În urma cu un an, când am decis sa public prima carte, am pornit pe un drum pe care sunt dator sa merg pâna la capat. Azi am în fata urmatorul volum si trebuie sa marturisesc ca sunt un pic emotionat sa îl împart cu voi. De data asta nu e vorba despre apa si navigatie dar este tot o carte în stilul "CrocodiluDiluDilu", care sper sa va placa.
Cine n-a citit macar o carte scrisa de Jules Verne? Si cine dintre cei ce-au citit nu s-a imaginat pornind în cautarea aventurii? Ce pacat ca ne-am nascut în acest secol în care suprafata Pamântului poate fi explorata confortabil pe ecranul unui computer! Ce vremuri minunate si câta pofta de viata trebuie sa fi avut Columb când a pornit pe mare sa demonstreze ca Pamântul e rotund, câte vise s-au irosit în cautarea izvoarelor Nilului si ce tragedii eroice s-au scris la poli! Mai aproape de noi, ultimele mari batalii s-au dat pe piscurile Himalayei. Oameni în toata firea au lasat casa, familia si confortul unei vieti caldute pentru a traversa mari si continente, pentru a înfrunta un mediu ostil, pentru a iesi în afara parametrilor de functionare a corpului uman, doar cu speranta atingerii unui vârf de munte, a inutilului. Sa fie vorba de minti ratacite? Nu! Din contra. Erau cei pe care, asa cum spunea Eminescu, „lumea nu putea sa-i mai încapa”, spirite dârze pentru care provocarile unei vieti normale nu însemnau mare lucru. Asa cum, vorba cântecului, „iubirea n-a murit nicicând”, nici pofta de explorare nu s-a stins vreodata în sufletele oamenilor si petele albe de pe harti îsi vor avea întotdeauna eroii lor.
N-am chef sa învat. Pe biroul de lemn din uriasa sala de lectura a bibliotecii universitare zac împrastiate foile unui curs de care abia m-am atins iar alaturi, cartea pe care o citesc: Norbert Casteret, Aventuri sub pamânt. Am o pofta teribila sa plec pe munte si de data asta am si motiv, si înca unul cât se poate de serios: peste câteva zile, Corina si Traian se vor cununa în chilia încropita într-o pestera de la poalele Pietrei Craiului. Sa plec? Sa nu plec? În timp ce cumpanesc consecintele ambelor decizii, ma joc cu numarul cartonat ce-mi da dreptul sa ocup acest birou. Pe spatele lui, studentii prin mâna carora a trecut si-au mâzgalit gândurile, sau numai au mâzgalit. Pe un colt ma atrag câteva cuvinte scrise cu o caligrafie boema: „Viata n-o putem face mai lunga. Hai s-o facem lata!”
Oare ce cauta acesti tineri, la ora fantomelor, prin muntii reci? Dumnezeu îi priveste, amuzat de entuziasmul si pasiunea lor. În timp ce altii dorm, ei bâjbaie prin întunericul de smoala, tinându-se scai de calauza lor, apoi pierd drumul si, trezindu-se în plin teren accidentat, o iau ca jivinele, în patru labe. Bolovanii pravaliti haotic si cioatele lasate de viituri li se opun, însa cu toate acestea ei nu înjura si nu sunt mâniosi. Oboseala îi doboara si somnul le strânge pleoapele, dar ei continua sa mearga ca niste testoase trase cu cheia. Sa-i lase în drumul lor? Nu. Îi ghideaza tainic spre iesirea din amonte si le scoate în fata o cabana silvica paraginita, în podul careia cei trei îsi încropesc un culcus. Sunt frumosi în încercarea lor de a-si gasi drumul, cu atât mai frumosi cu cât tot ce descopera li se pare minunat.
Obisnuiti sa vietuim în interioare simetrice, suntem fascinati de imaginatia infinita cu care natura a construit catedralele subterane, de formele ei provenind din alte registre. În subteran este o alta lume. Este, fara doar si poate, „dincolo”. Ne place sa ne bagam nasul, sa iscodim, sa traim ca în cartile stiintifico-fantastice.
Nu sunt un curajos. Cunosc gheara fricii si spaimele larvare în stare sa tulbure somnul din noaptea premergatoare marilor plecari. Daca simtiti la fel, va asigur ca pentru a va descotorosi de aceste zoaie este suficient sa faceti primul pas. Gestul simbolic de a trece dincolo de pragul casei va fi purificarea voastra launtrica si odata ajuns pe drum veti descoperi ca sunteti liberi de a va împlini visele copilariei!
