• Grecia 3.0


    După cei doi ani de ucenicie în Egeea aveam brevetul de skipper și aveam încredere că pot să manevrez un yacht. Cu aceste condiții îndeplinite eram liber să mă manifest în măsura cutezanței mele. Odată cu venirea primăverii yachturile trebuiau duse din nou în Skiathos și la cererea mea, Constantin mi-a încredințat din nou Teranga.
    Am solicitat yachtul fără să mă-ndoiesc că voi putea închega un echipaj. Imediat ce am încheiat convorbirea cu Constantin l-am sunat pe Mike care a confirmat pe loc ocuparea rolului de secund asigurând echipajul minim. Cosmina cocheta cu gândul de a se îmbarca însă nu dispunea de suficiente zile de concediu, și înainte de a invita alți prieteni pe locurile vacante mi-am luat răgazul de a-mi lămuri mie însumi ce așteptări aveam de la acest voiaj pentru a-i putea defini caracterul.
    Călătoria din toamna trecută durase cinci zile și ni s-a părut dezamăgitor de scurtă, în plus ruta se suprapusese cu cea din 2020, neavând niciun pasaj nou, dar a corespuns cerințelor de aprofundare a practicilor din școală în condițiile unui concediu relaxat. De data asta însă voiam să navigăm cel puțin șapte zile și mai mult, voiam să fim mai mult pe apă decât pe uscat, ceea ce presupune să navigăm și noaptea, să fim practic într-o navigație continuă cu intrare în porturi doar pentru aprovizionare și pentru câte o masă caldă.
    -Și pentru vizitarea insulelor… a adăugat Mike
    -OK, am fost eu de acord, cu subordonarea acestui scop navigației, adică în măsura în care nu prejudiciază culoarele meteo favorabile sau nu aduce impedimente ce ar obstrucționa respectarea rutei.
    Am deschis Navionicsul și am făcut câteva simulări pentru a verifica încadrarea în timp. Între Salonic și destinația noastră finală, Sporadele de Nord, singura digresiune posibilă e prin Sporadele de Est, înșirate pe lângă coasta Turciei. Situate la 50-70 de mile una față de alta ar fi accesibile pentru rute de o zi, deci fezabil. Lăsând câte o zi pentru fiecare insulă, pentru vizite sau stat la adăpost în caz de vreme nefavorabilă, planul de acasă prevedea un salt din Salonic până în Porto Koufo, apoi pe rând prin insulele Limnos, Lesvos, Skyros, Kyra Panagia, Skopelos și în final Skiathos.

    Mai sunt zece zile până la plecarea în Grecia. În încercarea de a anticipa cursul călătoriei, ori de câte ori ajung în fața computerului arunc un ochi asupra previziunilor meteo din Egeea de nord. Chiar dacă prognoza pe termen mediu nu e exactă, pentru perioada voiajului se conturează circulația maselor de aer pe direcția nord-sud, apoi invers, dinspre sud către nord, cu o zi de acalmie la schimbarea direcției. Îmi convine. În marea majoritate rutele pe care urmează să le parcurgem sunt orientate est-vest sau invers, așa că e posibil să avem parte de sailing.

    *

    9 mai 2022. Sunt împreună cu Dorin într-un microbuz de noapte spre aeroportul din Budapesta. Având experiența celor două drumuri auto anterioare am decis că e mult mai rapid și mai comod să luăm avionul spre Salonic, cu atât mai mult cu cât, în lipsa bagajului de cală, prețul zborului dus întors e simbolic.

    Cu Dorin mă știu de 30 de ani. Am fost împreună pe crestele munților ori în măruntaiele pământului și mai recent, ajunși la casele noastre, ne-am ajutat reciproc ca să le construim, el fiind instalator iar eu electrician. Am apreciat întotdeauna la Dorin camaraderia fără cusur, umorul pe gustul meu, îndemânarea și viziunea tehnică, abilitatea de a se descurca în cele mai diverse împrejurări și felul lui de-a fi „dintr-o bucată”, gata oricând de acțiune. Când i-am propus tura la telefon, căci prietenii se cheamă și la distracție nu numai la lucru, mi-a dat răspunsul pe loc, fără inerții, făr㠄dac㔠și „să vedem”, aidoma unui skipper ce ține singur timona navei sale. Din lungul șir de prieteni cărora le-am oferit șansa de a urca la bord a fost singurul ce a onorat invitația, prezența lui în echipaj fiind cu atât mai prețioasă.


