Topic: Marinari pe submarin

Desi n-a fost un copil minune, Crocodilu Dilu Doi s-a balacit destul de mult, ba pe unda Crisului Repede, ba pe apele reci ale lacului Belis sau Floroiu. Ca sa-l transform dintr-un crocodil naravas intr-un crocodil domestic i-am atasat pe lateral un tub din rafie cu doua-trei PET-uri, suficiente pentru a-i mari cuplul maestru cu aproape 20 de centimetri. Asa am reusit sa-i prind zabala si de atunci suntem prieteni buni. In zilel caniculare il scot din pivnita, traversez pe dig si facem cateva ture pe Cris, avand grija ca atunci cand trec pe sub podul de pontoane sa tin spinarea dreapta si padela usor ridicata, sa ies bine in pozele copiilor ce incremenesc cu aparatele la ochi, asteptand sa ma apropii.
Mai jos fac publice linkurile catre 2 fotojurnale (sau mai bine albume de familie?)
http://www.proexpedition.org/asociat...ce/caiac/1.htm
si
http://www.proexpedition.org/asociat...loLivada/9.htm
Vizionare placuta!

Vecinul meu avusese dreptate în proporţie de 60%, în sensul că m-au luat în armată şi apoi m-am însurat. Vremurile nu erau prielnice pentru planuri măreţe dar cum pielea delfinului trebuie ţinută umedă, ne încercam norocul la Criş ori de câte ori prindeam vre-o barcă de împrumut. Din acei ani păstrez un mic articol pe care-l redau in cele ce urmează:

