Motto:
"La umbra marilor stejari nu creşte nimic".
Constantin Brâncuşi
"La umbra marilor stejari nu creşte nimic".
Constantin Brâncuşi
Cred că am gresit. O nouă abordare trebuia să pornească de la bun început pe drumul ei şi nu de pe o cărare bătută.
Acest nou thread se naşte de la o discuţie particulară purtată în jurul noii mele padele, în care am primit replica: "cred insa ca-ti pierzi timpul incercand sa reinventezi roata. Era mai simplu sa imbunatatesti ceva existent"
In cartea mea, "Dincolo", George Arhip scria în postfaţă:
The Wall
Dacă nu ar fi existat această întâmplare, ar fi trebuit inventată. Scena în care Dorin împreună cu tovarăşul său dărâmă un zid, pe melodia celor de la Pink Floyd, este măreaţă. Pentru că ea simbolizează prima scânteie care străbate spiritul Exploratorului: aceea a distrugerii zăgazurilor, a spargerii frontierelor, a dărâmării zidurilor care întemniţează gândirea, care înfrânează mişcarea, în special cea a ideilor, pentru ca Drumul să înceapă (sau să continue). Să ne amintim că scena se petrece la aproape un deceniu de la căderea Zidului Berlinului, eveniment încă destul de răsunător în conştiinţa omenirii sau cel puţin a Europei de Est. Depăşirea graniţelor forţat impuse este nu numai un act de răzvrătire sau de curaj nebunesc al unor nonconformişti, ci este o îndatorire. Nu atât pentru ei, cât pentru ceilalţi. Pe cutezători, ceilalţi, cei mai mulţi, îi urmează – chiar dacă nu întotdeauna cu încredere, cel puţin din curiozitate. Căci ei, cutezătorii, sunt Deschizătorii, chiar dacă uneori nu-şi dau seama de asta. Simbolismul dărâmării zidului este prefigurat de cheia de descifrare a experienţelor povestite, pe care autorul o oferă încă de la începutul cărţii, în motto-ul inspirat de versurile lui George Ţărnea: „M-am târât pe burtă,/ Am zburat prin cer,/ Fără ca vreodată/ Învoiri să cer...”
Ultima editare:
