Cu crocodilul pe Mures

Primul Crocodil a fost de fapt o pluta cu care ne-am avantat pe Mures, de la Reghin pana la Aiud. Asta se intampla in vara lui 1992 si pentru azi m-am gandit sa postez copia unui articol pe care l-am scris acum cativa ani pentru revista Muntii Carpati.
Lectura placuta!

Motto:
Nu ma mai pisca de cot
Crocodile, cand innot

Ideea ne-a venit într-un loc în care se fumeazã mult, în care afli cã Ceauşescu n-a murit şi cã benzina se va scumpi. Acolo am imaginat pluta şi ne-am oprit asupra Mureşului dar sã nu uit: ideea ne-a venit în tren.
Pluta am construit-o în Breaza de unde un cãruţaş ţanţoş ne-a transportat-o la Reghin pe malul Mureşului. Mircea, Florin, Şulţ şi Kiru, 4 camere de tractor legate cu cordelinã pe o structurã de scînduri, 2 padele, un drapel şi-un nume pentru toate acestea: CROCODILU DILU DILU.

Era luna august, nivelul rîului era scãzut şi cursul domol. Împinsã uşor de curent pluta înainta “printre dealuri verzi şi sate/ printre fabrici, combinate”. Seara am înoptat lîngã Ocna Mureş, 30 de km aval de punctul de plecare.

Dis dimineaţã Mircea şi Florin se apucã de pescuit şi prind peşti: 2 cã altfel ar fi fost peşte. Plecãm mai departe. Tîrgu Mureş reprezintã un capitol aparte. Odatã cu profilarea sumbrului peisaj industrial suprafaţa apei devine “oglindã” supunîndu-te la îndelungi sforţãri apoi zãreşti barajul şi dacã îţi vine ideea de a trece prin cãderea lui (aşa cum ne-a venit nouã) vei constata cã pentru obiectele ce trebuiesc uscate digul oferã largi disponibilitãţi. Urmãtoarele 4 ore sînt rezervate trasului la rame pînã la cel de-al doilea baraj ce poate fi depãşit numai pe uscat. Urmeazã porţiunea cea mai cea unde simţi cã pluteşti cu adevãrat, unde apa dã nãvalã în meandre peste praguri ridicîndu-ţi în faţã brizanţi spumegînd în dosul cãrora se cascã hãuri vineţii, unde curentul foarte puternic te poartã uluitor de repede printre maluri de canion în miniaturã, unde nu mai ai timp sã respiri iar sîngele-ţi îngheaţã în vine de 5 ori în 5 secunde. Abia dupã ce Mureşul se linişteşte iar camerele nemailuînd contact cu pragurile rãmîn mute, abia atunci realizezi cã ai trãit cu adevãrat. În scurt timp treci pe sub podul C.F.R., dupã care la nici 100 de m trebuie sã scoţi pluta la mal pentru a depãşi un mic stãvilar, apoi dupã încã o orã şi jumãtate dai de un nou pod de balastru. Viaţa devine palpitantã, o nouã cãdere în douã trepte ce poate fi depãşitã cu uşurinţã pe lîngã malul drept diversificã programul, apoi la Vidrasãu ajungi cu lecţia învãţatã astfel cã micul prag nu-ţi mai cauzeazã dureri de cap. Între Tîrgu Mureş şi Iernut, Mureşul are toate adîncimile posibile, vadurile fiind relativ puţine, ba te şi rãsfaţã dacã ai ochiul format şi ţii bine curentul, iar dacã ai plãcerea de a vîsli sau plãmîni sã sufli în drapelul întins ca velã poţi depãşi uşor cîte-un cadavru umflat de apã ce pluteşte în derivã.

De-alungul Mureşului întîlneşti o clasã aparte de oameni: “homo pescaris”. Îi recunoşti de la o poştã: au bãtãturi în palmã de atîta tras la mulinetã iar culoarea epidermei diferã doar cu 15% faţã de cea a negrilor Bantu. Sînt oameni ce nu se dau pe toatã lumea auzind clinchetul clopoţelului agãţat pe vîrful undiţei, adevãraţi pescari care întreg concediul zi de zi se trezesc cu noaptea-n cap, îşi fac magherniţe ingenioase pe malul apei, sapã trepţi, vin cu maşini, pun corturi aduc tranzistoare, bãrci pneumatice, împlîntã ţepuşe, pun capcane, urmãresc asiduu rîmele, fac mãmãligã de dragul peştilor, au legitimaţii cu pozã şi mint mult. Unii stau pe mal cu cîte-o undiţã-n mînã revãrsîndu-şi pîntecul peste cureaua pantalonilor, alţii se vîrã în mijlocul apei unde stau nemişcaţi minute în şir sã nu-i simtã peştele. Cei norocoşi te salutã şi-ţi ureazã “drum bun”, pe cînd cei ce se aleg doar cu latura sportivã strigã şi gesticulezã de cum apari în raza lor vizualã.

