Grecia 2.0 - partea a II-a

Mă trezesc în puterea nopții fără ca să-mi pot da seama de ce. O bătaie de clopot la bisericuța ce domină portul atestă ora fantomelor. Îmi aduc aminte câ nu merge lumina pupa. Aseară am deschis felinarul și am găsit becul ars. În masa de navigație și în cutiile cu scule nu era urmă de bec de schimb și înainte de a se crăpa de ziuă vom porni spre nord. Dac-ar fi fost Jan cu noi, ar fi rezolvat cumva problema, așa ne rămâne nouă să ne batem capul. Mă întorc pe cealaltă parte: vom găsi noi o soluție…



La ora cinci și jumătate îl aud pe Grasu trebăluind și când ies în salon primesc automat o cană cu cafea. La ora asta Skopelosul e cufundat în beznă și doar iluminatul public îi dezvăluie fața împietrită.


De felul meu sunt matinal și chiar m-am odihnit destul, așa că am mintea limpede. Mike apare cu frontala pe cap și pe loc îmi cade fisa:
-Poți să te dispensezi de lumină?
-Da.
-Foarte bine! O s-o băgăm în locul becului, ca lumină de pupa.
Felinarul este destul de încăpător pentru micuța frontală, iar abajurul lui bombat asigură vizibilitatea pe cele 135 de grade impuse de COLREG. Mai rămâne problema vizibilității la două mile distanță, unde s-ar putea să nu facă față, dar de bine, de rău, avem lumină.
-Încălzesc motorul?
-Dă-i drumul. Aprindeți luminile de navigație, stația radio, instrumentele…
În tăcerea portului bătăile mașinii sunt dezagreabile. Un vânt subțire de nord se ceartă cu pavilionul. Am nevoie de un track de ieșire din port și-i dau Navionicsului să-l creeze automat de la Skopelos la Porto Koufo, apoi îl parcurg rapid, bucată cu bucată, ca să mă conving că nu sunt probleme de adâncime sau de altă natură.
-Gata de manevră?
-Gata!
-Mola pupa! Grasu, ridică ancora!
Ieșim cu viteza cu care vinciul reușește să recupereze lanțul. Înainte ca Grasu să raporteze „nava plutește!”, aud din cabină o alarmă, probabil de curent insuficient la acumulator. Ce naiba? Aseară am verificat și era full, frigiderul a fost decuplat iar iluminatul cabinei n-ar fi trebuit să mănânce prea mult…
-A bârâit o pompă astă noapte, îmi spune Grasu, și până la urmă am oprit-o din panoul electric.
Asta era! Înseamnă că s-a golit primul tanc de apă. Bine că am reușit să terminăm manevra!
De la timonă urmăresc trackul ce ne scoate de sub protecția digului spre bezna lipsită de repere a largului. Iubesc plecările matinale, cu vânt rece pe obraz și liniște antropică ce pune natura în prim plan. Juliana iese în spatele nostru, dar puțin în tribord și cu viteza conferită de lungimea cocii și de mașina mai puternică ne lasă în urmă.
Ridic turația mașinii la 2000 și-i predau timona lui Mike. Avem vânt strâns din tribord, dar pentru încărcarea acumulatorului hotărâm să mergem cu motor până la ora nouă.
O pală rozalie se insinuează în spatele Alonissosului. Cobor în cabină și o trezesc pe Cosmina:
-Vi să vezi răsăritul?
-Vin.


Soarele răsare zilnic, dar poate că tocmai această certitudine face ca spectacolul să cadă în uitare. Așa cum pentru Antoine de Saint-Exupery avionul era o unealtă de explorare a planetei, pentru mine Teranga este unealta ideală de explorare a răsăritului. În primul rând pentru că locul ei este în mijlocul mării, acolo unde orizontul are 360 de grade și doar curbura planetei pune stavilă privirii și-apoi pentru că la bordul oricărei ambarcații e necesară veghea permanentă, adică starea de grație ce nu-ți cere să faci nimic înafara faptului de a fi prezent cu ochiul și cu mintea, adică de a observa. Și observăm. Observăm cum pe cer portocaliul se varsă în albastru ca-ntr-o acuarelă scăpată de sub control, apoi cum un punct incandescent apare pe creasta Alonissosului invadând peisajul cu lumină. Nu cred că există neam, cultură sau trib din panteonul căruia să lipsească zeul Soare, fiindcă oricât de banal ar părea, fiecare răsărit sau apus fascinează ca și cum ar fi primul. Un prieten venit din Beijing îmi povestea că acolo poluarea e atât de intensă încât oamenii pur și simplu nu mai zăresc soarele și pentru sănătatea lor mentală răsăritul e adus sub smog pe ecrane uriașe instalate în piețe. E și asta o culme a luxului, să fi înconjurat de atâtea lucruri încât să dai bani pe ceva gratis, dar deja am ajuns prea departe și mă întorc în universul colorat al Terangăi și la echipajul ei ce veghează.


