Eurosail - Cursuri RYA
  • Grecia 2.0 - partea I


    Foto: Marco
    „Destinul aleargă după noi ca un nebun cu briciu-n mână”
    Andrei Tarkovski

    În ziua în care am trecut examenul de „Conducator de ambarcațiune de agrement” mi-am pus cu adevărat serios întrebarea despre ce voi face în continuare. Cu permisul în buzunar și câteva mii de mile parcurse pe mare în fix zece ani de la prima îmbarcare se impunea de la sine să îmi asum conducerea unui yacht și tot firesc era să mă întorc la Constantin, cel care mă ghidase pe acest drum.
    -Teranga e liberă, mi-a spus la telefon. Dacă o vrei, ți-o dau!

    Constantin e asociat al unei firme ce închiriază yachturi în insula Skiathos și la sfârșitul fiecărui sezon își duce navele la iernat la Salonic. Propunerea se referea la această cursă, mai mult decât tentantă.
    -Până în 16 octombrie nava este închiriată, deci plecați în 17.
    Aș fi luat orice yacht, dar de Teranga cu care navigasem în toamna trecută eram legat afectiv, așa că am acceptat bucuros.
    Aveam yachtul, aveam destinația, mai trebuia să încropesc echipajul. Eram deja trei, fiindcă Mike și Cosmina făceau parte din echipaj a priori. Mai era loc de încă trei. Cine n-a încercat marea nu-și cunoaște predispoziția pentru răul de mare așa că pentru eliminarea acestei necunoscute m-am îndreptat spre cei cu care am mai făcut echipaj în alte ture. Grasu, Jan și Marco au confirmat în scurt timp: echipaj complet!
    Știu, am scris în cartea „O cafă la Stambul” că „nu îmi plac concediile nautice pline de fun, cu yachturi închiriate, insule greceşti sau dalmate, cu soare, fete în bikini, cocktailuri, plaje stâncoase, baie în mare şi seri la taverne”. În mare parte este adevărat, dar așa cum spunea Grigore Moisil, „orice om are dreptul să bea un pahar de vin. Dar, bând un pahar de vin, devine alt om...” Pe scurt, gustând fructul interzis în toamna anului trecut, am decis că în anumite circumstanțe ar fi loc și de așa ceva.


    Grecia 1.0

    Având un nechipaj competent aș putea lua largul pentru câteva zile, dar timpul este scurt și distanțele mici... Și-apoi o mâncare bună seara și panorama insulelor grecești nu e o insultă la adresa simțurilor și mai sunt și celelalte yachturi care vor urma același drum... doar n-o să facem noi pe grozavii. Pentru mine și pentru Mike primordial e ducerea yachtului în siguranță ca exercițiu de întărire a stimei de sine, iar pentru ceilalți ar trebui să fie o minivacanță plăcută, fără situații tensionate. Una peste alta, îmi imaginez voiajul ca o întâlnire între prieteni în condițiile mării, fără acte de bravadă și fără nimic de demonstrat înafara siguranței.
    *
    În timp ce eu plănuiesc, pandemia de coronavirus își urmează cursul. Valul patru face ca numărul celor infectați să inflameze canalele de știri, țările din jur introduc din nou restricții și în final și România. Mi-e frică de un nou lockdown ce ne-ar interzice aventura. Echipajul e nucleul unui vechi grup de prieteni format în spiritul acelorași idei despre lume și viață, așadar vaccinați cu toții, dar Jan pică în plasa alarmiștilor și într-o zi primesc emailul fatidic cu subiectul „renunț la călătoria cu velierul”. Păcat! Dincolo de fun, Jan era sprijinul nostru tehnic, omul în stare să repare orice. Odată locul eliberat, îl sun pe Cipri, coechipierul de pe Teranga din toamna trecută:
    -Nu vii cu noi? îi propun.
    -Aș veni, dar m-am înscris la Armand care duce yachtul Juliana de la Atena. Cum să-i spun că îl las?
    -Întreabă-l câți sunteți la bord. Dacă are echipaj suficient, poți veni cu noi fără probleme, dar dacă sunteți puțini pe Juliana și are nevoie de tine, rămâi cu el. Oricum, ne întâlnim pe drum, în mare parte vom fi împreună.
    Pe Juliana sunt doar trei, cu tot cu Cipri, așa că locul rămâne liber pe Teranga. Îi am ca rezerve pe Roxana și Eugen, cu care am făcut școala anul trecut, așa că las locul liber, dar zilele se scurg și nimeni nu se mai anunță. Vom pleca în cinci!
    *
    Vineri 15 octombrie pornim la drum. Canalele de știri anunță furtuni cu precipitații abundente în Grecia. Un ciclon coboară prin Adriatică, ocolește Grecia pe la sud și dă să urce în Egee, dar își pierde suflul pe drum. Pe grupul skipperilor de pe WhatsApp sosesc imagini concludente cu yachtul Elise surprins de vânturi de 35 kn, cu rafale de 40. Colac peste pupăză au serioase probleme tehnice: sartul babord a sărit din crucetă, stațiile radio nu funcționează, motorul se supraîncălzește, pompa nu e montată în cel mai jos punct și lasă nepermis de multă apă în santină. Pe mare situația se poate deteriora rapid, transformând un voiaj de plăcere în coșmar.