Rafting pe Crişul Repede


Crişul Repede exercita de mult o chemare. De pe punţile suspendate de la Şuncuiş, ori de pe malurile înalte ale defileului urmăream în fiecare primăvară apele lui umflate. De astă dată aveam cu noi o barcă şi eram dispuşi să-l înfruntăm.
Pentru rafting atît rîul cît şi zona prezintă condiţii optime. Apa e repede precum îi e numele şi destul de adîncă în perioadele ploioase, peisajul e încîntător, iar calea ferată ce-i urmăreşte fidelă cursul, rezolvă comod problema transportului.
Împreună cu Dan cobor în halta Bratca. E după-amiază şi pentru azi intenţionăm să parcurgem, cale de vreo 15 km, porţiunea cea mai spectaculoasă a defileului (pînă în Vadu Crişului). E soare şi entuziasmul nostru e maxim. De la înălţimea unui mic prag de stîncă privim apele tulburi ce ne dau fiori. Lansăm barca gonflabilă, o strunim cu ajutorul cordelinei, după care îmbarcăm echipamentul: 2 banane cu haine şi saci de dormit şi un bidon etanş cu actele, banii, mîncarea şi aparatul foto. Legăm totul (inclusiv vîslele) după care cu mişcări uşoare intrăm în curent. Cursa a început. Malurile prind viteză, iar barca se mulează pe valuri. Cocoţaţi pe banane chiuim de plăcere. În scurt timp curentul ne împinge către sălcii şi ne dăm seama că nu ne sincronizăm la vîslit, ajungem de-a curmezişul, apoi ne redresăm în ultimul moment şi fentăm crengile sălciilor aplecîndu-ne. Am scăpat. Plutim mai învăţaţi. Un cot al rîului ne scoate departe în faţă podul de la Bălnaca, de la înălţimea căruia puradeii unei mici comunităţi de ţigani au prostul obicei de a arunca cu pietre în “navigatori”. Cu inima cît un purice vîslim cît ne ţin puterile pentru a nu lăsa inamicului răgazul necesar aprovizionării cu muniţie, dar nu, deznădejde, copiii sunt pe metereze. Îi ameninţăm cu vîslele şi de data asta scăpăm.
Pînă la falezele ce prevestesc intrarea în Şuncuiş exersăm cîteva traversări de-a curmezişul rîului. Soarele se lasă spre orizont umbrind pe alocuri traseul. În faţa noastră apar ameninţătoare falezele. Izbind cu toată puterea la baza lor, Crişul a creat surplonbe periculoase pe care încercăm să le evităm trăgînd vîrtos la rame.
- Trage Dane, trage tare acum! …
Tăiem cotul rîului şi scăpăm de surplomba neagră în care apele se izbesc creind vîrtejuri sinistre. În scurt timp trecem pe lîngă portalul grandios al Peşterii Ungurului, apoi pe sub puntea suspendată de la confluenţa cu Valea Mişidului. În faţă Crişul se desparte în două.
- Stînga!
Talvegul denivelat crează o succesiuune de brizanţi peste care săltăm cu strigăte de “Ole!”. În faţă ne apare faleza de 60 de metri pe creştetul căreia, ascuns parţial de vegetaţie, ghicim vechiul castel, bază de cazare aparţind Direcţiei Taberelor. Tăiem din nou cotul pentru a evita capcana falezei după care trecem mîndri pe sub podul din localitate. Discutăm despre plăcerea navigaţiei şi uite-aşa, furaţi de vorbe, ajungem în sălcii. O creangă mai groasă ce se avîntă paralel cu apa îl smulge pe Dan, barca se răstoarnă şi pînă să-mi dau seama ce se întîmplă, amerizez cu capul în jos într-un haos de crengi adunate de vîltori. Curentul foarte puternic mă împinge în jos şi cu mâinile strecurate printre lemne mă caţăr spre aer. Îmi simt ochelarii fâlfâind pe nas dar ducă-se, mâinile mele au o misiune mai importantă acum. La suprafaţă îl regăsesc pe Dan stând în siguranţă pe mormanul de lemne:
- Unde ţi-s ochelarii?
- La Neptun!
Râdem una bună apoi întoarcem barca, tragem bananele şi cu orgoliul refăcut intrăm în cea mai spectaculoasă porţiune a defileului. Soarele nu mai ajunge demult aici şi umbra aruncată de versanţii abrupţi mă face să dârdâi necontrolat. Ca în filmele cu Winnetou, trecem prin pulberea fină a cascadei Vadu Crişului. Pe o stîncă semeaţă doi îndrăgostiţi stau copleşiţi, în timp ce noi, cu vîslele ridicate, spinarea dreaptă şi pieptul scos, treceam gravi purtaţi de unda rîului. Cu coada ochiului caut în privirile lor admiraţia şi cînd revin la misiunea mea de observator îmi dau seama că e lată: în dosul unui brizant se cască un hău cît toată barca noastră.
- Trage dreapta!
Luaţi prin surprindere nu reuşim să ne sincronizăm şi întoarcem barca cu latul exact în momentul în care picăm în hău. Simt că sunt catapultat şi în clipa următoare apa rece mă învăluie din toate părţile. Întoarcem barca din nou şi dârdâind din tot corpul continuăm să plutim. Mai avem cîteva sute de metri pînă la insuliţa ce anunţă apropierea barajului de la Vadu Crişului, insulă pe care intenţionăm să debarcăm ca să ne petrecem noaptea. Depăşim frumoasa “Stîncă cu Ochi” şi vedem de departe insula.
- N-ar fi mai bine să debarcăm pe mal, în poieniţă?
Oscilăm.
- Hai pe insulă!
- Hai în poiană!
Cînd ne hotărîm pentru insulă e prea tîrziu. Începem traversarea rîului către poiană şi lupta e dură căci curentul ne împinge cu putere şi aval, malul e din nou o faleză abruptă. Cu tot efortul nostru nu reuşim, ne încîlcim în sălcii şi ne răsturnăm. Curentul ne tîrăşte mai departe pe lîngă faleză. Suntem dezamăgiţi, nervoşi şi obosiţi; întoarcem barca şi căutăm din ochi bananele ce trebuie să plutească în jurul nostru.
- Kirule! Uită-te în faţă!
Coşmar. Suntem în plină zonă minieră şi picioarele răsturnate ale unui vechi pod industrial fac ca apa să clocotească printre capetele de fier-beton ce se iţesc peste valuri. E prea tîrziu ca să mai putem interveni. Curentul ne-mpinge-n iad şi nu mai e timp nici pentru frică. Purtată ca un fulg barca e strecurată printre ţepuşele ameninţătoare fără să atingă nici unul!
Zdrobiţi de emoţii şi oboseală reuşim să debarcăm la poalele haldei de steril. Cu tot nylonul, îmbrăcămintea şi sacii de dormit mustesc de apă. Soarele apune.
O oră mai tîrziu stăm în costumele în care ne-am născut, în jurul focului. Limbile roşiatice luminează o grămadă de sperietori împietrite – hainele noastre puse la uscat pe crengi. E frig dar scăpaţi de gheara râului, ne arde de şotii.
- Am acasă o carte cu leacuri tradiţionale româneşti. Cică pentru reumatism se foloseşte cremă de rîme. Normal: ca să poată trăi în pămînt, trebuie să aibă ceva contra reumatismului. Rîme macerate în alcool…
Abia după miezul nopţii avem sacii de dormit cât de cât uscaţi. Dan s-a lungit pe izolir, eu întorc barca gonflabilă şi mă culc pe fundul ei transformat în pat.