    Zorii zilei ne găsesc în aerul rarefiat al altitudinii. În timp ce aeronava coboară spre Salonic zăresc pe hublou coasta pe care o cunosc atât de bine din cursele anterioare la bordul Terangăi. Perspectiva aeriană aduce un plus de inedit, dar viteza avionului nu-mi îngăduie să aprofundez senzațiile și în scurt timp suntem pe pământ ferm, în terminalul aeroportului Makedonia.

    Imediat ce-mi scot mobilul din „mod avion” îmi intră mesajul lui Constantin ce ne așteaptă cu mașina în fața aeroportului. Reîntâlnirea e caldă. Anii l-au albit, dar în timp ce-l îmbrățișez îi simt trupul încă oțelit. Constantin e în mare formă și în drum spre marină comentează cu umor peripețiile domestice prin care a trecut de când ne-am despărțit astă toamnă. Față de anul trecut, îl simt din nou aproape, putem comunica.


    Teranga

    Teranga e la același mooring la care am lăsat-o anul trecut. Mike a sosit încă de ieri și-l găsim asistând un tehnician chemat să repare pilotul automat. Ne strângem mâinile pe cheu, apoi urcăm în cockpitul plin cu scule. Pilotul automat a cedat și pe celălalt yacht, Amorgos, și din două defecte se încearcă combinarea pieselor în speranța obținerii unuia funcțional. În scurt timp montajul reușește și se face proba la rece: pare să funcționeze.


    Echipajul: skipperul, musul si secundul

    Coborâm în cabină și preluăm cușetele. Mike e instalat în cușeta pupa babord, eu preiau cușeta din prova și Dorin cea care a mai rămas, adică pupa tribord. Constantin a pregătit deja contractul de charter și lista de echipaj în cinci exemplare ce trebuiesc „sfințite” doar, cu semnătura skipperului.


    Toți


    Constantin va pleca cu mașina, urmând să treacă cu feribotul în Skiathos, iar noi vom ieși în larg vizând Porto Koufo, nu înainte de a face o minimă aprovizionare cu alimente pentru care descindem la un magazin cu de toate.

    La ora 14 încălzim motorul. Cureaua alternatorului e un pic cam largă, dar nu avem ce-I face fiindcă reglajul e la maxim. Pare să meargă încă, dar avem și rezervă în caz că va trebui să o înlocuim.

    Vântul adie din babord. Mike trece în prova pentru dezlegarea mooringului, eu preiau timona, iar Dorin dezleagă și recuperează legăturile pupa. Pun mașina încet înainte, apoi, la trecerea peste mooring o trec în punctul mort. Vântul ne împinge peste yachtul din tribord și mai rău, aud motorul poticnindu-se. Ce naiba? Se pare că nu eram în punctul mort și am prins la elice parâma mooringului. Acționez maneta până ce motorul își revine și fug în prova unde Mike trage de mooringul ce dispare sub corpul navei:

    -L-am prins!

    Trec în marșarier în speranța unei deblocări facile, dar nu ne iese și nu are rost să insist. La naiba! Suntem „ancorați” în mijlocul portului, fără putința de a face ceva.

    -Mă scufund să văd ce pot face, propune Dorin.

    Om de acțiune, matelotul vădește inițiativă, dar apuc să-l liniștesc:

    -Stai calm, putem suna un prieten. Chestii de-astea se mai întâmplă prin porturi și se rezolvă cu… Mastercard.

    Opresc motorul și-l sun pe Constantin:

    -Alo! Constantin? Am prins mooringul la elice, cine ne poate ajuta?

    -Bravo! Chem scafandrul…

    Un minut mai târziu mă sună înapoi:

    -Vine într-o jumătate de oră.

    Neavând nimic de făcut, luăm prânzul în cockpit. Soarele e sus pe cer, un vânt subțirel ne ține în siaj iar în port nu e nici cea mai mică mișcare. Mestecăm brânză cu roșii, apoi se aude zumzetul unui motor și la capătul pontonului apare o bărcuță ce vine drept spre noi: e scafandrul.

    Omul știe ce are de făcut. Oprește în apropiere, își leagă barca la mooringul adiacent apoi se echipează rapid cu un neopren, o centură cu plumb, labe și mască. Plonjează. Din două mișcări dispare sub coca Terangăi de sub care încep să iasă alge și zdrențe de parâmă.

    Într-un minut reapare și scafandrul:

    -It`s clean!

    Ne cere 50 de euro pe care îi bagă în mască, iar noi, bucuroși de libertate pornim motorul și atenți să nu agățăm alte mooringuri ieșim în larg.