    La cinci dimineața avem Salonicul în parbriz. Bariera marinei Aretsou e vandalizată, așa că intrăm ca la noi acasă. Vom lăsa mașinile aici urmând să facem deplasarea până în Skiathos cu transportul în comun.
    Între două trenuri apucăm să mâncăm la o terasă din Larisa, zuchini, pești și cartofi prăjiți. Suntem nedormiți după traversarea de noapte a Bulgariei, dar cu burta pusă la cale începem să ne simțim în modulul vacanță. Următoarea oprire e Volos. Cumpărăm bilete pentru nava rapidă și chiar apucăm să facem o plimbare pe faleză cu un ochi la yachturile înșirate la ponton și altul la terasele ce se succed ademenitor dealungul promenadei. După dimineața cu cer mohorât, soarele strălucește timid. Depresurizare. Grecii lenevesc într-o atitudine de perpetuă și detașată așteptare a unui ceva incert, atmosferă ce ne cuprinde încet și pe noi.
    La întoarcere ne încrucișăm cu Mike ce umblă cu ochii în patru.
    -Ce cauți?
    -Un chioșc de țigări. Pe ăla din spate l-am vandalizat deja: am cumpărat singurul pachet pe care-l mai aveau.
    *
    La ora 15 începe îmbarcarea pe „Delfinul zburător”. Pe lângă bilet mai trebuie să prezentăm certificatul verde și un formular cu date conexe legate de COVID. La 15:30 vasul ia largul fără ca echipajul să bănuiască măcar că pasagerii le urmăresc manevrele pe Navionics.


    Nava rapidă

    La ieșirea din golful Volos revăd insulița pe sub care ne-am strecurat anul trecut spre Kotes, apoi în babord abrupturile calcaroase ale munților Pelion pe care i-am văzut prima dată în 2017, când încercam să scăpăm de furtună în dosul insulei Evia. Nu ne-am revenit după noaptea chinuită petrecută pe drum, dar locurile ce-mi stârnesc amintiri nu mă lasă să picotesc.
    „Delfinul zburător” navigă cu 30 de noduri și după o oră ajunge în strâmtoarea ce desparte Skiathosul de continent. Prin strunga ei, vântul de nord ne vine drept din babord imprimându-ne ruliu. Urmăresc pe Navionics ruta ce se curbează cât mai mult către maluri pentru a ne feri de vânt. În depărtare se văd contraforturile stâncoase de sub Kastro, apoi plaja Koukounaries și în final portul Skiathos.
    Constantin ne așteaptă la cheu. În ciuda perioadelor lungi în care nu ne vedem, silueta lui îmi este familiară. În cei zece ani de când ne cunoaștem se poate să mai fi albit, dar în rest e neschimbat. Ne îmbrățișăm ca altă dată, apoi aruncăm bagajele în micuțul Nissan cu care a venit și mergem să preluăm yachtul.
    Revăd Teranga după un an de zile. Pare neschimbată și ea, dar Constantin mă avertizează să nu pun bază pe pilotul automat. Trecem în revistă butoanele panoului electric, robineții tancurilor de apă și bușoanele de pe punte, derulăm randa și inventariem școtele. Constantin vrea să se retragă, dar îl invităm la o terasă ca să sărbătorim.
    La Maria e închis așa că trecem alături. Până se frig peștii dăm gata berile.
    -Constantin, spune-ne despre călătoria pe care vrei s-o faci iarna asta.
    -Caraibe. Plecarea e în 15 noiembrie cu Nefeli, Bavaria 42. Prima etapă e din Salonic până undeva în Peloponez, apoi Sardinia, apoi Baleare, apoi Agadîr pe coasta atlantică a Marocului, Gran Canaria, insulele Capului Verde (una cu aeroport) și de aici peste Atlantic, 2000 de mile până în Barbados, o etapă de 16-20 de zile.
    -Apoi?
    -Sărim din insulă în insulă prin Caraibe și la primăvară facem cale întoarsă ca să fiu în aprilie din nou în Salonic.
    Mă bucur pentru Constantin. Oamenii de calibrul lui visează Circumttera sau măcar o traversare a Atlanticului, însă cei mai mulți ratează nu pentru că n-ar fi în stare să o ducă la bun sfârșit, ci pentru că nu sunt în stare s-o înceapă.
    -Voi când vreți să plecați? ne chestionează Constantin.
    -Mâine. Mergem în Skopelos.
    -Poimâine seară voi fi și eu în Skopelos.
    -Te așteptăm acolo.
    Ar fi fain să rămânem câteva zile să explorăm Skiathosul, dar am venit doar pentru o săptămână și vrem să stăm cât mai mult pe mare. Anul trecut am făcut o incursiune pe insulă cu mașina lui Constantin și ne-am dat seama că fără un mijloc de transport nu poți vizita cele mai frumoase locuri.