Anul trecut, în drum spre Porto Koufo, vedeam același răsărit, din același unghi. Am și acum pe retină acele peisaje ce se confundă până la identitate cu cele de azi, dar tot nu mă pot abține să fac fotografii. Cu aparatul ațintit spre soare fac câteva expuneri și-l aud pe Mike foindu-se la timonă, în căutarea propiului aparat foto.

-Grasule, vi un pic la timonă?

-Da, sigur. Nava plutește!

Îmi aduc aminte că micuțul Olympus are un program special pentru apusuri și-l caut prin meniuri, dar când ridic aparatul țintind spre răsărit constat cu stupoare că soarele a dispărut! Ca unul trezit brusc la realitate mă uit dezorientat stânga-dreapta și regăsesc astrul taman în pupa, în spatele lui Grasu, care deși ține mâna pe timonă, e cu mintea hai-hui.

Odată ce peisajul se dezbracă de hainele portocalii, revenim la curs și la rutina bordului. Grasu ne îmbie cu micul dejun constând în sandwichuri, dar înafară de Mike nimeni nu le dorește, nu pentru că n-ar fi apetisante, ci pentru că Teranga saltă și se înclină pe valuri de circa un metru, într-o oscilație ce îmbină ruliul cu tangajul. Marea e de gradul trei și dacă o s-o ținem tot așa prevăd că deseară vom fi foarte bucuroși să ne culcăm la umbra unui copac.

Ținem cursul nord curat iar vântul ne vine din nord-nord-est, adică strâns, din tribord. Conform planului, la ora nouă derulez randa și în timp ce Mike o reglează slăbind contrabalansina, ridic focul în babord. Pe sub bimini top nu văd decât colțul de școtă și marginea de întinsură ce se curbează elegant sub presiunea vântului când Marco ce urmărește manevra de pe scară îmi strigă alarmat:

-Se rupe vela!

Știu că o velă care cedează se face franjuri în mai puțin de un minut așa că nu-mi permit decât o scurtă privire în timp ce mâinile schimbă parâma, pentru strângerea focului. Vela are o manșetă dealungul marginii de cădere și-mi pare că s-a sfâșiat dealungul cusăturii, dar orice-ar fi, n-avem ce-i face înafara faptului de a o strânge grabnic, așa că procedez în consecință. N-am mai pățit una ca asta, iar echipajul nici atât. Nu suntem miserupiști și deci ne afectează cele întâmplate, dar fapta e deja clasată așa că n-are rost să ne facem sânge rău…

-E ok, spun. Așa ceva se întâmplă. De obicei velele se sfâșie la vânturi mult mai puternice, așa că bănuiesc că era plesnită, dar am făcut manevrele corect, n-am smucit și n-am obosit greementul așa că singura vină e aceea că n-am observat uzura. Face parte din lucrurile care se rezolva cu… Mastercard!

Cu Mastercard, fără Mastercard, nu ne-a mai rămas decât randa. Decuplăm mașina și monitorizăm viteza. Nu putem ține chiar nord curat, dar ar merge un 330…

-Ce viteză avem?

-Cinci!

-Cinci???

-Doi punct cinci!

La naiba! După toate cele întâmplate am uitat că echipajul e în modulul vacanță. Cu toată plăcerea sailingului, drumul de azi e de 50 de mile, deci prea lung pentru volte.

-Cuplează motorul și ridică la 1800 de rotații. Ce viteză avem?

-Trei. Cinci punct trei!

-Ține așa mai departe. De aici înainte s-ar putea să întălnim vapoare așa că trebuie supravegheat orizontul cu atenție pe toate cele 360 de grade.

Cu noua alură ne abatem în babord față de rută, dar conform Windy vântul are tendința de a se roti de la nord-nord-est la nord-est și sper ca mai în colo să putem corecta abaterea plus deriva fără să facem volte.


Soarele s-a ridicat în tăriile cerului de unde răspândește o lumină albă, orbitoare. Insulele se micșorează treptat în pupa, iar în prova nu avem decât marea nemărginită. Cobor în cabină și mă uit pe ecranul chartplotterului. AISul îmi arată în prova tribord nava Freya ce ne taie ruta nepericulos cu 15,5 noduri, iar în pupa tribord yachtul Irina II ce se îndreaptă spre Sporade. Oare Juliana pe unde o fi? Dacă nu avem vizibilitate sunt slabe șanse să bată stația până la ei, dar nu strică să exersez, așa că apuc receptorul de mână și o chem:

-Sailing yacht Juliana, Juliana, Juliana, this is sailing yacht Teranga, Teranga, Teranga, do you read me? Over.

Nimic. Mai repet încă o dată chemarea, apoi abandonez. La viteza cu care ne-au depășit sunt probabil dincolo de linia orizontului.

Nu e nimic de făcut așa că nu strică un instructaj privind mijloacele de semnalizare. La locul lor, sub bancheta mesei de navigație găsesc setul de forme geometrice și trusa cu rachete de semnalizare și fum colorat.

