• Te Pito o Te Henua - II

    Continuare din Te Pito o Te Nenua - partea I

    Parcă la pierise și lor somnul. Si Seasick și recrutul păreau animate deopotrivă de bucuria de a descoperi lucruri noi dar și de o dimensiune nouă a libertății de care nu s-au bucurat pe vas.

    Recrutul a remarcat că vacanța cu noi îi dă senzația că trăiește fiecare zi de două ori mai mult. Matematic vorbind, nu avea dreptate pentru că în medie tot apucam 3-4 ore de somn pe noapte, dar cred că înțelegeam ce voia să spuna...

    Am afirmat de multe ori că singurul loc unde merită să-ti petreci timpul odihnindu-te este la cimitir, sau unde te scoate valul, dar cât timp ești în viață ai datoria să cauți, să cunoști, să înveți, să participi.

    “Eh, să vă văd eu la vârsta mea...” , a repetat recrutul o expresie utilizată de multe ori de-a lungul anilor.

    “N-o să ai cum...”

    Am izbucnit toți trei în răs. Era o glumă veche, tocită pe la colțuri prin repetare, dar încă ne aducea, dacă nu un hohot de râs, măcar un zâmbet. La noi în familie s-a glumit dintotdeauna despre moarte cu aceeași spumoasă nonșalanță cu care s-a glumit despre viață...

    “O să vă aduceți voi aminte de cuvintele mele...”, a adăugat recrutul când ne-am oprit din râs.

    Între timp troaca noastră închiriată înainta prin traficul urban din Hanga Roa pe drumul care ne scotea pe la port, prin spatele aeroportului Mataveri, direct la craterul Rano Kau, rămășițele celui mai mare vulcan care a format insula. Pe măsură ce am ieșit din Hanga Roa s-a rărit și traficul și am fost îmbrățișati de splendoarea tăcută a amiezii.

    Am parcat mașina, am plătit biletele de intrare și ne-am avântat pe poteca ce șerpuia pe malul Pacificului printre vestigii arheologice. Ne-am desfătat ochiul și sufletul pe îndelete.

    Când am revenit la mașina i-am dedicat câteva minute s-o privesc mai bine. Din punctul meu de vedere, Mitsubishi Katana L200 este o camionetă urât desenată. Rotunjirea cabinei în spate îi răpesc orice șansa de a se prezenta ca o camionetă utilitară robustă și din păcate n-o lasă să exceleze nici la categoria eleganță a liniilor... Motorul e micuț și gâfâie în pante chiar și fără încărcătură, dar este comodă și relativ silențioasă. Mi-a părut rău că am inchiriat-o. Din păcate cereau USD 400 pe zi pentru un Defender, probabil unicul pe insulă, echipat corespunzător, pentru niște drumuri imaginare pentru ca Rapa Nui chiar nu prea are loc de dat cu 4x4. In fine, regretele erau tardive și complet inutile.

    După Rano Kau am pornit spre est pe unicul drum de acces si am vizitat toata coasta sudică a insulei de la Ahu Vinapu, la spectaculosul Ahu Tongariki, evitând cariera de la Rano Raraku, pe care am planuit s-o vizităm pe îndelete a doua zi. Într-un fel, acest tur de seară a întregii insule era mai mult pentru orientare și familiarizare cu terenul. Avea să ne ajute a doua zi pentru a optimiza tura.

    Practic, până s-a înserat am “cartografiat” coasta de sud, coasta de vest, coasta de nord și o bună parte din centrul insulei până ne-a mânat foamea înapoi în pragul unei terase de pe malul oceanului în Hanga Roa.

    Am ajuns, în sfârșit, în camere puțin după miezul nopții.

    “Maine dimineață la 07:00 ieșim la breakfast în oraș și apoi facem din nou insula în locurile unde n-am fost sau n-am stat suficient.”

    “Do we go to the beach too?”, a întrebat Seasick.

    “Yep.”

    “I don’t think I packed your beack trunks...”

    “We’ll buy some cheap shorts in town...”

    “Eu mă duc la culcare. Sunt frântă...” a oftat recrutul dispărând după ușa ei.

    “Good night.”

    Urma o zi plina de explorare a cat mai multor cotloane ale insulei...



    hotelul era placut si primitor. N-am petrecut mai mult de 4-5 ore pe noapte in mcaere si un total insumat de 15 minute in gradina...



    Ironia este ca urmand reflexe dobandite ca newyorkezi plimbati prin lume am ales hotelul folosind parcarea masinii in siguranta ca pricipalul crieteriu...



    ...fara sa ne gandinm ca pe o insula asa mica izolata in mijlocul Pacificului, nimeni nu fura o masina si probabil nici n-o sparge pentru ca a doua zi intreaga insula ar sti si ar vorbi despre asta...



    Pana una alta, troaca noastra a fost in siguranta cele 4-5 ore pe noapte, timp de doua nopti cat am parcat in curtea hotelului...



    Pornim spre sud, spre craterul Rano Kau.



    Lasam in urma, la poalele craterului, singurul orasel, Hanga Roa.



    Zau ca troaca asta e urat desenata...



    Am ajuns la crater foarte repede.



    Ne-am facut prieteni noi...



    Am avut noroc de o dupa amiaza linistita fara turisti.





    Vestigii arheologice ale unei asezari utilizata exclusiv sezonier pentru ritualuri specifice de catre locuitori ce astazi nu mai sunt...



    Vestigii arheologice aproape de buza craterului la Rano Kau.



    Pacificul vazut de pe buza craterului rano kau.



    Craterul Rano Kau.













    De-a lungul coastei de sud a Insulei Pastelui.

















    Ahu Tongariki.











    E foarte cald pe Insula Pastelui in Decembrie. hai sa mergem pe coasta de nord a insulei la singura plaja.





    Am ajuns la unica plaja unde nisipul este fin, nu sunt pietre si este bine de baie.





    Am gasit si aici 'moai' inca in picioare, acele statui faimoase, pentru ca in multe alte locuri de pe insule au fost daramate...

    (partea a 12 a)

    În dimineața următoare la ora 06:00 eram adunați în mașină în drum spre centru într-o disperată căutare de cafea și croissant Era prea devreme. Ne-a prins ora 07:00 încă căutând măcar o brutărie. Din întămplare am găsit excelenta piață de legume de la “bordură”...

    Roșiile emanau un miros puternic “de grădină” imposibil de rezistat. Spălate, sau nu, nu mai conta, îmi era poftă și mi-am început dimineața cu o roșie zemoasă și proaspătă. Roșia avea și un ușor gust de praf pentru că am mâncat-o nespălată.*Și dacă tot am mâncat o roșie nespălată, am hotărât că putem risca să mâncăm și niște cireșe la fel de coapte și la fel de nespălate... Aveam un sul nou de hârtie igienică in torpedou. Eram în siguranță...

    Am adăugat până la urmă și câte un croissant proaspăt și câte un cappuccino și doar eu și Seasick, căci recrutul a protestat vehement îmotrivă, câte un Red Bull.
    Refuzam să mă gândesc cum se vor împăca toate aceste alimente și lichide intr-un stomac ieșit de dimineața la zdruncinaturile drumurilor din Insula Paștelui...

    Am refăcut traseul din seara precedentă oprindu-ne doar la din obiectivele sărite anterior. Foarte multe din moai sunt prăbușite și deteriorate de intemperii. Am ajuns în cele din urmă la carieră la Rano Raraku.*Moai in diverse stagii de prelucrare sau transport erau răspândiți pe versantul sudic. Unii moai pornisera deja spre malul oceanului pentru a fi plasați în locuri unde n-au mai ajuns niciodată. Multe stariu zăceau prăvălite de-a lungul acestui drum către apă.

    Am parcat mașina și am pornit la pas în sens invers drumului început de statui. Recrutul a urcat panta cu elan la început și a mai redus turația în porțiunile abrupte. Am ajutat-o putin la coborare.

    Statuile erau cu adevărat impresionante și în ciuda diferitelor speculații ale istoricilor, rămânea la fel de greu de înțeles ce anume a determinat un asemenea volum de muncă.
    Toropiți de soare și istoviți de pantele carierei, ne-am retras la poalele craterului pentru prânz.

    După prânz am continuat explorările spre vestul și apoi spre nordul insulei până la frumoasa, și de altfel unica, plaja de la Anakena.*Anakena este considerat “leaganul” civilizației Rapa Nui, datorită faptului că aici ar fi acostat prima oară primii locuitori ai insulei. Plaja, deși puțin cam aglomerată, poate fi considerată un paradis tropical. Apa Pacificului era excelentă de baie și ne-a reconfortat. Din păcate, sedus de plăcerea oferită de acest colț de paradis, am neglijat efectul soarelui puternic și nu am aplicat nici un fel de cremă. Seasick și recrutul au fost mai atente și s-au protejat. Eu aveam să plătesc prețul acestei erori începând din noaptea următoare...

    Aproape de sfârșitul amiezii am revenit in oraș în Hanga Roa și am incercat să forțăm puțin troaca pe un drum neasfaltat foarte accidentat care șerpuia spre nord de-a lungul coastei vestice. Cautam peștera Ana Kakenga, pestera asfințitului, săpată în peretele falezei cu o excelentă deschidere spre ultimele raze ale soarelui sucfundat în apele Pacificului.
    Am chinuit camioneta până în punctul în care drumul s-a ingustat intr-o barieră de lemn.

