• Ucrainienii. Noi și ei.

    Īn contextul războiului din aceste zile īn care ucrainienii demonstrează cu fapte că sunt deciși să-și apere țara, noi romānii, ca „next target” ne īntrebăm dacă am fi īn stare să fim la fel de dārji. Fără să polemizez, voi descrie experiența mea vis-a-vis de o mānă de ucrainieni cu care am īmpărțit trei săptămāni de viață...

    Īn 1997 am participat la Expediția Speologică Romāno-Ucrainian㠄Babugan`97” īn zona platoului Chatīrdag din peninsula Crimeea. Īn acest context am cunoscut circa douăzeci de ucrainieni din Odesa și Kiev și am vizitat Kievul și Harkivul. Īncă din primele zile a fost evident că ucrainienii erau alt fel de oameni ca disciplină, temperament, cultură, etc. și pentru a ilustra aceasta afirmație redau cāteva pasaje din volumul „Dincolo” (autor Dorin Chiș, editura Arhip Art 2013).

    „Cu această ultimă peşteră, ucrainienii şi-au mai spălat păcatele şi Buşu vine cu ideea de a-i invita la un băruleţ pe care-l ochise īncă de la debarcarea din camion, la o petrecere de fuziune culturală şi īnfrăţire īntre popoare. Ucrainenii acceptă invitaţia şi seara ne găseşte īn barul afumat şi zgomotos, cu două sticle de votcă īn faţă. Credeam că va fi loc să ne producem, dar gălăgia din local nu ne lasă nici măcar să conversăm. N-am venit să ne matolim şi, după ce ne īncălzim cu un păhărel, nu mai mult, schimbăm planul şi ne īntoarcem la vagonul nostru muncitoresc.

    La lumina lămpilor cu carbid, locuinţa mizerabilă īncepe să semene a palat. Ocupăm gălăgioşi cele două bănci ce flanchează masa, romāni şi ucraineni, faţă īn faţă. De o parte Ramaşa, Jenea, Serghei, Hasan şi alţii pe care nu-i cunoaştem īncă, de cealaltă parte noi, bucureşteni şi orădeni, iar īn mijloc, īn no man’s land, cāteva sticle de votcă. Ucrainienii aduc o chitară, īn timp ce īn tabăra noastră Buşu īncalecă godinul, īn tablele căruia bate două-trei ritmuri de probă. Regula e simplă: o melodie noi, una ei. Acum ori niciodată! Politicoşi, dăm microfonul gazdelor. Serghei apucă chitara, se consultă cu ceilalţi, apoi dau drumul unui cāntec de vitejie. Ne holbăm la ei uluiţi: ce naiba mai e şi asta? Habar n-avem ce cāntă īn limba lor, dar aş jura că e ceva despre frontul din Stalingrad. Băieţii pun atāta patos īn interpretare, că mi-e frică să nu se rupă ceva īn ei şi, după cum merg lucrurile, nici chitara nu prea are viitor. Cānd melodia se stinge şi ucrainienii īşi recapătă suflul, ciocnim votcile. E rāndul nostru.

    – Ce le băgăm? ne īntreabă Buşu. Merge Baiazid Efendi Bei?

    Toată lumea e de acord.

    – Hai Baiazid!

    Buşu ia poziţie la godin, bate uşor cu degetele ca pentru a-l acorda şi cu vocea lui puternică īncepe:

    „Baiazid Efendi Bei

    Avea optzeci de femei…”

    Iar noi după el, acoperindu-l doar la refren:

    „Fugeau otomanii,

    Ca şi şobolanii,

    Cānd efendi Bei

    Se răstea la ei.

    Hei!”

    Buşu bate de mama focului iar noi cāntăm veseli cu gura pānă la urechi. Cānd terminăm, ucrainienii sunt perplecşi, neīndrăznind să zică nici pās. Desigur, n-au īnţeles o boabă din cāntecul nostru, poate doar de Baiazid să fi auzit. Executăm ritualul votcii, apoi le dăm cuvāntul.

    Suntem curioşi ce va urma. Serghei se răzbună pe corzile chitării şi īncepe un nou cāntec de război. Ce-i, măi, cu oamenii ăştia? Nu-i atacă nimeni… Aşteptăm nerăbdători să cāştige războiul şi să le arătăm noi cum se trăieşte.

    – Trage omul ca furnica! dictează Buşu şi, fără să mai aştepte īncuviinţarea, īncepe:

    „Munceşte omul cāt poate,

    Ooaba!
    Să aibă-n casă de toate
    Dar cānd simte că trăieşte
    Īl ia moartea mişeleşte.

    Trage omul ca furnica,

    Ooaba!
    Moare şi nu ia nimica.
    Patru scānduri prinse-n cui,
    Aste e averea lui.”

    Iar noi ne dezlănţuim la refren:

    „De-aia-i bine cāt trăieşti
    Să iubeşti, să nu munceşti,
    Să iubeşti şi să bei bine,
    Că nu iei nimic cu tine.”

    Se pare că n-am nimerit-o nici acum. Ucrai-nienii īi dau mai departe cu cāntecele lor de luptă, noi cu „şalamazdrāngile” noastre săltăreţe. Cānd cāntă ei, noi abia aşteptăm să termine, căci nu īnţelegeam nimic iar cānd īi zicem noi, observăm pe feţele lor aceeaşi indiferenţă.