-Formele geometrice trebuiesc expuse în prova, în așa fel încât să fie vizibile de la distanță, însă pe mare eu n-am văzut pe nimeni să le folosească. De exemplu acum, când pe lângă vele folosim și motor, ar trebui să arborăm un con negru cu vârful în jos. Tuburile astea sunt rachetele de semnalizare, iar dozele metalice îmbuteliază fumul colorat. Amândouă mijloacele de semnalizare se folosesc trăgând simplu capacul, însă fumul se lasă sub vânt iar rachetele se lansează în vânt.

Nu e mare filosofie așa că explicațiile se termină aici.

În următoarea oră nu se întâmplă nimic notabil. În orizontul vizibil apare un yacht navigând cu vele înspre Spoarde și două vapoare la mare distanță, unul în prova și altul în pupa. Marea s-a liniștit ajungând la gradul unu spre doi, iar în prova se conturează tot mai puternic uscatul, în babord peninsula Kasandra în culori mai saturate și drept în prova peninsula Sitonia, ținta noastră, în culori spălăcite datorită nebulozității. Vântul s-a mai rotit un pic spre est, ceea ce ne permite să corectăm direcția. Avem în față o faleză de calcar în care se deschide intrarea în Porto Koufos, dar de la distanța asta mi-e imposibil să o disting. Navionicsul dă zece mile până la destinație, ceea ce înseamnă încă două ore de marș.

Cade vântul și compensăm lipsa randei ridicând turația mașinii la 2000.

-Ce putere are motorul? se interesează Grasu.

-29 CP la 3600 rotații/minut.

Odată cu potolirea mării ni se face foame și dăm iama în fructe și prostioare de ronțăit. Uscatul se vede tot mai clar și e timpul să mă gândesc la acostare. Anul trecut intram în Porto Koufos cu Armand la comandă și Mike căruia nu-i prea ieșiseră acostările în școală și-a luat inima-n dinți și a cerut să facă el manevra. Skipperul a încuvințat și l-a lăsat la timonă doar cât a băgat yachtul în port, preluând el acostarea propriuzisă, așa că ar fi un bun moment pentru Mike să termine manevra.

-Mike, acostezi tu?

-Acostez!

Dealungul timpului am făcut împreună cu Mike speologie, cățărare, yachting și o grămadă de alte prostii pe care nu știu unde să le clasific așa că pot spune că-ntr-o mare măsură îl cunosc. Harnic și conștiincios, dar mai cu seamă uman și cu umor i-ar prinde bine puțin mai multă stimă de sine căci are tendința de a se compara mereu și de a pune la suflet eșecurile și azi aș fi bucuros să-l văd coborând mulțumit pe cheul din Porto Koufos…

-OK. Probabil va trebui să acostăm cu bordul, ca anul trecut, așa că voi pune o parâmă pe tachetul din prova, iar cineva va sta pregătit cu un balon la mână pentru orice eventualitate. Armand cu Cipri au ajuns cu siguranță, dar dacă nu vor fi pe cheu ca să preia parâmele, Grasu sare la uscat numai după ce Mike oprește yachtul. Orice ar fi, nu băgați piciorul sau mâna între yacht și cheu pentru amortizare!

În timp ce pregătim acostarea, se ridică din nou vântul. Scoatem singura velă disponibilă și câștigăm un nod pe Navionics: doi, cinci punct doi!

Urmăresc mișcările unor nave ce se îndreaptă ca și noi spre Koufo, un velier navigând cu motorul și o barcă de viteză. Amândouă navighează paralel cu coasta și vor intra în port înaintea noastră.

-Nu reducem viteza? mă întreabă Cosmina.

-Nu. Suntem încă departe.

-Dar vine și barca aia cu motor…

-Aia o să intre în port cu mult înaintea noastră.

Musul are instincte bune, dar nu are suficientă experiență. Oricum, mă bucur că e pe fază.

Sună telefonul și-l văd pe Mike uitându-se înapoi pe sub bimini top.

-În pupa tribord? Nu e nimeni…

Dar întorcându-se Mike confundă tribordul cu babordul, așa că mă uit eu în direcția bună și văd în depărtare un yacht cu velele ridicate venind puțin bandat către noi. Din unghiul din care ne apare e expresia pură a frumuseței și-a eleganței, dar ceva nu se leagă, nu-mi închipui cu cine vorbește la telefon…

-Mike, dincolo!

Coskipperul vede în sfârșit yachtul și-și rectifică declarația, în timp ce o presimțire sumbră mă încearcă subit. Brusc liniile elegante devin agresive și încântarea mi se topește în priviri. Mike termină convorbirea și bagă telefonul în buzunar:

-E Nefeli…

Adică Constantin!!! Ce caută comandorul aici, când spunea că va înnopta în Platamonas??? Mă uit spre tăietura din faleză ce marchează intrarea în port, apoi spre velierul ce se mărește parcă cu fiecare secundă, dar nu mi-e clar dacă va reuși să ne ajungă. Cuvântul de ordine la acostare e „fără grabă”, dar teama de noi ordine de pe cheu pune presiune pe echipaj: pentru reușita serii e vital să acostăm înaintea lui…


Mike reduce la viteza de siguranță și intrăm cu încetinitorul într-un scurt defileu ce taie faleza și debușează într-un lac interior de formă ovală. Cheul e în extremitatea opusă, iar adâncimea până lângă el e de peste treizeci de metri, portul fiind în trecut o bază de submarine.