    “Eu m-as întoarce la hotel. Mă simt extenuată...”, a hotărât recrutul.

    “Esti sigură? Nu vrei sa vezi peștera?”

    “Mă simt obosită, mi-e cald, parcă m-aș odihni puțin...”, a continuat recrutul.

    “Mai reziști jumătate de oră? Uite, stai în mașină să te odihnești. Lăsăm toate ușile deschise...”

    “Și voi unde vă duceți?”

    “Noi mai înaintăm pe jos să căutăm peștera...”

    “Dar nu stați mult că mi-e cald...”

    Recrutul părea să respire puțin mai rar și mai anevoios decât de obicei. Într-adevar era foarte cald.

    Am continuat marșul spre nord amândoi cu Seasick dar peștera nu era nicăieri de găsit. Nu existau semne sau puncte de orientare, harta ne era doar vag întipărită în memoria vizuală și nu luasem GPS-ul cu noi. Telefoanele și cela careva apps destinate navigației terestre indicau încă câțiva kilometri buni până la punctul unde presupuneam că este peștera.
    Seasick s-a oprit brusc în mijlocul potecii.

    “It’s getting late.I think we should return to the car and take L. to the hotel. She’s tired...”

    M-am oprit și eu.

    “We can take her back to the hotel and then continue by car north, then north west and try to reach the cave from the north...”

    “Do you really want to go to this cave?”, a întrebat Seasick.

    “Yep! If you don’t want it you can stay at the hotel too.”

    “And what are you gonna do? Go alone?”

    “Yep, no biggie, it’s not like I am at the South Pole. Let’s go back to the car...”

    Seasick m-a urmat înapoi la mașină în tăcere. Recrutul ațipise pe bancheta din spate dar ne-a auzit pașii și s-a trezit.

    “Ati găsit peștera?”

    “Nope. Ne întoarcem la hotel...”

    Am chinuit troaca înapoi prin hârtoape până în oraș și am oprit în poarta curții hotelului fără a mai intra în curte.

    “Vă las pe voi și ne vedem mai târziu...”

    “Unde pleci singur?”, a intrebat recrutul cu o inflexiune noua autoritativă în voce, care m-a făcut să zâmbesc. Pentru câteva clipe părea să ne fi întors în timp drept în copilărie când îmi dădea voie la joacă doar după ce îi spuneam unde și cu cine mă voi juca...

    “Don’t worry. Mă duc să caut peștera...”

    Recrutul a întors capul spre Seasick.

    “Tu nu te duci cu el?”

    Seasick n-a răspuns dar nici n-a coborât din mașină.

    “Hai, mama, coboară că pierdem asfințitul...”

    “Păi, ați găsit pestera, știți unde e?...”

    “Nope. De aia fiecare minut contează. Hai, pa. Ne vedem mai târziu...”

    “Cât stați?”

    “Nu știu... până o găsim. Serios, hai coboară că e târziu...”

    Recrutul s-a întors iar către Seasick.

    “Să nu stați mult...”

    “Stăm până o găsim, doar știi bine cu cine ai de-a face...”, a răspuns Seasick.

    Recrutul a coborât din mașină bodogănind și a trântit portiera. Am demarat în aceeași secundă. Ne grăbeam și fiecare intersecție unde trebuia să oprim să cedem prioritatea părea să dureze de două ori mai mult decât veșnicia. La nord Hanga Roa am vrat scurt stânga spre vest și am profitat de lipsa oricărui trafic pentru a mai recupera din timp. Soarele continua să coboare lent și inperturbabil spre sclipirile Pacificului. Oeste puțin timp avea să dea deșteptarea în Australia. No worries, mate... Cred că la amândoi ne era dor de Australia.

    Ghereta de unde se cumpărau biletele pentru vizitarea peșterilor era pustie și încuiată.

    “Fuck!”

    “So, that’s it?”, a întrebat cu un zâmbet Seasick.

    “We’re going in... “.

    Nu ma puteam lasa pagubas inca.

    Cumpărasem la sfârșitul zilei precedente un ‘general pass’ care ne asigura trecerea la toate punctele turistice devoe insulă așa că din punct de vedere legal eram OK. Nu văzusem nici o tăbliță să interzică accesul așa că am deschis poarta și am pornit pe poteca ce ducea spre ocean. Păreau să fie vreo 4-5 km până la apă.

    Planul nostru era cât se poate de rudimentar. Nu știam unde este peștera, nu exista nici un indicator, dar știam că e săpata in peretele falezei, undeva lângă apa de-a lungul coastei. Urmăm poteca până la ocean și acolo ne orientâm, eventual ne separăm și fiecare investighează un sector de coastă.*
    Nu era nici țipenie de om. Am trecut pe lângă câteva vaci care se adăpau dintr-o baltă tulbure. Undeva în depărtare spre nord, pe lângă o lizieră formată din copaci răzleți se auzeau latrând cu entuziasm niște câini.

    “Step on it, mate! We’re gonna miss the sunset..”

    “Go ahead, I’ll meet you there...”

    Evident că nu avea rost să fug înainte să caut de nebun peștera.. Nu eram într-o misiune de găsit peștera și cel mai important aspect era că suntem sănătoși și putem călători împreună așa cum ne place. Cu sau fără peștera asta, sau oricare alta, important era că suntem împreună.

    Am continuat marșul unul lângă altul în tăcere, petrecuți de cadența ghetelor ce răscoleau praful potecii, de lătrăturile din depărtare si de ritmul propriilor respirații.
    Pe flancul drept, de-a lungul potecii, intre noi lătratul câinilor se întindea un gard de sârmă ghimpată întarit cu țaruși de lemn. Intr-un loc un țăruș fusese rupt și partial dislocat din gard. L-am ridicat, l-am eliberat de sârma ghimpată care îl ținea prizonier și m-am ales cu o excelentă “unealtă defensivă”.

    Cam la mai puțin de un sfert din drumul până la ocean am ajuns la o grotă. Nu putea fi asta dar nu am putut rezista ispitei și am irosit câteva minute explorând-o.*După grotă nu ne-am mai oprit din marș până pe marginea abruptă a falezei ce delimita linia țărmului. Toată zona părea pustie. Briza oceanului și tunetele valurilor ce se spărgeau de stânci undeva sub noi acoperiseră complet latrăturile îndepărtate ale câinilor. Era pentru prima dată cand respiram cu nesaț o felie mică de “sălbăticie” pe Insula Paștelui...

    Peștera sigur nu era în punctul unde ajunsesem noi la țărm.

    “OK, mate, I’ll go north and you’ll go south. Search no longer than 15 minutes. If you find it, stay there, if you don’t find it start walking in the opposite direction until we meet.”

    “OK”

    Am pornit fiecare în direcția lui, scanând terenul accidentat al coastei de la buza falezei 30-40 m interior.

    Nici urmă de peșteră. Citisem că intrarea este aproape orizontală, la nivelul solului, suficient de largă cât să alunece un om prin ea... Soarele nu coborâse încă în spatele liniei orizontului, dar se ascunsese după niște nori și lumina se diminuase. Trebuia sa fie vizibilă gaura asta în pământ. După aproape jumătate de oră ne-am reîntâlnit aproape de locul unde ne despărțisem. Nu găsisem peștera nici unul, nici celalalt...

    “Fuck!”

    Era clar ca chiar dacă am fi gasit-o nu mai aveam nici o șansă sa prindem asfințitul din faimoasa deshizătură in faleză.

    Intrarea peșterii este acea cvasi-invisibilă “gaură’n pământ”, în spatele falezei la vreo 30-40 m de muchia țărmului, dar peștera se termină intr-o spectaculoasă fereastră săpată in peretele falezei mai aprospe de nivelul apei și inaccesibilă din afară.*Concluzia logică era că trebuie să renunțăm.

    “Fuck! First the choppa’, then the landing at Cape Horn, now this fucking cave...”. Vorbele mi-au ieșit ca niște corbi negri împovărați de năduf.

    “You wanna keep on looking?”, a întrebat Seasick cu un ton împăciuitor.

    “Shall we go north, or south? What’s your gut feeling?”

    “I don’t know... if we go by my phone map and we count the bends of the shoreline... I think it’s south of where we are... That way!”

    Nu avea nici un rost să mă contrazic sau să pun la îndoială impresia ei. Chiar dacă nu găsim niciodată peștera, măcar aveam satisfacția că am acționat ca echipă și am incercat până la limita rezonabilului.

    “OK. We go south...”

    Timp de alte 20 de minute am mers spre sud de-a lungul țărmului fără să scoatem un cuvânt. Peștera era totuși un obiectiv turistic pe o insulă de renume mondial. Trebuiau să fie urme de tălpi ale turiștilor care au vizitat-o recent.

    Începuse să se însereze și urmele de pe potecă se distingeau din ce în ce mai greu. La un moment dat am recunoscut clar urme care se desprindeau din potecă spre dreapta, spre muchia falezei. Am ieșit din potecă urmând firul urmelor.

    “Fuck me dead, mate, this is it!!!”, am strigat entuziasmat.

    I adâncitură aproape circulară în iarbă și în mijloc, ingustă și întunecatâ, intrarea marcată.