    – Auzi, măi Buşule! Hai să facem o scurtă prezentare īnaintea fiecărui cāntec, că ăştia pur şi simplu nu ne īnţeleg!

    Propunerea prinde şi Vadim, care e bun la engleză, se ridică īn picioare cerānd atenţie:

    – Acum, o să vă cāntăm din folclor, despre nişte fete frumoase cu fuste scurte, ca alea din Kiev!

    Ucrainienii sunt pe spate. Chiuituri şi aplauze explodează īn vagonul promiscuu. De astă dată i-am lovit. Buşu pune īn mişcare darbuka şi īncepem «Bate-o doamne pe nana!»

    „Bate-o, doamne, pe nana,

    Scurt īşi poartă rochia,

    Sāmbăta, dumineca,

    Şi toată săptămāna.”


    Ei (ucrainienii)


    Noi (romānii)

    Ideea cu prezentarea cāntecelor prinde şi la ei, şi Jenea ne face o scurtă introducere īnaintea fiecărei melodii.

    Īncet, īncet, timpul trece şi sticlele se uşu-rează. Māine va trebui să ne trezim dis-de-dimineaţă şi seara culturală tinde să compromită programul speologic. Ramaşa, şeful, le-a arătat o singură dată ucrainienilor ceasul īn chip de „ca să nu existe vorbe”, după care programul artistic a continuat nestingherit.

    Power play-ul serii a fost un cāntec de-al nostru, „Piroboridava”, pe care l-au cāntat şi ei, fiindcă era pe muzica de la Queen (ei, bineīnţeles, cāntānd versurile originale şi uitāndu-se dezaprobator la Piroboridava-ul nostru ca la o mare greşeală de pronunţie). Tārziu īn noapte votca s-a terminat şi, lăsānd la o parte naţionalismul, ne-am făcut fraţi cu ucrainienii cāntānd īmpreună, cu tot cu chitară şi godin, hitul internaţional Katyusha. „Operaţiunea Īnfrăţirea” debutase promiţător, fiind un bun prilej de consolare pentru Buşu care abia cānd s-a ridicat să meargă la culcare a constatat că era negru de funingine, din cerul gurii pānă īn vārful unghiilor…”

    ……………………………………

    „Cānd ajungem la tabără, lumea de la corturi e adunată īn jurul unei lămpi şi cāntă cu īnverşunare, acompaniată de o chitară maltratată cu măiestrie. Din īntunericul crāngului apare cu mişcări de ninja prietenul Olei, pe care-l ştim vag de azi dimineaţă din gară, un tip cam enervant, cu trăsături de chinez, pe care Robo īl porecleşte imediat Moskvich. Olea se prezintă cu o sticlă de vodcă şi una de vin, iar noi īi servim cu pāine unsă cu untură şi ceapă verde. Cāntările īncep, bineīnţeles, cu „Cielito lindo”,apoi cu cele ţigăneşti. Oaspeţii noştri par să ne asculte cu interes, apoi se scuză: e trecut de ora 23 şi īn curānd nu vor mai avea mijloace de transport īn comun cu care să se īntoarcă īn oraş. Le oferim loc īn corturi, dar se scuză din nou: vor acasă.

    Deja īncălziţi, mergem să cāntăm cu alți ucrainieni cărora le cam spargem tot cheful cu cāntecele noastre săltăreţe pe care nu le īnţeleg. Ei cāntă dārz ca cei din Kiev şi e greu, e foarte greu să ne īnţelegem. Să fuzionăm e imposibil. Ei au lumea lor, au alt ritm şi īnţeleg altfel viaţa. Īntre noi toţi există (adevărul lui Buşu) o singură punte īngustă: muzica pop.”

    …………………………………

    ”Schimbăm trenurile. Plecarea din Kiev e ultimul act al expediţiei. Īn ciuda orei matinale, pe lāngă Cristina apar la gară Hasan, Ramaşa şi Svetlana. Īn faţa vagonului se fac fotografii, apoi Ramaşa scoate o sticlă de vin pe care o recunoaştem: e la fel cu cea care ne-a furat minţile īn troleu. Sorbim pe rānd, ne īmbrăţişăm şi ne pupăm. Lui Hasan īi dau lacrimile. Dani sacrifică o sticlă de votcă din banana cu cadouri.

    „Şmecherul de vagon” ne invită sus şi ne arată ceasul: mai sunt 3 minute. Ne e greu să ne despărţim. Din uşa vagonului le cāntăm un ultim „Cielito lindo”,apoi năvălim la ferestrele ce nu se pot deschide şi īn care batem cu palmele. Īn urmă rămān cei cu care am īmpărţit trei săptămāni din viaţㅔ

    …………………………………..

    Concluzia? Suntem croiți din alt aluat. Ei sunt mai dārji și mai paroliști, noi suntem mai „flexibili” și mai „balcanici”. Īn zilele īn care am citit cu sufletul la gură rapoartele de război din Ucraina, m-am īntrebat de sute de ori ce fac oare Ramașa, Jenea, Serghei, Hasan și toți ceilalți, dar n-am putut să mi-i īnchipui decāt cu arma īn mānă, apărānd Kievul.
    Acest articol a fost publicat iniţial īn topicul: Marinari pe submarin iniţiat de CrocodiluDiluDilu Vezi postul original