Topic: Marinari pe submarin

Minunat(ule)!

Originally Posted by CrocodiluDiluDilu

Fata cere ceva ce nu capătă. Îmi închipui că vrea să meargă diseară la balul bobocilor şi nu primeşte încuviinţarea să rămână după ora 22. Insistă pe un ton vehement dar maică-sa e ca un bolovan: de neurnit. Fata mitraliază până la ultimul cartuş, după care se prăbuşeşte într-un plâns sfâşietor dintre sughiţurile căruia se distinge tânguitorul „mamaaaaaa”. Am ajuns la mijlocul batonului şi înghit cu noduri dar vreau să prind sfârşitul tragediei şi continui să scobesc mămăliga ca pe cea mai fină delicateţă, ce trebuie savurată cu înghiţituri mici. Fata e fleaşcă. Aş putea liniştit să-mi mut pălăria înapoi. Un singur cuvânt al gospodinei ar putea să o remonteze dar hoaşca nu-l pronunţă. E insensibilă la disperarea fetei şi tot ce face e să-i ofere un pahar cu apă din marmita de aluminiu deja cunoscută. Batonul e ucigător. Starea fetei de lângă mine se degradează cu fiecare minut. Acum aş avea curajul să-mi scot şi camera foto. Surprind o schimbare de atitudine. Gospodina o consolează verbal. Ce dacă nu prinde finalul balului, Gonzales o place şi aşa. Fata se mută pe un scaun din colţ cu o mimă descurajată. Mămăliga s-a terminat.

-VA URMA-

Telenovelas en vivo

O iau agale spre promenada din vârful peninsulei. E ora amiezei şi fiindcă n-am băut nici azi paharul cu apă rece oferit lângă farfuria cu linte, căldura nu face decât să-mi amplifice setea. Ştiu un vânzător de sirop ce-şi împinge taraba prin zona promenadei şi, decis să încerc această ultimă tentaţie, grăbesc pasul. Îmi plac lucrurile desuete ce reuşesc totuşi să rămână practice şi vânzătorul de sirop este exemplificarea vie a acestui concept. Îl găsesc la umbra unui arbore falnic, lângă monumentul francez, preparând licorile pentru turiştii epuizaţi de căldură. Pe taraba lui ambulantă tronează un paralelipiped din tablă de inox ce protejează dedesubt un cub de gheaţă. Îmi comand siropul şi urmăresc fascinat procesul tehnologic ce începe cu dezvelirea icebergului translucid pe care e aplicată o răzătoare, peste care se aşează paharul cu gura în jos. Cu câteva mişcări precise, ambulantul rade suprafaţa gheţii până când paharul întors se umple cu fulgi, apoi îl readuce la poziţia normală având strecurătoarea drept capac şi, grijuliu, acoperă la loc blocul de gheaţă. Înfige un pai între fulgi, şpriţuie îndelung siropul dintr-un balon de sticlă dotat cu o pompă manuală, mai stoarce deasupra câţiva şerpi de miere dintr-un PET cu dopul găurit şi îmi întinde băutura capabilă să-mi reducă presiunea internă. Bucuros ca un copil ce a primit vată pe băţ, fac cale întoarsă la hostel. Siropul se formează progresiv, în ritmul topirii fulgilor şi are avantajul că, fiecare înghiţitură este ... rece ca gheaţa.
Îmi recuperez sacoşa din magazia de bagaje a hostelului şi mă mut peste drum, pe bordura trotuarului. Oare va veni taximetristul? Suma promisă nu părea să-l încâte. În aşteptare mai sug din paiul ce scoate doar un bolborosit de sorb neamorsat. Aştept. Aştept taxiul ce nu mai vine şi aştept ca soarele să-mi mai furnizeze câteva picături de sirop. Umbra bisericii învăluie trotuarul aşa că mut paharul pe carosabil. De câte ori aud motorul vreunei maşini întorc capul spre intersecţia de unde trebuie să apară taxiul şi fiecare maşină necunoscută e în stare să încetinească şi mai mult curgerea timpului. Mai mult de plictiseală mă ridic şi fac câţiva paşi până la pahar, trag din pai puţinul lichid ce s-a format şi revin pe bordură, la umbră.


Vânzătorul de sirop

O Toyota galbenă intră pe stradă: e omul meu. Cine a spus că nu-i convine suma? Abandonez siropul, arunc sacoşa în portbagaj şi sunt gata de drum.
-Miraflores? mă întreabă.
- Miraflores! confirm.
Miraflores e ultimul lac al canalului Panama, la ieşirea către Pacific. La ecluzele lui există un punct de observaţie amenajat pentru turişti, acesta fiind în fapt muzeul canalului Panama, pentru care m-am tocmit cu taximetristul. Străbatem în viteză străzile capitalei, pe sub zgârie nori, pe lângă parcuri. De câte ori plec într-o călătorie îmi servesc aperitivul survolând zona pe Google Earth, ceea ce înseamnă că pe teren am idee încotro trebuie să o apuc. Maşina nu merge în direcţia bună. O nelinişte surdă pune progresiv stăpânire pe mine. Deocamdată nu spun nimic. Poate sunt restricţii de circulaţie şi trebuie ocolit sau, cine ştie, poate e ca pe autostradă: vrei să mergi în dreapta dar ieşirea e pe stânga.
Maşina opreşte în faţa unui hotel şi taximetristul îmi face semn complice că nu va dura mult. Iese, se bate pe umăr cu portarul, scoate din buzunar nişte bancnote mototolite pe care i le dă şi în schimbul cărora primeşte nişte boxe enorme pe care le cară cu satisfacţie în portbagaj. E fericit: până ce eu voi urmări trecerea navelor prin ecluze, el îşi va monta sistemul audio. OK man, ne-am înţeles!
De data asta luăm un cap compas bun. În scurt timp ieşim din oraş, trecem pe lângă un mic aeroport folosit de aparatele uşoare şi scăpăm în câmpie. În paralel cu noi trece un tren lung, plin cu containere: e renumitul tren al canalului.
În 1832, Congresul Statelor Unite l-a trimis pe colonelul Charles Biddle în Panama pentru a negocia o concesiune pentru construirea unei căi ferate. El a inspectat, de asemenea, ţara pentru a determina cel mai bun traseu. Goana după aur din anii 1848-1850 a atras pe coasta de vest a SUA numeroşi aventurieri care, încercând să evite călătoria prin teritoriile ostile, locuite de indieni, au preferat legătura maritimă, ce trebuia însă întregită pe uscat, prin Panama. Tot datorită acestui fenomen a crescut cererea pentru un serviciu poştal între San Francisco şi New York şi în aceste circumstanţe, în 1849, SUA obţine o concesiune pe 49 de ani pentru 250 de mii de acri de teren şi dreptul de a săpa un canal sau a construi un drum sau o cale ferată. Departe de a fi o zonă ideală, istmul era acoperit de o junglă deasă şi caldă ce nu asigura cheresteaua de calitate necesară în construcţia unei căi ferate. Mai mult, nativii angajaţi pentru muncile grele, nu asigurau o forţă de muncă fiabilă, ceea ce însemna că forţa de muncă, materialele şi consumabilele trebuiau să fie importate de la mii de kilometri. În aceste condiţii între 1849 şi 1851 nu s-au construit decât opt mile de cale ferată, costurile depăşind 1 milion de dolari. Era foarte clar că nu era o sursă de profit rapid, aşa cum s-a sperat şi acţiunile Railroad Panama au scăzut brusc. Să nu uităm însă că erau anii nebuniei, ai goanei după aur. În decembrie 1851, două vapoare cu o mie de pasageri au ajuns la gura de vărsare a fluviului. Odată debarcaţi, aventurierii au fost surprinşi să audă fluieratul unui tren. Au dat buzna la biroul de cale ferată şi cu toate că au fost informaţi că nu există decât câţiva kilometrii de traseu, au insistat să se îmbarce. Pentru a descuraja mulţimea ce lua cu asalt garniturile, s-a perceput o taxă de 50 cenţi/milă şi trei de dolari pentru fiecare 100 de kilograme de bagaje, dar suprataxele au fost acceptate cu nerăbdare şi încasările au ajuns la 7000 de dolari! Aceasta a fost dovada necesară, acţiunile de pe Wall Street au început să crească şi construcţia a continuat. În 1852 s-a construit podul de fier peste râul Changres iar în 1854 au început excavaţiile pentru depăşirea crestei Cordilierilor. A fost nevoie de mai multe luni de muncă susţinută. În acea vreme, călătorii ce ajungeau la capătul căii ferate erau surprinşi: în loc de o junglă sălbatică, au găsit un oraş cu aproximativ 2.000 de locuitori. După pasajul de trei mile ce străbătea vârful, s-a intrat în valea Paradis, un loc de o frumuseţe tropicală, unde lucrările au fost finalizate în 1854.
Se construia dinspre ambele capete. În dimineaţa zilei de 27 ianuarie 1855, cele două brigăzi ce montau şinele s-au zărit. S-a lucrat frenetic, până noaptea târziu, când s-a lăsat liniştea. Felinare mari cu ulei de balena luminau zona. Echipele s-au întâlnit şi şi-au strîns mâinile. Atmosfera era încărcată de emoţie. Ultima şină a fost pus la locul ei, pe traversele de pin, unghiul final a fost fixat şi George Totten, şeful şantierului, a luat un ciocan şi un cui şi a pecetluit lucrarea cu o lovitură. Pe această rută, deschisă cu mari eforturi acum 150 de ani circulă şi azi trenul canalului. Zilnic, sute de containere sunt cărate feroviar între cele două porturi, unde aşteaptă vapoarele să le ducă mai departe. Poate că, faptic, nu este decât un tren şi o cale ferată însă trăirile intense din acei ani par să o impregneze cu fantome nevăzute.
Ajungem la Miraflores. Şoferul opreşte în parcare, îţi ridică mâneca hainei deasupra ceasului şi se întoarce către mine:
-Te aştept o oră.
O zbughesc fără a mai pierde vremea ...