    Nu încăpeam prin deschizătură cu rucsacul în spate. Am dat jos rucsacul și m-am lasat sa alunec in întuneric. Seasick a rămas la intrare...

    Lasasem frontala in rucsac la intrare. Parca in nci o excursie precedenta nu mi-am dar cu stangul in dreptul la fel de mult ca in tura asta. Probabil ca am considerat-o inca de la inceput extrem de domestica si am tratat-o ca pe o simpla si banala plimbare in parc.

    Am inaintat in mica pestera incercand mai intai sa-mi obisnuiesc ochii cu intunericul, O lovitura in crestetul capului si una in tibia stanga, urmata de alta lovitura in in frunte m-au convins ca imi trebuia lumina. Am continuat la lumina telefonului ca un pantofar veritabil. Imi era rusine de atitudinea mea care contrazicea toti anii de experienta. In situatii asemanatoare cu asta se intampla accidentele. Cand lasi garda jos, cand tratezi o tura ca pe ceva banal. Nici o tura nu e banala...*

    Dupa inca cativa pasi si inca cativa pasi si inca cativa pasi, am zarit un crampei din lumina strecurata prin una dintre cele doua ferestre ce se deschideau in faleza deasupra stancilor si a valurilor care se spargeau de ele. Ratasam asfintitul dara privelestea era pur si simplu frumoasa...*

    Cand am iesit inapoi unde ma astepta Seasick se lasase intunericul. urma sa orbecaim cativa kilometri pana inapoi in locul unde lasasem masina. Cu un nou reflex de newyorkez, *m-am intrebat cu*strangere de inima daca a gasit cineva masina in locul acela pustiu su ce ar fi putut sa-i faca. Nu lasasem nimic la vedere in cabina, dar...

    "Let's rush, mate..."

    "i really can't walk any faster in the dark... What don't you pull out your headlight?"

    Pe drumul de intoarcere s-a innoptat bine si datorita norilor se zarea cu grea conturul potecii. Amandoi ne impiedicam de bolovani din ce in ce mai des, dar in virtutea unui reflex vechi ma simteam mai in siguranta in intuneric. Nu-mi place niciodata sa atrag atentia utilizand o lanterna cand sunt in mars intr-un teren nefamiliar. E un reflex dobandit care nu avea nici o justificare in conditiile date, dar asa s-a format.

    "No light, mate..."

    "Oh yeah, i forgot..."

    Seasick glumea mereu pe seama unora din vechile mele reflexe. M-am oprit si am pus mana pe umarul ei oprind-o si pe ea. Intr-o secunda s-a asternut linistea tulburata doar de respiratiile noastre. In urmatoarea secunda se distingea clar undeva in drepata in intuneric o alta respiratie mai grea decat a noastra. Seasick incepuse sa-si miste mainile probabil incercand sa aprinda lumina telefonului ei.

    "No light!", am incercat sa suier cat mai scurt posibil in timp ce strangeam parul din mana cu ambele maini. respiratia greoaie din dreapat parea sa se fi oprit. Apoi a pornit iar. Era o vaca calma si probabil mirata si ea de prezenta noastra.

    "Fuck!"
    *
    "Can I turn on the light now?"

    "No. We move..."

    Am continuat drumul impiedicandu-ne de bolovani la fiecare al doile sau al treilea pas. Dupa ce am parcurs ceea ce estimasem sa fie mai mult de trei sferturi, cam pe langa unde ar fi trebuit sa fie prima grota intalnita la venire, am vazut mai departe undeva in fata noastra o lumina alba galbuie care parea sa danseze in sus si in jos lateral stanga dreapta destul de dezordonat. "

    "That's where the car is... Fuck! There is someone at our car..."

    Seasick n-a mai raspuns. continuam sa pasim imainte si am sesizat ca si lumina parea sa se apropie treptat de noi. Peste inca cateva minute era clar ca lumina se apropia si am inceput sa deslusim in noapte zgomotul unui motor. Cineva venea spre noi pe poteca pe ceva mic cu motor. Inaintam in directii opuse pe o aceeasi poteca si intalnirea era inevitabila...

    Prima grija a fost parul din mana mea. Putea crea din start o nedorita stare de tensiune. Eu eram "oaspetele" pe aceasta insula si parca nu se cuvenea sa ies din intuneric in intampinarea "gazdei" cu un par in mana. Pe de alta parte parul imi dadea un mic avantaj... Zgomotul clar al unei scooter si luminaalb-glabuie a farului se apropiau din ce in ce mai aproape. Am aruncat parul in intuneric si am aprins frontala.

    Scooter-ul s-a oprit in dreptul nostru. Era un tip imbracat civil.

    "Hola."

    "Hola. todo bien?""

    "Si..."

    Seasick a inceput sa dialogheze cu el in spaniola. Dupa ce ne-a intrebat daca suntem OK, ne-a spus ca era ranger si ca fusese alertat de prezenta masinii noastre si pornise sa ne caute.*

    "Sorry, man, it's all good..."

    "Si, gracias, no te preocupa..."

    A facut cale intoarsa si a plecat inapoi pe poteca pe unde venise. Am gasit masina intacta si am rasuflat usurati. Intr-un fel asta a fost cea mai adevarata seara de pana atunci...

    Am ajuns inapoi in Hanga Roa aproape de miezul noptii si doua din restaurantele de pe malul oceanului nde am vrut sa mancam nu mai luau comenzi. Ne-am dus l arestaurantul unde mancasem prima data. Chelnerul a zambit si a dat din cap ca inchisesera bucataria, dar gasea el doua portii de calamari cu camarones si cartofi prajiti.

    "Y dos Coronitas, por favor!"

    Aproape de 01:00 am ajuns la camera. N-am mai ciocanit la recrut sa-i spunem ca am venit caci am presupus ca adormise. Imi parea rau ca probabil nu mancase...

    Incercam sa facem bagajele rapid si saprindem cateva ore de somn inaintea unei alte zile extrem de lungi. A doua zi, pe 31 Decembrie, urma sa predam masina, sa zburam inapoi pe continent la Santiago, sa ridicam o masina si sa plecam non-stop 1,700 km in nord pentru a prinde miezul noptii in inima desertului Atacama... Un plan ambitios care urma sa aduca surprize...

    (va urma)




    Good morning, Rapa Nui.*



    Am adoptat troaca si am "marcat-o", *facand-o "a noastra"...



    Fructele si legumele astea chiar au miros. Probabil si gust...





    Spalata, sau nu... asta e... pare delicioasa.



    Si mi-am luat si o sapca de o forma ciudata caci ardea rau soarele. Nu stiu exact de ce, in tura asta, doar recrutul si-a impachetat palaria regulamentara. Eu si Seasick am plecat cu capul gol, ca niciodata...



    La drum, ca avem de vazut multe astazi...



    Incepem iar cu coasta de sud a insulei.

























    Hai sa ne oprim acum la cariera, ca nu mai avem cand.



    Versantul sudic al craterului este presarat cu moai in diverse faze de executie.



    Uni moai par sa fi cazut in drumul lor spre mare si se pare ca nu i-a mai ridicat nimeni...













    Unii n-au fost complet detasati/sculptati si par inca sa-si astepte "eliberarea" in cariera.





















    Cu ce fel de detergent sa mai spalam si noi praful vulcanic din gat?..



    Cu sau fara aditivi? DISCLAIMER: Nu suntem sponsorizati de nimeni si nici Corona, nici RB nu ne-au dat un cent, sau macar un strop gratuit..



    Hai si pe coasta de nord...





    To be, or not to be...







    Trebuie neaparat sa facem o baie sa mai spalam putzin toropeala asta.



    Inevitabila burta model "Corona" *si chelia tuturor sepcilor...





    Aveam sa ma ard rau pe piept, pe maini si pe gat...







    Intalnim cateva vaci care se adapau dintr-o balta tulbure.



    In cautarea pesterii nevazute. In drum spre ocean pierdem putin timp la o grota intalnita in drum departe de apa.



    Se insereaza in timp ce noi incercam sa gasim intrarea in pestera.



    Ajunsi la ocean, unul cauta spre nord si unul cauta spre sud...





    Intrarea in pestera ramane nevazuta.



    In sfarist am gasit intrarea in pestera. E prea tarziu pentru asfintit, dar am gasit-o... I'm going in...



    Seasick ramane la gura intrarii cu rucsacul meu care nu incape...



    Dupa *cateva capete in tavanul jos si o lovitura in tibia stanga, aprind lumina de la telefon. Frontala a ramas afara in rucsac. In nici o tura de pana acum nu am fost atat de lenes. Parca n-am fi noi...



    Galeria este ingusta si telefonul o ilumineaza fara probleme. Parca se vede lumina ferestrei din faleza.



    Sunt doua ferestre care se deschid in peretele falezei spre apa..







    Drumul de intoarcere spre gura pesterii si spre Seasick.



    Intre timp se intunecase si afara. urmau cei cativa kilometri pana unde parcasem masina... In sfarsit incepusem sa ne dezmortim putzin in tura asta si sa ne intoarcem la ce noi consideram program normal de vacanta...



    Era apropae miezul noptii si terasele de pe mal nu mai luau comenzi. Ne-am dus iar la "terasa noastra" si chelnerul ne-a zambit protand ca gaseste doua portii vhiar daca a inchis bucataria..



    "Dos Coronitas, por favor!..."

