• O săptămînă în Egeea

    Motto: "Cea mai bună metodă de a scăpa de răul de mare e să te culci la rădăcina unui copac"
    din străvechea înțelepciune a navigatorilor


    -Dacă ar fi să desenezi un copac, cum l-ai face? m-a întrebat întro zi Cosmina.
    -Cu coroana bogată ca în logoul Timberland și cu rădăcini stufoase.
    Chiar dacă nu se văd, rădăcinile sunt importante căci fără ele copacul nu poate să existe. În urmă cu doi ani când m-am apucat să-mi fac casa, Constantin m-a deplâns la telefon:
    -Dacă-ți faci castel ai rupt-o cu marea...
    -Nicidecum, am protestat cu gândul la Mara, cățelușa ce poate să doarmă ziua întreagă, dar care la primul semn de plecare sare sprintenă la ușă vociferând pe limba ei.
    Să ridici o casă e o epopee în sine. Muncă, multă muncă. Muncă cu drag, muncă cu satisfacții, muncă din cauza căreia orice altceva nu mai are loc, apoi întrezărești sfârșitul, ritmul scade și-ți amintești de lucrurile pe care le făceai altă dată. Cam în această stare eram în februarie când Constantin m-a sunat să vadă ce mai fac. Îmi ardea buza după o ieșire pe mare și de data asta am găsit repede un motiv:
    -M-am gândit să iau C-ul și D-ul...
    -Te aștept în Skiathos, mi-a spus Constantin.
    Trebuia să se întâmple în iulie, dar a venit peste noi molima COVIDului și am lăsat-o baltă. Vara a trecut ca și cum n-ar fi fost și într-o zi de toamnă timpurie m-a sunat din nou Constantin cu o propunere tentantă:
    -Dacă veniți în octombrie, puteți sta două săptămâni căci după curs ducem navele la iernat la Salonic.
    Nu se schimbase nimic în ecuația COVIDului, ba încă situația se înrăutățise, dar propunerea suna prea tentant pentru a rămâne indiferent. L-am sunat pe Mike, veșnicul meu coechipier, și am bătut-o în cuie. Vom pleca din nou, de astă dată împreună cu Cipri, vechiul nostru prieten de uscat ce a găsit oportunitatea de a-și petrece activ concediul.


    Ne-am facut testele COVID si am pornit spre Grecia. La miezul nopții am ajuns în Salonic și ne-am îndreptat spre marina Aretsou unde intentionam să lăsăm mașina. N-aveam card magnetic pentru bariera de la intrare, dar ne-am descurcat romaneste intrând în spatele unei mașini. Cu toate că în țară venise toamna, aici era încă vară. Străzile Salonicului forfoteau de lume îmbrăcată sumar, iar în cockpiturile multor yachturi se stătea la povești în jurul unor sticle de bere întro atmosferă autentică de vacanță. Cu un taxi am ajuns la gară, apoi cu primul tren la Volos, prea târziu însă pentru a prinde feribotul de dimineață spre insule. Ne-am petrecut dimineața bătând portul de la un capăt la altul, am făcut baie în mare și ne-am răcorit cu niște ceaiuri până la cursa navei rapide ce ne-a dus întro oră în Skiathos.









    Întâlnire cu Constantin. Nu ne-am mai văzut din 2017, când ne-am despărțit în marina Roccella Ionica din Calabria. După prima călătorie pe mare scrisesem despre Constantin, parafrazându-l pe Hipocrat, "să prețuiesc ca pe tatăl meu pe cel ce m-a învățat această artă ..." și cu toți anii ce s-au scurs de atunci sentimentele au rămas aceleași. Așadar o îmbrățișare caldă la cheu, apoi îmbarcarea pe Teranga, o Bavaria 36 unde îi găsim pe Eugen și Roxana, colegii noștri de curs.


    Ne despovărăm de bagaje și ne instalăm peste drum la taverna Mariei. Maria e din Băișoara, de lângă Cluj, așa că vorbește pe limba noastră, adică ardelenește. Încercăm să ne reintegrăm în atmosfera nautică rememorând întâmplările mai picante din trecutele călătorii, apoi ne retragem în cușete pentru un somn recuperator.
    Ca de multe alte ori sunt din nou în cabina prova ce valsează ușor pe hula slabă ce intră în marină. Pentru un copac cu rădăcini stufoase, schimbarea e semnificativă.



    Dimineața e senină, cu lumină orbitoare de vară. Constantin apare cu sacul de călătorie pe umăr și se îmbarcă ocupând cabina din pupa tribord.
    N-am mai călcat niciodată pe o Bavaria și înainte de orice mă familiarizez cu nava și scotocesc prin chesoane ca să știu pe unde sunt lucrurile. Skipperul ne prezintă echipamentele de siguranță (EPIRBUL, torțele și rachetele de semnalizare), apoi urmează alte chestiuni teoretice și după atelierul de noduri completăm formularul cu lista echipajului și ne desprindem de cheu cu destinația Skopelos.
    În iarna lui 2017 am stat trei zile în Skopelos, așa că portul omonim îmi e familiar. Cu toate că e final de sezon sunt surprinzător de multe yachturi la cheu și surprinzător de multe cu pavilion românesc sau cu echipaj românesc. În următoarele zile am navigat în jurul insulei sau în insulele învecinate, dar am revenit în fiecare seară în acest port.















    Întro după-amiază aveam în travers Patitiri. Făcusem câteva manevre "om la apă" și Constantin hotărâse că e prea devreme ca s-o luăm spre Skopelos, așa că am aruncat ancora într-un golf și s-a dat liber la baie. Constantin a rămas la bord în timp ce echipajul a pornit înnot spre plajă. Locul era pustiu și ne-am bucurat de apă și soare până când skipperul ne-a făcut semn să ne întoarcem. Am reintrat în apă și am simțit o usturime la mână, ceva asemănător cu senzația de arsură. Până să-mi dau seama ce se petrece l-am auzit pe Mike strigând și când m-am întors l-am văzut înnotând haotic către mal. Nu știam ce se întâmplase, dar cuprinși de panică am ieșit cu toții din apă ca și cum ar fi fost radioactivă. Mike se freca la subsioară și când ne-am apropiat am văzut un fel de cicatrici sângerii ce i se încolăceau pe piele.
    -Meduze!










    Am cercetat apa cu atenție și am descoperit într-adevăr o meduză cât palma. Ne era groază să intrăm în apă, dar skipperul ne chema insistent și până la urmă ne-am dus. Roxana înnota în față și la un moment dat a început să țipe.
    -Nu înțelegeam ce s-a întâmplat, ne-a povestit mai târziu skipperul. Fata asta urla ca din gură de șarpe și voi toți înnotați în direcție opusă.
    În cele din urmă am ajuns la scara yachtului și ne-am grăbit să ieșim din apă. Nu știam că apele Egeei sunt periculoase, dar ulterior, discutând cu alți skipperi s-a confirmat că în jurul insulei Alonnisos sunt meduze veninoase.

