Salutare barcaholici, fiind mai nou pe meleaguri barcaholice, Calutzul va povesteste prima lui iesire cu caiacul, din vara trecuta.
Satul si chinuit de caldura naucitoare din oras, Calu'demare s-a hotarat sa-si ia lumea-n cap, in cautare de locuri mai racoroase si ape numai bune de padelit. Inchizand el ochii, intr-un moment aproape mistic, puse la intamplare degetul pe harta lumii...ce-o fi o fi, isi zise, stergand inca un strop de sudoare. Deschizand ochii vazu cu usurare ce hotarase soarta pentru el. Surduc, pe numele lui. Hm, judeca al nostru calutz, nu-i rau...ce ma faceam daca era lacul Baikal? Cum soarta isi aratase voia, nu mai ramasese de facut decat plecaciunea si plecarea. Asadar, cu niscai ajutor motorizat, si ceva companie, Calutzu' calator ajunge pe apele Surducului. Si padeli in voie ignorand maneaua ce insista sa razbata pana in mijlocul lacului. Si ragetele aferente. Poate ragetatorul o avea dureri, isi spunea calutzul, incercand sa-si explice lucruri oarecumva evidente. In rest, soare, apa linistita si padelit in voie.
In prima parte a zilei se indrepta incet catre baraj. E partea mai larga a lacului, acolo unde chiar te pierzi pe luciul de apa. Pe cand planuia sa inspecteze mai de aproape barajul, se ivi de sus, asemeni unui Zeus din Olimp, burtos, chelios si furios, cel fara de care nu stim cum ar arata viata noastra: un paznic! Acesta tuna sentina: Nu-i voie mai aproape! Stiind din anii petrecuti ca mercenar sangeros fara inima si mila, in Legiunea Straina, ca daca dusmanul ocupa o pozitie elevata (geografic vorbind, caci in cazul de fata nu poate fi vorba de alt soi de elevare), aceasta ii creaza un avantaj considerabil. Asa ca, nedorind escaladarea unui conflict si renuntand, demult si definitiv, la uzul fortei, Calutzul nostru se conformeaza ordinelor si se retrage fara comentarii. Cata satisfactie pe Zeus al nostru. Va avea ce povesti nepotilor. Apropo, Surducul are vreo 4 km lungime...dialogul s-a intamplat la vreo 10 metri de baraj...Oare ce-o fi in acei ultimi 10 metri plini de secrete? Oare daca Calutzul (sic!) ar fi fost mai nesimtit si ar fi atins baraju...ete-asa, de jmecher care este...oare ce s-ar fi intamplat? Dar totusi, nu e bine sa-l suparam pe Zeus.
Pe cand gandea Calutzul nostru ca a cam vazut tot ce-i de vazut pe "baltoaca asta", dintr-o data vede in dreapta un bratz de apa serpuind printre desisuri. Invitatia era mai mult decat evidenta! Si ce privelisti se deschid Calutzului! Locuri taince, parca din alta lume, copaci prabusiti in apa, incercand cumva sa opreasca trecerea oricui. Si vazand ce frumusesti se ascund dupa acesti strajeri tacuti, Calutzul le intelege incercarea. Doar sunetul aparatului jeneaza tihna locului. Asta e, stand de atat de mult timp printre oameni, Calutzul le-a preluat din metehne, uitand putin ca lucrurile de pret se pastreaza in inima...nu pe hartie...sau, mai rau, in foldere ori fisiere. Trebuind totusi sa se intoarca, iesi inapoi in larg. Nu tare departe vazu deasupra apei o scandura, ca o masutza...sprijinita pe doi piloni. "Masa tacerii" ii spusese imediat Calutzul, desi Imi, colegul de padelit i-a pus un nume pe care nu-l putem expune privirilor delicate ale celor ce ne citesc. Care o fi rostul acele "mese" in mijlocul lacului...inca nu am aflat...
Ziua apropiindu-se de sfarsit, Calutzul o lua incet spre mal, de acolo, cocotzat pe portbagajul masinii ajunse acasa, ars de soare si bronzat cu urme de ochelari.
Iar dupa asa o zi cum sa nu savurezi o portie de ardei umpluti cu sos de rosii rece!
De fapt, asta era marele secret pe care voia Calutzul sa vi-l dezvaluie in povestea asta: ii plac ardeii umpluti!