    Skyathos, Kastro. Grecia 1.0

    Constantin se retrage și nu mai stăm mult nici noi. E încă devreme, dar suntem prea obosiți așa că revenim la Teranga. Sunt din nou în cușeta prova, având în față o săptămână de aventură alături de Cosmina și de cei mai buni prieteni: ce mi-aș putea dori mai mult?

    Dimineața intră în cușetă prin toate fantele. Nu pot spune că am dormit neîntors, dar somnul a fost totuși voluptos. Aud echipajul mișcându-se pe vas, dar prelungesc conștient trezirea și când mă învrednicesc, în sfârșit, să ies, găsesc cockpitul pustiu.
    Picături răzlețe rămase pe punte și un curcubeu ce încoronează Skiathosul trădează o ploiță matinală. La ora asta soarele face marea să sclipească în miriade de puncte. Uneori natura e atât de frumoasă încât o fotografie aidoma ar fi catalogată drept kitsch.


    Cu toate că e final de sezon, portul e plin de yachturi a căror echipaje trebăluiesc pe punți sau își iau micul dejun în cockpit. Fețele sunt zâmbitoare, vocile scăzute și vesele. Mă salut cu vecinii, apoi îmi arunc privirile mai departe. A sosit feribotul umplând portul de zgomote necunoscute.
    Găsesc cafeaua făcută și savurez lichidul sorbind parcimonios. Grasu gătește excelent și mai ales cu plăcere, ceea ce e extrem de prețuit la bordul unui yacht. Dacă e adevărat că dragostea trece prin stomac, aventura așișderea. Pentru a fi în formă e vital să fi bine hrănit și mai ales la timp. N-apuc să meditez la toate astea căci Grasu revine la bord cu câteva plase de cumpărături, secondat de Mike ce cară lichidele.
    Mirosul omletei desăvârșește trezirea echipajului. Pentru comoditate deschidem masa mare din salon. Ani de zile am luat micul dejun din puținul deșertat de un rucsac și a fost îndestulător, dar nu pot să neg că a călători cu tot cu casă e mai confortabil.
    La ora zece apare Constantin și completăm contractul de charter și lista de echipaj. Pentru prima dată numele meu e trecut la rubrica skipper și sper să fie de bun augur.
    -Ai emoții? mă întreabă Constantin.
    -Nu.
    Și nu mint. Am traversat cu Constantin câteva mări, pe vreme bună și pe vreme rea, am trecut strâmtori și canale, am făcut față defecțiunilor tehnice și testelor birocratice, am butonat aparate și am citit de la cursuri până la literatură de călătorie așa că am idee despre ce presupune conducerea unui yacht. Ca zodie sunt balanță, deci indecis, influențabil și implicit nu prea potrivit pentru a-mi impune punctul de vedere, dar în această călătorie am sub ordine echipajul ideal format din prieteni vechi cu care am făcut destule năzdrăvănii și mai ales îl am coskipper pe Mike care îmi este egal ca pregătire și experiență, alături de care m-am format și deci, cu care sunt pe aceeași lungime de undă.
    Constantin ne urează călătorie plăcută și pleacă în treaba lui, în timp ce unul după altul yachturile din jur iau largul. Cu burta pusă la cale suntem și noi gata să luăm largul. Cablul de curent și furtunul de apă sunt strânse deja, iar cardurile magnetice cu sumele recuperate au fost înapoiate.
    -Mike și Marco verificați tachelajul și strângeți toate cheile de împreunare.


    Depozităm lucrurile în cabină, închidem hublourile, acționăm comutatorul instrumentelor, pornim stația radio și chartplotterul. Verificăm nivelul uleiului la motor. Cureaua alternatorului e cam moale, dar merge. Pornim motorul ca să aibă timp ca să se încălzească, verificăm existența jetului apei de răcire. Fiindcă în tura asta eu sunt skipperul, las manevra efectivă asupra echipajului și mă concentrez asupra comenzii. Mi-a intrat în sânge ca la bord orice mișcare să fie precedată de observarea direcției vântului. Îl desemnez pe Mike la timonă, pe Marco la vinciul ancorei și pe Grasu la parâma din vânt. Feribotul a plecat, am pe Navionics trackul de ieșire din port, deci putem ieși.
    -Echipajul e gata de manevră?
    -Da.
    -Ridicați pasarela.
    Desfac parâma de sub vânt și în timp ce recuperez comand:
    -Mașina înainte, mola pupa! Sus ancora!
    Teranga iese încetișor din rândul yachturilor, soarele prefigurează o zi minunată și echipajul zâmbește cu încredere. Am învățat de la Constantin să navigăm cu viteză de siguranță în acvatorii, astfel că ieșirea încetinită pare să țină de o anume regie.
    -Nava plutește! strigă Marco din prova, stârnind zâmbetele echipajului.


