sa gusti atmosfera in loc sa te supuna si la un maraton birocratic, dupa ce de abia ai reusit sa acostezi.



Atunci ai putea vizita insula in orele cand lumea este linistita, inainte de venirea ferryurilor mari, si inainte de inceputul petrecerilor de seara.

Intradevar, skipperii nu au timp sa cunoasca insula prea bine din cauza lucrului cu hartiile, dar cum ramane cu pasagerii yachtului care sunt aici pentru prima data? Ei alearga de obicei prin magazinele de pe marginea portului, care sunt asezate in asa fel incat nu este nevoie sa mergi prea departe de langa barca. Spre seara oamenii se aseaza in una din tavernele frumoase de pe faleza, de exemplu la Manos Fish Restaurant, dupa care toata lumea se aduna intr-unul din cele trei baruri care au muzica sonora pana spre dimineata.

Cam asta este programul unei zile in Symi, daca avem noroc, mai putem face si o excursie cu scooterele pana la Panormitis, un golf idilic din sudul insulei, unde vizitam manastirea si facem o baie in apa cristalina.

Pana in vara acestui an mai fusesem la Symi de cateva ori si mereu am avut aceiasi senzatie. Si daca stateam doua zile aici (de obicei in drum spre Rhodos sau Nysiros), totusi nu era destul. Aceasta insula are o atmosfera magica dar in acelasi timp distanta. Fiecare straduta si fiecare colt are cate o surpriza pentru vizitatori, oriunde ai fi pe insula, vezi un peisaj spectaculos la care nu te-ai fi asteptat. Multi artisti din toate colturile lumii isi au aici ateliere si buticuri in care isi vand obiectele pe care le fac, inspirati de acest loc frumos. Oare ce i-a facut pe ei sa ramana aici si cum au reusit sa se integreze?



Cu siguranta ca peisajul insulei si arhitectura neoclasica din oras au jucat un rol. Pe acestea le vede toata lumea, atmosfera in Symi este cosmopolita si sofisticata, cu totul altfel ca in insulele din Ciclade. Aici totul este colorat, muzica se aude din cafenele si din magazinele scumpe, cu design modern. Cand iesi din oras si urci pe soseaua care duce spre Panormitis, peisajul si mirosurile te impresioneaza. Drumul urca in serpentine prin paduri de pini pana la 600m inaltime. Se vede Coasta Turciei care este la numai 5 mile distanta. Marea se vede de aici doar ca si o alta nuanta a cerului, printre muntii abrupti ce par de nepatruns.



Pe drum gasim un indicator pe care scrie “Bizantine Wine Presses”. Pe o poteca plina de stanci plecam in cautarea acelor prese despre care am citit in prospectul de la firma de inchiriat masini ca ar fi 140 la numar si ca ar fi fost construite de bizantini in padurile insulei. Dupa jumatate de ora de mers prin padure ajungem intr-un luminis unde ni se prezinta o scena ca din cartile lui Jules Verne. In copacii din jurul luminisului sunt prinse capete de capre, unele doar cranii, altele cu par si bucati de piele.

In jur nici tipenie de om, doar cateva capre umbla libere printre pini cautand putinele fire de iarba care cresc aici. Pare a fi un loc de sacrificiu, in orice caz faptul ca este atat de departe de sosea, in mijlocul padurii, ne spune ca nu este un loc pentru turisti. Asa ca ne intoarcem prin padure spre sosea. Din fericire gasim si presele de vin care nu sunt altceva decat niste caldari din piatra unde bizantinii striveau strgurii cu picioarele pentru a extrage mustul. Sunt intacte si ar putea fi folosite si acum la fel de bine.

Astfel, facand cate un pas, am reusit sa mai descoperim cate un mister al acestei insule.



Dar cum ramane cu oamenii care locuiesc aici? Din pacate in afara de discutiile banale la magazin sau la cafenele nu am reusit sa ne imprietenim cu ei, pentru ca nu am avut niciodata ocazia. Oare ei sunt interesati sa afle ceva despre noi, sau curiozitatea este doar de partea noastra?
Eu asa am crezut pana de curand. Cei care stau in acest paradis mic, care este asaltat in fiecare an de jumatate de milion de turisti, mai au oare timp sa fie interesati de un turist anume? Il mai tin macar minte daca se intoarce dupa un an?