    *

    Tăierea legăturii cu uscatul e neplăcută fiindcă comportă formalități, aprovizionări, haosul îmbarcării, nerăbdarea de a pleca și nu în ultimul rând primele manevre ale unui echipaj nerodat și încă neamarinizat. E ora 14:30 și în ciuda rateului, gata: suntem pe mare!


    Musul la timona

    Mare de gradul doi. Un vânt tăricel de 13-15 noduri rotește anemometrul din vârful catargului, dar din păcate ne vine din prova. Dacă ținim cap Megalo Emvolo am putea strânge vântul la limită…

    -Ridicăm focul cu murele-n babord! Pregătiți manevra…

    În timp ce Mike eliberează școta din babord, Dorin ține să precizeze:

    -Mie spuneți-mi ce am de făcut cu stânga-dreapta, nu tribord-babord, că pentru o călătorie de câteva zile n-am de gând să învăț termenii marinărești.

    Recepționez mesajul și nu-mi vine să cred. „Când ești la Roma, fă ca romanii” spun înțelepții, dar Dorin tocmai asta refuză! Evaluez rapid posibilele consecințe ale acestui punct de vedere și mă alarmez, nu pentru yacht sau echipaj, ci pentru răzvrătit, căci respingerea aparent inofensivă a terminologiei trădează refuzul amarinizării, al trecerii de la condiția de om al uscatului la cea de om al mării, cu toate consecințele ce decurg.

    După amiaza ar putea fi frumoasă pentru sailing, dar soarele pare să-și piardă strălucirea și simt refuzul lui Dorin de a se integra yachtului și mării ca o umbră ce planează deasupra noastră. Condiția esențială pentru a fi vrăjit este să te lași vrăjit, dar dacă dimpotrivă ți se pare nonsens, e foarte probabil ca ceea ce urmează să nu „te prindă”. Desigur, nu are rost să ne impunem în fața musului, însă îmi este clar că semințele nemulțumirii au fost deja semănate în sufletul său și mai mult, au toate șansele să încolțească. Discutăm pe această temă:

    -În prima carte pe care am publicat-o am o dedicație de genul „dedic această carte tatălui meu pentru curajul cu care mi-a dezlegat parâma”. Un cititor nedeprins cu terminologia marinărească mi-a reproșat folosirea termenului „parâmă”, sugerând că aș fi putut folosi un sinonim mai digest omului de uscat, însă cu toată bunăvoința „dedic această carte tatălui meu pentru curajul cu care mi-a dezlegat funia” nu numai că sună ca naiba, dar mai înseamnă și complet altceva…

    -De fapt, intervine Mike, totul pornește de la faptul că ordinele trebuie să fie lipsite de ambiguitate. Tribordul sau babordul, școta sau funga sunt termeni exacți, fără echivalent, pe când stânga sau dreapta lasă loc de interpretare: stânga mea sau a ta? Sau poate stânga navei?

    -Bine, bine, se apără Dorin. Spuneți-mi mie cu stânga și dreapta că înțeleg eu ce vreți.

    Clar ca bună ziua! Ridicăm vela fără probleme trăgând de parâma neagră din dreapta și constatăm cîștigarea unei jumătăți de nod în viteză.

    La ora 16:45 navigăm cu vânt strâns și murele-n babord pe 230, având în tribord șirul de balize verzi al culoarului de demarcație al ieșirii din portul Salonic. În babord avem la travers capul Megalo Emvolo marcat cu silueta unui far cocoțat pe o limbă de pământ puternic erodată de mare, iar în prova capătul culoarului de demarcație ce se lărgește în evantai obligându-ne să schimbăm cursul la 180, adică cu vânt de bulină. Vântul s-a întărit la 19 noduri așa că facem volte scurte, atât cât ne permite coridorul îngust dintre uscat și culoarul de demarcație. Navionicsul ne indică o viteză între 5 și 6 noduri, însă progresul pe drum adevărat este cvasinul.


    Câteva vele de windsurfing roiesc ca muștele în jurul nostru. De la timonă, Mike e neliniștit de felul în care ne taie calea, însă viteza lor net superioară le permite joaca fără probleme. După patru volte încă n-am câștigat suficientă înălțime pentru a ieși de sub coastă, dar am scăpat de culoarul de demarcație, lucru ce ne permite să revenim la direcția 230 și să ieșim la mare largă.