    Nava plutește
    foto: Grasu

    Câștigăm distanță față de mal și ținem cursul pe lângă o căpățână bolovănoasă ce se ițește la suprafață.
    -Închideți balconul pupa, ridicați la bord baloanele de acostare, aranjați parâmele.
    Gata, putem spune că suntem pe mare. În condiții normale, cu toate la bord funcționând în parametri și un echipaj competent, nu e mare scofală să conduci un yacht. Cosmina e la prima îmbarcare și a participat doar la ridicarea fenderelor, dar Marco a fost la bordul lui Bananec Blues în voiajul furtunos din 2016 din portul Tomis în Neos Marmaris, Grecia, iar Grasu a primit botezul în iarna lui 2017 la bordul Nereidei, în tura de la Salonic la Rocella Ionica, în Calabria.
    Pe cer apare un avion. Pista de aterizare în pantă se vede în pupa babord și echipajul urmărește aterizarea aparatului. Cu ochii pe sus dau de pavilionul elen ce flutură la pupa trădând o boare de vânt.
    -Mike, ridicăm o velă?
    -Hai!
    La Teranga vela mare e rulată în catarg așa că nu e mare lucru să o desfășurăm. Chiar dacă vântul e de bulină faptul că avem toată ziua la dispoziție ne permite să navigăm în volte. Ne era dor să vedem vela ridicată deasupra noastră. Schimbăm cursul pentru a avea măcar vânt strâns și scoatem motorul din viteză, apoi mă uit rugător la viteza indicată de Navionics. Încă mai avem inerție, dar indicațiile scad încetul cu încetul. Măcar două noduri de ne-ar rămâne…
    -Ce viteză avem? întreabă echipajul.
    -1,8 noduri
    Mina echipajului trădează dezamăgire, dar Mike are soluții pentru ridicarea moralului:
    -Se zice opt! Unu` punct opt!
    Așa mai merge, dar în scurt timp e șapte, unu`punct șapte, apoi șase… Strângem vela și mergem mai departe cu motor, chiar dacă scădem viteza la cinci, trei punct cinci.


    Marco preia timona. Marea e de gradul doi. E cald. Împreună cu Cosmina mă tolănesc la soare pe fundul cald al dinghyului amarat pe puntea prova. Skopelos e la o aruncătură de băț și optez pentru ruta sudică pentru a intra în golful Panormos.


    Am văzut pentru prima dată Panormos în iarna lui 2017. Furtunile măturau Egeea și după trei zile de stat în port am urcat într-un autobuz ce făcea curse regulate prin satele din insulă. Era ianuarie, ploua mizerabil și prin geamurile transformate în acvarii ne mulțumeam să privim peisajele deprimante când după o curbă a șoselei s-a ivit un golf slendid, mărginit de coline acoperite de păduri de pin, cu câteva yachturi la ancoră. Vântul bătea din nord, așa că pe partea asta eram în umbra insulei, și pentru câteva secunde cât am avut peisajul în cadru mi s-a părut tărâmul tinereții veșnice. Am pe memoria retinei câteva astfel de locuri în care aș dori să ajung, nu doar ca spectator, și azi e ziua Panormosului.
    Panormos, deci. Supravegheat de Mike, Marco a adus yachtul în gura golfului.
    -Nu reducem viteza? mă întreabă Cosmina.
    Surâd interior. Cosmina face parte din echipajul permanent cu care călătoresc anual în jurul Soarelui, îmbarcați într-o solidă casă de cărămidă căreia-i ține frâul. Bine ancorată în realitate, înțelege rostul lumii și intuiește corect cum merg treburile, dar așa cum îi stă bine unui începător, manifestă o prudență exagerată.
    -Reduceți turația. Vreți să oprim în golf, sau dăm o tură și ne vedem de drum?
    -Eu aș vrea să fac baie, anunță Marco.
    -Atunci lăsăm ancora.
    Mike preia timona și eu trec la vinciul ancorei. Golful are un buzunar lateral în fundul căruia mai stau la ancoră două yachturi. E loc destul așa că nu ne băgăm peste ei. Odată ancora lăsată, oprim motorul și ne bucurăm de liniște, dar spre regretul nostru, cu toți pinii din jur vântul nu aduce miros de rășină.