    *


    Dimineață în portul Skopelos. Yachturile amarate strâns, bord în bord, formează un vremelnic sătuc plutitor ce se trezește la viață. Cookpiturile se umplu de oameni veseli ce-și sorb cafeaua sau servesc micul dejun vociferând potolit în toate limbile pământului.
    Roxana: James Bond, la bar, este întrebat cât e ceasul. "Zece... Cinci fără zece..."
    Mike: cum te simți? Bine... Nu prea bine...
    Cipri: ridicați vela! Marcel vela!

    *

    Lăsând la o parte velele, conducerea unui yacht se aseamănă cu conducerea unui automobil... cam așa cum girafa se aseamănă cu măgarul lui Vasile. Amândouă au motor și volan, dar pe apă lucrurile se petrec la viteze mult mai mici asigurând timpi de reacție generoși, în schimb absolut orice manevră de la bordul ambarcației trebuie să țină cont de vânt, ceea ce complică un pic lucrurile mai ales din cauza faptului că rareori e constant.
    Zi dedicată acostărilor. Portul larg din Skopelos este un teren de joacă perfect.
    -Uitați-vă dacă nu vine feribotul, ne spune Constantin. Când intră feribotul în port, trebuie să eliberăm zona, să nu-i stânjenim manevra, pentru că nu ne poate feri și pentru că poliția portuară aplică amenzi de ordinul miilor de euro. Un coleg de-al vostru a plecat cu yachtul lui de la cheu și preocupat cu ridicarea ancorei n-a dat importanță feribotului: i-au dat 2000 de euro amendă.


    *

    Revenim în Skopelos după o zi de sailing. Este seară și cu toate că e sfârșit de sezon, cheul este plin de yachturi. Constantin ochește un loc liber între yachtul unui englez și un superb catamaran Hanse. Sunt în prova la ancoră și huruitul vinciului mă împiedică să aud vociferările din pupa, dar văd animație la cheu. Locul în care intenționam să acostăm rămăsese liber fiindcă amarajele catamaranului se întindeau peste tot ca o plasă de paiangen și, văzând manevra noastră englezul ne sărea în ajutor făcându-ne loc la babale.
    Nu știu care a fost schimbul de replici din cursul acostării, dar imediat ce pasarela a fost coborâtă Constantin a sărit pe cheu și s-a proțăpit în pupa catamaranului:
    -Nu e portul tău, le-a strigat echipajului de pe Hanse, trebuie să încăpem toți.
    În cookpitul catamaranului sar în picioare doi burtoși ca luptătorii de sumo, pe lângă care Constantin pare o scobitorică. Unul mai ales are o față de criminal, dar culmea, tocmai el pare mai împăciuitor, blocându-i calea celuilalt ce o pornise spre pasarelă.
    Suntem pregătiți să sărim în apărarea skipperului, dar cumva, cumva, spiritele se liniștesc. Întindem cablul electric până la panou și Constantin îl aranjează meticulos, nu numai pe al nostru ci și pe un altul ce fusese prins între parâme, riscând să fie ros sau smuls. Eroare! De pe puntea catamaranului o voce iritată se răstește la noi:
    -Cine v-a permis să atingeți cablul meu?
    Constantin îl săgetează cu privirea:
    -You are total crazy!




    De câteva zile urmărim prognoza meteo căci ne paște o furtună. Pentru navigatori furtună înseamnă vânturi puternice, chiar dacă nu sunt însoțite de precipitații. În portul larg al Skopelosului, nu prea bine protejat pe axa nord-sud, Teranga împreună cu suratele ei se leagănă în amaraje.
    -Vom aștepta până la prânz când va mai cădea vântul, ne zice Constantin, apoi ne vom muta pe cealaltă parte a insulei în Neo Klima, unde e un mic port bine protejat. Până atunci însă vom exersa lucrul la hartă.
    GPSul este instrumentul de bază în navigația modernă, dar oamenii au navigat și înainte folosind hărți maritime, compas, rigle, raportor, sextant, cronometru, alidada si sonda de adâncime.
    Cei ce sunt familiarizați cu hărțile din turele montane vor avea parte de un șir de surprize, trecând la cele nautice. În primul rând, dacă la munte căutai o cărare pe care s-o urmezi fără să-ți mai bați capul pentru fiecare schimbare de direcție, pe mare dispui de libertatea de a-ți alege tu drumul dintro mulțime de variante posibile, libertate ce vine la pachet cu problema de a ști în orice moment unde ta afli căci rutele sunt invizibile. Pe mare devine primordial să te știi deplasa pe o anume direcție determinată de un unghi măsurat în grade, ba mai mult, chiar și distanțele se măsoară tot în grade, minute și secunde, lucru ce sfidează întregul sistem zecimal împământenit în mintea noastră, căci liniile drepte de pe hărțile plane în realitate sunt arce de de cerc pe suprafața sferică a pământului. Unitatea de măsură pentru distanțe este mila marină ce măsoara 1852m, iar viteza măsurată în noduri exprimă mile marine/ore. Până aici cu puțină dexteritate matematică te-ai putea descurca, dar surprizele apar în continuare, una mai grozavă ca alta. De pildă faptul că scara hărții nu e aceeași pe toată suprafața ei, alfel spus că un centimetru în colțul de jos al hărții semnifică o altă distanță decât același centimetru în colțul de sus sau faptul că unghiurile rutelor trebuiesc corectate cu un coeficient care se schimbă anual. Suma sumarum, dacă Navionics, o aplicație banală ce poate fi instalată pe orice smartphone la bani mărunți îți trasează automat o rută și apoi îți arată în orice moment unde te găsești, trasarea unei rute pe harta de hârtie necesită calcularea coordonatelor fiecărui waypoint, a unghiurilor compensate dintre direcții și mai complicat, transpunerea lor în realitate căci navigația înseamnă deplasarea din punctul A în punctul B în deplină siguranță și mai ales știind în orice moment unde te afli.




    *
    La prânz vremea se mai îndreaptă și ridicăm ancora. Mare parte din port s-a golit și skipperului îi e teamă că nu vom mai găsi loc în Neo Klima. Ocolim insula pe la sud. Vremea e minunată, dar vântul e de bulină obligându-ne să navigăm la motor. Hula persistentă ne ridică stomacul în gât, dar ocazia de a traversa în Skiathos e prea bună pentru a o rata. După-amiază suntem amarați la ponton și în vederea furtunii ce va avea intensitatea maximă la noapte, dublăm legăturile. Chiar dacă portul larg nu oferă o bună protecție, grosul furtunii nu va trece pe aici așa că ar trebui să scăpăm ieftin.




    *

    Noaptea a trecut cu bine. Au fost câteva rafale de vânt mai puternice, dar nici o ambarcație n-a avut de suferit. Ne petrecem ultima zi de curs exersând acostările. Luăm masa de adio la Maria căci Eugen și Roxana se vor întoarce acasă în timp ce eu cu Mike vom mai rămâne o săptămână. A fost o săptămână plăcută din toate punctele de vedere, dar mai ales pentru faptul că ne-am înțeles bine ca echipaj. Facem schimb de telefoane și promitem să ne revedem.