N-am mai fost de mult „dincolo”. Uneori, când fac curat sau când caut mai adânc prin pivnita, dau peste salopeta, casca si lampa de carbid. Orice miscare, cât de mica, ridica în aer particule fine de argila, trezind amintiri din registrul olfactiv, apoi, ca o parere, simt mirosul slamului si în semiobscu-ritatea si aerul umed al pivnitei, ma închipui cu ani în urma descoperind lumea împreuna cu prietenii mei. Nici pe ei nu i-am mai vazut de mult. „Pentru ca aventura corespunde unei anumite perioade din viata si – aceasta nevoie mai mult sau mai putin potolita – nu mai vrei decât liniste, coltisorul tau, aruncând salopeta si casca în urzici...” ( Francois Pernette)
Comenzi: DINCOLO - Dorin Chis
Cine n-a citit macar o carte scrisa de Jules Verne? Si cine dintre cei ce-au citit nu s-a imaginat pornind în cautarea aventurii? Ce pacat ca ne-am nascut în acest secol în care suprafata Pamântului poate fi explorata confortabil pe ecranul unui computer! Ce vremuri minunate si câta pofta de viata trebuie sa fi avut Columb când a pornit pe mare sa demonstreze ca Pamântul e rotund, câte vise s-au irosit în cautarea izvoarelor Nilului si ce tragedii eroice s-au scris la poli! Mai aproape de noi, ultimele mari batalii s-au dat pe piscurile Himalayei. Oameni în toata firea au lasat casa, familia si confortul unei vieti caldute pentru a traversa mari si continente, pentru a înfrunta un mediu ostil, pentru a iesi în afara parametrilor de functionare a corpului uman, doar cu speranta atingerii unui vârf de munte, a inutilului. Sa fie vorba de minti ratacite? Nu! Din contra. Erau cei pe care, asa cum spunea Eminescu, „lumea nu putea sa-i mai încapa”, spirite dârze pentru care provocarile unei vieti normale nu însemnau mare lucru. Asa cum, vorba cântecului, „iubirea n-a murit nicicând”, nici pofta de explorare nu s-a stins vreodata în sufletele oamenilor si petele albe de pe harti îsi vor avea întotdeauna eroii lor.
*
N-am chef sa învat. Pe biroul de lemn din uriasa sala de lectura a bibliotecii universitare zac împrastiate foile unui curs de care abia m-am atins iar alaturi, cartea pe care o citesc: Norbert Casteret, Aventuri sub pamânt. Am o pofta teribila sa plec pe munte si de data asta am si motiv, si înca unul cât se poate de serios: peste câteva zile, Corina si Traian se vor cununa în chilia încropita într-o pestera de la poalele Pietrei Craiului. Sa plec? Sa nu plec? În timp ce cumpanesc consecintele ambelor decizii, ma joc cu numarul cartonat ce-mi da dreptul sa ocup acest birou. Pe spatele lui, studentii prin mâna carora a trecut si-au mâzgalit gândurile, sau numai au mâzgalit. Pe un colt ma atrag câteva cuvinte scrise cu o caligrafie boema: „Viata n-o putem face mai lunga. Hai s-o facem lata!”
*
Oare ce cauta acesti tineri, la ora fantomelor, prin muntii reci? Dumnezeu îi priveste, amuzat de entuziasmul si pasiunea lor. În timp ce altii dorm, ei bâjbaie prin întunericul de smoala, tinându-se scai de calauza lor, apoi pierd drumul si, trezindu-se în plin teren accidentat, o iau ca jivinele, în patru labe. Bolovanii pravaliti haotic si cioatele lasate de viituri li se opun, însa cu toate acestea ei nu înjura si nu sunt mâniosi. Oboseala îi doboara si somnul le strânge pleoapele, dar ei continua sa mearga ca niste testoase trase cu cheia. Sa-i lase în drumul lor? Nu. Îi ghideaza tainic spre iesirea din amonte si le scoate în fata o cabana silvica paraginita, în podul careia cei trei îsi încropesc un culcus. Sunt frumosi în încercarea lor de a-si gasi drumul, cu atât mai frumosi cu cât tot ce descopera li se pare minunat.
*
Obisnuiti sa vietuim în interioare simetrice, suntem fascinati de imaginatia infinita cu care natura a construit catedralele subterane, de formele ei provenind din alte registre. În subteran este o alta lume. Este, fara doar si poate, „dincolo”. Ne place sa ne bagam nasul, sa iscodim, sa traim ca în cartile stiintifico-fantastice.
*
Nu sunt un curajos. Cunosc gheara fricii si spaimele larvare în stare sa tulbure somnul din noaptea premergatoare marilor plecari. Daca simtiti la fel, va asigur ca pentru a va descotorosi de aceste zoaie este suficient sa faceti primul pas. Gestul simbolic de a trece dincolo de pragul casei va fi purificarea voastra launtrica si odata ajuns pe drum veti descoperi ca sunteti liberi de a va împlini visele copilariei!
*
N-am mai fost de mult „dincolo”. Uneori, când fac curat sau când caut mai adânc prin pivnita, dau peste salopeta, casca si lampa de carbid. Orice miscare, cât de mica, ridica în aer particule fine de argila, trezind amintiri din registrul olfactiv, apoi, ca o parere, simt mirosul slamului si în semiobscu-ritatea si aerul umed al pivnitei, ma închipui cu ani în urma descoperind lumea împreuna cu prietenii mei. Nici pe ei nu i-am mai vazut de mult. „Pentru ca aventura corespunde unei anumite perioade din viata si – aceasta nevoie mai mult sau mai putin potolita – nu mai vrei decât liniste, coltisorul tau, aruncând salopeta si casca în urzici...” ( Francois Pernette)
Comenzi: DINCOLO - Dorin Chis