    Deschidem balconul pupa și lăsăm scara pentru musul ce apare la costumul lui Tarzan și după un moment de șovăială plonjează în apa de un verde profund, apoi urmărim ușor amuzați brasul susținut cu care Marco revine la yacht ca urmărit de rechini. Aș fi putut jura că distracția s-a încheiat, dar musul are socotelile lui. După ce mai înoată o dată în jurul yachtului, își înalță drona și plonjează demonstrativ de pe balconul din prova, „ca la 20 de ani, fără griji și fără bani”.


    În timp ce musul își face numărul, Grasu și-l face pe al său:
    -Nu vreți niște cicchetti?
    -Zi-i pe românește.
    -Voi n-ați fost la Veneția?
    -Ba da.
    -Și n-ați mâncat cicchetti?
    -Nu.
    -De fapt nici eu n-am mâncat la Veneția, dar am văzut la televizor. Vă fac acum.
    Grasu dispare în cabină satisfăcut ca o cloșcă ce are grijă de puii ei, iar noi ne destindem în cockpit ca nababii. Pentru cine încă nu-l cunoaște, Grasu nu e pasionat de astronomie ci de gastronomie, studiind cărți, urmărind canale TV și mai ales practicând zilnic pe acasă.
    -Vi odată cu cichi-cichi alea? strigăm noi.
    -Imediat!
    Și Grasu apare cu un platou cu soldăței, ca niște sandwichuri tăiate de mărimea unui dumicat.
    -Astea-s?
    -Da!
    -Tot o p..., da`mai mică, vorba ciobanului…
    Mici sau mari, cicchetti lui Grasu ne pică bine. Musul și-a terminat regia, pornim motorul și ridicăm ancora.
    Vremea s-a burzuluit și în umbra întunecată a norilor s-a pornit vântul. Evident, e de bulină, dar de data asta e în stare să ne ducă cu aproximativ trei noduri spre larg. Socotesc volta atât de lungă cât să ne scoată dincolo de capul insulei și ne lăsăm purtați silențios spre larg. Sporovăim detașați.


    -Mâine vine și Constantin în Skopelos așa că mă gândesc să dăm o tură în jurul Alonissosului. Mai vedem cum va fi și vremea…
    Telekomul mi-a tras clapa. Am sunat cu câteva zile înainte de plecare ca să-mi activeze roamingul și când am ajuns în Grecia nu m-am putut înregistra în nicio rețea.


    Facem volta, apoi odată ajunși în preajma insulei strângem velele și pornim motorul. Ne-am cam întins cu joaca și vom ajunge în port cam la căderea serii, dar nu-mi fac probleme fiindcă am fost în Skopelos de foarte multe ori și cunosc configurația portului.
    Facem cabotaj cu prova pe bolovanul dintre Skopelos și Alonissos, în timp ce lumina trece de la roșu la albastru.
    -Nu aprindem luminile? întreabă Cosmina.
    -Bună observație.
    Cum spuneam, musul e la primul contact cu marea, dar are simțul realității.


    foto: Marco

    Liniștea înserării se lasă peste apă. Trecem pe lumină prin strâmtoarea dintre Skopelos și Alonissos, apoi punem prova pe steluțele Skopelosului.
    -Căutați lumina verde intermitentă!
    Luminile de fond maschează baliza de la capătul digului, dar știind unde s-o caut o descopăr.
    -Mike, acostezi tu?
    -Dacă vrei…
    -OK. Marco treci la vinciul ancorei, Grasu sari pe cheu dacă nu va fi cine să ne ia parâmele, iar dacă va fi rămâi la parâmă. Pregătește parâma pe sub balustradă, Marco ridică și asigură tambuchiul vinciului, Cosmi lasă fenderele. Mike, intrăm la viteză mică și dăm o tură să vedem unde vom acosta.
    În îndrumarul lui Constantin, cuvintele de ordine pentru acostare sunt „pregătire” și „fără grabă”. Mike reduce motorul și defilăm prin port la viteză mică căutând un loc printre yachturile ancorate. Pentru această perioadă a anului portul este neobișnuit de plin, dar totuși sunt locuri berechet.
    -Mă bag aici, lângă catamaranul ăsta, se decide Mike.
    -Ok. Pune-te pe poziție și comandă lăsarea ancorei.
    Mike se fâțâie. Întârzie manevra de întoarcere și trece dincolo de locul ales, apoi revine, dar tot nu reușește să întoarcă la timp. Anul trecut, la școală, am fost cam catastrofe la acostări și e vital pentru stima de sine ca manevra să reușească așa că nu pun presiune și îl las să se desfășoare.
    -Nu e nimic Mike. Fă un plan pentru manevră și urmează-l.
    Mike bagă în marșarier și vine în ax cu locul de acostare.
    -Lasă ancora!
    Vinciul bodogăne pe limba lui și Teranga se duce exact în locul lăsat liber între catamaran și un sloop. Un bărbos cu chipiu ne strigă românește să-i aruncăm parâmele, Mike oprește pupa la un pas de cheu și câteva secunde mai târziu suntem amarați.
    -Pot opri motorul?
    -Mai lasă-l. Marco, întinde lanțul ancorei.
    Greu de crezut după începutul șovăielnic, dar nava e ancorată și amarată ca la carte. Lăsăm pasarela și cobor pe cheu ca să-I mulțumesc ajutorului.
    -Tu ai organizat tura? mă întreabă. Ești din Cluj?
    Nu prea înțeleg la ce se referă.
    -Suntem cu un yacht de-al lui Constantin.
    -Nu-l cunosc.
    -Constantin Lascu. Închiriază yachturi în Skiathos.
    -Tot nu-l știu.
    Omul pleacă înainte de a mă dezmetici să-l întreb una, alta și lângă mine apare Mike, radiind de bucurie. Ne strângem mâinile pentru reușita primei acostări când tocmai sună telefonul. E Constantin. Raportăm situația și ne dăm întâlnire pe mâine, apoi fugim la tavernă, la Kyratsos, ca să mai aducem niște întăriri la cicchettiurile lui Grasu și să savurăm berea pe care astă seară o dă Mike.


