Ceva vesti de la lansare?
Impresii,poze, povesti,povestiri....
Sau toata lumea este prea luata de val ca sa mai si posteze cate ceva?
Dacă este adevărat că nimic nu e întâmplător, îmi scapă raţiunea faptului pentru care, exact la 6 luni de la ziua în care m-am întors acasă din voiajul peste Marea Neagră, echipajul lui Bananec Blues, completat cu George Arhip, editorul, se reunea la Mangalia pentru lansarea volumului „O cafă la Stambul”.
Abia ajunşi în oraş ne-am pus problema găsirii Casei de Cultură, locaţia unde urma să se desfăşoare remakeul, şi ca dintr-o existenţă anterioară mi-am adus aminte de faţada decorată cu faianţă măruntă închipuind o pictură inconfundabil triumfător-proletară, de platoul din faţa edificiului şi de hotelul de după colţ, Scala pe vremuri, acum President. În timp ce echipajul ocupa loc la o terasă cu vedere spre mare, am coborât treptele ce duceau la plaja cu miros de siliciu şi iod. Să fi trecut vreo 30 de ani de atunci? Îmi amintesc doar că în holul hotelului am aflat cu entuziasm performanţa incredibilă a Nadiei Comăneci.
Lansarea volumului era aranjată în faţa Casei de Cultură, cu vederea la esplanadă. Pe masă tronau câteva volume în jurul cărora am luat loc, iar pe scaunele din faţa noastră, goale în majoritate, asistau doar o mână de oameni, nu două. A fost fascinant ca în lumina reflectoarelor, plimbând microfonul din mână în mână, să ne povestim nouă înşine propriile poveşti. De fapt am continuat poveştile începute la terasă, dar cu amănunte pe care nu le spui atunci când discuţi cu interlocutorul faţă în faţă, pentru că în lumina reflectoarelor stăteam umăr la umăr şi vorbeam publicului. A fost fantastic pentru că am intrat într-un joc, într-o convenţie. Vorbeam unii despre alţii ca şi când persoanele în cauză nu ar fi fost acolo (dacă ar fi fost, nu am fi vorbit), adresându-ne unui public care trebuia să fie în faţa noastră, dar nu era. A fost cea mai inedită lansare de carte la care am participat vreodată. Dacă n-ar fi fost masa, microfoanele, reflectoarele, înserarea şi oraşul străin de tot ce vorbeam, rolurile pe care le-am jucat ni s-ar fi părut artificiale.
Aminteam de lucruri întâmplătoare sau neîntâmplătoare? Fără să ştie programul serii, prin faţa Casei de Cultură trecea Hakuna Matata, pe care l-am luat, fireşte, la bord.
foto: Mike
.