Ajungem la Miraflores. Şoferul opreşte în parcare, îşi ridică mâneca hainei deasupra ceasului şi se întoarce către mine:
-Te aştept o oră.
O zbughesc fără a mai pierde vremea.
Spre deosebire de canalul Suez trasat peste un teritoriu plat, cu altitudine cvasinulă, canalul Panama trebuia să traverseze un teritoriu muntos. Ingeniozitatea apare atunci când reuşeşti să-ţi învingi adversarul cu propriile-i arme şi, trebuie să recunoaştem, canalul Panama este o lucrare de geniu, cu care omenirea se poate mândri. Profitând de geografia locală, inginerii francezi conduşi de acelaşi Ferdinand de Lesseps au imaginat construirea unui baraj pe râul Chagres care a inundat zona centrală a ţării, scurcircuitând distanţa de 82 km dintre cele două oceane, cu mai bine de 24 km. Această găselniţă a cerut însă un preţ: nivelul lacului Gatun este situat cu 26 m deasupra oceanelor, diferenţă de nivel ce trebuie depăşită cu ajutorul unui sistem de ecluze. Lacul Miraflores, unde mă aflu acum, un punct intermediar spre lacul Gatun, se află cu 16m mai sus ca Pacificul, deci a necesitat construirea unei ecluze în două trepte ce face obiectul Muzeului Canalului. O clădire cu trei etaje oferă la partea superioară un punct de belvedere de la înălţimea căruia întregul sistem hidrotehnic şi implicit, toate manevrele de traversare a lui se pot urmări ca într-un film documentar. Inginerul din mine e surescitat ca un copil căruia i s-au deschis porţile Disneylandului. Îmi fac loc prin mulţime până la balustrada terasei şi-mi scot aparatul de fotografiat. Petrolierul Afrodite a pătruns din amonte în bazinul primei ecluze. În spatele lui se închid porţile masive. La comanda vasului se află un pilot al canalului iar pe punte patru echipe ce îl leagă cu odgoane de mulas (asini), puternicele locomotive cu cremalieră numite aşa după animalele de povară cărora le-au luat locul. Printr-o reţea submersă, apa din bazinul amonte se scurge gravitaţional până ce nivelul coincide cu cel din următorul bazin, moment în care se aude semnalul unor sonerii şi, abia vizibil, se deschid porţile intermediare dintre ecluze. „Asinii” pornesc lent tractând-o pe Afrodite de pe puntea căreia marinarii ne fac semne prieteneşti.

S-a înnorat şi stă să cadă ploiţa zilnică. Dealurile din jur sunt năpădite de vegetaţie. Totul e atât de verde, de crud! În aer se simte parfumul emanaţiilor vegetale şi, departe de a fi ameninţători, norii negrii sunt ingrediente în sarabanda vieţii. Amonte de ecluze se întinde, uriaş, lacul Miraflores în care, undeva la orizont, printr-o despicătură, apar unul după altul, vapoare. Împingătoarele le preiau la apropierea de ecluze, centrându-le pe axa bazinelor. Canalul este un punct vital al traficului internaţional. În fiecare an prin canal trec mai mult de 14.000 de nave, transportând mai mult de 20.378 milioane de tone de marfă. Cu ajutorul lui, navele ce vor să treacă dintr-un ocean în altul nu mai sunt nevoite să ocolească Capul Horn, în punctul cel mai sudic al Americii de Sud. Astfel, o navă care pleacă de la New York către San Francisco, parcurge doar 9 500 km prin canal, mult sub distanţa de 22.500 km pe care o presupunea ruta ocolitoare.
Canalul Panama nu mai face faţă cerinţelor actuale. Punctele vulnerabile sunt ecluzele şi cei 13 km ai Tăieturii Gaillard. Cu toate că ecluzele din canal sunt perechi în sensul că există două seturi paralele în fiecare loc, permiţând trecerea simultană a două nave în direcţii opuse, navele mari, nu se pot încrucişa în siguranţă pe la Tăietura Gaillard, ceea ce face ca în practică traficul naval să se desfăşoare alternativ, folosind fiecare pereche de ecluze într-o singură direcţie, la un moment dat. Dimensiunile bazinelor sunt de 33x304m, ceea ce determină dimensiunea maximă a vaselor care pot tranzita canalul, numită Panamax. Tot mai multe nave moderne depăşesc această limită, ele fiind cunoscute ca nave post-Panamax, în plus, capacitatea de tranzit a canalului este cu mult depăşită, ambarcaţiunile fiind nevoite să aştepte zile în şir pentru a trece din Marea Caraibelor în Pacific şi invers. Din toate aceste considerente, panamezii au deschis un nou şantier. În septembrie 2007 preşedintele republicii Panama, Martin Torrijos, a apăsat pe un detonator aruncând în aer sute de metri cubi de pământ, pe locul viitoarei ecluze a Canalului Panama. „Acesta va fi un canal total nou, care, în sfârşit, îi va servi ţării noastre fără nici o uzurpare la adresa veniturilor care i se cuvin”, a declarat preşedintele. Acest proiect este cel mai mare contract de construcţii derulat în prezent în America Latină, preconizat să fie finalizat până în anul 2014, pentru a marca aniversarea a 100 de ani de la prima navigare pe această rută. În prezent, guvernul panamez a încheiat un contract de operare a porturilor canalului, pe 25 ani, cu firma chineză Hutchinson Whampoa, cu sediul la Hong Kong. Proprietarul acestei firme este Li Ka Shing, cel mai bogat om din Asia. De altfel construcţia noului canal bucură China, care va putea, astfel, să-şi extindă semnificativ importurile de petrol venezuelan.
Tractat de asinii moderni, Afrodite a ajuns în siguranţă în cel de-al doilea bazin al ecluzei. În urmă cu 10 ore ea a plecat din Bahia Limon, portul natural în care a intrat şi Promise Kept, a parcurs un canal la nivelul oceanului, după care a urcat de trei ori câte 8 metri prin ecluzele în trepte, de la Gatun. Următoarea etapă a constat din traversarea lacului artificial Gatun (din apa căruia apar din loc în loc vârfurile vechilor arbori din pădurea tropical inundată), apoi a intrat în porţiunea canalului cunoscuta sub denumirea de "despicatura Culebra", ce străbate un defileu lung de 13 km, tăiat în muntele cu acelasi nume. Capătul dinspre Pacific al acestui defileu se zăreşte destul de bine din punctual de observaţie din Miraflores. Aici Afrodite a coborât primii 10 m prin ecluza Pedro Miguel, a traversat lacul Miraflores de 1,7 km lungime şi după ieşirea din ecluza actuală, va mai avea de parcurs doar cei 13km ai cursului regularizat al lui Rio Grande, pentru a se vedea în Pacific, în dreptul portului Balboa, din Panama City. Cantitatea de apă pe care lacul Gatun o pierde cu ocazia deschiderii ecluzelor se recupereaza în sezonul ploios, prin contribuţia mai substanţiala a apelor curgătoare care se varsă în lac, în plus, lacul Alajuela adăpostit în spatele barajului construit pe cursul superior al lui Rio Chagres suplineşte debitul de apă în sezonul secetos.
Ovoce din difuzoare ne face atenţi la operaţiile în curs. În timp ce Afrodite a ajuns la nivelul lui Rio Grande şi, dezlegată de la locomotive, iese cu maşina proprie din ecluză, pe porţile bazinului din amonte intră un imens transcontainer sub pavilion japonez. Mi-ar place să mai rămân la parada giganţilor dar ora s-a scurs şi-mi regăsesc taximetristul radios lângă Toyota lui galbenă. Îmi arată uriaşele boxe instalate în habitaclu şi mă invită să mă instalez cât mai iute pentru a ieşi pe şosea.