In luna Mai am ajuns pentru prima data in acest an la Symi, de data aceasta cu un Beneteau 50. Portul din Symi era plin ca de obicei, iar noi nu gasit doar un loc liber, intre alte cateva yachturi spre iesirea din port, chiar in dreptul biroului de la Port Police. Pe mal se aflau politistii impreuna cu Theo, unul dintre cei doi Mooring Men. Noi incercam sa ancoram dar ancora de la bord nu vroia nicicum sa prinda. Dupa 7 incercari, Theo a urcat la bord impreuna cu Dimitri de la Port Police. Credeau ca motivul pentru care nu ne iesea manevra de acostare era alcoolul consumat de noi inainte. Theo era la ancora si dirija manevra prin strigate din prova. Dupa inca alte patru incercari, de altfel laudate de Port Police, pentru ca erau executate bine in ciuda vantului lateral, Theo spuse catre mine: “Brother, de ancor is garbidz.”

Acum si cel de la Port Police era convins ca echipamentul este de vina asa ca am primit un loc “de-a latul” la chei. Dimitri, ne-a lasat in pace cu actele dupa ce a aruncat o privire in ele si a incheiat prin a ne ura bun venit la Symi.



Asa ca am fugit repede la firma de inchirieri de scootere ca sa merg cu echipajul pe insula sa le arat si lor peisajul neobisnuit pentru o insula greceasca. Acolo ma astepta alta surpriza placuta.

De obicei cand suntem mai multi, negociem tarife mai bune pentru vehiculele pe care le inchiriem. Nici nu am apucat sa deschid discutia ca ma intrerupse angajatul: “I know you, you are the skipper from Romania, you where here two years ago, remember?” Sincer sa fiu, eu nu mai stiam exact daca luasem atunci scooterul chiar de la aceasta firma, ca sa nu mai vorbesc de faptul ca mie angajatul imi era total necunoscut. Am primit 10 scootere la pret de 8 si am pornit sa exploram insula.



Spre seara ne-am intors in Symi, am fost la shopping si am luat loc la restaurantul lui Manos. Aici gasesti cel mai bun peste din Symi, dar asta nu este cel mai important lucru.
Manos este un personaj deosebit. La el nu te asezi pur si simplu si comanzi ceva din meniu, nu ar fi pe placul lui Manos, pentru ca totul are o poveste pe care el trebuie sa ti-o spuna cumva. Manos e foarte talentat in afaceri dupa cum aveam sa aflam mai tarziu. Cand am mers doar putin mai incet pe langa restaurantul lui in drum spre centrul orasului si mi-a cazut privirea pe vitrina cu pestii proaspeti care stateau expusi pe gheata, Manos a iesit in drum si m-a tras usor mai aproape ca sa imi povesteasca ceva despre un peste anume de acolo.

Primele cuvinte au fost: “Are you dzerman?” “No, from Romania”, am raspuns eu. Si mi-a aratat doi pesti mici, verzi cu cativa tepi otravitori pe spate. “Vezi, asta e un peste sodat, dar noi la Symi ii spunem peste neamt, pentru ca e verde ca un soldat, ca e otravitor ca un neamt si pentru ca acest peste a aparut in zona noastra in timpul razboiului deodata cu nemtii.”

Eu am acceptat sa manac acel soldzerfiss sau dzermanfiss cum pronunta Manos, in timp ce doi dintre pasagerii mei cu care eram atunci au primit unul o Dorada regala si celalalt o specialitate a casei cu un nume pe care nu l-am retinut. Oricum Manos estimase dintr-o privire si bugetele noastre individuale si dispozitia de a cheltui a fiecaruia dintre noi si ne-a nimerit exact. In timpul mesei am putut observa cum la o masa de langa noi niste turisti din Germania mancau cu pofta Dzermanfiss. Oare ce poveste le-o fi spus lor Manos?



