Crocodilu Dilu Doi - de la pluta la caiac

Plutăritul pe spatele Crocodilului fusese o joacă care îmi ostoise pentru o vreme pornirile nautice însă peste vre-o doi ani începuse să-mi încolţească în minte ideea unui caiac. Era prin 1994 şi eu nu văzusem vre-unul decât în revistă sau la TV, başca să-mi pice în mână vre-un plan de forme, aşa că pe primul l-am conceput 100% singur.

Deoarece nu aveam maşină îmi trebuia o bărcuţă pe care să o pot căra în sacoşă, aşa că m-am orientat imediat spre o construcţie demontabilă. În perioada aia mi-a căzut în mână cartea „Vacanţe în Deltă” a lui Eugen Cubassa (respect!) care mi-a mărit entuziasmul şi iată-mă întors în oraşul meu natal, proaspăt inginer, unde un vecin mi-a prorocit:
-Ai intrat acum în linie dreaptă: armată, căsătorie, copii ...
... dar eu nu vedeam decât caiace. În vara aceea m-am apucat de lucru, la început la birou, făcând desene şi întocmind liste detailate cu necesarul de materiale, apoi în baie, unde era mai uşor de curăţat rumeguşul.



Aveam nevoie de o listă întreagă de leţuri aşa că am subtilizat câteva scânduri de pe o margine de şantier şi m-am prezentat cu ele la un tâmplar care zărind dintr-o privire urmele de mortar şi găurile de cuie m-a dat afară. Norocul a venit de la tatăl meu care mi-a luat lista din mână şi mi-a dat în schimb legătura de lemne (mulţumesc tată!) şi tot cu el am mai avut o dată noroc: ştiindu-mă călător, nu ştiu în ce context mi-a cumpărat câţiva metri de foaie de cort pe care o ţineam de câţiva ani în dulap şi din care mă gândeam să încropesc îmbrăcămintea caiacului. Acum aveam materiale dar nu aveam scule, totuşi nu m-am descurajat: cu o pânză de bomfaier am tăiat toată lemnăria şi cu un cui înroşit la aragaz am făcut ... primele găuri, apoi mi-am procurat o maşină de găurit manuală. Caiacul era gândit cu chilă şi coaste şi cum spuneam, reperele mici le-am meşterit în baie având grijă să fac curat până soseau ai mei de la servici, apoi, când a venit momentul să-l montez, apartamentul a devenit brusc neâncăpător şi m-am mutat în livada cu pruni. Ce zile am petrecut la umbra prunilor! Scheletul era gata şi urma să croiesc pânza dar eu mergeam dimineaţa în livadă şi nu făceam decât să privesc îndelung şi extaziat formele caiacului şi să-mi imaginez cum va tăia valul! Mi-era cam teamă să tai pânza fiindcă nu le aveam cu croitoria dar într-o zi mi-am făcut curaj şi după ce am măsurat de zece ori, am pus mâna pe foarfecă.



În perioada aia m-am reântâlnit cu Artur, un vechi prieten căruia i-am povestit cu ce mă ocup şi care înainte de toate m-a întrebat cum se va numi caiacul. Eu nici nu mă gândisem la asta şi luat prin surprindere am zis Crocodilu Dilu Doi, nume cu care l-am făcut praf. Omul nu accepta în ruptul capului ca o treabă atât de serioasă să poarte aşa un nume copilăros şi mi-a promis că-mi va căuta el un nume potrivit.



După câteva zile de cusut manual, caiacul era acoperit. Încă nu avea punte fiindcă nu-mi rămăsese material, dar asta nu era esenţial. Din câteva tuburi de aluminiu de la un vechi aspirator rusesc şi dintr-o tablă, tot de aluminiu, am confectionat o padelă rudimentară şi cu asta eram chiar gata pentru aventura nautică. Într-o dupăamiază l-am convocat pe Dan să-mi ţină de urât şi am ieşit cu caiacul/sacoşă la Criş, într-o zonă cu luncă şi vechi case înşirate pe mal. Cu sprijinul entuziast al puradeilor din zonă am încropit caiacul (înafara chilei ce se prindea ferm în şuruburi, restul caiacului se asambla cu sârmă de cupru), după care a urmat momentul adevărului. Caiacul avea doar 50 cm lăţime dovedindu-se extrem de instabil, aşa că în vreme ce eu descopeream farmecul scufundărilor, asistenţa se prăpădea de râs pe mal. După o oră reuşisem performanţa de a străbate câţiva m şi cu asta s-a încheiat lansarea.



Pentru a doua încercare l-am convocat pe prietenul meu Mike din Suceava. Cu Mike am bătut multe cărări, am văzut multe peşteri şi am făcut multe planuri nautice aşa că a răspuns favorabil invitaţiei. A fost rândul meu să mă amuz de pe mal, dar la sfârşitul zilei umede eram în stare amândoi să trecem mândri pe sub podul ce se iţea cu 50 de m aval de „ponton”, în aplauzele pescarilor, ba mai mult, eu am avut parte chiar de lecţii accelerate de învăţare atunci când puradeii de pe celălalt mal au găsit amuzant să mă bombardeze cu pietre.
Era clar că nu nimerisem forma potrivită dar speram să dobândim prin exerciţiu acel echilibru care să ne ajute să folosim caiacul aşa cum era. Într-o seară m-am pomenit cu un telefon de la Artur care îmi spunea extaziat că a găsit numele potrivit pentru caiac.
-Da?
Aveam emoţii.
-Şi care e numele?
-Caimanu Manu Manu!!!