Locomotivă veche în faţa muzeului

Plecăm. Sub parasolar există o panoplie întreagă de CD-uri din care omul meu extrage cu satisfacţie unul şi-l înfige în player. Muzică pop. La maxim. Să-i spun că e prea tare ar fi un gest de laşitate aşa că îi fac semn cu policele ridicat. Apreciază.
Ne întoarcem în oraş pe şoseaua pustie. Oprim în dreptul unei parcări ce deserveşte un mic magazine alimentar. Şoferul opreşte muzica şi îmi spune că va intra în magazin pentru câteva minute. Sunt sfâşiat de sete aşa că îl urmez. În vitrina frigorifică, alături de PET-urile cu apă, găsesc caserole cu fructe exotice gata curăţate. Mă ispiteşte mangoul de un galben intens din care mă hotărăsc să şi cumpăr. Probabil că taximetristul, ce mă crede lefter, va fi contrariat.
Plecăm mai departe. Traversăm Panama City dintr-o parte în alta şi intrăm pe o autostradă. De data asta suntem în plină câmpie şi în câteva minute ajungem la aeroportul internaţional Tokumen. Sunt abia la mijlocul drumului, mai am 10.000 de kilometri până acasă însă aventura se opreşte aici. Taxiul se reântoarce în oraş şi eu, înainte de a-mi ridica sacoşa, mai îmbrăţişez o dată cu privirea câmpurile întinse, plantate cu trestie de zahăr.