    Duminică dimineața ne strângem lucrurile și debarcăm pe cheu pentru a face loc echipei de curățenie. Soarele se ridică tot mai sus și noi pierdem vremea în așteptarea echipajelor ce vor prelua cele patru yachturi ce trebuiesc duse la Salonic. Feriboturile vin și pleacă și mesele de la taverna Mariei se umplu de români. Oamenii se cunosc între ei, se strâng mâinile, se glumește, se spun povești. Sunt patru bavarii (Nefeli 42, Peter Pan 38, Teranga 36 și Amorgos 32) și patru skipperi (Petrică, Sabina, Armand și Bogdan). Inițial ar fi trebuit să ne îmbarcăm pe Amorgos, în echipajul lui Bogdan, dar fiind cel mai numeros echipaj și barca cea mai mică suntem transferați pe Teranga la Armand, cu consimțământul tuturor, bineînțeles. Noi suntem venetici, nu-i cunoaștem pe nici unii așa că ne e totuna cu ce barcă vom merge și cu cine vom face echipaj. E clar că niciun yacht nu va ridica azi ancora așa că hotărâm să mergem să vizităm insula.
    -Luați mașina mea, ne zice Constantin. Cheile sunt pe frigider...
    Constantin are o căsuță închiriată la marginea pistei de aterizare. Am fost oaspeții lui cu o seară înainte, bucurându-ne de ospitalitate, de posibilitatea de a face un duș și de pisicuțele ce ne torceau în poală.
    Am găsit cheile la locul indicat. Ceva îmi spunea că n-o să meargă și când am presimțiri de-astea ele chiar se adeveresc. Apăs butoanele telecomenzii și mașina nu scoate nici-un sunet. Hm! Constantin are un scuter cu care face naveta în port, așa că mașina nu e prea folosită. Oare nu merge telecomanda, sau bateria e descărcată? Îl sun pe Constantin și în două minute apare călare pe scuter. E clar, bateria e caput. Îmi iau adio de la excursia cu mașina, uitând că skipperul are talentul și tenacitatea de a rezolva orice problemă.
    După ce oprește alarma pleacă val vârtej și se reîntoarce în câteva minute cu un vecin ce-și trage Wranglerul în paralel și ne dă curent din bateria lui. Loganul se screme, demarorul mârâie ca un animal pe moarte și în final totul se fâsâie: bateria e prea stoarsă și nu ajunge curentul.
    -Unde putem încărca bateria? întreabă Constantin.
    -Posibil la vreo benzinărie, sugerează grecul.
    Wranglerul pleacă și eu aduc trusa de chei. Scoatem bornele, dar șurubul ce imobilizează bateria e sudat de rugină și în plus e într-o poziție greu accesibilă. Constantin pune cap la cap câteva prelungitoare și se opintește în cheie, dar șurubul nu cedează, ba mai mult, sub tensiune prelungitoarele sar de la locul lor și se-mprăștie prin motor oprindu-se cu un chicot sarcastic pe scut. Hait! Acum chiar ne-am blocat!
    Constantin cotrobăie prin casă și apare cu un spray cu care frăgezește șurubul. Împingem mașina și găsim dedesubt unul din prelungitoare cu care încercăm din nou să desfacem și "bingo!", rugina cedează!
    Punem bateria pe scuter și plecăm să facem turul benzinăriilor. Presimțirile mele funcționează și nimeni nu vrea să ne încarce bateria.
    -Dar baterii noi aveți? se interesează Constantin.
    Au. Skipperul nu stă pe gânduri, le lasă hodoroaga și își adjudecă una încă în țiplă. În câteva minute suntem din nou acasă, punem bornele și Loganul pornește ca nou! Îi iau pe Mike și pe Cipri și pornim în turul insulei începând cu plaja de la capătul pistei de aterizare. Un drumeag prăfuit pare să o ia într-acolo și parchez mașina întrun cimitir de transformatoare electrice.
    -Mai avem cam patru ore de lumină așa că propun să lăsăm băile și să vizităm ce putem.
    Echipajul e de acord. Luasem cu noi costumele de baie și niște prosoape, dar le-am lăsat în mașină și am suit cu mâinile în buzunare un mic promotoriu cu vedere la mare.
    Malul înalt, tapițat cu tufișuri, cade abrupt către o plajă pietroasă de o simplitate și sălbăticie cuceritoare. Ne uităm unii la alții și întrebăm aproape într-un glas:
    -Facem o baie?


    Fără a aștepta răspunsul o luăm la goană pe cărarea ce coboară la apă, ne lăsăm hainele pe pietrele rotunjite de valuri și intrăm cu chicote în marea rece cu accente de cerneală. Lumina frustă a după-amiezei ascute în contraste stâncile uscatului, razele soarelui ne apasă moale pielea și mai avem o întreagă insulă de descoperit.






    Revenim la mașină veseli și pornim mai departe. În scurt timp asfaltul se pierde și continuăm pe o pistă de pământ ce atacă relieful muntos în pante mult mai abrupte decât sunt obișnuit. Urmăresc traseul pe o hartă rudimentară luată dintro benzinărie, greșesc drumul și pentru a întoarce în pantă trebuie să mă ajut cu un bolovan pus la roată, apoi dăm iarăși de asfalt și oprim scurt la un izvor ce alimentează un bazin din beton plin cu pești multicolori. Mai departe ajungem la o veche mănăstire cu colivii ce răsună de trilurile unor mărunte păsări colorate și pitorești baloane de sticlă cu fructe puse la macerat, apoi din vârful muntelui se deschide o frumoasă panoramă a orășelului Skiathos cu insulele stâncoase presărate în golf. Părăsim din nou asfaltul pentru o pistă ce șerpuiește printre măslini și în final ajungem la Kastro, o peninsulă aridă și stâncoasă din nordul extrem.
    Punct. Părăsim mașina și o luăm la picior pe aleea ce devine cărare. Dintr-o clopotniță aflată la capătul peninsulei un dangăt marchează sonor apusul. Lumina portocalie mânjește totul ca o pastă și umbrele noastre lungi defilează pe ziduri de piatră căci orașul port s-a cocoțat pe vremuri aici de teama corsarilor. Câteva tunuri cu înalte calificări de fier vechi atestă seriozitatea chestiunii. Din vechea așezare au mai rămas în picioare doar bisericuțele mititele. Drept în față peninsula se continuă în mare cu doi pinteni de stâncă singuratici, în dreapta e un golf semicircular flancat de o extraordinară faleză de piatră (la baza căreia e vestita plajă Lalaria), iar în stânga e coasta abruptă de pământ din care s-au desprins stânci și bolovani, bătute și bătuți de talazuri la baza pantei. Locul are forță, sau poate e doar din cauza apusului. Ziua e pe sfârșite și ne grăbim spre o ultimă plajă de unde ne vom întoarce în orașul port.