Dupa cateva minute au venit si ceilalti membrii ai echipajului. Din cauza ca s-a incins o discutie la masa despre fetele pe care le observasera baietii prin port, cei care nu comandasera inca nu reuseau sa treaca de prima pagina a meniului, cea cu aperitivele. La un moment dat a aparut Manos cu urmatoarea poveste:
“You know, I want to tell you something about this place.” Deja eram curios sa vad ce ne mai povesteste. “Noi in Symi cateodata ne petrecem serile intr-un fel foarte deosebit si anume, we go crazy si mancam doar aperitive toata seara. Comandam tot meniul de aperitive, ne umplem masa cu ele si ne simtim bine pur si simplu.”

Zis si facut. Ulterior m-am gandit oare de ce numai in Symi se intampla treaba asta cu aperitivele, dar in acea seara asa s-a intamplat la masa noastra chiar daca ne-a costat dublu sa ne saturam.

Dupa masa am plecat sa bem ceva. Andrei care plecase mai repede in recunoastere, ne-a dus la Harani Bar.

In jurul acestui bar sunt cateva vile in stil neoclasic. Cine se uita la etajele de sus observa ca sunt parasite. Nici nu este de mirare avand in vedere ca barul cu terasa care umple toata piateta, este deschis pana la ora sase dimineata si muzica se aude toata noaptea. Dupa cateva pahare intram in vorba cu Irini care este asociata la Harani Bar. Ea isi aduce de minte de mine de acum doi ani cand am mai fost la un party acolo. Imi spune ca unii din echipajul meu de atunci sunt acum si ei skipperi si ca au mai revenit de atunci pe insula.

Andrei a aflat si el cate ceva din culisele insulei tot de la Irini. Si anume ca ea si cu Manos, care este multimilionar, sunt prieteni buni iar un var de al ei este primar in Symi cu toate ca nu are decat 30 de ani. Asta explica de ce vilele din jurul barului sunt parasite si nu a fost inchis barul niciodata.

Pe la sase, Irini ne invita cu sa mergem cu ea: “Let’s go eat crap!” Radem si ea ne explica ca este vorba de clatite. Clatitaria din Symi lucreaza in trei schimburi, iar noi ne culcam dupa rasaritul soarelui.



Pe la doua ne trezim pentru ca langa noi a acostat un ferry enorm, doar la un metru distanta. Nimeni nu ne-a trezit, doar valurile din port ne-au facut sa tresarim.

Langa yacht, la o taverna mica stau la masa Dimitri si colega lui de la Port Police, un frate de a lui Manos si Irini. Pe loc ma invita sa stau cu ei si imi pun in farfurie doi pesti rosii, deliciosi. Am impresia ca acum cunosc toate personalitatile importante ale insulei, care pana acum mi se parea de nepatruns. Povestim una alta si le promit ca ma voi intoarce. Ei imi platesc consumatia.

Pe la sfarsitul lui August ne-am intors cu alte echipaje acolo si am aflat iarasi alte lucruri intime din orasel, ca de exemplu ca domnisoara de la Port Police avea de fapt un prieten in Creta care a surprins-o cu fratele lui Manos si a facut o scena de pomina in biroul ei. Acum ea a trebuit sa se transfere pe alta insula deoarce la Symi unde sunt doar o mie de locuitori, pentru ea, nu mai era de stat. Asa stam acum la taifas cu oamenii din Symi in timp ce echipajele alearga cu actele sub brat de la un birou la altul si ferryurile debarca mii de anonimi care umplu magazinele si tavernele pentru cateva ore. Noi ne simtim insa acum aici ca acasa. Ei ne stiu numele noastre, se bucura cand ne vad, ne invita la masa si isi fac timp pentru noi.



Pana acum nu eram sigur ca daca pleci cu yachtul spre orizont, vei gasi un loc unde oamenii te vor primi deschis si sunt la fel de curiosi ca si tine. Trebuie doar sa fi deschis, sa te preocupe oamenii si locul si sa vrei sa aflii mai multe decat ceea ce vad turistii obisnuiti. Desigur ca stapanirea yachtului si a navigatiei te ajuta mult sa fi si relaxat cand incerci sa descoperi misterele acestor locuri.

Radu Balasiu