PS fotografii gasiti pe http://www.facebook.com/media/set/?set=a.179791285416251.47404.172870149441698&type=1
Satul si chinuit de caldura naucitoare din oras, Calu'demare s-a hotarat sa-si ia lumea-n cap, in cautare de locuri mai racoroase si ape numai bune de padelit. Inchizand el ochii, intr-un moment aproape mistic, puse la intamplare degetul pe harta lumii...ce-o fi o fi, isi zise, stergand inca un strop de sudoare. Deschizand ochii vazu cu usurare ce hotarase soarta pentru el. Surduc, pe numele lui. Hm, judeca al nostru calutz, nu-i rau...ce ma faceam daca era lacul Baikal? Cum soarta isi aratase voia, nu mai ramasese de facut decat plecaciunea si plecarea. Asadar, cu niscai ajutor motorizat, si ceva companie, Calutzu' calator ajunge pe apele Surducului. Si padeli in voie ignorand maneaua ce insista sa razbata pana in mijlocul lacului. Si ragetele aferente. Poate ragetatorul o avea dureri, isi spunea calutzul, incercand sa-si explice lucruri oarecumva evidente. In rest, soare, apa linistita si padelit in voie.
In prima parte a zilei se indrepta incet catre baraj. E partea mai larga a lacului, acolo unde chiar te pierzi pe luciul de apa. Pe cand planuia sa inspecteze mai de aproape barajul, se ivi de sus, asemeni unui Zeus din Olimp, burtos, chelios si furios, cel fara de care nu stim cum ar arata viata noastra: un paznic! Acesta tuna sentina: Nu-i voie mai aproape! Stiind din anii petrecuti ca mercenar sangeros fara inima si mila, in Legiunea Straina, ca daca dusmanul ocupa o pozitie elevata (geografic vorbind, caci in cazul de fata nu poate fi vorba de alt soi de elevare), aceasta ii creaza un avantaj considerabil. Asa ca, nedorind escaladarea unui conflict si renuntand, demult si definitiv, la uzul fortei, Calutzul nostru se conformeaza ordinelor si se retrage fara comentarii. Cata satisfactie pe Zeus al nostru. Va avea ce povesti nepotilor. Apropo, Surducul are vreo 4 km lungime...dialogul s-a intamplat la vreo 10 metri de baraj...Oare ce-o fi in acei ultimi 10 metri plini de secrete? Oare daca Calutzul (sic!) ar fi fost mai nesimtit si ar fi atins baraju...ete-asa, de jmecher care este...oare ce s-ar fi intamplat? Dar totusi, nu e bine sa-l suparam pe Zeus.
Pe cand gandea Calutzul nostru ca a cam vazut tot ce-i de vazut pe "baltoaca asta", dintr-o data vede in dreapta un bratz de apa serpuind printre desisuri. Invitatia era mai mult decat evidenta! Si ce privelisti se deschid Calutzului! Locuri taince, parca din alta lume, copaci prabusiti in apa, incercand cumva sa opreasca trecerea oricui. Si vazand ce frumusesti se ascund dupa acesti strajeri tacuti, Calutzul le intelege incercarea. Doar sunetul aparatului jeneaza tihna locului. Asta e, stand de atat de mult timp printre oameni, Calutzul le-a preluat din metehne, uitand putin ca lucrurile de pret se pastreaza in inima...nu pe hartie...sau, mai rau, in foldere ori fisiere. Trebuind totusi sa se intoarca, iesi inapoi in larg. Nu tare departe vazu deasupra apei o scandura, ca o masutza...sprijinita pe doi piloni. "Masa tacerii" ii spusese imediat Calutzul, desi Imi, colegul de padelit i-a pus un nume pe care nu-l putem expune privirilor delicate ale celor ce ne citesc. Care o fi rostul acele "mese" in mijlocul lacului...inca nu am aflat...
Ziua apropiindu-se de sfarsit, Calutzul o lua incet spre mal, de acolo, cocotzat pe portbagajul masinii ajunse acasa, ars de soare si bronzat cu urme de ochelari.
Iar dupa asa o zi cum sa nu savurezi o portie de ardei umpluti cu sos de rosii rece!
De fapt, asta era marele secret pe care voia Calutzul sa vi-l dezvaluie in povestea asta: ii plac ardeii umpluti!
PS fotografii gasiti pe http://www.facebook.com/media/set/?set=a.179791285416251.47404.172870149441698&type=1
))