Aceştia ar fi “aristocraţii” dar la fel de tributari Mureşului sînt oamenii de rînd, gospodarii dar mai ales gospodinele ce ies la apã cu cãrucioare, mese, perii şi detergenţi pentru a-şi spãla covoarele. Dupã felul în care densitatea lor creşte sau nu poţi trage concluzii asupra distanţei faţã de aşezãrile umane sau faţã de arterele de circulaţie. Printre toţi aceşi oameni treci ca un rege, cocoţat pe spinarea “crocodilului”. Un delir sã pluteşti neauzit în amurg surprinzînd natura în toatã plenitudinea ei, sã vezi peştii sãrindu-ţi în faţã, sã zãreşti vidre sau pãsãri de baltã, sã înoptezi pe mal ascultînd greierii lîngã un foc jucãuş la flacãra cãruia clocoteşte ceaunul, sã mãnînci porumb copt sau sã iei viaţa de coarne şi sã te avînţi cu pluta prin brizanţii ce-i acoperã prova.

Urmezã Iernutul care se face simţit încã de departe datoritã lipsei curentului. Odatã ajunşi la podul de pontoane recomandãm ridicarea ambarcaţiei pe cavaleţi şi transportarea ei pe cale rutierã pînã dincolo de digurile şi barajele termocentralei. Deşi în zilele noastre afacerea costã ceva parale, te scuteşte de nervi şi draci cel puţin pe moment cãci dacã cei de la termocentralã varsã apã caldã în Mureş cãlãtoria pînã la Gura Arieşului devine un permanent ştrand cu apã termalã ce vara pe arşiţã nu e de preferat.

Pînã la Luduş Mureşul face un meandru colosal cu apã bãltind apoi imediat aval de oraş o nouã cãdere te pune la încercare. Aici malurile sînt pline de vegetaţie îngreunînd mult scoaterea plutei pe uscat asfel cã pentru cei cu plute stabile, cu mare flotabilitate, recomandãm trecerea curajoasã prin cãdere cu condiţia neapãratã ca aceasta sã se facã în imediata vecinãtate a malului pentru ca o persoanã aflatã pe uscat sã poatã trage la edec. Cei ce se vor încumeta la o astfel de treabã vor învãţa ceva despre navigaţie, curenţi şi “folclor” marinãresc.

Pînã la Aiud, punctul terminus al cãlãtoriei noastre, mai ai ocazia sã constaţi cã toate gunoaiele şi apele reziduale se aruncã sau se varsã în Mureş. Pentru cei greu încercaţi ale cãror gînduri zboarã la locuriule natale Gura Arieşului e locul cel mai propice pentru încheierea cãlãtoriei. Beneficiind de avantajul unei staţii C.F.R. amplasate chiar pe malul rîului, localitatea mai pune la dispoziţia fugarilor şi douã cãderi de apã în care pluta se poate desface în bucãţi oferind o retragere onorabilã şi glorioasã. Nu acelaşi lucru se poate spune însã despre Aiud. Aici Mureşul soseşte molcom, iar gara e departe, dar “balta” cum îi spun localnicii unui drãguţ ştrand amenajat chiar pe malul rîului te ademeneşte grozav mai ales în weekeduri cînd mirosul de mititei şi lãzile de bere îţi desfac mîinile de pe padelã.

De la Reghin pînã aici am parcurs 133 km în 7 zile într-o perioadã a anului cînd cotele rîului sînt scãzute, cînd sãrind de pe plutã pentru depãşirea pragurilor, cînd vîslind din rãsputeri în zone cu curent cvasinul, cînd tîrîţi cu vitezã de curent. Ca orice apã de cîmpie şi Mureşul e leneş meandrînd mereu, astfel cã pentru o aventurã totalã recomand perioadele ploioase de primãvarã.



Articolul pentru Munţii Carpaţi a fost un rezumat unde nu-şi aveau locul picanteriile inerente unei astfel de călătorii aşa că voi încerca să-l îmbunătăţesc în continuare, atât cât mă mai ajută memoria.
.............................

Şantierul naval l-am stabilit la Breaza, la vreo 10km de Reghin, în curtea lui Mircea, şi într-acolo am pornit din toate colţurile ţării: eu de la Oradea, Florin din Haţeg şi Schulţ din Piatra Neamţ. În seara în care am ajuns am gustat vinul alb din podgoriile locale şi-am fabulat pe seama viitoarei călătorii până ce capetele au devenit de plumb dar a doua zi cred că am fost primii din sat care s-au trezit şi ne-am apucat de treabă: am umflat cele 4 camere uriaşe şi am încropit deasupra lor un grătar din scânduri. Înainte de prânz eram deja gata şi nu mai aveam astâmpăr, doar că baciu Ion, căruţaşul pe care l-am tocmit să ne ducă pluta la Mureş, nu mai venea de la câmp. Eram disperaţi! Seara ne-a găsit încă la poartă, scrutând orizontul drumului, dar baciu Ion tot nu a apărut, aşa că a doua zi ne-am tocmit cu un alt căruţaş, nea Mărin, pe a cărui platformă am priponit Crocodilu cu tot cu bagaje şi călători. După fotografia oficială, ciudatul crocodil ecvestru a parcurs şoseaua naţională doar pe două roţi căci celelalte două le-a răstogolit prin şanţ, spre a lăsa liberă măcar o bandă, iar noi, jubilând, experimentam acest stil hibrid de a călători cu pluta. Nici nea Mărin nu era indiferent la însemnătatea transportului, pocnind mereu din bici pentru a atrage atenţia consătenilor săi, ba mai mult, la întâlnirea cu o altă trăsură s-a lăudat în gura mare:
- Măi Janos, vezi ce duc eu?
- Asta nu-i nimic, nu s-a lăsat Janos, eu am dus odată un submarin.
Nea Mărin s-a frecat înciudat după ureche, apoi dintr-odată, cu o nebănuită vioiciune l-a întrebat:
- Ai poză?