***
Dimineaţa se strecoară odată cu frigul. Focul s-a stins demult şi ghemuit în sacul jilav încerc să nu fac nici-o mişcare pentru a nu schimba zonele încălzite ale sacului de dormit. Cât o fi ceasul? Habar n-am: n-avem nici-un ceas cu noi. La 7:38 trebuie să fim la gară, să urcăm în tren, dar nu-mi pasă, nici nu vreau să deschid ochii. Picotesc şi deodată realizez că defileul vuieşte reverberând ecourile unei garnituri ce se apropie pe şine. Aoleo! O fi trenul nostru? Încerc să-mi dau seama din ce direcţie vine dar amestecul de ecouri mă derutează complet. Garnitura trece şi vrând-nevrând trebuie să deschid ochii să o văd. Uşurare: vine din direcţie opusă. Dar cât o fi ceasul? Întrebarea nu mă lasă să mă odihnesc mai departe şi deodată, cu ideea salvatoare în minte zvârl sacul de dormit de pe mine, cotrobăi prin bagajele ude şi scot triumfător mersul trenurilor murat ca un castravete, desfac filă cu filă până la ruta 300, apoi îl trezesc pe Dan:
- Hai Dane că nu e timp! A trecut personalul de Cluj, până la al nostru mai sunt doar 20 de minute ...

Asa cum spunea si Christian, e bine sa nu traiesti cu capul in punga si acolo unde ajungi, sa te mai uiti si in dreapta si in stanga. Deplasarile la "marea cea mare" erau destul de lungi ca sa nu caut sa ma folosesc de ele pentru a vizita si locuri de pe uscat si astfel, in 1995, cand am plecat prima oara spre Portita, am descoperit si Dobrogea cu minunile ei. Din acea tura reiau amintirile legate de Muntii Macin. Lectura placuta!