    Foto: Marco

    Dimineața e mohorâtă. Pe Windy vânturile sunt aproape verzi, adică spre 20kn, însă vin din nord-est, adică în ax cu Alonissos.
    -Dacă facem tura în jurul Alonissosului vom avea vântul ori de bulină, ori de pupa, așa că propun să o luăm spre est-sud-est, spre Skanzoura. Dacă vrem să fim deseară înapoi, tura e prea lungă, dar în fond nu ne interesează insula ci să facem sailing așa că putem merge în colo pănă după prânz, apoi ne întoarcem.


    Echipajul e de acord. Grasu și Mike au fost deja la magazin așa că putem ridica ancora. Încălzim motorul, controlăm direcția vântului și ieșim cu Mike la timonă.
    Micul dejun e servit în salon. De cum ieșim de sub protecția digului începe tangajul.
    -N-o să iasă bine, mă dojenește Grasu.
    Mda. Se poate să mă fi grăbit un pic cu plecarea. Bag ceva în gură apoi ies ca să-l schimb pe Mike.
    Minunat. Până la Alonissos avem vânt de bulină așa că mergem doar cu motor, dar și așa e îmbătător. Ieri a fost cam plat pentru gustul meu, dar azi începe să semene a sirtaki dance. Cerul închis, vântul și valurile ce dau relief mării pot să arate apăsător pentru cineva care e pentru prima dată pe mare, dar pentru un yacht de 36 de picioare cam de aici începe distracția. Instrumentul din consolă indică un vânt aproape constant de 15kn, dar anemometrul din vârful catargului se blochează deseori așa că e posibil să nu transmită valori reale.
    Suntem aproape în strâmtoare când Cosmina mă întreabă dacă nu schimb cursul.
    -Nu se taie curbele. Cursul se schimbă atunci când reperele ajung în travers.
    În provă avem șase-șapte yachturi ce navighează în flotilă. Trecute de strâmtoare își ridică velele unul câte unul și iau același curs, spre Skanzoura, pe care vrem să mergem și noi.


    Foto: Marco

    Țin mijlocul strâmtorii. În tribord avem peretele erodat al Skopelosului ce-și etalează straturile într-o grafică abstractă, iar în babord, bolovanul triunghiular, aproape tăios, ce împarte în două strâmtoarea.
    -Ridicați velele!
    Echipajul știe ce are de făcut. Randa iese ușor din catarg, iar focul se arcuiește elegant înafara ei. Tai motorul și mă uit automat la viteză:
    -Opt. Patru punct opt!


    Plăcerea lui Mike e să regleze velele. Slăbește contrabalansina pentru a lăsa ghiul să fugă în tribord, mai strânge focul pentru a creea efectul de tunel între cele două vele, apoi mă întreabă din priviri dacă am câștigat ceva.
    -Trei. Cinci punct trei!
    Echipajul se distrează pe marginea vitezelor în timp ce Teranga e aspirată spre Skanzoura lăsând în urmă un siaj clar. La mijlocul distanței ies din mare două stânci de calcar pe care le văd în orizont.


    Stabilesc carturi de câte o oră pentru ca toată lumea să ajungă la timonă și când cartul lui Grasu se termină, mă uit spre Cosmina:
    -Vrei să cârmești?
    Musul vrea. Grasu cunoaște cutuma potrivit căreia cel ce predă cartul trebuie să facă un rezumat succint al situației pentru cel ce preia, așa că raportează:
    -Nava plutește!
    Hotărât lucru, e un voiaj de plăcere!