Sună telefonul: de data asta e Cipri. Încearcă să ne explice unde să acostăm și în final îl vedem făcându-ne semne de pe cheu. Nefeli n-a intrat încă în lacul interior, dar pentru a ajunge pe partea lui Cipri mai pierdem ceva timp căci ne-am îndreptat spre cealaltă parte a cheului și trebuie să ieșim cu spatele.

-Nu te grăbi. Avem timp.

Mike manevreaza corect. Ocolim cheul sub forma de peninsula si o vedem pe Juliana în spatele careia mai e loc, cat sa intram noi. Mike aduce prova către cheu și stopează, Grasu îi aruncă lui Cipri parâma din prova iar eu încerc să arunc un laț din pupa. Ratare. Cipri ia volta la baba, dar uită să-i dea parâma lui Grasu și în final salvează situația Armand, apărând providențial. Odată ce parâma prova e legată nava se lipește cuminte la cheu. Marco sare pe uscat și vine cu un fender să amortizeze acostarea, iar Grasu preia parâmele lui Nefeli care în tot acest timp ne-a ajuns din urmă și a acostat elegant și cu stil de cealaltă parte a cheului. Cât timp comandorul își reglează parâmele pun un spring prova, apoi facem cerc pe mijlocul debarcaderului.

-Mulțumesc pentru ajutor! deschide Constantin.

Comandorul a dispărut ca și cum n-ar fi fost: azi e un civil la comandă. Posibil ca ochiul lui să fi scanat cum e amarată Teranga, dar în orice caz n-a scos o vorbă despre asta.

-Constantin, s-a sfâșiat focul!

Toate privirile se întorc spre vela ce-și trădează agonia în felul cum e rulată…


-Ce mă bucur… Trebuie scoasă până nu se rupe mai tare.

Toată lumea sare să pună mâna. Constantin dezleagă funga iar noi tragem vela și o pliem pe cheu.


Odată ce yachtul e aranjat, luăm drumul tavernei. Azi n-am mâncat aproape nimic așa că avem poftă. Stau alături de Constantin și de musul lui, Margarita, o poloneză pentru care skipperul titrează în engleză. Comandăm pești, vinete și un rând de bere, după care nu ne rămâne decât să așteptăm. Lumea e în formă și pentru a contracara rumoarea mă aplec spre Constantin:

-La cât ați plecat din Skopelos?

-Pe la 11.

-Păi, nu spuneai că mergeți în Platamonas?

-M-am răzgândit! Mergem mâine în Platamonas…

Constantin își aprinde o țigară în timp ce calculez că Nefeli a făcut în doar șapte ore drumul care nouă ne-a luat 12…

-Dar voi ce-ați căutat atât de în stânga?

-Navionicsul a trasat ruta puțin spre babord și din cauza vântului din tribord n-am mai putut corecta decât dacă am fi făcut volta.

Constantin ia mina unui tată binevoitor ce-i dă puștiului o lecție de viață:

-Când vântul bate dintr-un bord automat ai derivă și e logic să cauți să ții ruta cât mai spre vânt, nicidecum invers…

Apoi cu un pic de suficiență în glas:

– … e voie să gândești, câteodată-ți mai și folosește!

Știu că la bord orice gest trebuie să țină cont de direcția și intensitatea vântului, dar realizez că lucrurile au diferite grade de subtilitate. Mă uit la Constantin prin vălătucii molcomi ce se ridică din vârful țigării și pentru o clipă mi se pare că văd ochii comandorului…

-Cum s-a sfâșiat vela?

-Pur și simplu. Nici n-am apucat să o derulăm pe toată…

– Probabil că a plesnit ieri și azi s-a sfâșiat. Dacă-mi spui că n-ai nicio vină, o plătesc eu… altfel facem jumi-juma.

Continui să-i caut privirea, dar nu, nu e comandorul ci Constantin cel de toate zilele. Apreciez tactul cu care a lăsat ieșirea întredeschisă, dar sunt skipperul Terangăi așa că port răspunderea pentru tot ce se întâmplă la bord:

-Categoric, o facem pe din două!

-Când ajungem la Salonic chem velarul și ne va spune cât costă.

Constantin fumează țigări scurte. Chestiunea e tranșată și cina decurge mai departe în cele mai bune condiții.