- VA URMA - (sunt exasperant?)

Te numesc bardul barcaholicilor(am luat padela si te-am atins mai intai pe un umar apoi pe celalalt) sper ca ceilalti barcaholici sunt de acord(impotriva, se abtine cineva ? unanimitate ca la UTC)
Sper in curand sa ai motive serioase sa ne canti faptele de... padela, cand ne vom insoti in ceva ture. Am retinut trucul cu ATM-ul asa ca suntem preveniti; sa nu-l folosesti impotriva noastra ci doar pentru noi si nu... nu esti exasperant. Ion Creanga era mic copil

Originally Posted by stavride

Leonardo da Vinci in cuvinte. Esti atins de firesc, natural, normal. Privesti lumea prin ochi de copil. Cuvintele mele au un leu in buzunar. Spor si zbor.
PS - daca vreodata vei vrea sa tiparesti ceea ce ai publicat prind diverse colturi virtuale, cu o paginare te pot ajuta. Poze si text. EU te sustin si te incurajez sa o faci. Cred ca daca fiecare om care te-a citit (si apreciat) doneaza 10 lei, iese si cartea.

Cat te iubesc eu pe tine! bine zici, ai dreptate! Subscriu, din toata inima.

În urmă cu cinci ani am făcut o incursiune în India. A fost o experienţă plăcută şi incitantă ce ne-a marcat şi ne-a dat certitudinea că suportăm, şi mai mult, că ne place Asia, cu toată gălăgia ei. O dorinţă mai veche era să vizităm Angkorul, apoi am auzit despre Vietnam, că ar fi ieftin şi că ar oferi peisaje frumoase. Fiindcă e total ineficient să străbaţi jumătate de glob doar pentru o scurtă incursiune, părea că cele două destinaţii fac o reuşită pereche, însă când am început să încropesc planul călătoriei, m-am lovit de două inconveniente. Primul era preţul zborului, destul de ridicat, iar al doilea, obligativitatea obţinerii vizei pentru Vietnam, ceea ce presupunea un drum la Bucureşti. Dând târcoale subiectului am descoperit că, probabil din cauza destinaţiei mult mai căutate, zborurile pe Bangkok erau substanţial mai ieftine iar viza pentru Thailanda se putea obţine pe aeroport. Aşa se face că pe nesimţite am uitat de Vietnam şi cu toate că în cele din urmă tot a trebuit totuşi să fac drumul la Bucureşti, am rămas la Thailanda. Categoric, urma să vizităm Cambodgia cu minunatul Angkor, apoi să coborâm în sudul Thailandei, într-o insulă caldă din marea Andaman. Planul era mai mult decât incitant şi în iarna lui 2011, încărcaţi cu aparate foto, sandale şi pantaloni scurţi, lăsam în urmă Oradea cenuşie, fără zăpadă, îmbarcându-ne pentru Budapesta, al cărei aeroport internaţional este pentru noi „aeroportul casei”. Ne aşteptau lungile ore de moţăit în scaune şi de stat la cozi prin aerogări, lucruri pe care orice călătorie transcontinentală le presupune. Itinerariul nostru trecea prin Helsinki şi la capătul a 28 de ore efective de la plecarea de acasă, puneam piciorul pe aeroportul Suvarnabhumi, din Bangkok.