    Asfaltul a dispărut din nou și drumul pare de-a dreptul vertical. Conduc mașina în curbe strânse și mi-e teamă că pista ar putea să se înfunde și va trebui să facem cale întoarsă. Motorul diesel are destulă putere, dar pământul sfărmicios s-ar putea să nu contribuie cu aderența necesară, sau cel puțin așa mi se pare mie, însă aleluia, ajungem cu bine la plajă și parchez mașina printre măslini.
    Coborâm la apă. Locul e cu desăvârșire pustiu, marea abia respiră și peisajul e bicolor, albastru/portocaliu. Atmosferă de vară târzie, de ultima zi de vacanță, căreia nu-i putem rezista. Mai facem o baie la maimuța goală, apoi ne zbicim pe pietre și odată cu ultimele accente de lumină ne înfundăm pe pista de pământ ce urmează o vale împădurită. La un momentdat drumul trece direct prin albia râului și la lumina farurilor nu-mi dau seama cât de adâncă poate fi apa. Simt un fior rece la gândul că trebuie să ne întoarcem și să urcăm pista de pământ verticală, dar Mike ieșit în recunoaștere îmi face semn că e ok. Traversăm prin vad și ne continuăm drumul, apoi apare asfaltul, apoi apare orașul. Intrăm într-o benzinărie și facem plinul, dar nu găsim o spălătorie unde să dăm jos praful gros de pe caroserie și, în fine, odată cu noaptea ajungem înapoi în port unde echipajele formate s-au regrupat în cockpituri.


    Ne luăm bagajele de la Maria și ne îmbarcăm din nou pe Teranga. De data asta skipperul este Armand iar mușii suntem noi trei (eu, Mike și Cipri) plus Adi, un prieten de-al skipperului.
    Cu toate că, treptat, nopțile au devenit mai reci, atmosfera este plăcută. La fel ca pe alte bărci, stăm în cockpit la un pahar de vorbă. În dreapta noastră, un echipaj spaniol e la cina festivă. Yachtul lor e mult mai mare și cockpitul generos are în centru o masă în toată regula. Fetele sunt în rochii de seară, pe masă sunt lumânări, se bea vin. Pasarela ridicată jumătate de metru deasupra cheului sugerează o petrecere închisă.
    Petrecem și noi cu câte o cutie de Mythos. Skipperul ne informează că în timp ce băteam insula, echipajele au dezbătut pe marginea rutei spre Salonic. S-a convenit să navigăm în flotilă. Duminică vom da ocol insulei Skiathos și vom înnopta în Skopelos. La începutul săptămânii va fi din nou furtună în Egeea, așa că luni ne vom îndrepta spre Achileo, un port din fundul unui golf adânc înspre insula Evia, iar marți vom explora golful Volos unde furtuna nu va avea putere. Miercuri este ziua prevăzută pentru traversarea Egeei spre Halkidiki cu înnoptare în Porto Koufo, joi vom trece în Nea Moudania și vineri vom preda yachtul în Salonic.
    În timp ce Armand ne explică toate astea, pe yachtul spaniolilor o rochie neagră face echilibristică pe pasarela ridicată. Cu telefonul în mână, fata vrea să filmeze sau să fotografieze, dar poate mișcările yachtului, poate vinul consumat sau poate puțin din fiecare face ca telefonul să plonjeze în apă cu tot cu proprietară. Scena e prea savuroasă pentru a nu întrerupe ședința tehnică. Adi sare să o ajute să se cațere pe cheu și odată ajunsă în cockpit își scoate cu greu rochia mulată, oferind un spectacol topless. Din păcate neșansa o împiedică să se orienteze în direcția noastră așa că Armand cere detalii prin telefon de la Bogdan care e pe Amorgos, în celălalt bord al spaniolilor.
    Cu asta seara se încheie întro atmosferă destinsă. Prevăd că ne vom simți bine în următoarea săptămână.

    Dimineața ne pregătim să ridicăm ancora. În timp ce celelalte echipaje abia se dezmorțesc, Teranga e gata demult să ia largul, dar așteptăm sosirea lui Constantin ca să ne luăm rămas bun. Nu e sigur că vineri ne va aștepta în Salonic, așa că ne despărțim din nou pe cheul unui port, cine știe până când.
    La ora zece Mike trece la ancoră, eu cu Cipri molez parâmele de acostare și cu Armand la comandă dăm să ieșim din golf taman când vine feribotul. Îi facem loc să manevreze și ne continuăm marșul spre partea vestică a insulei. Ziua e cum nu se poate mai senină, cu mare albastră și soare orbitor, dar fără vânt. Navigăm la motor până în dreptul plajei Koukounaries unde lăsăm ancora pentru baie.


    Teranga

    Final de sezon: plaja e pustie. De la un beach bar se aude muzică, dar nu e urmă de client. Față de plajele sălbatice din nord, vestita Koukounaries cu nisipul ei auriu mă lasă rece. Până ne trece cheful de scaldă apar și Peter Pan și Nefeli.
    Plecăm mai departe și rotindu-ne după insulă prindem un pic de vânt. În dreptul reliefului aspru de la Kastro ne vine cheful de sailing. Echipajul sare la parâme, vinciurile răpăie, triunghiurile albe ale velelor se măresc deasupra noastră și Teranga se apleacă ușor și începe să alerge pe valuri
    -Iiiiii-haaaaa!


    Strigătul de satisfacție lățește zâmbete pe fețele tuturor. Oprim motorul și ne bucurăm de senzația de liniște. Firește, vântul de bulină ne obligă să navigăm aiurea, dar avem toată ziua în față pentru a ajunge în Skopelos așa că ne permitem divagația. Facem volte. E minunată senzația de "pierde vară". Am lăsat total hățurile și fără un scop imediat nu ne rămâne decăt să trăim bucuria de a călări vântul, asemeni păsărilor ce se înalță în curenții de aer ascendenți.


    Seară în Skopelos. Senzație de deja-vu cu yachtul amarat în marină. Sosesc spaniolii de aseară, total debusolați.
    -Do you need help?
    -Yes, please!
    Le prindem parâmele și-i legăm la babale în contul showului de ieri. Flotila noastră nu e nicăieri: i-a ajuns întunericul și au ancorat în Panormos.


    Seara la tavernă

    Începem ziua la magazinul alimentar unde suntem primii clienți. Cerul albastru și soarele plin prevestesc o nouă zi frumoasă. Molăm parâmele și ne desprindem de cheu cu destinația Achileos.



    Cipri preia timona și ne strecoară pe sub Alonnisos spre partea estică a insulei. Senzație de calm desăvârșit. Mă duc să mă instalez în scaunul balconului prova. Albastrul adânc al Egeei este vârstat ici-colo de calcarul alb al insulelor, peisaj bicolor aidoma drapelului Greciei. O vreme apa e netedă, apoi se încrețește din două direcții, formând pătrățele. Soarele pe care-l avem drept în prova se reflectă în mare în patru puncte orbitoare ce dansează hipnotic. Lumea a dispărut, Coronavirusul a dispărut. Teranga se leagănă ca un alint și torsul egal al motorului e o mantra ce intră direct în sânge. Senzație de toropeală. Marele albastru are efect psihedelic din care mă smulg părăsind balconul prova în favoarea timonei.


    Spre prânz skipperul oprește mașina și deschide balconul pupa pentru baie. Amatorii de scaldă se înșiră ca mărgelele pe parâma lăsată în apă, căci în ciuda senzației de calm, Teranga are derivă. Urmează prânzul luat pe măsuța din cockpit, apoi se ridică vântul și în entuziasmul general dăm drumul velelor. Sailing. Tracțiunea silențioasă a velei e o altă magie. Strângem vântul cât mai mult pentru a intra în canalul dintre insula Evia și continent. Soarele e tot mai galben, sau poate e doar o senzație dată de malul abrupt și argilos pe sub care trecem la distanța minimă pe care ne-o permite pescajul.