Culmea Pricopanul



Plouă pe Pricopanul. Prin deschizătura triunghiulară a cortului aşteptăm puhoiul cu privirea alunecînd peste pantele pîrjolite, pline de spini uscaţi, pînă departe, pe întinderea imensului şes dobrogean. Aerul încins miroase sufocant a praf umezit. Pricopanul e o imensă masă higroscopică ce pare că absoarbe apa direct din nori. Cerul e vînăt. Fulgerele şi tunetele îi sînt arme. E vijelie pe Pricopanul, dar cei cîţiva stropi căzuţi par o glumă nesărată. La cîţiva metri în spatele cortului, Fîntîna de Leac, singurul izvor, pare o venă tăiată din jgheaburile căruia se scurg ultimele picături de apă caldă şi sălcie. Micul adăpost de beton văruit este un templu de mulţumire adus apei pentru efortul de a rezista arşiţei. Totul în jur are ţepi. Totul e mort, adormit de vrajă. Fiecare plantă pare că întinde o mînă către cer implorînd norii negri să dezlănţuie potopul. Şi totuşi… Doar cîteva picături. Darabana stropilor a încetat. Muţi privim cum Pricopanul acceptă resemnat sclavia arşiţei, dar nu, o mişcare slabă ne dă de ştire că sub masca lui neclintită Pricopanul trăieşte. O broscuţă ţestoasă ceva mai mare ca pumnul înaintează printre bolovani, încet şi sacadat ca un mecanism tras cu cheia. Se grăbeşte cît îi permit picioruşele şi în scurt timp dispare, carapacea ei galben-cafenie o camuflînd-o perfect.
Seara se consumă în linişte în jurul unui foc alimentat parcimanios de teama incendiului. Asemeni statuilor lui Iko din insula Paştelui, uriaşele stînci rotunjite ieşite din coasta Pricopanului ascund un mister. Misterul unui munte bătrîn şi înţelept trăind lăuntric sub masca celor 467m altitudine, un mister pe care sperăm să-l descifrăm mîine.
Dis-dimineaţă atingem creasta după un urcuş pronunţat de-alungul unui vîlcel. Un mic vîrf constituit din blocuri uriaşe, fisurate şi îngrămădite unele peste altele trezeşte în noi setea escaladei. Privit de sus Pricopanul nu pare atît de sălbatec.
Pornim pe creasta înierbată, presărată cu blocuri de piatră căzute parcă dintr-un uriaş monument antic. Pe alocuri, porţiuni dintr-un drum de care şi bucăţi ruginite de cablu amintesc de prezenţa omului, nicăieri însă nu vedem vre-un ambalaj al produselor alimentare. Ne strecurăm spre Vîrful Piatra Rîioasă înghimpîndu-ne şi culegînd pe şosete şi în căuşul bocancilor seminţe ce ne înţeapă picioarele. Undeva în dreapta, sub noi, construcţia din scînduri a unui fort nord american slujeşte de decor într-un western romănesc. Pe străzile Măcinului o femeie ne spunea că aici s-a filmat “Drumul oaselor”… Soarele arde deja, iar apa din bidon are gust de otravă. În lumina crudă, misterul Pricopanului a dispărut. Muntele îşi arată scheletul de granit, măcinat şi rotunjit de vitregia vremii. Bolovanii uriaşi stau uneori unii peste alţii ca şi cum cineva i-ar fi aranjat acolo cu mare grijă. Roca predominantă este granitul. Începînd din sec. XIX, mari cantităţi au fost exploatate, încărcate în vase turceşti, greceşti şi mai apoi italiene şi franceze, cu destinaţia Constantinopol şi Marsilia. Mai recent (în 1970), granitul extras dintr-o carieră situată la marginea oraşului Măcin, a stat la temelia noului pod peste Dunăre şi Borcea, la Greci existînd şi azi un atelier în care granitul este cioplit sub formă de cuburi.
Meditez asupra noţiunii de munte. Oriunde vezi o formă de relief de înălţimea M. Măcin, spui imediat: deal. Pe Pricopanul însă gîndul îţi fuge la munte. De ce oare? Ce delimitează aceste noţiuni? Realitatea dovedeşte că înălţimea nu poate fi întotdeauna relevantă. Ceea ce deosebeşte Măcinul de nişte dealuri oarecare este aspectul său pietros, ruiniform, precum şi pantele sale deosebit de abrupte ce se întîlnesc într-o creastă uneori îngustă, ce aliniază vîrfurile pe o direcţie bine conturată. Din cabina camionului cu care am călătorit între Smîrdan şi Măcin, Pricopanul etala semeţ o creastă zimţată şi pietroasă.
De pe Sulucu Mare (370m) la care ajungem după ce lăsăm pe stînga o plantaţie firavă de frasin, privim mozaicul parcelelor cultivate ce împart cîmpia în dreptunghiuri neregulate, Lacul Sărat şi cele două localităţi ce se zăresc în faţa şi în spatele nostru: Greci şi Măcin. Undeva departe în dreapta se zăreşte Pasul Priopcea încadrat de Vîrful Priopcea şi cele două Bujoare, Românesc şi Bulgăresc, care, ajutate de cîţiva cumuluşi par conurile unor vulcani în erupţie.
Aspectul pietros a dispărut. Coborîm repede peste Vîrful Dealul Îmbulzita (291m) căci setea ne chinuie. În faţa noastră o turmă de oi stă încremenită. Animalele îngrămădite unele în altele pentru a-şi ţine umbră stau cu totul şi cu totul nemişcate.
-Natură moartă cu oi.
E glasul unui coechipier, dar nimeni nu-i răspunde. Fugim spre umbra pădurilor de pe creasta principală a M. Măcin, lăsînd în urmă Pricopanul ostil. Pe drumul de care pe care-l străbatem, praful ce atinge 3-5cm grosime e punctat de picăturile rare ale ploii trecute. În faţă, creasta Măcinului ascunsă în totalitate de plapuma verde a pădurii nu are nimic din sălbăticia Pricopanului. Greu încercaţi de căldură dar mulţumiţi ne urmăm drumul cu cuvintele geografului Ion Cornea în minte: “drept aceea, chiar dacă, cititorule, te vei fi suit pe toţi munţii Europei, să sui, neapărat, şi pe Pricopanu.”