    (partea a 13 a)

    Din păcate neglijența cu care am abordat efectul soarelui puternic în ziua precedentă avea să mă “bite me back in the ass”, la propriu...

    Usturimea s-a accentuat peste noapte și mi-a fost aproape imposibil să adorm. Seasick respira ușor și regulat lângă mine. Măcar unul din noi se odihnea. Pe la 05:30 m-am dus la baie să încerc să mai atenuez usturimea cu apa rece a dușului.

    Mă simțeam ca un pantofar veritabil, complet nepregătit pentru cerințele elementare ale unei ture. Și asta înainte de a primi o altă “palmă” de la “ironica soartă”...

    La duș mi s-a înfundat urechea dreaptă și in cea mai tipică procedură de pantofar am încercat s-o desfund cu un Q tip. Brusc parcă am alunecat sub apă pe partea dreaptă. O durere scurtă, urmată de o senzație de presiune, urmată de inabilitatea de a mai auzi ceva cu urechea dreaptă. Aveam senzația că sunt scufundat până peste cap și nu-mi mai pot auzi decât regretele...

    Următoarele 20 de minute de țopăieli alternative, Q tips, apă calda si apă rece, n-au făcut decât să cimenteze și mai bine dopul și să sporească durerea. Trebuia să găsesc o farmacie înainte de a pleca la aeroport. Spirt, sau apă oxigenată, sau amândoua. Cămașa ușoară de vară era greu de suportat datorită usturimii. Brațul stâng, cel care a fost mai aproape de geam, era ars deasupra ceasului, până la cot. Între ureche și arsuri, trebuia încercat orice produs. sau procedură ce ar fi putut ameliora starea pentru că situația era sâcâitoare și mă aștepta o zi fără sfârșit.

    La 06:30 s-a trezit și Seasick și ne-am pus în mișcare cărând bagajele la mașină. Încă o dată, am găsit recrutul deja la mașină, cu valiza ei rezemată la picior, gata de plecare.

    “Bună dimineața...”

    “Bună dimineața. La cât ați venit aseară?”

    “Repetă...”

    Am întors capul cu urechea stângă spre ea.

    “La cât v-ați întors aseară? Ați găsit peștera?”

    “Am gasit-o... Ne-am întors pe la 01:00, nu mai știu... “

    “A fost frumos?...”

    “Foarte frumos, dar a fost mult de mers. Mai bine că n-ai venit. Ai mâncat aseară?”

    “Nu. V-am așteptat sâ mâncâm împreună.”

    “Îmi pare rău, trebuia să-ti iei ceva de la restaurantul hotelului. Hai să prindem repede un croissant unde am mâncat ieri...”

    “Si o cafea...”, a adăugat Seasick.

    “Nu mi-e foame...”, a răspuns recrutul.

    În mod sigur nici una nici alta nu se gândeau cât de lungă ne va fi ziua...

    “Trebuie sâ mâncăm. Azi avem drumuri de bătut...”

    Ne-am oprit în centru la un cappuccino si un croissant, dar vrednicia celor de la bucătărie ne-a adus și câte o omleta din oua proaspăte și delicioase.

    Mda, ziua părea totuși să inceapă bine. De n-ar fi fost usturimea de pe piept și de pe mână și durerea din ureche...

    Am trecut și pe la farmacie și am luat in flacon mic cu apă oxigenată din care mi-am turnat în urechea dreaptă. N-am mai privit niciodată carosabilul din unghiul ăsta. Conduceam cu capul într-o parte la 90 de grade să stea apa oxigenată în ureche. Mă întreb cum interpretau ceilalți participanți la trafic imaginea...

    “De ce stai așa?”, s-a mirat și recrutul.

    “Încerc să-mi desfund urechea...”

    “Și poți să conduci așa?”

    Seasick s-a întors spre recrut să-i răspundă.

    “Știi că e intr-o ureche...”

    Au râs amândouă. Aș fi râs și eu dar durerea persistentă și senzația de presiune nu cedau de la apa oxigenată. Îmi trebuia ceva să pompez sau o seringă.

    Am alimentat troaca cu motorină și am lăsat-o în parcarea aeroportului cu cheile în torpedou. N-a venit nimeni s-o preia, sau să verifice eventuale daune. Oricum, avea full coverage așa că era mai puțin important.

    Zborul de 5+ ore înapoi pe continent la Santiago. Am jucat table cu Seasick și am revăzut “Dunkirk”, în varianta mono. Nu prea știu ce au zis ăia “din flancul drept” în film...

    Imediat cum ne-am recuperat valizele ne-am grăbit să ridicăm mașina. Ironia a făcut ca mașina închiriată în Santiago să fie tot un Mitsubishi L200. Aceeași culoare. Altă troacă.

    Atipic, am ratat breteaua de ieșire din aeroport și după un interminabil “U” care a ocolit intreaga pistă ne-am trezit într-o zonă cu restricții din spatele turnului de control. Cel din ghereta de pază părea puțin nedumerit de intoarcerea mea precipitată din trei bucăți. Nu l-am mai așteptat să ne întrebe de sănătate și am accelerat înapoi de-a lungul “U”-ului.

    În cele din urmă am găsit breteaua de ieșire și am lăsat aeroportul din Santiago în urmă. Gustul libertății drumului nesfârșit. Cu tot disconfortul produs de ureche si arsuri mă bucuram să regăsesc această libertate.

    Estimam că in cel mult 25 de ore vom ajunge în San Pedro de Atacama. Nu există multe opțiuni de deplasare cu mașina de la Santiago la San Pedro de Atacama. Cea mai rapidă opțiune este Ruta 5. În mai puțin de o oră am străbătut cei 100+ km până la Villa Alemana și am hotărăt să vizităm un Shell pentru a ne pregăti mai temeinic pentru drum.

    Am cumpărat 4 litri de apa potabila si o canistră de 20 L pe care am umplut-o cu motorina ce avea să ne însoțească de-a lungul întregului traseu ca rezerva “strategică”, am instalat instrumentele de navigație, alimentatoarele pentru cele doua GPS-uri, telefoane și tableta utilizată pentru navigație, încăcarcătoarele de baterii pentru camerele video. Am repoziționat cricul și sculele necesare schimbârii roții pentru un acces mai ușor și mai rapid. Am completat rezervorul cu motorină până în în buză pentru a începe monitorizarea consumului în funcție de kilometrii parcurși și alimentari, fără a ne baza deciziile pe porcăria de computer de bord care încerca sa-mi estimeze o iluzorie distanță de autonomie de 900+ Km. Rămăn sceptic în orice fel de computerizare a funcțiilor și parametrilor de funcționare ale unui autovehicul.

    De abea acum eram, în sfârșit, gata de drum. Am răsucit cheia în contact plin de entuziasm.

    “And off we go, mate... Poate găsim un restaurant să mâncăm ceva...”

    “I doubt there is anything open at this time...”, a părut Seasick să răspundă în timp ce continua să-și poziționeze diversele cabluri proaspăt instalate.

    “What?”

    Nu eram sigur dacă auzisem clar ce spusese, sau doar presupuneam câ a spus asta.

    “Can’t you hear me?”

    “Not with this stupid ear...”

    Măcar dacă mi s-ar fi înfundat urechea stângă.

    “Te mai doare?”, a întrebat recrutul.

    “It’s too late. Most probably, everything is closed.”, a continuat Seasick.

    M-am uitat la ceas. Trecuse de 23:00.

    “OK, luăm câte un RB de la benzinării când alimentăm și mâncăm mâine...”

    Reintrasem deja pe Ruta 5 și rulam mai departe spre nord.

    “Telefonul meu nu se încarcă...”, a remarcat Seasick.

    “Ai incercat alt port?”

    Luasem cu noi, ca de obicei, două “distribuitoare” de câte 6 conecții USB fiecare pentru a putea alimenta tot ce aveam nevoie de la priza de 12 V a mașinii.

    “Am încercat. Nu se încarcă de la nici unul...”

    Am ieșit la primul exit de pe Ruta 5 și am oprit mașina.

    “Let me see...”

    Prizele de 12 V ale mașinii erau moarte. Toate, chiar și cea din compartimentul dintre scaune.

    “Fuck!”

    Bănuiam că este o siguranță. Am deschis capota, am deschis cutia de siguranțe la lumina frontalei. Care dracu’ e siguranța? Nici o inscripție sau diagramă pe capac. Cartea mașinii nu era nicăieri, nici în torpedou, nici pe sub scaune... și prețiosul timp trecea neoprit. Era miezul nopții și de abea străbătusem vreo 115 Km din 1,700. Aveam o rezervare la cina in San Pedro de Atacama pentru seara de Revelion. Așa era planul...

    “Let’s call the company...”

    Primisem un număr de urgență 24/7 la care a sunat Seasick. Foarte amabil, tipul de la capătul firului ne-a comunicat că nu se poate face nimic intr-o duminică noapte la miezul nopții și că trebuie să așteptăm până a doua zi, fără a ști cât poate dura rezolvarea problemei luni dimineața. Singura opțiune diferită de așteptarea unei posibile echipe tehnice a doua zi, încercarea norocului înapoi în aeroportul din Santiago care are avea un centru de închirieri deschis 24/7.