Întunericul s-a lăsat peste Porto Koufos, dar cheul e luminat a giorno de reflectoarele unui pescador ce a tras chiar în pupa Terangăi. Rapizi și eficienți pescarii descarcă lădițe din polistiren cu pești și fructe de mare puse la gheață. O vreme urmărim spectacolul gratuit ce face abstracție de noi, apoi coborâm în cabină pentru somn. Înainte să adorm, aud glasul Cosminei amestecat cu zgomotul motoarelor de pe pescador:

-La masă Constantin i-a spus Margaritei că, de departe, ești unul dintre cei mai buni prieteni ai lui…

Dimineața în Porto Koufo e specială. Suprafața lacului interior e oglindă și primele raze de soare o fac să fumege. Ruta de azi e un pic mai scurtă și calculez că e suficient dacă vom pleca pe la zece.
Echipajul Julianei apare în cockpit, încălzește motorul și din două mișcări molează parâmele. Ne vom întâlni deseară în Nea Moudania, dar ei trebuie să plece deja căci ruta lor e mai lungă.
-Cine are catargul mai mare… le strig, apoi îmi deschid brațele în lateral cu palmele orientate în sus în timp ce Armand ridică inelarul pe post de răspuns, subliniind importanța catargului.
Exprimarea ușor încifrată se cere a fi explicată. Aseară echipajul Julianei ne-a întrebat de ce am întârziat atât de mult pe drum, când ei au plecat în spatele nostru și au ajuns cu câteva ore înaintea noastră, sugerând și răspunsul prin faptul că ne-au văzut lăsând drumul cel mai scurt în tribord.
-N`aveaí ce căuta acolo…
Corect, n`aveam ce căuta sub vântul drumului drept, Constantin a explicat de ce, dar mi se pare ipocrit ca de la timona unui 42 să te miri că un 36 nu te lasă în siaj și mai ales să sugerezi că asta s-a întâmplat deoarece n-ai mers pe ortodromă ci te-ai abătut o milă la săgeata maximă a unei deschideri de 50 de mile. Orgoliu? Suficiență? Sau poate doar plăcerea de a privi pe deasupra capetelor celorlalți de pe un piedestal imaginar… I-am pus în vedere diferența de clasă și răspunsul a venit filosofic, cu puncte-punctele de rigoare:
-Eeee, cine are catargul mai mare…
Ironia sorții sau poate justiția Divină face ca azi catargul mare să fie repudiat fără drept de apel de la drumul scurt și să fie trimis să ocolească prin babord, de podul din Potidea pe sub care nu încap decât catargele mici. De unde schimbul de mesaje de pe cele două punți…
Revenire planată la realitatea din Porto Koufo. Abia s-a mistuit Juliana în aburii depărtării când Constantin iese pe punte salutând somnoros, încălzește motorul și molează parâmele.
-Unde plecați? apuc să-l întreb.
-Am spus ieri, la Platamonas. Vezi că sub cușeta din prova aveți un foc de rezervă. Știți să-l montați?
-Ne-om descurca…
Nefeli se desprinde de cheu și se depărtează atât de repede încât abia am timp să fac două fotografii.


Rămânem singuri cu senzația plecării intempestive a celor două yachturi. Traseul de azi e de șapte ore, ceea ce ne permite să lenevim cu câte o cafea în podul palmei. Anul trecut am urcat prin nesfârșite livezi de măslini pe una din culmile înconjurătoare de la înălțimea căreia orizontul s-a deschis spre marea largă, dar azi mă las furat de senzația tactilă cu care soarele mă dezmiardă pe obraz și trăiesc plăcuta senzație de ieșire din cotidian a celui care aflat în concediu își vede semenii grăbindu-se la serviciu.


Micul dejun e servit în cockpit. Grasu ne răsfață din nou, de astă dată cu omletă și murături. Chiar dacă n-avem cel mai mare catarg, avem cu siguranță cel mai bun echipaj!

La ora nouă e cazul să ne apucăm de treabă. Aduc pe punte focul și ajutat de Marco și Mike îl învergăm sub privirile unui grec pripășit pe cheu. În orice port se manifestă o anumită solidaritate de breaslă între cei ce înfruntă marea, solidaritate ce face ca nicio mișcare să nu treacă neobservată, nu atât din curiozitate cât din dorința de a ajuta. Focul e un pic îndărătnic și grecul de pe cheu ne arată prin gesturi ce nu e în regulă, apoi astrele se aliniază și operațiunea e dusă la bun sfârșit. Rulăm și derulăm vela de câteva ori pentru a ne convinge că totul e în regulă, apoi suntem gata să luăm largul.

-Ieși tu? mă întreabă Mike.

-Da.

Azi e rândul meu la manevră. În timp ce motorul se încălzește, echipajul închide hublourile, pornesc stația radio, chartplotterul și instrumentele.

-Mola!


Echipajul sare la parâme și îndepărtează yachtul cu cangea. Pavilioanele atârnă inerte. N-am nimic în pupa așa că pun mașina pe înapoi. Tai lacul interior la relanti, mușii ridică baloanele de acostare și le redistribuie în borduri, Mike face ordine în parâme și odată ajunși în mare largă îi predau timona lui Grasu:

-Nava plutește!


Soare orbitor de august și-o mare de un albastru profund. E o zi ideală pentru trândăvie și dinghyul sau balconul prova sunt cele mai bune locuri. Echipajul lasă garda jos: nu e nimeni, de jur împrejur, cât vezi cu ochii. Câteva beri ne mai țin ocupați o vreme, apoi chiar nu mai e nimic de făcut. Un pescador ne taie calea obligându-ne să schimbăm temporar cursul, apoi în față ne apare Kefalos, insula din dreptul Neos Marmarisului semănând izbitor cu o broască țestoasă dormitând între ape…


-Marco, n-ar ieși o filmare cu drona?