Frumoasa descriere realizator a unui calator venit de departe... Varful cel mai inalt de 467 m se numeste Tutuiatu (se citeste "Tzutzuiatu"). Cand urci dinspre localitatea Greci spre el intalnesti un izvor captat, care curge printr-o tzeava de otzel, intr-un uluc construit-zidit din "caramizi patrate" de granit. Dintotdeauna , indiferent daca a fost an secetos sau nu, acel izvor situat la inaltime, nu si-a diminuat debitul, generos dealtfel. acolo e apa din destul chiar si pentru turmele de animale....Are apa excelenta la gust si rece... Mie personal cel mai mult pe acolo imi place pe varful Ioanesu (Ioaneshu), in place pentru perspectiva-belvedere, imi place ca are padurea in preajma si-mi place ca mai e si acolo un izvor zidit cu piatra de granit cubic, unde bei o apa racoritoare si indestulatoare . Izvorul este protejat cu o ushitza mica ,dar cu otzel gros ( vreo 5 mm ). "Secretul" vechilor zidarii amenajate, care protejeaza aceste doua izvoare pomenite , se datoreaza faptului ca acum vreo 100 de ani, pentru exploatarea rocii de granit din Muntii Macin, se constituise o comunitate de "pietrari" veniti din Italia, care s-au stabilit acolo. Un alt "secret" al rocii de granit, care cioplita manual cu ciocane speciale, are forma de cuburi, e pentru aceasta roca cristalizeaza cubic...

Ha, ha! Asteptam interventia ta matinala
N-am vrut sa lungesc o poveste care nu are o legatura directa cu navigatia, dar stiu izvorul de care povestesti. Am ajuns la el catre seara, insetati, si in caldarea de piatra cu apa rece era plin de ciorchini de struguri din care, de pofta, am ciugulit pana n-a mai ramas nimic In lumina apusului, colina pietroasa acoperita cu copacei izolati ce faceau insulite de umbra, arata nemaipomenit. Am desenat toate acestea (vezi foto atasata de mesajul anterior). Mi-a placut Macinul, nemaipomenit!!!