    Din punctul nostru de vedere nu exista decât o singura opțiune. Am întors și am pornit înapoi spre Santiago. Am ajuns în aeroport la centrul de închiriat mașini puțin după ora 01:00 dimineața. Tipul care era de servici a verificat, s-a învârtit, s-a răsucit și ne-a spus că nu poate face nimic până a doua zi...

    Voiam să sărbătorim trecerea dintre ani în inima deșertului. Planul o lua deja la vale...

    “Not acceptable! Sorry, I need to speak to a supervisor, ahora.” Nu voiam să mă răstesc la el pentru că omul nu avea nici o vină, dar eram deja pe punctul să explodez. Urechea mă sâcâia, pieptul mă ustura și prețioasele minute treceau ireversibil.

    Inițial plănuisem să ajungem în San Pedro de Atacama nu mai târziu de 18:30 - 19:00, să luăm camerele, să facem un duș și pe la 20:30 - 21:00 să mergem la cina de Revelion. Acum nu mai era sigur dacă ajungem în San Pedro de Atacama nici pe 1 Ianuarie...

    Tipul de la închirieri din aeroport a sunat pe cineva cu care a discutat îndelung și foarte animat.

    “Ce zice ăla?”, am întrebat-o pe Seasick.

    “Explică ceva de o altă mașină, nu de a noastră...”

    În cele din urmă conversația s-a terminat și tipul de la inchirieri s-a întors spre noi.

    “So, I need to talk to your supervisor”, l-am întâmpinat direct, înainte să apuce să deschidă gura.

    S-a întors spre Seasick și a început să explice în spaniolă. Mașina nu outea fi reparată până a doua zi când avea să se prezinte un electrician auto de la o stație de depanare si nu mai aveau nici o altă camionetă 4x4 la dispoziție la centrul din aeroport. Celelalte centre din regiune deschideau în jur de 9:00.

    “Nine? Fuck, no! Is there any other option?”

    Singura opțiune la fața locului ar fi fost o camionetă Nissan 4x2... de un roșu strident ce pălmuia ochii fără milă.

    Am cântărit situația preț de vreo 2-3 minute. Prioritatea era să ajungem până la San Pedro de Atacama până la miezul nopții. Era deja trecut de 01:40 dimineața și aveam în fața 1,700 Km de șosea și deșert. Cu timpul adăugat alimentărilor, o gustare, mers la toaletă, în principiu, s-ar fi putut, chiar dacă nu mai prindeam cina de Revelion de la restaurant. Misiunea era clară. Trebuia să ajungem până la miezul nopții. Adică încă în 2018!

    “OK. Tell him that we’ll take the Nissan...”

    “It’s not 4x4...”, m-a avertizat Seasick.

    “I got it. Fuck the 4x4, we’ll manage in 4x2...”

    “What about the sand?”

    “I don’t know, we’ll change routes. Whatever. We need to get moving.”

    Probabil că va trebui să modificăm căteva rute prin deșert, altfel șoseaua asfaltată se putea aborda fără probleme până în San Pedro de Atacama cu un 4x2. Oare, de ce construiseră ăia de la Nissan o asemenea hardughie fără rost?

    Am mutat bagajele, camerele video și instalațiile de alimentare/încarcare în noua mașină. Nissan-ul era nou nouț. Totul funcționa impecabil. Am instalat și emblemele “Seasick & Grumpy” pe uși și ne-am așternut iar la drum pe Ruta 5.

    Pe la 02:30 ieșeam a doua oară pe șoseaua ce ducea de la Santiago de Chile spre Villa Alemana. Motorul torcea bine și camioneta se simțea vioaie și neastâmpărată.

    Nissan-ul trecea relativ ușor de 120 kmh, dar caroseria mi se parea prea mare pentru un motor de 3 litri. Sau cel putțin asta bănuiam că semnifică acel “300” inclus în modelul mașinii.

    Din punctul meu de vedere, cele mai importante caracteristici ale unei mașini sunt cuplul, consumul, autonomia, sarcina utila , garda la sol, unghiul de abordare a unui obstacol. Puterea motorului, mai ales măsurată la turații mari este o păcăleală care nu mă încântă cu nimic.

    Cred că făcusem puțină febră de la arsura de pe piept și de pe mână, dar nu-mi era somn. Fără aroganță, după toți acești ani la volan petrecuți pe diferite meridiane, pot afirma că drumurile de noapte sunt specialitatea mea...



    Hai sa prindem macar un croissant pana deschid astia pravaliile...



    "Nu-i cam mare sucul ala?", intreaba recrutul...



    O omleta delicioasa...



    Mataveri Airport, Insula Pastelui.










    Ne asteapat o zi lunga si... complicata.





    N-am reusit sa adorm datorita arsurilor de la plaja... si trebuie sa zburam 5+ ore dupa care am de condus non-stop 1,700 Km. Este 31 Decembrie, ultima zi a anului 2018..





    Relax, doar suntem in vacanta...





    Good bye, Rapa Nui.





    Noroc ca sunt doar 5+ ore...





    Seriously?...





    Am intrat inapoi pe continent...





    O "felie" de Santiago...





    Am aterizat.





    De la bagaje, fuga la ridicat masina.





    Trebuie sa asteptam autobuzul pentru lotul de "car rental".





    Asta e autobuzul.





    E totusi 31 Decembrie, oamenii s-au adunat pe la casele lor...








    Drumul asta parca ar duce inapoit in aeroport. WTF?





    Gata! Pornim spre nord. Atacama, here we come...





    Trebuie sa ne intoarcem in Santiago dupa ce am parcurs 115 Km spre nord.





    In locul uni Mitsubishi 4x4 cu o siguranta arsa, primim un Nissan 4x2 nou noutz... Nu mai conteaza, trebuie sa ne grabim sa prindem Revelionul in San Pedro de Atacama, la 1,700 de km nord.




    Salt inainte!...

    (partea a 14 a)

    Șoseaua era liberă. Deși relativ scumpă datorită numeroaselor puncte de colectare a taxelor succesive, șoseaua semăna cu o autostradă cu două benzi pe sens bine întreținută. Cu excepția acestor numeroase gherete de plată, oare chilienii cum se împăcau cu aceste taxe care se făceau simțite clar la bugetul unei călătorii, și cu excepția cătorva pante mai accentuate, ieșeam rar din viteza a șasea și încercam să mențin o viteză de 130 kmh. Motorul zumzăia intr-un allegro vioi și mai rămăsese pedală în caz ar fi trebuit să ne grăbim și mai mult. Nu cunoaștem stilul de abordare al polițiștilor chilieni și nici nu doream să aflu. N-am trecut de 130 kmh. Poate doar pe vreo pantă de coborâre mai lungă și accentuată. Și sunt câteva prin Anzi...

    Pe la 04:00 se făcuse frig în mașină și a trebuit să reglez căldura pentru că toți trei eram zgribuliți. Interiorul mașinii s-a încălzit rapid și am simțit o plăcută relaxare a mușchilor. În ciuda usturimii persistente de pe piept și antebraț, amplificstă de valul brusc de căldură introdus de instalația de climatizare a mașinii, scaunul părea să-mi încapă mai confortabil oboseala corpului. Inevitabil, s-a strâns perfida îmbrățișare a somnului care îmbiat de căldură se încolăcea peste reflexe. Incepuseră să usture și ochii. Recrutul părea să moțaie pe bancheta din spate iar Seasick dansa cu somnul în dreapta mea. Eram încă departe de San Pedro de Atacama...

    Am hotărat că este mai precaut să alimentăm la prima stație de carburanți, si pentru a evita joaca cu canistra de rezervă, dar si, poate chiar mai important, pentru a mă înviora puțin. Stațiile de alimenare cu combustibil la nord de Villa Alemana se răresc treptat până dincolo de 100+ Km între ele și Nissan-ul nostru părea destul de însetat când trecea peste 90 kmh.

    Am alimentat rezervorul mașinii și mi-am adăugat și mie o cutie rece de RB.

    “Dormiți?”

    “Nu... Stăteam așa...”, s-a grăbit să răspundă recrutul.

    “I was resting my eyes...”, a adăugat și Seasick după un căscat lung și molipsitor.

    “Mie mi-e foame!”, am declarat eu belicos.

    Am demarat și am reintrat pe șosea. Începuseră să apară câteva camioane răzlețe.

    “Dacă vedeți vreun loc unde se poate mânca, oprim...”

    “It’s too early...”, a mai căscat o dată Seasick

    “I’m sayin’... când o fi să vedem ceva deschis...”

    Începusem să deslușim clar pe partea dreaptă a drumului din loc în loc semne de lemn pe care scria de mână cu o caligrafie apetisantă, “QUESO”. Din păcate, nu se zărea încă țipenie de vânzător.

    Zâmbetul zorilor au ajutat într-o oarecare măsură depășirea momentului critic al oboselii. Era ultima zi a lui 2018 și încă nutream speranța că vom ajunge la destinația noastră, la San Pedro de Atacama.

    “Here! Vinde queso...”, s-a entuziamat Seasick brusc.

    Era o parcare mai mare unde părea să fie un chioșc unde se vindea brânză și pâine. Puține feluri de mâncare pot fi la fel de gustoase și apetisante decât o bucată de brânză de capră cu pâine de casă, intr-o dimineață înghiontită de foame...

    Căldura soarelui ne-a găsit continuându-ne galopul spre nord și spre inima deșertului Atacama.