Mă fascinează ideea unui viitor incert, în care zborul nu se va mai face cu avionul, sau oricum, nu aşa ca acum şi actualele aerogări internaţionale, demodate şi anacronice, vor deveni obiective turistice. În zilele noastre însă, aeroportul Suvarnabhumi este cât se poate de modern şi avangardist. Ajutaţi de benzile rulante străbatem coridoare lungi decorate cu picturi cu influenţă buddhistă şi false temple în miniatură şi după un parcurs monoton şi lung, ne blocăm la cozile imense din faţa ghişeelor de control a documentelor. Thailanda oferă pe aeroport o viză turistică de 15 zile şi procedura de obţinere, chiar dacă nu laborioasă, sugrumă traficul, punând la grea încercare răbdarea călătorilor dornici de a se trânti pe un pat de hotel. Aşteptăm. Îmi vine ideea de a valorifica timpul vămuit, ceea ce duce la o descoperire deconcertantă: ghidul de călătorie, micuţa carte capabilă să deznoade iţele încurcate ale orientului, a rămas în aeronavă, cel mai probabil în buzunarul scaunului, printre ziare. Ghidul nu e de neînlocuit deoarece la orice librărie dai de un Lonely Planet ce costă în jur de 20$, însă cărticica noastră era scrisă în acea „dulce şi frumoasă, limbă ce-o vorbim”. Rememorarea coridoarelor nesfârşite ale terminalului îmi temperează pornirea intempestivă de a mă întoarce, însă cum coada la care stăm nu se mişcă, socot că ar fi timp. Hotărăsc să încerc ce poate face hotărârea unui om împreună cu sistemul informatic al aeroportului şi după un schimb de priviri cu Cosmina, o iau la fugă înapoi. Trecând prin faţa nenumăratelor porţi realizez că habar nu am care e cea pe care am intrat. Creierul s-a lepădat de informaţia efemeră ca de un ambalaj de unică folosinţă şi pentru a regăsi drumul picioarelor, navighez neuronal printre impresii: desenele cu influenţă buddhistă, falsele temple, ghivecele cu flori. La poarta dorită, un angajat în halat spală uşa din sticlă cu o racletă. Uşa e blocată şi nu mai e nimeni în tunel. Bărbatul în halat nu ştie engleză dar e dotat cu zâmbetul şi solicitudinea thailandeză şi îmi face semn să ocolesc pe undeva pe sus. Nu văd nici o scară însă uitându-mă împrejur, zăresc un poliţist ce vine deja spre mine. Sunt luat în primire şi dus la un punct de informare ce e situat, conform legilor lui Murphy, la celălalt capăt al terminalului. În faţa unei operatoare povestesc din nou tărăşenia şi zâmbetul thailandez îmi cere tichetul de îmbarcare. Hait! Până aici mi-a fost! În naivitatea mea credeam că am să fiu lăsat să scotocesc eu însumi prin aeronavă şi-abia acum îmi dau seama că pe un aeroport există reguli şi proceduri. Perfect. Să le punem la încercare! Dacă chiar există o conspiraţie mondială interesată de ceea ce fac şi de numărul pantofului pe care îl port, mă gândesc că numele meu scris pe un bileţel şi introdus în computerul thailandezo-zâmbitor va fi suficient pentru a-mi readuce cartea. Fata răscoleşte câteva tabele de pe ecranul monitorului, apoi ridică receptorul şi formează un număr scurt. Triumf interior şi plin de admiraţie îmi spun: „uite dom`le ce înseamnă civilizaţia butonului!”. Din păcate miracolul tehnic se termină aici căci la celălalt capăt nu răspunde nimeni. Operatoarea se scuză: personalul a părăsit aeronava. Îmi dă adresa biroului FINNAIR, undeva la etajul patru: ei sunt singurii care ar mai putea face ceva. Îi mulţumesc operatoarei şi merg să-i prezint Cosminei consolările aeroportului Suvarnabhumi.
Până la hotelul P&R Residence am putea lua unul din taxiurile exagerat de scumpe ce fac transferul de la aeroport, însă n-am venit până aici ca să umblăm cu capul în pungă şi optăm pentru transportul public. Până în centrul capitalei călătorim prin văzduh cu sky trenul, apoi ne apropiem pe sub pământ cu metroul şi în final, pe jos, acostaţi de şoferii de tuk tuk, nu foarte insistenţi.
Camera de la etajul 6 e plăcută. În ciuda atâtor ore de somn, ne simţim obosiţi. Pentru prima zi a fost destul.

- VA URMA -