    Cosmina se instalează la timonă. E prima dată în această postură așa că sunt necesare câteva instrucțiuni:
    -Neavând o destinație anume nu ținem cursul după compas ci față de direcția vântului. În mod normal ar trebui urmărită vela, să fie mereu întinsă și să nu ajungă să fluture, dar aici avem pe consolă afișajul combinat al anemometrului și-al giruetei și e suficient să ținem vântul cam la 50 de grade. Cu cât unghiul se micșorează nava se îndreaptă mai către vânt și pierde tracțiunea și cu cât unghiul se mărește nava prinde mai mult vânt și-și mărește viteza, deci timona e și un fel de pedală de accelerație combinată cu pedala de frână.


    Musul se conformează. A înțeles mecanismul și stăpânește bine nava. Plăcerea de a naviga cu vânt e înrudită cu surfingul sau schiul și ține, probabil, de amintirile ancestrale de pe vremea vânătorilor culegători, în cazul sporturilor fructul jinduit fiind energia liberă ce poate fi culeasă pe gratis.
    La ora 12 avem cele două stânci în travers. Marco s-a retras de ceva vreme în cușetă și cobor la el:
    -Ești ok?
    -Mă doare capul.
    -Ieși la timonă?
    -Da.
    Marco urcă în cockpit, iar Cosmina îi cedează locul:
    -Nava plutește!
    De jur împrejur nu e nimeni. Flotila de veliere s-a dus un pic mai la sud, probabil în Skyros, iar vapoarele nu circulă pe aici. Azi trebuie să sosească în Skopelos și Cipri cu Armand, la bordul Julianei, o Bavaria 42 ce vine din Atena, dar o întâlnire cu ei e improbabilă.
    Insula Skanzoura se vede tot mai clar. E o insulă nelocuită, cunoscută nouă din romanul lui Radu Tudoran „Toate pânzele sus”. La ora 13 Mike preia timona cu tot cu formula „nava plutește!”, iar la 13: 30 facem volta pentru întoarcerea la Skopelos.
    Dacă la dus am avut vânt strâns din babord, acum avem vânt de mare larg din tribord și Teranga câștigă un pic de viteză. Sunt cu ochii pe Navionics. În medie avem cam 6,5 noduri, dar vântul nu e niciodată constant, astfel că viteza oscilează și ea.


    -Nouă, și încă mai crește! Trei, șapte punct trei!
    Cu velele pline de vânt Teranga alunecă grațios, ușor bandată. Ne simțim minunat în decorul mării. Mike e din Suceava, Grasu din Simeria și noi ceilalți din Oradea așa că tocmai de aceea prețuim momentele petrecute împreună. În primăvara lui 2017 am făcut în aceeași echipă o coborâre cu caiacele pe Drina și amintirile sunt atât de plăcute încât propunem să o mai facem o dată.
    -Nava plutește!
    După Mike e rândul meu la timonă. Pentru această tură mi-am propus să nu pun mâna efectiv la manevre ci să mă concentrez pe comandă, dar acum Teranga e atât de vie încât nu-mi pot refuza un moment de intimitate. Preiau timona în oscilațiile căreia simt pulsul yachtului la unison cu respirația mării. Nimic forțat, nimic agresiv în volutele mărului catargului. Coca graseiază pe val ca și cum ar fi din ulei și până și lumina filtrată de nori e moale, developând de jur împrejur un peisaj fără contraste. Pare că întreg universul s-a împăcat cu sine, conlucrând ca Terangă-i să-i meargă bine. E prea frumos ca așa ceva să țină mult și știu de pe Windy că într-o oră, două, vântul va pica, dar atât cât merge, merge. E ora cadourilor pentru care vom plăti mai târziu, așa că de ce să nu fim fericiți? Am în față reperele clare ale insulelor și învârt ușor timona urmărind cum Teranga baleiază docil orizontul. Atunci când îmi imaginez noi plecări, cu astfel de momente mă amăgesc, fără să pot recunoaște că ele sunt scurte clipe de grație într-un noian de încercări…
    -Nava plutește!