Marco se trezește la acțiune, coboară în cabină și revine cu jucăria favorită. Îl ajut să o laseze scoțând-o înafara bordului, apoi o urmărim pierzându-se în văzduh.



Dronele sunt o găselniță minunată pentru foto/video. Chiar dacă aparatul minuscul nu face față la vânt și implicit nu poate filma decât marșul cu motor, au marele avantaj de a oferi imagini din afara bordului. Pe vremuri pentru așa ceva operatorul camerei trebuia remorcat în siaj la bordul dinghyului, manevră greoaie, necesitând mult mai multă logistică și efort.

-Pentru aterizare va trebui să oprim yachtul…

-Nicio problemă!

Lumina intensă îi pune probleme pilotului căci strălucirea ecranului telecomenzii nu poate rivaliza cu cea a soarelui. Grasu aduce maneta motorului în punctul mort, Marco își cheamă bondarul și când e deasupra lui îl prinde dedesubtul elicelor cu o mișcare hotărâtă.

-Nu e periculos? îl întreb.

-Am pierdut o unghie la prima încercare…

Prânzim din resursele bordului și ne rotim la timonă până ce în orizont ne apare podul din Potidea, justițiarul catargelor. Ancorați oicumenei, vorba poetului, „ne succedem generații și ne credem minunați”, fără a realiza în genere că nu noi, ci oamenii mărilor mișcă economiile și planeta. Căci cel mai lung tren de marfă și cel mai mare camion pălesc în comparație cu un simplu vapor, de unde și prioritatea transportului pe apă și implicit importanța canalelor ce scurtcircuitează distanțele. Canalul Potidea menționat pentru prima dată în „Geografia” lui Strabon, e antic. Strămoșii au dat întâietate apei, întrerupând continuitatea peninsulei Kasandra în favoarea mării și lucrurile au rămas așa până în 1970 când s-a construit actualul pod cu înălțimea tablierului de 18 metri, de unde și restricția pentru catarge.

-Să fii atent, îmi șoptește Cosmina.

Ah, musul! Mereu implicat...


Pasajul nu e dificil, dar reclamă precauție. Verific cu minuțiozitate trackul ce urmează curba batimetrică de cea mai mare adâncime și-i dau timonierului indicația de a supraveghea, pentru orice eventualitate, indicațiile sonarului. Cu viteză de siguranță Teranga intră în canal, în timp ce Marco își înalță din nou drona pentru a documenta vizual trecerea.


Canalul are 1250 de metri lungime, 40 lățime și cam 8 adâncime. Malurile joase din pământ sunt împădurite cu pini ce camuflează localitatea Nea Potidea, trădată doar la capăt de un mic port pescăresc. Ieșim. Dincolo de protecția uscatului suntem luați în primire de valuri și vânt așa că drona e readusă de urgență la bord.


Demonul sailingului nu ne dă pace:

-Ridicați randa!

Manevra se execută și toate privirile caută viteza ce oscilează în partea superioară a ecranului Navionicsului. O vreme înregistrăm un anume spor, dar vântul se dovedește capricios și în cele din urmă renunțăm în favoare spinacherului de fier.

Localitatea Nea Moudania e la vedere, fiind primul port din jurul canalului. Deoarece am acostat aici în voiajul de anul trecut îmi e ușor să-i disting intrarea din noianul de diguri ce se suprapun unul peste altul din perspectiva largului. E rândul meu la acostare, așa că preiau timona. Juliana a ajuns înaintea noastră și Cipri ne indică telefonic locul de acostare la digul de larg, în preajma intrării.

Intru la relanti și virez la tribord, obligând câțiva pescari să-și ridice undițele. O văd pe Juliana și manevrez pentru a acosta în pupa ei. Vântul bate dinspre larg, îndepărtându-mă de cheu. Dacă la Porto Koufo existau protecții din cauciuc, aici betonul e nud așa că stopez preventiv înainte de a lipi bordul de uscat. Nu e nimeni care să ne preia parâma, dar văd un om ghemuit lângă Juliana și fluier ambiguu, pentru orice eventualitate. Omul sesizează momentul și vine către noi. E un pescar și-i aruncăm parâma din prova pe care ne-o înapoiază după ce face volta la baba. Echipajul sare pe uscat, leagă pupa și mai pune un spring în prova. Opresc motorul: am ajuns!


Echipajul Julianei apare cu câteva plase de cumpărături. Armand știe o tavernă unde cu altă ocazie mâncarea s-a dovedit bună și comandăm pești, zuchini, salate și cartofi prăjiți, totul udat cu bere și vin: e grea viața pe pământ! Cu burta pusă la cale luăm localitatea la pas pentru cumpărături, apoi revenim la bord odată cu înserarea.

Cele două echipaje se reunesc în cockpitul Terangăi. Armand a adus o sticlă de Bacardi cu care ne mai spălăm greața, apoi apar pescadoarele trădate de la distanță de stoluri de pescăruși ce se învârt deasupra lor și începe din nou spectacolul ihtiofaunei puse la gheață.