    Achileo e la mama naibii, la capătul extrem al unui golf semănând a fiord norvegian. Lumina pălește a înserare și umbrele munților coboară pe apă. Avem vântul și valul de pupa, deci surf: o altă beție! Lălăim. Din ungherele neșterse de praf ale memoriei scoatem la lumină versuri deșucheate de pe vremea când băteam munții. Cu Armand și Adi ne-am întâlnit cu siguranță prin Bucegi și Piatra Craiului căci avem repertoriu comun. Largul mării ne permite să petrecem îndrăcit, apoi cortina întunericului cade exact când avem baliza de intrare în port în travers.




    Mike lasă ancora și Armand vine la acostare între un yacht și o mică barcă pescărească al cărei proprietar vociferează vehement. Ce-au ăștia nene? Observăm târziu mooringurile așa că ieșim ca să ne recuperăm ancora și ne alegem alt loc de acostare, ca să doarmă pescarul liniștit.
    Încheiem ziua cu o cină servită la terasa portului, în compania echipajelor de pe Amorgos și Peter Pan sosite înaintea noastră. La noapte va trece peste noi aripa furtunii. Urmărim animațiile de pe Windy ale căror culori periculoase se canalizează în largul Egeei și ne ducem la culcare liniștiți de protecția fiordului.

    Dimineața în Achilleos:




















    De pe cușeta din salon aud cum plouă. E ora 3. Urc în cockpit și de sub protecția bimini topului privesc la lumina felinarelor picăturile dese și mari se sparg pe asfalt în jerbe luminoase.

    *

    Dimineață răcoroasă. Ies pentru o tură matinală pe țărm. Cheul din beton al marinei se termină cu un dig, dincolo de care începe plaja de nisip. Câțiva pescari sunt deja prezenți în peisaj. Nici urmă de vânt: am făcut bine că am fugit din calea furtunii.
    Ca în fiecare zi luăm micul dejun în cockpit, apoi suntem gata să o luăm din loc. Azi furtuna își va face de cap în Egeea, așa că vom naviga în golful Volos. Armand are yachtul lui de 9m pe care și-a petrecut vara și, mare amator de liniște și singurătate, pentru diseară a pus ochii pe Kottes, o așezare-port minusculă ce promite să fie deosebită.



    Ne desprindem de cheu și ieșim la motor. Cu cât înaintăm prin fiord, vântul pe care-l avem dinapoia traversului se întărește.
    -Ridicăm velele?
    -Hai în vânt!



    Îmi place maxim Armand., matinal și oricând gata pentru sailing. Vinciul răpăie scurt și Teranga simte imediat tracțiunea focului, dar randa ne face probleme. Veselindu-ne cu cântece, aseară n-am prea fost atenți când am rulat randa și o cută urâtă o împiedică acum să iasă. Sunt la timonă atent la ordinele echipajului ce se chinuie să scoată vela și în final reușim.
    Vântul s-a întețit binișor. Facem volta și cu noua direcție picăm pe gura de intrare în golful Volos.
    Îl las pe Cipri la timonă.
    -Când se vine rafala și yachtul se apleacă, reduci presiunea pe vele venind în vânt, adică rotind prova spre direcția din care bate vântul.
    E simplu, dar la primul ciocan Cipri reacționează lent și Teranga se culcă obligându-ne să ne ținem bine.
    -Rotește, ia stânga!
    Cipri se execută cu atâta râvnă încât trece prin vânt și-l scapă în cealaltă parte. Desigur, nu e nicio catastrofă, dar pentru timonierul care se vede culcat pe val oricum învârte timona, e debusolant. Încearcă cu disperare să o ia înapoi, dar fără viteză yachtul nu urcă în vânt așa că până la urmă facem un rondou pentru a relua cursul.
    -Bravo Cipri! Ne-ai spălat velele...
    Știu cum e când lucrurile se petrec atât de repede încât nu înțelegi nimic. Reechilibrat, yachtul își urmează cursul, dar Cipri reține că manevra în vânt n-a fost bună și la următoarea rafală, instinctiv o ia invers. Teranga ia viteză și se înclină din ce în ce mai mult. Mâinile se încleștează din nou pe ce apucă. Pare că ne vom răsturna, dar nu, yachtul merge înainte bandat.
    -Ești cam curajos, comentează laconic skipperul.
    Cipri recunoaște că sailingul e diferit de mersul la motor și-i predă timona lui Mike.
    Kottes este un buzunar bine dosit al golfului Volos, un bazin portuar situat cumva în centrul unei spirale. O culme muntoasă se învârte în jurul Kottesului ca un cârcel și noi trebuie să urmăm volutele uscatului. Intrarea în acest pasaj se face printr-un canal destul de strâmt dintre o insulă și continent. Golful Volos este imens și pe suprafața lui ca o mare interioară vântul are loc să formeze valuri ce vin aproape în axul canalului, deci senzație plăcută de navigație sportivă cu vânt constant de 28 de noduri și berbeci de spumă pe coama fiecărui val. Plăcere pură. Ca-ntrun sistem de vase comunicante, clocotul interior se ridică la nivelul ambientului și echipajul simte efluviul de energie preluat direct din aer. Prana.
    Am asistat întâmplător la o discuție dintre Armand și Constantin, în care Armand își manifestase disponibilitatea de a ieși în furtună. Skipperul vroia să experimenteze, să trăiască o furtună pentru experiența în sine și desigur, pentru a avea un reper valoric. Atunci când pleci întro traversadă a unei mări sau a unui ocean nu te poți sustrage unor asemeni experiențe fiindcă pur și simplu n-ai unde să fugi, însă skipperii formați în insulele însorite ale Greciei n-au parte de așa ceva, în primul rând datorită faptului că contractele de charter interzic ieșirea din port pe vânturi mai mari de 25 de noduri și apoi din cauze subiective: înafara vânătorilor de furtuni nimeni nu e nebun să se bage voit în bucluc și porturile din insule stau mereu la îndemână asigurând retragerea la timp.
    La capătul insulei cotește și uscatul. Intrăm în buzunarul marelui golf, la adăpost de valuri și vânt. Strângem velele și ne deplasăm mai departe doar cu motor. Adăpostit pe toate cele 360 de grade atât pe apă cât și în aer, locul pare tărâmul de poveste al tinereții fără bătrânețe și-al vieții fără de moarte. Intrăm maiestuoși pe ultima linie dreaptă spre Kottes și zărim cheul la care mai sunt amarate două yachturi. O persoană se ridică de la mesele tavernei și vine să ne asiste la acostare. Povara anilor pe care-i duce în spate l-au cam gârbovit așa că mai tai de la "tinerețe fără bătrânețe" și mai pun la "viață fără de moarte". Lăsăm ancora pe fundul nisipos și ne legăm la babale, dar ancora nu prinde. Ieșim din nou. Fundul e nisipos și totuși, când dau să întind lanțul o simt cum derapează. Cumva, cumva suntem ancorați, dar ne bazăm mai mult pe protecția naturală a locului și pe faptul că vom sta doar câteva ore.



