Marinari pe submarin - partea a III-a

Luni 12 august 2002

În lumina dimineţii salcia redevine decor. Sîntem expeditivi şi ne îmbarcăm devreme încercînd să prindem curentul. Pornim cu vînt din tribord şi după un cot ne trezim cu vîntul în prova, ridicînd valuri supărătoare.

Peisajul se schimbă pe nesimţite. Malurile solide de pămînt umbrite de crînguri de salcie şi plop lasă loc mlaştinilor ce se ascund dincolo de cordoane din ce în ce mai compacte de trestie. Nici vremea nu mai e aceeaşi: pe nesimţite valurile s-au transformat în brizanţi înfricoşători din calea cărora îl scoatem pe Kursk navigînd la rasul trestiilor. Cerul s-a închis iar pe malul opus vîntul îndoaie trestiile ca pe-un pămătuf. Furtuna pluteşte în aer.

La bordul lui Kursk situaţia nu e încurajatoare. Mai avem 1l de apă minerală în condiţiile în care azi nu am băut încă nici-un strop iar pînă la Sf. Gheorghe de care ne despart încă 21 de km, harta nu indică decît smîrcuri şi trestii. Pe vreme bună distanţa n-ar fi mare însă valurile ne reduc substanţial viteza iar pupa improvizată îmbarcă apă la fiecare val mai serios obligînd pupistul să trudească la ispol.

Dunărea coteşte brusc la dreapta şi pe malul opus baliza metalică marchează intrarea în canal. Încercăm o traversare dar cum ieşim de sub protecţia sălciilor ne scutură brizanţii. Un furchet s-a lărgit lăsînd vîsla să scape şi pînă ce Mike încearcă să o fixeze la loc sîntem întorşi transversal, gata să ne răsturnăm.

-Vîsleşte Mike!

-Nu pot…

-Vîsleşte sau ne răsturnăm!

-Nu am cum.

În cele din urmă vîsla ajunge în furchetul ei şi Kursk se întoarce cuminte la adăpostul trestiilor. Încercăm să trecem peste emoţiile unei răsturnări ca şi făcute şi abandonăm ideea de a ajunge la canal. Încet acul busolei ne confirmă schimbarea de direcţie şi valurile ne vin acum din babord împingîndu-ne implacabil în trestii unde nu mai putem vîsli. Sîntem prinşi în capcană şi cînd după eforturi grele reuşim să ieşim hotărîm în unanimitate să luăm fluviul în piept şi să riscăm încă odată traversarea spre canal. În aceste condiţii nu ne putem schimba la vîsle aşa că Mike va trebui să vîslească pînă la adăpostul malului opus. Va rezista oare? Îi ţinem pumnii în timp ce scoatem mereu apa îmbarcată prin pupa. Malul se apropie dar avem derivă şi încet Dunărea ne suge în meandru. Vom rata canalul? Acum sîntem sub protecţia malului dar trebuie să parcurgem vreo 35m în amonte. Mike se încoardă şi înaintăm centimetru după centimetru pînă cînd ne încurcăm în ramurile unei sălcii aplecate peste faţa apei. Tragem, împingem şi fără să ştim cum, ne simţim supţi de curentul canalului. Ura! Malurile defilează din nou cu viteză şi complet relaxaţi ne simţim în siguranţă.

-Avem tupeu, bă!

-Avem!

Îl schimb pe Mike care se resimte şi plutim înălţaţi de reuşită încă 2 km unde se termină canalul şi apare din nou braţul Dunării ce trebuie traversat. Cam 150 de m. Fie ce o fi. Părăsim malul şi ne luptăm din nou cu brizanţii. Vîsla din tribord dă rateuri din cauza furchetului slăbit, ceea ce face să ne rotim penibil şi primejdios, dar mai ales ne reduce înaintarea facilitînd deriva spre mijlocul braţului, în puterea furtunii. Kursk urcă uşor pe valuri dar cînd e să-l împingi din vîsle e greoi ca un bolovan. Malul se apropie atît de încet încît mă rog să rezist. Cu multă strădanie ajungem la adăpost şi ne schimbăm la vîsle. Deocamdată malurile bine garnisite cu trestii nu ne permit să vedem “uscatul” dar hotărîm să acostăm cu prima ocazie şi să aşteptăm sfîrşitul furtunii.