După Crocodilu Dilu Dilu, Caimanu Manu Manu a fost o continuare firească. De multe ori ne trăim prezentul fără ca măcar să intuim măreţia lui, pe care ajungem să o realizăm undeva, într-un oarecare viitor, când amintirile se perindă cu o altă semnificaţie. Aşa s-a întâmplat şi cu coborârea noastră pe Mureş din 1992: abia după 7 ani a ieşit la iveală măturând orice prioritate din calea ei şi în primăvara acelui an m-am trezit meditând la construcţia unei noi plute. Îmi doream o călătorie şi pentru asta aveam nevoie de o ambarcaţie mult mai comodă şi mai mare decât un caiac. Camere de tractor nu mai aveam, aşa că trebuia găsit altceva şi toate gândurile mele reveneau constant la flacoanele de plastic (PET) ce poluau malurile oricărei ape. PET-uri puteam strânge în orice cantitate, problema era cum să le fac să stea laolaltă? Mă gândeam mereu la treaba asta până într-o bună zi când soluţia mi s-a revelat cu claritate: voi face precum Papillon cu sacii lui cu nuci de cocos.
Într-un weekend am făcut proba pe Criş. Am cusut 8 saci unul de altul în maniera cusăturilor calde, apoi i-am umplut cu PET-uri de diferite dimensiuni, obţinând o plută suficientă pentru două persoane, cu care am străbătut în siguranţă un parcurs 20 de km. Ideea era viabilă! „Marinarii” din 1992 aveau diverse obligaţii aşa că n-au răspuns chemării la arme, în schimb îi aveam pe Mike, pe Ciribel şi pe Cosmina de partea mea, echipaj la care s-a alăturat neaşteptat Codruţ, un cameraman de la TV Atomic, venit în misiune.
Urma să plecăm mai departe de unde sfârşisem cu Crocodilu cu 7 ani în urmă şi în această idee am trimis la Aiud, câţiva saci burduşiţi cu flacoane. Am stabilit „şantierul” acasă la Ciribel, în satul Rădeşti, pe malul Mureşului, şi în dimineaţa zilei de 18 septembrie 1999 Ciribel ne-a aşteptat la gară, am umflat de la mesagerie sacii ce ajunseseră de câteva zile şi la bordul unei bătrâne Dacii am pătruns în sat, unde Ciribel a oprit în faţa poliţiei şi s-a scuzat:
-Aşteptaţi-mă vă rog 5 minute.
L-am aşteptat contrariaţi până când a revenit, vizibil mulţumit.
-Zilele trecute mi-au spart casa şi mi-au furat nişte bani dar tocmai au prins hoţul şi azi va fi reconstituirea.
Ne-am trezit dintr-odată în mijlocul acestei povestiri poliţiste ce părea să condimenteze acţiunea, căreia nu-i lipsea deloc suspansul, dar eram în concediu şi nu ne interesa decât că mâine vom fi pe apă.
În faţa curţii lui Ciribel ne-a întâmpinat o mare pancardă: „Atenţie!!! Se fură!”
-Ce mai e şi asta?
-Păi credeţi că ar fi prins hoţul dacă nu făceam presiuni ...
Am descărcat flacoanele lângă uriaşa grămadă pe care o strânsese sârguincios Ciribel şi ne-am apucat să coasem sacii şi să-i umplem. Vestea neobişnuitei expediţii se întinsese prin tot satul şi sub un pretext oarecare toţi curioşii, în frunte cu popa şi profesorul, au trecut prin curte, profeţind eşecul. Degeaba le-am calculat flotabilitatea ce se ridica la 2 tone, nimeni nu ne-a dat şanse!
Dupăamiaza a apărut un echipaj al poliţiei cu Mimi, vecina prinsă cu banii furaţi. Am întrerupt lucrul pentru a lăsa liber teatrul de operaţiuni însă n-am putut urmări furişarea mlădioasă printre butucii de vie şi escaladarea pervazului ferestrei fiindcă Mimi se ruşina de fapta ei şi jura să-şi pună capăt zilelor. Acţiunea părea să ia o turnură nefavorabilă, căci în asemenea circumstanţe bunica lui Ciribel nu era bucuroasă să rămână singură, trădând aceasta printr-o dulce dojană adresată nepotului:
- Nu ştiu cu te-ai găsit tu, singur din tot Rădeştiul, să mergi cu pluta pe Mureş!
Seara am făcut o escapadă în vie, la gustat struguri, apoi în pădurea satului de unde ne-am întors cu nişte crengi drepte cu care am consolidat cele două borduri. Pentru această zi era suficient aşa că ne-am retras la somn.

Multumesc pentru posturi, va simteam aproape dar adevarul e ca dovezile voastre de simpatie ma motiveaza. Deoarece maine dimineata o intind intr-o minivacanta, postez acum urmatorul episod, prima zi pe spatele Caimanului.