    “We’re running low on cash.”, a anunțat Seasick la urmâtoarea gheretă de plată. Aveam sa pierdem mai bine de doua ore in tentativa nereusita de a gasi o banca deschis dispusa sa schimbam bani in orasul Copiapo. Nimeni nu voia sa mai efectueze schimburi valutare in ultima zi a anului... (?) Pana la urma am negociat cu managerul unei statii de combustibil pe sosea sa ne schimbe bani.





    Inca un RB pentru mine si diesel pentru calul meu....








    Tot inainte, spre nord...





    Am hotarat sa alimentam la fiecare jumatate de rezervor.








    Autostrada se termina si drumul continua o portiune spre nord de-a lungul coastei Pacificului...














    Asezarile se raresc semnificativ pe masura ce inaintam.











    (partea a 15 a)


    N-a fost ușor. Dar n-a fost nici imposibil. La 23:41 parcasem Nissan-ul și opream motorul în San Pedro de Atacama.


    Trecuseră 29 de ore de când mă urcasem la volanul primei mașini în aeroportul din Santiago... dupa 5+ ore de zbor din Insula Paștelui... după o noapte nedormită datorită arsurilor de la plajă... după o lungă zi de cutreiarat insula...


    N-am mai descărcat bagajele din mașină Voiam și noi să prindem ultimele minute ale anului închinând un pahar de șampanie.


    In mod absolut neașteptat, restaurantul cochetului nostru hotel închisese și cu excepția recepționerului, era liniște și întuneric.


    Mai erau 11 minute până la miezul nopții...


    “I saw an open restaurant around the corner. We go there...”


    “Era deschis?”, a intrebat recrutul.


    “Yep!...”


    “OK, let’s go...”, mi-a completat Seasick fraza și gândul.


    Cele 2-3 străzi din centrul orășelului San Pedro de Atacama erau încă animate. Turiști de toate vârstele păreau să se plimbe fără scop și adresă animați de o voie bună contagioasă. De undeve dintr-o curte din dreapta pocneau niște artificii.


    Restaurantul încă deschis avea un aer inconfundabil de cârciumă de cartier. Mese și scaune strâmbe și ieftine, fețe schimonosite de oboseală și alcool și, la fel de prețioasă ca proverbială frișcă de pe tort, restaurantul avea o “all female band” care behăia sinistru... În momentul ăla parcă mi-aș fi dorit să am amândouă urechile înfundate.


    În ciuda atmosferei de atelier de tinichigerie, ne-a trebui puțin timp să găsim o masă liberă.


    Mai erau 4 minute până la sosirea lui 2019.


    Nu aveau șampanie. De nici un fel. Inainte sa ne asezam la masa am strigat cât am putut de tare.


    “Tres Coronitas, por favor!”


    Și telefonul și ceasul de la mână arătau ora 00:00


    “Hai La Multi Ani și un An Nou cu sănătate și cât mai multe bucurii!..”


    “La Mulți Ani!...”


    Am îmbrățișat-o pe Seasick.


    “I love you, mate!...”


    "I love you too..."


    Am îmbrățișat și recrutul.


    “La Mulți Ani, mamă...”


    Berea a sosit la 00:03. Intr-un fel pierdusem cursa pentru 3 minute. Asa a fost sa fie...


    “Cheers!”





    Cele 2-3 stradute din centrul oraselului erau inca animate.





    Se apropia trecerea dintre ani si asta era cea mai apropiata carciuma deschisa..





    Ne este si foame dar vrem sa ciocnim un pahar de sampanie la miezul noptii. Aveam sa aflam ca nu aveau nici un fel de sampanie... Tres Coronitas, por favor...





    Formatia de gagici lipsite de talent, dar foarte inimoase, behaia sinistru... Sa fie primit, like, who cares?... Intentia conteaza...





    La Multi Ani, 2019! Am servit cate o ciorba dubioasa si o friptura ce aducea a bucata de kevlar. Asta e...








    Pe la 01:20 dimineata ne-am retras la culcare. Ne astepta o noua zi de explorat in numai cateva ore...

    (partea a 16 a)


    Am sunat deșteptarea la 06:45. Aveam camerele adiacente într-un colț mai izolat al cl curții pe care o vedeam pentru prima dată pe lumină. Aerul era cald și uscat. Am ajuns la micul dejun în restaurantul hotelului la 07:20. In afara personalului de servici, toată lumea părea să dormă încă. Or fi fost cu toții la Revelion în timpul nopții ce tocmai trecuse?...


    M-a amuzat piscina. Oare, vine cineva în inima deșertului Atacama pentru a sta la oiscină? Probabil că da. Probabil că sunt aceeași oameni care comandă la masă langostini la peste 400 Km de țărmul oceanului, sau friptură de vacă intr-un mic sat pescăresc așteptându-se să fie totul proaspăt... Sau dracu’ știe pentru ce fel de pantofar fusese amenajată piscina aia în mijlocul deșertului.


    După un mic dejun excelent cu ouă proaspete și brânză de capră și roșii de grădină din vreo curte locală, chiar și cutia de RB părea proaspătă...

    Am făcut plinul la motorină și la 08:05 am pus cap compas est spre Laguna Miscanti, aflată la vreo 100+ km est de San Pedro de Atacama. Știam că șoseaua urca rapid la peste 4,000 m. altitudine și am luat din recepția hotelului câteva frunze uscate de coca. Cu ani în urmă când am făcut la pas traseul Inca în Peru, învățasem că frunzele de coca mestecate anută la durerile de cap.


    Laguna Miscanti se află la 4,140 m , dar șoseaua a urcat pâna pe la 4,600 m înainte de a ajunge la ea. În lipsa timpului adecvat de aclimatizare. la cel mai mic efort aerul rarefiat producea o stare apăsătoare și o senzație neplăcută de insuficiență respiratorie. Încercam în mod deliberat să respirăm adânc și des pentru a evita durerea de cap și amețeala. Ni se alterase puțin și modul de a vorbi... În mod paradoxal, recrutul nu reclama nici un simptom și se zbenguia ca un pește în balta preferată. În timp ce Seasick și cu mine urcasem pe Kilimanjaro, prin Anzi si pe High Sierras în California, recrutul era pentru prima dată la peste 2,000 m (!)


    După Laguna Miscanti am coborât în Salar de Atacama pentru a fi îmbrățișați dintr-un orizont intr-altul de un imens cămp de sare.


    Am revenit în micul orășel San Pedro de Atacama pe seară. Seasick și recrutul au primit “învoiri” și au hotărât sa-și petreacă acest prim și unic timp liber cutreierând magazinele pentru turiști... Dacă aș fi știut că așa iși vor irosi singurele câteva ore de “timp liber” ale acestei ture de iarnă în Chile, aș fi planificat un program organizat...


    Am mâncat aproape bine la un restaurant pentru turiști. Din păcate bucătarul a stricat bunătate de miel preparându-l ca la cantina unui șantier de construcții. În mod cert nu orice imbecil îmbrăcat în alb poate pretinde că este doctor, frizer, sau bucătar.


    Pe la ora 22:00 ne-am retras langa piscina hotelului nostru si am deschis sticla de "Crabs" adusa tocmai de la Ushuaia pentru a spala gustul compromis al mielului. Ne pregateam de somn până la 05:39 când planificasem deșteptarea.







    Camere adiacente intr-un coltz izolat.







    Hotelul nostru era linistit si avea un aer placut.











    Am fost primii la micul dejun pe 1 ianuarie...







    Piscina din mijlocul desertului... really?







    Neah...







    In cautarea unicei statii de carburanti, care se afla dosita intr-o curte (!)







    Daca motorina e, orice poate fi...







    Pe cai...







    Plecam spre est cam 100+ Km.































    Hai in Salar de Atacama.







    Un camp nesfarsit de sare...



































    Spre seara am acordat "invoire" trupelor si... au hotarat sa-si iroseasca timpul liber prin magazine.











    San pedro de Atacama este mic dar plin de viata...















    Hai sa uram la multi ani si cunoscutilor din LA. Si daca tot e conectie, hai si celor de la Constanta si Bucuresti.











    San Pedro de Atacama...























    Alegem un restaurant turitic unde, in ciuda decorului, mielul n-a fost pe masura asteptarilor.















    Hai sa spalam gustul pe terasa de la piscina hotelului cu vinul nostru carat tocmai de la Ushuaia...



    (probabil penultima parte)

    Din pacate nu mai exista nici un strop de timp disponibil pentru continuarea acestui raport de tura... In timpul zilei a doua petrecuta Desertul Atacama ne-am reintors in Anzi la 4,500 m (Paso del Cerro Overo) pe o zi cu soare pentru a gasi zapada cand ne-am intors pe aceeasi sosea. Dupa amiaza am coborat din Anzi, de la Laguna Aquas Calientes, la El Valle de la Luna unde am avut ocazia sa aratam recrutului o mica si scurta lectie de speologie... S-a descurcat admirabil.

    Am revenit la hotel pe seara, am laimentat cu motorina si ne-am pregatit pentru o trezire la 04:30 dimineata pentru a prinde rasaritul la geizerele de la El Tatio, la vreo 100+ km nord-est de San Pedro de Atacama. Dupa vizitarea geizerelor am trecut pe la un mic catun de localnici unde am mancat delcioase frigarui de llama.