    Clipa de grație a trecut. Ne apropiem de Skopelos și e momentul să mă gândesc la acostare. Pentru mine și Mike aceasta e prima călătorie de capul nostru și e vital „să ne facem mâna”, mai ales acolo unde lucrurile scârțâie. Aseară Mike a acostat excelent și e rândul meu să încerc exercițiul care nu mi-a prea ieșit la școală.
    -Mike, o să acostez eu seara asta. Te rog preia rolul skipperului și comandă manevra.
    Previzibil, vântul a căzut și ne apropiem de port la motor. Posibil ca Constantin să fi ajuns deja, ceea ce pune un pic de presiune asupra echipajului, dar constat că, la fel ca la plecarea din Skiathos, nu am emoții. De ce aș avea? Singurul lucru care mi-ar da emoții ar fi vremea potrivnică, dar acum sunt condiții ideale și sunt conștient că pot duce yachtul la cheu, poate nu drept, poate nu din prima, dar măcar în siguranță. Derulez înapoi și-l aud pe Constantin, cel de anul trecut, dintr-o zi însorită când făceam acostări exact la cheul din Skopelos:
    -Dacă nu vă iese, întrerupeți manevra și o luați de la capăt, o dată, de două ori, de zece ori, până iese bine. Nimeni nu va râde de voi pentru asta, ci vă va mulțumi pentru că ați avut grijă ca barca voastră și a lor să fie în siguranță.
    La intrarea în port preiau timona și reduc viteza. Mike a distribuit rolurile, baloanele de acostare au fost coborâte, ancora pregătită și parâmele desfăcute de pe balustradă. Yachturile de la cheu sunt înșiruite fără locuri libere între ele așa că decid să acostez lângă ultimul, exact unde apare Constantin. Sunt paralel cu cheul și când consider oportun rotesc yachtul cu prova spre larg. Știu că Teranga se va roti în jurul catargului, dar deja comandorul strigă…
    -Oprește manevra! Nu e bine! Dorine, uită-te unde ești… Ia dreapta… Mai mult… Uită-te în spate, cum vrei să știi unde merge yachtul dacă stai cu spatele… Ia stânga… Atât… Redu viteza… Redu viteza o dată… Oprește yachtul… Aruncă parâma… Pe sub balustradă… Așa arunci parâma? Nu se aruncă parâma în fața omului… Vezi că pleacă yachtul, mai dă-i motor… Dă-i o dată… Cine a făcut nodul ăla??? Hai să vezi cum ai acostat!


    În cele cinci zile ale acestei călătorii am fi avut cinci ocazii ca să exersăm acostarea, dar una tocmai s-a irosit.
    -Când sunt la manevră, a spus mai târziu Armand, nu mă interesează ce strigă lumea de pe mal, că e Constantin sau oricine altcineva. E manevra mea și o fac cum știu…
    Dar eu nu pot să-l ignor pe Constantin. Zi de zi viața îmi oferă suficiente momente de decizie în care să fiu eu, pentru a-i da cu tifla gratuit, mai ales acolo unde are dreptate. Da, mai mult ca sigur că manevra mea nu a fost bună și da, cu siguranță am irosit una din puținele ocazii de a învăța din propriile greșeli, dar nu pot să nu-l respect pe cel care mi-a deschis acest drum. Emoții? De ce-aș avea? Nu e nimic înjositor în a fi stângaci. N-am nici-un titlu privind iscusința și nu mi-a adus nimeni osanale ca unui emerit pentru ca stângăcia de azi să mă pună în dificultate.
    Yachtul Amorgos sub comanda lui Petrică tocmai intră în port luând presiunea de pe echipajul Terangăi. Petrică navigă anual pe yachturile lui Constantin având familia ca echipaj, dar își capătă la rândul lui perdaful. Amândouă yachturile stau câș în amaraje și le tragem la edec, la următorul rând de babale, pentru a mai îndrepta situația.


    Odată manevra încheiată, apucăm să dăm mâna cu Armand și Cipri ce au sosit în port înaintea noastră. Suntem bucuroși de revedere, dar mai ales rupți de foame, așa că luăm drumul tavernei, nu înainte ca Cosmina să mă strângă ușor:
    -Lasă, a fost bine!
    Musul e altă fire și nu-i suportă pe comandori. Chiar dacă pe uscat îl place pe Constantin așa cum e, nu există navă suficient de mare pe care s-ar putea îmbarca împreună. Cu toate că am trecut prin beșteleală fără emoții, apreciez solidaritatea musului.

    Singura taverna deschisa e Kyratso`s. Deschidem jocul cu un rând de Mythos, apoi apare Constantin și Petrică cu echipajul lui.
    -Ați acostat amândoi ca curu, se mai burzuluiește o dată comandorul. Orice începător, la prima acostare, o face mai bine ca voi.
    Petrică e imperturbabil:
    -De zece ani navighez pe yachturi și n-am zgâriat nici măcar unul. Pentru mine e important să ajung să dau o parâmă la mal, să văd că nu fuge barca, apoi văd eu ce-i mai fac…
    -Pentru mine yachtingul e eleganță și stil, i-o taie comandorul.


    - VA URMA -
    Acest articol a fost publicat iniţial în topicul: Marinari pe submarin iniţiat de CrocodiluDiluDilu Vezi postul original