O nouă dimineață, ultima a acestui voiaj. La ora opt echipajul e cu cafeaua băută. Azi nu mai avem de trecut pe sub niciun pod drept pentru care catargul mic trebuie să plece primul.
E rândul lui Mike la manevră. Calculăm desprinderea de cheu punând în balanță acțiunea vântului conjugată cu cea a pasului elicei.
-Mola prova!
Mașina pe înapoi apropie pupa de cheu și scoate prova spre larg…
-Mola pupa!


Mike pune mașina pe înainte și iese. Rondou în acvatoriu, un salut cu mâna spre echipajul Julianei și ieșim la mare largă de unde vom urma o rută paralelă cu coasta.


Prognoza arată că azi nu vom avea parte de vânt. Păcat. Mersul la motor e păgubos atât ca senzație, cât și pentru buzunar, dar asta nu ne împiedică să ne bucurăm de peisaj. În lipsa vântului, marea e de gradul zero. O ușoară pâclă dematerializează orizontul contopind în depărtări marea și cerul. Câțiva pescari stau la undiță în copăile lor…
-Delfini în babord!


Privirile palpează suprafața mării descoperind la intervale regulate oțeliul arcelor de cerc ce ies vremelnic la vedere. Fugim în prova, unde le place să se joace și-i descoperim evoluând între ape cu o siguranță și grație încântătoare. Întâlnirea cu delfinii e întotdeauna reconfortantă datorită ghidușiilor și acrobațiilor pe care le fac cu naturalețe, însă azi nu ne însoțesc prea mult ci iau calea largului din rațiuni numai de ei știute. Baleiez orizontul, dar nu-I mai văd, în schimb descopăr în pupa un velier. Deși nava e doar un punct la orizont, se ghicește că are catarg mare!
Pe marea ca un lac Teranga nu pune probleme timonierului, dar totuși cineva trebuie să conducă.
-Să încercăm pilotul automat!
Setez direcția și cuplez pilotul automat, dar cum se vede șef pe timonă Georgică virează brutal către mal. Trec pilotul în stand by și revin manual la curs, apoi mai încerc o dată cu același rezultat: Georgică e dus cu capul! Ar fi fost bun ca să ne înlocuiască măcar cât mâncăm, dar timona nu e pentru cineva cu atâta personalitate.


Luăm fără grabă micul dejun în cockpit. În travers babord ar trebui să avem Olimpul, dar pâcla îl camuflează total, singura coastă la vedere fiind în tribord.


Velierul din pupa crește într-o oră ca Teranga în 24. Îmi aduc aminte de filmele cu pirați în care urmăriții recurgeau la diverse stratageme pentru a câștiga timp pentru a se face nevăzuți la adăpostul întunericului.
-Mă ajuți să ridic drona? mă întreabă Marco. Vreau să filmez când navele merg în paralel…
Musul își pilotează jucăria în timp ce țin sub observație velierul ce se apropie vizibil. Chiar și cu arborada dezbrăcată, Juliana alunecă pe apă cu distincție. Proiectate pentru viteză, motoryacturile au linii mai agresive, câteodată chiar abrupte, în timp ce la veliere acestea se topesc în curbe elegante. Distanța dintre cele două yachturi se comprimă între etrava Julianei și oglinda Terangăi, apoi urmăritorul abate din drum și ne oferă în tribord spectacolul valului de etravă scurgându-se pe cocă. La mărimea lui, yachtul are două timone, dar mi se pare că Armand conduce și poate e doar o părere, deși nu cred, că ajungând cu traversul în dreptul nostru virează ușor în babord scoțându-ne de pe curs. Ce naiba??? Măcar de-ar arbora steagul negru, s-o știm și noi… Nu-mi place să mi se dicteze de la înălțimea catargului, dar nici nu vreau să mă las întors din drum:
-Grasu! Rondou în babord și revin-o la curs.
Musul a prins ideea și jubilând prin toți porii întoarce nava lăsând-o pe Juliana să se ducă spre larg. La început pirații, căci de acum pot să le zic așa, n-au înțeles mișcarea, apoi întorc la rândul lor venindu-ne din nou din pupa. Nu-ncape îndoială că avansul nostru e de scurtă durată, dar intenționez să le mai joc o festă și după ce-I las să ajungă cu etrava la înălțimea pupei noastre împing maneta de gaz până la 2600 de rotații. În noile condiții Teranga ține pasul cu urmăritorii și navigăm o vreme în paralel, aruncându-ne priviri din bord în bord.
-Destul!
Revenim la 2000 de rotații și-i lăsăm să ne-o ia înainte: ducă-se! Cobor în cabină, comut pe canalul 50 ca să mă asigur că e liber, apoi revin la 16 și apuc receptorul stației:
-Sailing yacht Juliana, Juliana, Juliana, this is sailing yacht Teranga, Teranga, Teranga, do you read me?
O vreme nu recepționez nimic, apoi aud o voce slabă, ca din fundul pământului:
-Teranga, Teranga, this is Nefeli…
E vocea lui Constantin care ne cere să continuăm pe canalul 10. Schimb canalul:
-Sailing yacht Nefeli, Nefeli, Nefeli…
-Destul Dorin, odată ce am ieșit de pe canalul 16 nu mai e nevoie să ne identificăm căci ne cunoaștem după voce. Și apropo, doar în cazul apelurilor de urgență trebuie spus numele de trei ori. La ce oră ajungeți în Salonic?
Mă uit rapid pe Navionics:
-Pe la 15:30.
-Să mă sunați cu o jumătate de oră înainte de a intra în marină ca să vă indic debarcaderul. Over and out!
-Teranga, sunteți în regulă?
De data asta e vocea lui Armand.
-Da, suntem ok. Over and out.
Comut stația din nou pe canalul 16 și ies pe punte unde echipajul urmărește pe smartphone filmarea din dronă.
-E clar, am câștigat fiindcă am avut suport aerian, conchide Mike.
-I-am pus pe fugă de nu s-au oprit până la Salonic, plusează Cosmina.