    Am revenit pentru ultima data in San Pedro de Atacama, incantati de un raid la piata de fructe si apoi ne-am intins la drum spre apele Pacificului la Antofagasta. Am impartit segmentul de drum dintre San Pedro de Atacama si Santiago de Chile in trei segmente consecutive. San Pedro de Atacama - Bajia Ingles - Valparaiso - Santiago, cu doua nopti petrecute la hotel in Bajia Ingles si in Valparaiso.





    Inapoi spre est spre culmile Anzilor. Soseaua trece printr-un punct la 4,501 m (!)





    Cerul este mai aproape de parbriz...






































    La intoarcere am gasit zapada pe sosea. Ninsese in urma noastra...








    Intram in Valle de la Luna...




















    Hai sa incepem cu pestera de sare...








    Pestera este sapata natural intr-un munte de sare...

















































































































































































































    Maine dimineatza mergem la geizere...

    (penultima parte continuare)

    Ne-am trezit la 04:30 conform planului din ajun și am împachetat toate bagajele pentru că asta fusese ultima noastră noapte la hotelul din San Pedro de Atacama.
    Voiam să vedem și geyser-ele de la poalele vulcanului El Tatio și citisem că trebuie vizitate nu mai târziu de răsăritul soarelui...

    De la vulcan drumul de acces de vreo 100+ Km ne scotea înapoi prin San Pedro de Atacama dar plănuisem să ne oprim doar câteva minute la piața de fructe să luăm cateva prospături pentru drum.

    Nu ne rămăseseră decât două nopți de petrecut în Chile și hotărâsem să împărțim cei 1,700. Km până la aeroportul din Santiago în vreo două segmente de 800 Km și unul de 100 Km. de la Vaparaiso la Santiago.

    San Pedro de Atacama era în cea mai mare parte adormit, doar ici colo apărea căte un microbuz Mercedes Sprinter cu turiști pe jumătate dornici să vadă și ei geyser-ele.
    Odată cu ieșirea din orășel avea să înceapă o cursă bizară pe serpentinele strânse ce șerpuiau prin în întunericul nopții. Probabil mizând pe aparenta absență a traficului din sens opus. microbuzele se angajau în depășiri haotice chiar în mijlocul curbelor. Noroc că zidul de întuneric ascundea hăurile pe ambele părți ale șoselei

    “What the fuck is wrong with them?”

    Era clar că toți șoferii de microbuze care se întreceau în transportul turiștilor adormiți pe serpentine erau localnici familiarizați cu fiecare curbă, denivelare și groapă.
    Aveam chef de puțină distracție și, chiar dacă nu cunoșteam starea drumului și doar reacționam reflex la ce puteam distinge în lumina farurilor, am început să-i transpir puțin pe cei care încercau să mă depășească în curbe. Spatele Nissan-ului derapa aproape la fiecare curbă a serpentinelor...

    “Why are you driving so fast?, a întrebat Seasick încercând să-și mențină echilibrul.

    “Da... mergi mai încet...”, a completat recrutul.

    “I just don’t want to hold the traffic behind me...”

    “Just let them go... obviously, they know each and every bend of the road...”, a încercat Seasick să mă convingă.

    Părea că nu am încotro și îmi părea rău pentru că aveam chef să mă amuz puțin cu șoferii localnici...

    Se mergea foarte repede, mult mai repede decăt permiteau serpentinele și starea drumului neasfaltat. Am încetinit la prima linie dreaptă și am lăsat primele două microbuze din spatele meu să ne depășească. Doar două din cele 10 - 15 perechi de faruri ce se zăreau apărand succesiv în funcție de cum alternau curbele și porțiunile drepte... La un moment dat am intrat într-o interminabilă porțiune de corugații. Parcă am fi fost pe Canning Stock Route, în Australia. Am întors capul spre Seasick.

    “It feels like Oz, mate...”

    “Do you think this car will hold?”, a întrebat Seasick.

    “There’s only one way to find out, mate...”

    “Parcă se rupe pe dedesupt...”, a intervenit și recrutul.

    “Uneori se mai rupe... “, am răspuns eu accelerând. “...și in mod paradoxal, viteza îi priește mai bine în condițiile astea...”

    “Really?...”, a părut Seasick să se mire sincer.

    “Kind of...”. Nu eram nici eu 100% convins că 120 kmh oferea o șansă mai bună de supraviețuire suspensiilor ce păreau hotărâte să se dezmembreze...

    Microbuzele din fața noastră se îndepărtaseră la vreun km de noi, în timp ce microbuzele din spate prinseseră o portiune flată și ieșiseră de pe drum alergănd paralel cu noi direct prin buruieni. Oare, să fi fost mai bine decât pe corugațiile drumului? Și farurile lor păreau să vibreze destul de violent. La întoarecerea de la vulcan, pe lumină, aveam să constat că în această porțiune flată goana mașinilor crease în timp câteva drumuri paralele și pe o parte și pe cealaltă a drumului principal. Din păcate și aceste drumuri paralele erau la fel de brăzdate de nemiloasele corugații. După aproape 100 km de corugații, orice mașină nouă ieșită silențios pe poarta fabricii capătă jocuri, toleranțe și zgomote noi pe la mai toate îmbinările și articulațiile. Este cel mai sesizabil “botez” al drumului... Go Nissan!

    Deși plecați cu noaptea-n cap, am găsit cu greu parcare la geyser-e. Oare, ăsta era motivul pentru care toți riscau să-și rupă suspensiile și gâtul pănă aici? N-am găsit nici un alt motiv plauzibil. Era frumos, dar prezența atâtor pantofari zgribuliți și cu ochii cârpiți de somn diminua puțin din plăcerea ochiului. Când a răsărit soarele am decis să plecăm. Păream să fim prima mașină angajată inapoi pe drumul de coborâre de la El Tatio. În sens opus urcau încă întârziați răzleți. Citisem undeva că pe acest drum de acces la El Tatio există un cătun de câteva familii unde se pot cumpăra frigărui de llama. Eram curioși dacă taraba de frigărui deschisese așa devreme. După muchia unui munte, la baza unei coborâri lungi, am zărit cele câteva case și o mică deviație a drumului. Eram prima mașină de pantofari sosită...

    Cărbunii se aflau pe grătar dar focul nu fusese încă aprins. Doi bărbați au ieșit dintr-o casă scundă din spatele grătarului și ne-au salutat.

    “Buen dia...”

    Am coborât din mașină și i-am salutat și noi.

    “Hola.”

    Unul dintre cei doi bărbați a aprins focul în timp ce celalalt m-a întrebat ceva nedeslușit în spaniolă. I-am făcut semn cu mâna spre Seasick.

    “My wife speaks Spanish...”

    Barbatul voia să știe dacă au urcat multe mașini la vulcan. Aha, potențiali clienți... Până s-a făcut jarul au început să coboare treptat microbuzele. Primele trei au oprit la frigărui, dar numai șoferii au întrebat cât mai durează până vor fi gata.

    Primele trei frigărui au fost ale noastre. Si următoarele două, ca de micul dejun.

    “Mâncăm așa, din mână, fără farfurii?”, s-a mirat recrutul.

    I-am răspuns înainte să inghit, în timp ce mestecam.

    “Yep, la botu’ calului, haiducește...”

    Am sesizat câțiva pantofari coborând din microbuze cu camerele foto ale telefoanelor îndreptate vitejește spre frigăruile noastre.

    Din cele trei microbuze sosite, apoi încă unul, apoi încă patru, majoritatea pantofarilor au făcute poze, dar, cu excepția șoferilor, absolut nici unul din cele câteva zeci de fotografi înrăiti nu au cumpărat sau gustat frigăruie de llama. Ori erau cu toții vegetarieni, ori erau toți îndrăgostiți de llame, ori se temeau de condițiile în care fusese pregătită carnea, mai ales că li se repetase să nu se atingă de alimente oferite la marginea drumului...

    Nouă ni s-au părut absolut delicioase și eu aș fi mâncat-o fără ezitare și pe a treia, dar mi s-a făcut milă de săracii șoferi care priveau înghițind în sec. Ar fi mers și o Coronita rece dar ăia nu aveau permis de vânzare a băuturilor alcoolice și a trebuit să amânăm plăcerea. După acest excelent mic dejun am continuat coborârea de pe El Tatio până la Piata de Fructe din San Pedro de Atacama, unde am servit pepene ca desert, tot la botu’ calului. Asa, cu praful inhalat cu tot, a fost delicios!

    Dupâ pepene ne-am întins la drum. Am mai alimentat o dată cu motorină și RB și ne-am asternut la drum spre sud de-a lungul coastei Pacificului.



    La 05:00 dimineata, strazile din San pedro de Atacama erau aproape pustii...







    Cand ne-am apropiat la vreo 25 km de poalele vulcanului El Tatio (alt. 5,314 m), a inceput sa se crape de ziua...



    Intrarea (cu plata) la geysere. (alt. 4,320 m).







    Am gasit cu greu parcare la peste 4,300 m. Probabil de aceea se grabeau microbuzele de dimineata.













    De-ar fi fost mai putini pantofari...















    La coborarea de la vulcan ne-ai esit in cale o vulpe...



    Hai, ca au dat astia in sfarsit drumul la gratar..



    Asteptand frigaruile de llama...