E rece. Kursk are un ruliu pronunţat dar se ţine bine, în schimb viteza de înaintare e cvasinulă cu toate sforţările lui Mike. După aproape o oră ghicim în faţă un golf în care se sparg berbecii de spumă ai brizanţilor. Acostăm într-un loc încîntător, din păcate nu şi în situaţia noastră: dincolo de malul din pămînt ferm se întind mlaştini cît vezi cu ochii. Ne e clar că nu putem pleca de aici decît pe apă aşa că îl tragem pe Kursk pe uscat şi întindem masa. Bem parcimonios, încercăm cu strîmbături comice cîteva fructe de cătină, apoi ne întindem pe izolire pentru somnul de dupăamiază.

Oare cît va mai ţine furtuna? Dacă am săpa o groapă, nu am da de stratul freatic? Cît de bună ar fi apa de Dunăre fiartă? Ce s-ar fi întîmplat dacă ne-am fi răsturnat sau dacă ar fi cedat structura din lemn? Din cauza trestiei compacte ar fi fost exclus să ieşim la mal şi chiar de am fi putut, acum ştim că ar fi fost în zadar. Cum de nu ne-a fost teamă? Realizez că în acele momente doar încordarea intensă ne-a scos din minte ideea unei răsturnări cu consecinţe din cele mai neplăcute.

-Kiru, uite!

Ridic privirea şi zăresc spre celălalt mal o lotcă navigînd în amonte cu ajutorul unei vele dreptunghiulare. Apariţia are ceva din graţia lebedei aşa că nu-mi iau privirea de la ea pînă cînd dispare în dosul trestiilor din prim-plan.

-Ai văzut? triumfă Mike.

Mike e veşnicul navigator, omul ce ar pune vele şi unui aparat de fotografiat. Din păcate în tura asta noi sîntem cu “submarinul”. Prea puţin hidrodinamic din cauza burţilor pe care le face învelişul din PVC sub presiunea apei şi mai ales cu o structură prea slabă pentru a susţine tensiunile unui catarg, Kursk rămîne un “submarin” cu vîsle.

Hotărît să nu stau degeaba meşteresc un sparge-val menit să ne ferească de valurile ce ar escalada prova, după care desfac pupa pentru ai adăuga încă o bucată de poliplan care să ne îmbunătăţească etanşeitatea. Din amonte se aude zgomotul unei bărci cu motor, tot mai aproape, pînă cînd în deschizătura golfului apare o şalupă puternică pe puntea căreia cîţiva … Hei, dar cei ce flutură mîinile sînt chiar prietenii noştrii! Şalupa reduce viteza şi se întoarce.

-Salut sînteţi bine? Haideţi la Sf. Gheorghe!

-Venim!

Şalupa nu poate intra în golf, în plus e greu de ţinut în loc din cauza valurilor. Îmbarcăm la repezeală bagajele şi ieşim din nou pe fluviu. Kursk e canarisit, pupa desfăcută înghite lacomă apa iar şalupa jucînd pe valuri e cînd deasupra noastră, cînd sub noi. Pare imposibil să urcăm la bord dar nu fără pericol operaţiunea reuşeşte şi cu o sforţare colectivă îl îmbarcăm şi pe Kursk.

Suntem din nou cu toţii. Puternicul motor Honda se turează, prova se ridică şi şalupa ţîşneşte cu viteză. Din cînd în cînd cîte un val mai mare acţionează ca o trambulină şi dacă “căpitanul” nostru nu e suficient de vigilent să încetinească, amerizarea se lasă cu şocuri resimţite-n stomac şi cu o ploaie de stropi, nu tocmai plăcuţi dacă socotim viteza cu care navigăm. Malurile defilează cu viteză, mereu aceleaşi: trestii la nesfîrşit. Undeva în stînga Traian (avizat) recunoaşte farul din Sfîntu, apoi apare canalul spre Sulina, la capătul căruia cerem să fim debarcaţi.

Coborîrea noastră s-a încheiat neaşteptat. Sîntem pe pămînt ferm, la adăpost, avem apă şi toate acestea au ucis aventura. Kursk ancorat acum într-un nou golf, e nefolositor. O parte din mine a rămas să fiarbă apă de Dunăre în Golful Speranţei unde furtuna are o altă semnificaţie.

*

Marea mugeşte biciuită de furtună. Valurile imense ce se ridică mereu ascund orizontul firesc şi dau impresia că marea ridicată peste noi ar vrea să înghită plaja. Vacarmul ne împiedică să ne înţelegem unii cu alţii şi mai ales îl îngrozeşte pe Mişa, micuţul pisoi cu ochi albaştrii ce ne urmează plîngăcios păşind stîngaci, ca un mecanism. Aventura a reînceput azi …