    Ne e foame. Moșul cu baba lui țin taverna de la capătul pământului, căci se poate spune și așa devreme ce șoseaua ce duce la Volos spiralează tot melcul muntos, dublând cel puțin distanța în linie dreaptă. Nu mai mult de zece case stau pitite printre măslini și nici la alea nu prea e mișcare. Descindem la tavernă și ni se aduce meniul. Între peștii pe care-i vedem sărind din apă la doi metri de noi și cei din meniu, diferența e de 50 de euro/kilogram. Comandăm pe săturate, apoi chiar ne săturăm. De pe unul din yachturi arborând pavilionul Austriei, un cuplu în vârstă coboară să facă baie.
    Mai avem două ore de lumină. Nu mi-am mai folosit picioarele demult și mi se face poftă să urc într-o șa din care s-ar putea să văd dincolo, spre insula Evia. Încerc să-mi găsesc un tovarăș pentru această incursiune și mi se alătură Adi. Pornim la pas pe șoseaua asfaltată impecabil. Flecărim. Din când în când, singurătatea e tulburată de câteo mașină în mare viteză pe care o zărim de departe căci șoseaua dă ocol largului golf pe curbă de nivel, tăind versanții tapetați cu măslini. Deși părea aproape, ne ia mai bine de o oră să ajungem în șa. Așa cum am anticipat, dincolo de culme e fiordul în care am navigat cu o zi în urmă și, uriașă, insula Evia.



    Ne facem câteva fotografii în lumina apusului și ne întoarcem. La fel ca și la dus, Adi îmi povestește peripețiile lui din cele 50 de țări prin care a hoinărit. Privite retrospectiv sunt amuzante, dar e clar că am mai găsit un om care știe să se bage singur în belele. Pământean până în vârful unghiilor, l-a însoțit pe Armand pe mare doar așa, ca să spună că a făcut-o și pe asta, dar nu l-a prins și nu m-ar mira dacă în cușeta lui de la pupa pe care cu umor o compară cu experiența unui RMN, n-ar trage linii pe perete socotindu-și AMR-ul.



    Ajungem înapoi pe întuneric. La noapte, la ora 12, vom ridica ancora pentru a traversa Egeea spre nord. Echipajul s-a culcat, taverna e cufundată în beznă și nici pe celelalte yachturi nu e vreo mișcare. Nu mi-e somn așa că îmi aduc sacul de dormit în cockpit pentru a mai rămâne conectat la țârâitul greierilor și a mai simți în nări aromele pământului.

    La miezul nopții Armand iese în cockpit însoțit de echipaj. Greierii au amuțit și în puterea nopții huruitul vinciului ancorei pare un sacrilegiu. Până în zori vom face două carturi și cum sorții mă distribuie în al doilea, îmi iau sacul de dormit și cobor sub punte.

    *

    O mână mă scutură de umăr: e Mike.
    -Kirulețule, ești de cart!
    Mi se pare că au trecut doar două minute de când am adormit. Cu ochii cârpiți de somn urc în cockpit. Navigăm cu motor pe o mare calmă, având cuplat pilotul automat. Nu sunt probleme de raportat. Adi și Mike coboară la somn, Armand își aduce sacul de dormit și se culcă în cockpit, iar eu cu Cipri rămânem de cart.
    Îmi plac carturile de noapte căci fără ele aș pierde o frrrumoasă parte a existenței. Pentru omul de la uscat noaptea trece neobservată. Pentru cei mai mulți se consumă în timp ce ei dorm, iar cei ce lucrează o fac în imensa majoritate în încăperi sau în habitaclurile unor mașini, adică "la adăpost" de frumusețea ei. Față de toți aceștia, cel ce-și face cartul în cockpitul unei ambarcații este avantajat, în primul rând pentru că are cerul înstelat deasupra capului și apoi pentru că misiunea lui este doar să observe, să fie prezent, astfel că nu e de mirare că "pământenii" nu cunosc constelațiile în timp ce navigatorilor le sunt apropiate și adeseori îi călăuzesc. Sunt "pământean", deci ageamiu în ale mării, dar sunt recunoscător că asemeni lui Alexandru cel Mare pot spune: "îți mulțumesc mărite zeu al cerului și al pământului că am putut vedea ca nimeni înaintea mea splendorile munților, ale apelor și ale tenebrelor", "ca nimeni înaintea mea" fiind, desigur, o chestie de subiectivism.
    Spuneam că rolul omului de cart este să fie prezent, adică veghea, așa că mă scutur de fantasme și revin la orizontul Terangăi. Pornesc Navionicsul pe luminozitatea minimă și încerc sămă familiarizez cu locul în care ne aflăm. Identific luminile de la țărm, identific sclipirile unei balize de mică adâncime, dar mai am în jur câteva pe care le țin sub observație neștiind ce sunt. Dacă pe timpul zilei ne batem pentru timonă, acum îi suntem recunoscători lui Georgică pentru lejeritatea de a ține cursul din butoane.
    -Avem un vapor în tribord, glăsuiește Cipri.
    Nu mă lovesc cu palma peste frunte, dar o fac la modul imaginar, căci luminile nedetectate pe Navionics sunt cu certitudine ale unui vapor.
    Mă entuziasmează Cipri. Pentru cineva care nu a mai fost în viața lui pe mare este foarte bine integrat la bord. Trec cu vederea micile bâlbe, inerente, dar nu pot să nu remarc că s-a "prins" destul de repede care e rostul lucrurilor, cum funcționează și cam la ce trebuie să te aștepți din partea lor.
    Am trecut de ultimul way point înainte de Skiathos, așa că schimb cursul spre nord și angajez yachtul în strâmtoarea dintre insulă și continent. În babord identific luminile micuțului port Katigiorgis ce deservește insula cu curse taxi water, îl depășesc și schimb cursul din nou pentru a ieși la mare largă.


    Se crapă de ziuă și Mike a urcat în cockpit. O flotă de pescadoare iese în larg odată cu noi, împresurându-ne. Orizontul se colorează discret și cerul devine lăptos, doar insula rămâne neagră în urmă. Câteva raze scapă pe cer de sub orizont colorând norii în nuanțe saturate, apoi se ivește un punct incandescent ce marchează estul. Aburii somnului dispar: a început o nouă zi. E momentul să stingem luminile de navigație...













    La ora 7 tot echipajul e în cockpit. Luăm micul dejun pe măsuța rabatabilă, după care ne vine cheful să navigăm cu vele. În urma furtunii marea tresaltă de hulă și vântul ne vine fix din pupa, dar tot e mai bine decât cu motor așa că sărim pe parâme și scoatem velele în foarfecă. Vântul n-ar fi vânt dacă ar bate constant și din aceeași direcție și ca să evităm ampanările ne facem de lucru cu o parâmă improvizând un preventor. O vreme navigăm astfel, dar nu e cine știe ce și pentru a câștiga viteză, chiar dacă nu și timp, schimbăm cursul ca vântul să ne vină dinapoia traversului și ne îndreptăm spre destinație în volte.