    Recrutul ar fi vrut sa vada cat de curat se prepara carnea... Whatever.. Daca ti-e foame, mananca si nu te mai gandi..



    Frigul diminetii musca putin la maini..



    Jarul nu es te inca gata pentru frigarui dar ne grabim...



    Bucatarul a dat drumul la "productie". Soferii de microbuze sositi intre timp, isi asteapta randul.





    "Mancam asa, din mana, in picioare?"



    De abea de la al doilea rand de frigarui ne-am dat seama ca FRIGE!!!









    Continuam coborarea spre San Pedro de Atacama. De abea acum vedem pe lumina unde ne-am jucat "prinselea" in lumina farurilor cu soferii de microbuze...











    Inapoi in San Pedro de Atacama, la piata de fructe.





    Pepene taiat la botu' calului...





    Ne luam la revedere de la san Pedro de Atacama...















    Inapoi pe malul Pacificului... looking for a hotel for the night.


    (utima parte)


    Ne-a prins înserarea pe drum căutând un loc de înnoptat. Am intrat la un hotel din Bahia Ingles și am închiriat două camere. Se lăsase răcoarea odată cu întunericul și piscina mi-a adus un zâmbet greu de oprit Era chiar răcoare...

    A doua zi dimineață după micul dejun am făcut plinul cu motorină și ne-am așternut la drum continuând coborârea spre sud, de-a lungul coastei.

    Și eu și Seasick am fost cu telefoanele în rețea în această tură și a rezervat ușor două camere online, la un hotel din Valparaiso. Trebuia să ne grăbim pentru a ajunge pe lumină pentru a ne bucura puțin de oraș.

    Înainte de a ne apropia de La Serena am mutat “rezerva strategică” de motorină din canistră in rezervor și am dăruit cadou canistra goală unuia de la o stație de alimentare. Părea foarte fericit de acest cadou neașteptat. Dacă tot am oprit într-un loc unde se putea spăla mașina, am hotărât să-i redăm lustrul inițial. Probabil din plictiseală, și recrutul și Seasick s-au înghesuit s-o spele până i-au tocit vopseaua...

    Orașul La Serena mi s-a părut urât și sufocant. Am încercat să trecem prin el și să ieșim cât mai repede.

    Alunecarea apusului în apele Pacificului ne-a prins la intrarea în traficul de sfârșit de săptămână din Valparaiso.

    “Where is this hotel?”, am întrebat încercând să-mi protejez ochii de razele roșiatice ale soarelui pe cale să dispară în adâncuri.

    Indicațiile ambelor GPS-uri păreau să contrazică realitatea din teren și an bâjbâit puțin până am nimerit dealul abrupt pr care se afla cocoțat hotelul. Strazile înguste de acces se avântau in pante care păreau greu de urcat chiar și la pas. Noroc ca era uscat și roțile din spate au patinat mai puțin la urcat.

    Intrarea în micul garaj al hotelului era in mod cât se poate de clar proiectată pentru mașini mai mici decât troaca noastră...

    A urmat puțin “circ” cu o intrare în garaj “din bucăți” și cu treceri de muchii de perete la o “foiță de țigare”... Recepționerul nu mai părea convins că făcuse o afacere închiriindu-ne cele două camere...

    Cum am scăpat de mașină am pornit ca din oușcă spre funicularul din apropierea hotelului, care avea să ne coboare direct în centru.

    Era vineri seara și tocmsi începea forfota... Pe la 23:00 am pornit inapoi spre hotel pe străzi laturalnice și am intrat intr-un excelent amplasat restaurant “de cartier” chiar la închidere. Ne-au primit ospitalieri și ne-au îmbiat cu bere “Nomad”... Mâncarea a fost delicioasă. Puțin după miezul nopții ne-am retras la hotel. Recrutul s-a dus la culcare in camera ei în timp ce eu cu Seasick am mai întins o Coronita admirând de pe acoperișul hotelului salba de lumini a orașului.

    Muzica unui club din apropiere s-a auzit până pe la 04:15.

    A doua zi de dimineața ne-am anuzat puțin cu scoaterea Nissan-ului din garaj, reușind neintenționat să sculăm toate clădirile din jur cu diesel-ul nostru “strâns în căpăstru” în timpul manevrelor de doar câțiva țoli înainte și înapoi...

    Undeva la jumatatea drumului intre Valparaiso și Santiago am oprit pentru un ultim delicios mic dejun.

    Am predat cu bine Nissan-ul la aeroport, dar am decolat cu mai bine de o oră întârziere datorită unei defecțiuni tehnice.

    Din păcate, întârzierea ne-a plasat e aeroportul din Bogota, Columbia, după ce legătura noastră spre New York decolase. Ceea ce a implicat un nou val de formalități de vamă pentru a intra pe teritoriul Columbiei. Pană s-au dezmeticit și cei de la compania aeriană să ne ducă la un hotel potrivit, după ce inițial ne-au eliberat vouchers pentru un alt hotel unde nu mai existau camere libere, a trecut de 01:00 dimineața.

    Ironia era că am fost repartizați în camere de 5 stele pentru aproape 3 ore de somn pentru că la 4:30 dimineață trebuia să fim înapoi în vama aeroportului pentru a ne îmbarca in prima cursă spre New York.

    Si cei de la hotel au fost extrem de amabili și la 01:45 dimineața ne-au adus la camere o cină cu niște porții imense imposibil de consumat...

    Practic am avut timp să ne scăldăm puțin la duș și să atingem în treacăt pernele...

    La 04:30 eram înapoi în vamă gata să plecăm spre casă. Era deja dumincă dimineață și a doua zi urma prima luni de servici a noului an.

    (sfârșit)





    Ne-am trezit devreme la Bahia Ingles pentru ca stiam ca aveam inca un drum lung pana la Valparaiso. Evident, nu aveam timp de piscina...





    Continuam "marshul" spre sud de-a lungul coastei Pacificului.









    La o statie de alimentare ne-am decis sa transferam motorina din canistra in rezervor. Nu mai consideram necesara "rezerva strategica"...















    Dorinta recrutului sa ajute "la motorina" era de neclintit..















    Nici Seasick n-a vrut sa ramana cu mainile in san...






    Au "tocit" vopseaua Nissan-ului...





    Traficul de sfarsit de sapatamana la intrarea in Valparaiso.















    Undeva sus pe unul din dealuri, am gasit si intrarea pe alea care conducea la intrarea garajului hotelului... Urma trecerea prin "poarta, apoi pe trotuar pe langa masina parcata pe dreapta, apoi intoarcere ingusta de 90 de grade unde se infunda aleea, urmata de alta intoarcere de 90 la dreapta pe ingusta poarta a garajului hotelului... Acea ultima intoarcere a necesitat cele mai multe manevre pentru a nu zgaraia Nissan-ul... distractie..







    Portiune din poarta (inchisa) a hotelului si fatzada hotelului... Video jurnalul va curpinde si o secventa alocata acestei manevre...







    Vedere a portii garajului din interior..







    Receptia hotelului purta inca "vesmintele" de sarbatoare...







    Scara interioara care conducea din garaj la camere.







    Balconul camerei noastre avea deschiderea spre piata centrala, faleza si port...











    Recrutul a primit o camera la un etaj mai jos, dar privelistea era aproape aceeasi.







    Peretele cladirii vecine, adiacenta hotelului...







    Nissan-ul a ramas parcat in garaj. Plecam la pas.















    Coboram panta abrupta pana in centru cu funicularul din apropierea hotelului.








    La pas spre piata centrala... N-am mai vazut troleibuze de multi ani...







    Valparaiso, zona centrala

















    Cine poate rezista acestor cirese?...







    Se innopteaza...

















    Ne intoarcem spre hotel pe strazi laturalnice sa prindem si cealalta fatza a orasului. Un tip in stare de ebrietate s-a bagat singur in seama si m-a interpelat. I-am vorbit ca la NY...



















    Chiar nu cred ca ar fi trebuit sa ne temem de ceva... Seasick si recrutul merg in fata si eu le supraveghez din ariergarda..







    Funicularul inchide la ora 23:00... noroc ca am prins un restaurant sus in deal tocmai cand se pregateau sa inchida. Au fost amabili si ne-au primit.







    Nu-i rea nici berea asta...

















    Recrutul se retrage la culcare in camera ei si eu cu seasick mergem pe acoperisul hotelului sa mai intindem o Coronita dupa miezul noptii... cum le sta bine calatorilor plecati pe un drum fara sfarsit...


















    Noapte buna, Valparaiso...









    Buna dimineata, Valparaiso..







    Ultimul desert in Chile, undeva pe marginea soselei intre Valparaiso si Santiago.













    Am predat Nissan-ul si am luat autobuzul pana la terminal...








    Plecam din Santiago cu mai mult de o ora intarziere si pierdem legatura de NY din Bogota...










    In autobuzul care ne duce de la avion la terminal in aeroportul din Bogota, Columbia. iar ne apropiem de miezul noptii...









    Ajungem la hotel in Bogota, dupa ora 01:00 dimineata.








    La 04:00 dimineata vine o masina sa ne ia inpaoi la aeroport.







    Am ajuns in sfarsit n taxiul care ne duce de la JFK in NY, acasa...
    Acest articol a fost publicat iniţial în topicul: chemari si raspunsuri iniţiat de DoiNomazi Vezi postul original