Am lansat Crocodilu la podul din Reghin, am dat mecanic din mâini până ce siluetele de mal au dispărut în cotul râului şi fără să ştim prea bine care e rolul nostru în această aventură am realizat că suntem pe plută şi pluta pe Mureş, exact cum am plănuit. Totul părea să meargă bine când seara a apărut primul dezacord. Schulţ nu se simţea prea bine şi propunea mereu să ne oprim dar Mircea care decretase că pentru a ne simţi în natură rebuie să înoptăm într-un loc din care să nu se vadă case, observa mereu câte un acoperiş, ceea ce ne înebunea pe toţi. Cu chin cu vai, prima noapte am dormit în natură.
În următoarea dimineaţă am ajuns la Tg. Mureş, în dosul primului baraj. Am fi cărat noi pluta pe mal dar instalaţiile hidrotehnice ne-ar fi obligat la un lung ocol şi-atunci, observând că între cei doi piloni centrali apa nu cade liber ci se scurge pe un plan înclinat, ne-a venit ideea de a coborâ pe acolo. Planul era simplu: eu cu Florin trebuia să trecem aval de baraj, să înotăm până la planul înclinat pe care să urcăm apoi până la vârf, ca să preluâm (pe post de frâne) pluta adusă din vâsle de Mircea şi Schulţ. Zis şi făcut, doar că aval de baraj apa făcea nişte vârtejuri periculoase printre care mă simţeam ca o haină în maşina de spălat şi măcar de mi-ar fi trecut prin cap să-mi dau jos ochelarii! În cele din urmă am urcat pe planul înclinat plin de mâzgă alunecoasă, sprijinindu-ne călcâiele de şirurile de buloane ce ieşeau ritmic din betonul barajului şi le-am făcut semn prietenilor să vină cu pluta. Crocodilu a venit cuminte, am apucat să-l prindem de provă şi am început coborârea pe planul înclinat. Planul părea să funcţioneze dar mâzga ne îngreuna mişcările şi presiunea apei a făcut să scăpăm Crocodilu ce a luat-o nebuneşte la vale şi poate s-ar fi mistuit în depărtări dacă cordelinele ce legau camerele pe dedesubt nu s-ar fi încurcat în buloane. Pluta s-a oprit brusc, nu si rucsacii noştrii care şi-au continuat mişcarea prin aer aterizând în mijlocul vârtejurilor în care au început să se învârtă cu giumbuşlucuri. Urmând primul instinct am lăsat pluta acolo unde se înţepenise şi am sărit să ne salvăm avutul, gata să ne ducem la fund cu tot cu rucsaci, apoi, fără să fi avut timp să realizăm, pluta s-a dezgăţat singură şi ne-a venit în cap. Cred că de pe mal situaţia era demnă de un episod cu Stan şi Bran fiindcă pescarii oscilau între hohote de râs şi îngrijorare, dar în cele din urmă am scăpat cu bine din această încercare şi singurul care nu a răspuns la prezenţa făcută pe mal a fost minciogul. Am ocupat vre-o 20 de metri pătraţi de dig în încercarea de a ne usca inventarul şi cum hârtia igienică era compromisă, era un motiv excelent pentru mers în oraş la o îngheţată. Aşa, de formă, ne-am întrebat dacă e cineva dispus să urmărească evaporarea dar cum nimeni n-a ridicat mâna le-am rugat în trecere pe două pupeze ce făceau plajă în apropiere să se mai uite din când în când spre lucrurile noastre şi am tăiat-o. Ce a urmat face parte din reclama la o vacanţă all inclusive: sucuri băute pe bordura trotuarului, îngheţate prin parc, pepeni leorpăiţi în piaţă. După vre-o 3 ore, când am revenit la expoziţia noastră de pe dig, am găsit două fete tracasate încercând să ţină piept unei grămezi de copii ce ne-au luat îndată în primire:
-Nenea, nu ne luaţi cu vaporul?
Între barajul amonte şi cel aval de oraş Mureşul aproape că bălteşte aşa că viteza noastră de înaintare era cvasinulă. Profitând de situaţie, copii se luaseră după noi înnot, încercând să desluşească ce scria pe drapelul cu crocodil verde ce atârna ca o cârpă pe vârful catargului improvizat, până când, la o uşoară adiere ce i-a desfăcut un pliu, unul din copii a avut o revelaţie:
- Nézd skorpiók!!! (uite scorpionul!!!)
Barajul din aval l-am depăşit pe uscat, cu ajutorul pescarilor din zonă, apoi, compensând episodul stătut, Mureşul ne-a încântat cu un pasaj de “white water” ce ne-a pus sângele în mişcare. După toate aceste încercări eram, cum s-ar spune, vaccinaţi, aşa că în următoarele zile problemele au fost de altă natură: apa de la bord cam fierbea în canistră, în plus nu cred că fântânile din care o luam ar fi primit avizul Ministerului Sănătăţii aşa că tot mai des se auzea comanda “la mal”, urmată de o evadare de pe plută cu o panglica de hârtie igienică fluturând în urmă ca la gimnastică acrobatică. Se spune că dacă nu poţi trata o boală cel mai cuminte e să te obişnuieşti cu ea şi noi cam asta făceam, apoi, după câteva zile am rămas fără pâine. Era duminică seara când am descins într-un sat din luncă, cu bărbi fioroase, desbrăcaţi şi nemâncaţi.
-Pâine? Mergeţi la numărul 52, ne-a îndrumat un ţăran binevoitor, că acolo au făcut aseară nuntă şi poate le-au mai rămas …
La numărul 52 nu părea să fi fost vre-o nuntă. Doi bătrânei blajini stăteau pe prispă la soare dar eram prea înfometaţi ca să nu ne încercăm norocul:
- Bună seara! Nu vă supăraţi, aţi făcut cumva nuntă?
- He, he! Ne-a răspuns moşul, acu` 50 de ani …



La sfârşitul vacanţei de vară ne-am întâlnit cu toţii la Cluj, la facultate, şi fiecare a povestit cu haz, dar nu fără grimase, cum a trecut şi cât l-a ţinut pântecăraia. Noi, orăşenii am suferit mai bine de două săptămâni şi dintre toţi, Şchulţ a scăpat cel mai uşor, cu doar trei zile de “tratament”. Cum a ajuns acasă a fost expediat la bunici unde, văzând că merge mai tot timpul la camera obscură din fundul grădinii, bunică-sa i-a dat regulat nişte pilule galbene ce l-au pus pe picioare miraculos.
- Şi ce erau? l-am întrebat noi într-un glas
- Galisan! (pastile pentru găini)