    Insula Skiathos se vede în pupa, în tribord avem Athosul dinaintea traversului, în prova se ghicește uscatul și în babord avem Olimpul. Egeea de nord pare un lighean în care ne jucăm. Preiau timona întro încercare de a-mi găsi de lucru. Caut să strâng vântul cât mai mult pentru a ne abate minim de la drumul nostru și observ că ușor el se rotește până când ajung să țin ruta cu vânt dinapoia traversului. La vânt de 16-20 de noduri nu e chiar i-haaaaa!, dar e totuși plăcut și pe la prânz îi cedez timona lui Cipri și mă lungesc comod pe una din banchetele cockpitului.
    Apar câteva vapoare la orizont. Lumina orbitoare a amiezei îmbie la letargie și mai rău, hula pe care o încălecăm oblic combină ruliul cu tangajul, ceea ce îmi ridică stomacul în gât. Mai avem vreo trei ore până la Porto Koufos, destinația noastră, și faleza de calcar în care se deschide intrarea se vede deja cu claritate. Știu de pe Navionics că în spatele intrării strâmte, ca un canion, se deschide un golf larg, ca un lac. Locul, deosebit, a fost pe vremuri o bază de submarine.


    Cade vântul. Velele blege nu ne mai ajută și suntem obligați să pornim motorul. Mike preia timona și în jurul orei 16 ne strecoară prin canion. Frumusețea naturală a bazinului portuar, protecția perfectă, dar și poziția lui din vârful trambulinei Sitoniei face ca locul să fie căutat. Peter Pan a ajuns înaintea noastră și a mai prins loc la ponton, oferindu-ne bordul lui pentru acostare.
    Senzația de greață dispare de cum ajung la umbra unui copac. Ne e foame și năvălim la bucate pe terasa unei taverne. Odată cu înserarea fac pe uscat turul bazinului portuar. Un lac cu apă dulce furnizează cohorte de țânțari însetați așa că cedez locul meu din cockpit și mă retrag la somn.











    --

    Mă trezesc odihnit, cu poftă de viață, și ies pentru o plimbare pe mal. Aseară am explorat golful așa că de data asta atac versantul. Un drum de pământ mă conduce printre măslini spre o gospodărie izolată, înnecată în verdeață. Cu mult înainte de a ajunge la căsuța modernă, peisajul se împestrițează cu diverse obiecte eteroclite aruncate neglijent, gunoaie și acareturi ca la noi la țară. Grecii ăștia! Trăiesc întrun paradis natural de care nu par să fie conștienți, pe care-l spurcă cu nonșalanță. Îi dau zor pe drumul ce continuă prin livadă și mă scoate întro șa dincolo de care văd un nou golf dormitând în liniștea serenă a dimineții.
    Soarele se ridică cu repeziciune și razele lui încălzesc aerul. Noaptea e destul de rece, dar zilele sunt încă de vară. Când ajung la yacht găsesc echipajul pregătit de manevră. Skipperul e om de apă, nu de uscat, așa că molăm parâmele ce ne țineau lângă Peter Pan și ieșim la mare largă prin strunga tăiată în calcar.
    Calm plat. Cu arborada necolorată de vele, Teranga arată ca un zombi ce s târăște la motor. Soare orbitor și albastru marin. Suntem bărboși, suntem la bustul gol. Pe marea de ciment nimeni nu are chef să volănească, așa că trecem din nou pe pilot automat. Peninlulele lungi ale tridentului Halkidiki asigură o bună protecție celor două golfuri adânci, ceea ce mă duce cu gândul la o tură cu caiacele în jurul Sitoniei. Zac la plajă lângă Mike, pe puntea prova. Viață tihnită. Uite, asta ar trebui să ne prescrie doctorul de câteva ori pe an, dar adesea suntem prea băgați în priză pentru a ne putea opri.
    Mă ridic în capul oaselor ca să văd mai bine insula din largul Neos Marmarisului, semănând cu o broască țestoasă adormită între ape. Am pielea încinsă și mă gândesc că ar merge o baie când motorul se oprește și se dă liber la scaldă: gând la gând cu bucurie! Cât timp ne desfătăm în răcoarea albastră, se ridică vântul, nu tare, dar destul cât să scoatem velele.
    Prânzim în cockpit. Încet, fără grabă, ajungem în capătul golfului. Malurile se strâng ca un laț în jurul nostru, dar știm că există scăpare prin canalul Potidea ce taie brațul Kasandra pe la bază. Strângem velele și ne angajăm la motor în șenal. De la nivelul punții avem impresia că mărul catargului zgârie tablierul podului ce asigură continuitatea uscatului. Canalul are ceva mai mult de un kilometru, pe care-l parcurgem în câteva minute.
    Nea Moudanis, ținta noastră de azi, e primul port de pe coastă în direcția Salonic. Încă de departe zărim biserica imensă, aidoma unui far călăuzitor. Ocolim digul de larg din bolovani ciclopici, ne angajăm în pasa de intrare și iată-ne ajunși. Primul ponton e sfărâmat. Găsim loc la al treilea. Echipajul este rodat așa că parâmele sunt legate cu profesionalism la tacheți și Teranga intră la repaus.
    Prima impresie e cea de mizerie. Mizerie cruntă. Scândurile smulse ale pontonului lasă să se vadă dedesub o mulțime de peturi și de doze de aluminiu, iar la cheul din beton zace epava ruginită a unei nave de peste ocean. Veniți din paradisul insulelor, noua imagine ne dă palme. Trecerea de la atmosfera medievală a micilor sate pescărești la cea modernă a orașelor industriale e deprimantă. Ne răcorim cu o bere servită la o masă de pe cheu și ne învârtim pe străzi ca niște găini bete în căutarea uleiului de măsline extravirgin.

    Zi de vacață:











    Canalul Potidea


    O navă strigoi




    Ca și cum ar vrea să sugereze sfârșitul, e prima dimineață închisă, cu cer mohorât. Dintro dată vara pare departe. Ieșim din port în spatele lui Peter Pan, dar odată ajunși în larg adoptăm un alt plan. În timp ce Peter Plan strânge vântul cât poate de mult și ajutându-se de motor face cabotaj, noi oprim motorul și purtați de vânt luăm largul. Senzație i-haaaa! În fond, de ce ne-am grăbi să încheiem? Vântul ne asigură 5-6 noduri, de ce nu ne-am juca? E drept că avem în prova Olimpul, nu Salonicul, dar avem aripi!


    Armand are yachtul lui, pe puntea căruia și-a petrecut întreaga vară. Trag cu ochiul și îl admir cum ține sub control direcția cu minimum de efort. Așezat pe două perne suprapuse pentru a vedea pe deasupra roofului, cu mâinile sprijinite pe arcul timonei, o mișcă ușor, stânga-dreapta doar atât cât e necesar, în antiteză cu mine, spre exemplu, care flămând de mare stau la timonă în picioare, făcând exces de mișcări din plăcerea pură de a „volăni". Atitudinea skipperului poate părea „bătrânească", dar e una corectă, de anduranță, fără excese, fără pierderi inutile de energie și care nici nu obosește vasul.
    Luăm volta și ne îndreptăm spre coastă. Dacă ești treaz, în sensul că observi, participi la mersul yachtului și nu ești doar un pasager cu ochii pe ceas, faci corp comun cu nava, îi simți tensiunile și îi anticipezi gemetele și mișcările. O navă e moartă doar scoasă pe uscat, căci pe apă se mișcă continuu, freamătă. În ritualul parastasului vine momentul ridicării ofrandelor de pe masă sau cu tot cu masă și a legănării lor, simbolizând viața ca mișcare și similar, bărcile au viață, au preferințe, suferă sau se bucură și cel mai bine simți asta la timonă, sau și mai bine la eche. În cockpit ești ca un prunc în brațele mamei, dar la eche e ca și cum ai mai avea încă cordonul ombilical, o legătură directă prin care circulă energiile.
    -Pot să stau la timonă?
    -Poftim!
    Ce spuneam! De cum pun mâna pe timonă mă umplu de energie. Mersul cu motor nu e nici pe departe atât de plăcut fiindcă energia te ocolește, se disipă în apă, pe când forțele captate în plasa velelor curg prin materiale și e suficient să le atingi pentru a intra în circuit.