LANSAREA

Dimineaţa ne trezim cu furnici pe talpă. Primim veşti bune: Mimi încă trăieşte, aşa că o liniştim pe bunica lui Ciri, cocoţăm Caimanu pe Dacie şi descindem la Mureş. Sub ochiul camerei de luat vederi oficiem cu vin botezul, apoi, luându-ne rămas bun de la cei ce ne-au condus, ne desprindem de mal cu un rondou elegant. Suntem pe apă, malurile cu sălcii defilează pe lângă noi şi Codruţ lasă camera şi apucă mobilul:
-Alo! Andreea! Sunt la bord!! Chestia asta chiar pluteşte!!! E formidabil!!!!!!
Intrăm intenţionat în câţiva brizanţi, ca să vedem cum se comportă megasalteaua noastră şi terminăm experimentul mulţumiţi. E soare, e cald şi echipajul trage pluta spre mal, la umbra sălciilor. După o jumătate de oră, în zare apare un sat.
-Ce localitate e aia? Îl întreb pe Ciribel
-Rădeşti!
Simt că se întoarce pământul cu mine:
-Rădeşti?!!!
-Aici Mureşul face un meandru mare iar satul uneşte practic baza meandrului. Când eram mici ne duceam la Mureş, ne lăsam duşi de curent şi la capătul scaldei ajungeam ... tot acasă!
Împins la rândul lui de curentul slab, Caimanu trece printre maluri înţesate de pescari şi oameni ieşiţi în week-end. Suntem încântaţi peste măsură de calităţile nautice ale ambarcaţiei noastre antic-moderne, iar Mike are deja inovaţii pentru următoarea plută în care, la lansare, vrea să strecoare jumi-juma PET-uri goale şi PET-uri pline, în saci cu fermoar: tragi fermoarul, tragi o duşcă şi … pluta-i mai uşoară!!!
Abia spre seară reuşim să trecem pe sub podul de la Teiuş, dincolo de care întunericul ne obligă să punem cortul în raza localităţii Sîntimbru. Prăjim nişte cârnaţi şi ascultăm până târziu clipocitul molcom al apei: a fost o zi plăcută în care am făcut cunoştinţă cu vehiculul nostru, o zi fără evenimente deosebite, chiar plicticoasă pentru orăşanul prea puţin deprins cu subtilităţile râului.
-Văd că pluta se ţine bine, Mureşul e molcom, ce-ar fi ca mâine seară să nu mai tragem la mal şi să continuăm coborârea nocturn?
E vocea lui Mike, veşnic în căutare de bonusuri. Încercăm să ne închipuim primejdiile ce ne-ar pândi noaptea dar cum nu găsim vreuna, adormim electrizaţi de idee.

Ah, am uitat imaginile. Iata-le atasate aici!

Gata!! Eu nu mai suport!!!!
Nici nu apuci bine sa citesti ca si constati ca s-a gatat!!!!
Ce faci frate crocodilulediluledilule, te joci cu nervii nostri?
Ma intreb ce voi face in weekend cand nu voi mai avea acces la forum, daca acum nu mai pot dormi noaptea de nerabdare sa citesc continuarea !!!!
Pune domne' mai repede continuarea ca nu se stie ce se mai intampla pana maine si poate nu mai apuc sfarsitul aventurii!!
Hai, baga mare ca la prima intalnire facem ca astia

Originally Posted by ciby

Gata!! Eu nu mai suport!!!!
Nici nu apuci bine sa citesti ca si constati ca s-a gatat!!!!


Aveti mila de scriitor, e un ardelean domol si demult n-a mai scris asa de repede

Ce faci frate crocodilulediluledilule, te joci cu nervii nostri?
Ma intreb ce voi face in weekend cand nu voi mai avea acces la forum, daca acum nu mai pot dormi noaptea de nerabdare sa citesc continuarea !!!!

Nu-ti fa probleme: in weekend voi fi plecat asa ca nici eu nu voi avea acces la net. Vor fi doua zile de pauza!

Pune domne' mai repede continuarea ca nu se stie ce se mai intampla pana maine si poate nu mai apuc sfarsitul aventurii!!
Hai, baga mare ca la prima intalnire facem ca astia

Una peste alta, merci pentru post. Vad eu ca in fiecare zi se contorizeaza noi vizite, dar e reconfortant sa constati ca nu te citeste doar omul invizibil