Întâmplarea ne-a mai pus sângele în mișcare. Avem în prova o întinsură ce ne obligă să ținem mult în larg. Ca regula generală, coasta continuă sub apă sub același unghi sub care cade în mare, iar aici avem o plajă nisipoasă ca un istm cu înălțimea zero. În ziua de azi Navionicsul rezolvă și această problemă fiindcă știe adâncimile și pericolele izolate, dar a naviga implică integrarea în universul ambarcației și în sens mai larg al mării, de unde și această percepție din domeniul extrasenzorialului.




Înainte de a preda yachtul trebuie să-i spălăm rooful maculat de urmele tălpilor. Pe o mare ca oglinda oprim mașina în larg, scoatem găleata și periile, închidem hublourile și procedăm la ritualul de purificare. În Skopelos Constantin m-a beștelit pentru că făcusem un nod ce se folosește doar la uscat și ca să-mi spăl rușinea leg parâma de toartă cu omniprezentul nod de gașă, lansez găleata și când să o ridic plină constat cu uluire că nodul s-a desfăcut… Din fericire nu am chiulit de la lecția „man over board” și reușesc să recuperez obiectul plutitor, dar rămâne întrebarea privind utilitatea nodului de gașă și explicația mi-o dă coskipperul:
-Nodul e bun în situațiile în care parâma pe care o leagă rămâne tensionată, altfel riscă să se desfacă singur.
Umbrele minuscule indică miezul zilei. Profitând de ultima ocazie Grasu lichidează stocul de alimente de prin chesoane. Prânzim detașați în cockpit în dreptul capului Anghelochori marcat pe mare de o baliză verde, avampost al pescărușilor, și la uscat de un far ce veghează depărtările de pe înălțimea unei faleze de pământ ce se surpă abrupt în mare.
Odată dublată baliza, intrăm în ultimul buzunar al golfului Thermaic, în linie dreaptă spre Salonic. Cu circa 800 de mii de locuitori, Salonicul este al doilea oraș ca mărime al Greciei, lucru trădat de pe mare de întinderea lui dealungul coastei. Suntem prea departe pentru a distinge marina, dar Navionicsul mă ghidează spre o clădire cu multe etaje cu aspect de hotel.
-Ai în tribord o navă militară și în prova niște caiace.
Le văd. Sunt încă departe, dar e bine să fim vigilenți. Marina are două intrări și Constantin ne indică telefonic intrarea din stânga. E rândul meu la manevră așa că rămân la timonă. Dublez digul de larg apoi cu viteza de siguranță virez în babord către primul debarcader unde Constantin ne indicâ un locul liber. Vin cu spatele, mașina înainte la un metru jumate de cheu și iată-ne ajunși. Ca să complice situația, parâma de mooring e prea scurtă și provizoriu ne legăm bord în bord cu Nefeli.
Gata. Coborâm la uscat și facem zid în jurul lui Constantin pentru fotografia de final.


-Vă aștept la terasa lui Dimitri!
Nu-mi plac debarcările, nu atât pentru ritualul curățeniei și al strângerii lucrurilor, cât pentru timpul suspendat în care nu mai aparții nici mării, dar încă nici uscatului. Revăd pe repede înainte tot ce a însemnat această călătorie și îmi spun că a fost prea scurtă, că suntem nevoiți să redevenim tereștri când abia ne-am amarinizat și părăsesc bordul împovărat de un ușor regret.
La terasa lui Dimitri Constantin ne așteaptă acompaniat stereo de două sticluțe de ouzo. Avem un drum lung în față așa că nu o lungim prea mult. E pentru prima dată când beau berea debarcării fără să fi făcut echipaj cu Constantin și probabil de aceea nu reușim să comunicăm. Păcat. El va pleca peste o lună spre vechea lume nouă, peste Atlantic, iar eu îmi voi continua călătoria anuală în jurul Soarelui dând foc frunzelor uscate și săpându-mi grădina. Ne îmbrățișăm pentru a face față despărțirii, apoi ne urcăm în mașini. Arborii plantați dealungul bulevardului ne refuză orizontul marin și odată cu lipsa reperului vizual ne simțim definitiv ai uscatului…