    Vântul are tendința de a se roti, ceea ce înseamnă că s-ar putea să scăpăm de volte. Urmăresc pe Navionics raza direcției ce pare să scape la limită de capul Anghelochori, dar o întinsură ne obligă să o ocolim mai prin larg. Echipajul ia prânzul în cockpit, apoi urmează Cipri la timonă.
    Peter Pan s-a dus. Triunghiul velelor lui s-a mai văzut o vreme mic la orizont, apoi a dispărut. Apar geamandurile ce marchează culoarul de demarcație al navelor ce vin și pleacă din port, iar pe faleza de pământ a capului se înalță un far. Vântul a picat, velele sunt strânse și la ora 16 intrăm în largul golf al Salonicului doar pe motor.
    Gata. Voiajul ia sfârșit. Orașul se vede drept în față. Întro oră cel mult vom redeveni tereștri. Suntem încă pe apă, dar deja tânjesc după zilele ce s-au dus, după insulele liniștite în care domnește spiritul unei vacanțe eterne, după legănatul valului, după senzația de tracțiune a velei...
    -S-a ridicat vântul, nu scoatem velele?
    E glasul lui Mike, de la timonă. Avem un frumos vânt de travers de 20 de noduri de care ar fi păcat să nu profităm, așa că electrizați de perspectiva unui ultim sprint sărim pe parâme. În entuziasmul general triunghiurile albe se desfășoară deasupra capetelor noastre și Teranga cu pieptul umflat pornește în galop. I-haaaaa! Tăiem motorul. Senzație de nedescris. Mă simt ca și Moitessier care la capătul unei circumterra, în loc să acosteze a ricoșat și a pornit în a doua. Chiar, ce-ar fi să facem un rondou și să ne ducem înapoi în insule? N-ar fi nimic, mă liniștește imediat conștiința, du-te acasă, fă focul în șemineu și hai înapoi la primăvară. Ok, așa mai merge, cu mine se poate discuta. Accept, concentrându-mă pe prezent, așa că revin în cockpitul bandat al Terangăi. Ce cadou frumos!


    -Ce fac ăia în față?
    Toate privirile se îndreaptă spre prova unde un zodiac încărcat cu balize gonflabile viu colorate ne taie calea. Instinctiv căută de unde vine și abia atunci observăm că în babord marea e plină de fluturi ce stau pe apă. E sămbătă și în golf se desfășoară o regată de veliere din clasa Optimist. Sunt cu sutele, ca o armată medievală atacând pedestru. Un yacht ancorat în tribordul nostru pare să fie punct de arbitraj așa că corectăm cursul ca să trecem pe după el. Ce priveliște frumoasă! Ce frumoasă șansă pentru tineri, de a deveni veliști!




    Armand vorbește cu Sabina care tocmai a ancorat. Cu toate că Peter Pan avea avans cam de o oră, sprintul final ne-a adus în coada lor. Ni se indică pontonul la care avem locul rezervat, strângem velele și pornim motorul.
    Gata. Defilăm la relanti printre diguri și nave amarate. Suntem așteptați de un zodiac ce ne dă parâma de mooring. Teranga e legată: ce spectacol trist! Debarcăm. Punem punct cu o fotografie de grup, ne luăm rămas bun unii de la alții, apoi și de la echipajele lui Nefeli și Peter Pan.


    Șoferul pleacă să aducă mașina. Bagajele sunt făcute. N-a durat nici trei minute ca să redevenim tereștri. Ce ușor e să trădezi! Calculez când voi ajunge acasă, mă îmbăt de senzația pământului ferm de sub tălpi. Am trăit prea departe de apă pentru a mă mai schimba, dar ca numitor comun îmi place natura sub toate aspectele ei.
    Habitaclul mașinii îmi e familiar căci e mediul în care trăiesc zi de zi. Habitaclul mașinii și logoul Windows încep să fie plictisitoare. Pe lungul drum spre casă rememorez episoade din ultimele săptămâni și-mi dau seama că m-aș putea obișnui cu așa ceva. E de bine? Probabil că da, devreme ce în viață singura constantă este schimbarea. Grecia, efcharisto!
    Acest articol a fost publicat iniţial în topicul: Marinari pe submarin iniţiat de CrocodiluDiluDilu Vezi postul original
  • Posturi recente

    CrocodiluDiluDilu

    Sezon 2021

    Suna bine! La ce perioada te gandesti? M-ar interesa...

    CrocodiluDiluDilu acum 1 oră Vezi ultimul post
    sebba

    Sezon 2021

    Facem coasta turcă a Mării Negre? Macar cat tine Turcia... Tură de 10-14 zile, să avem timp și de vizitat uscatul
    6-8 oaspeți

    sebba acum 11 ore Vezi ultimul post
    Chirgab

    Sezon 2021

    suna foarte bine, din pacate cu caiacul nu sunt in aceeasi liga

    Chirgab acum 11 ore Vezi ultimul post
    Chirgab

    Sezon 2021

    amatori de excursii cu caiac/canoe in Delta, poate reusim sa ne sincronizam timpul liber?

    de exemplu, as vrea sa merg cu caiacul de la Tulcea

    Chirgab acum 11 ore Vezi ultimul post
    ghrt

    Sezon 2021

    Salut,

    şi eu vreau să fac sezonul acesta Mangalia - Sulina şi retur. Am o bărcuţă de 2-3 persoane, pot merge

    ghrt acum 12 ore Vezi ultimul post
    Ovidiu Catanovici

    Sezon 2021

    Salutare,de curând am cumpărat un velier și a-și dori să fac un voiaj Constanța-Deltă luna aprilie 2021.Daca mai e cineva interesat ar fii super.

    Ovidiu Catanovici acum 1 zi Vezi ultimul post
  • Noutati in blog

    Outwiththewind

    Cum sa andochezi (sau nu?) un velier?

    Salut iubitori ai apelor

    Video-ul acesta era menit sa fie instructiv, dar cand am vazut...

    Outwiththewind acum 5 zile
  • Comentarii in bloguri

    Florio

    Cum sa andochezi (sau nu?) un velier?

    N-am văzut să fi atins muchea pontonului, Sorin, ai intrat foarte bine. Doar că nu ai oprit barca, și aceasta s-a întors puțin, când a avut prova legată. Eu intru încet de fiecare dată (chiar dacă...

    Florio acum 4 zile