    Soarele se lasă spre orizont schimbând cromatica ambientală. Oprim motorul pentru sailing, dar odată cu liniștea viteza scade la trei noduri. Avem departe în prova silueta înzăpezită a muntelui Olimp. Dacă am fi pe drumul nostru ar fi cumva, dar deocamdată navigăm și încet și spre altă direcție. Ieșim în larg 2,5 mile, apoi facem volta în vânt. Teoretic am putea ține 130, ceea ce ne-ar duce paralel cu coasta, practic abia înaintăm pe 90, adică spre țărm.




    OLIMPUL la orizont

    Soarele cade în mare lăsându-ne pradă nuanțelor de albastru. De cum a dispărut portocaliul, s-a făcut frig. Suntem pe mare, așa cum ne-am dorit, și dacă n-aș ști că acest lucru e o plăcere, aș spun că-I un chin. Încercarea de a face sailing ne ține în gura golfului Salonic, ne e frig și suntem obosiți. Gata distracția! Pornim motorul, strângem velele, cuplăm pilotul automat și o luăm paralel cu coasta înfundându-ne în umbrele tot mai negre ale estului.

    *

    Vreau să dorm. Bagajul minuscul cu care am venit pe avion nu ne-a permis prea multe haine și în încercarea de a ne păstra căldura le-am îmbrăcat aproape pe toate. Noaptea petrecută pe drum își spune cuvântul așa că și picotim la adăpostul sprayhoodului. Nu mai vreau noaptea pe mare: vreau în port! Știu că la două ore de mers am putea intra în Nea Kallikrateia și hotărârea e deja luată. În masa de navigație am cartea pilot a Greciei și caut indicații pentru acostarea de noapte. Mi-e teamă de adâncimile mici semnalate de Navionics, dar cartea mă liniștește: „free of danger”. N-am mai acostat niciodată aici, dar știu de la Armand că e o opțiune valabilă pentru yachturi așa că ar trebui să fie OK.

    Nu e nimeni pe mare. Dorin s-a retras în cabină, iar Mike picotește pe cealaltă banchetă din cockpit. Din când în când ies de sub protecția sprayhoodului pentru a panorama orizontul, apoi pornesc Navionicsul și mă uit pe unde suntem. La ora 22:30 reduc viteza și chem echipajul pentru intrarea în port. Întuneric de smoală. Cu toții căutăm din priviri sclipirile balizajului de intrare mascat de luminile localității. Baliza verde se vede, dar cea roșie lipsește la apel. Intrarea e cumva oblică și cu ochii pe Navionics vin pe mijlocul pasei. În scurt timp se disting digurile: baliza roșie nu luminează.

    Am redus motorul la 1500 de rotații și cu viteză redusă intrăm în acvatoriu. Digul de larg este pustiu și comunic echipajului acostarea cu bordul. În timp ce Mike montează o parâmă la tachetul din prova, Dorin mută baloanele de acostare pe tribord. Pun maneta în punctul mort, las nava să se apropie de dig sub un unghi mic și când prova e la un metru de beton trec maneta ușor în marșarier pentru a opri yachtul și pentru ca efectul de roată să-mi tragă pupa către cheu.

    Un pescar nocturn și-a abandonat undița și vine ca să ne ajute, apoi Dorin coboară și amarăm ca la carte cu o parâmă pupa și una prova plus un spring. Mi-a fost silă să intru în port, dar odată ce totul s-a terminat cu bine oboseala aproape că a dispărut și o senzație confortabilă de bine și de siguranță a pus stăpînire pe mine. În port vântul nici măcar nu adie așa că rămânem în cockpit ca să ne bem berea aidoma unor fantome, în miez de noapte…

    Dimineață proaspătă în Nea Kallikrateia! Soarele a răsărit deja când sar pe cheu cu pas elastic fiindcă am dormit neîntors și sunt odihnit.


    La lumina zilei portul arată altfel. O faleză de pământ domină acvatoriul iar orașul se vede în lateral, în dreptul unei plaje cu umbreluțe, pustie la ora asta. Până în Porto Koufos avem 55 de mile și am putea pleca imediat, dacă n-ar trebui să facem aprovizionarea cu pâine.

    La ora opt echipajul bate la pas strada principală. De la o patiserie ne aprovizionăm cu foietaje, apoi găsim cu greu un magazin alimentar, unde nu au pâine, dar de la a cărui vânzătoare înțeleg că ar fi o brutărie la următorul colț de stradă și că pâinea se numește în greac㠄psomi”. Odată rezolvată problema micului dejun revenim la yacht, molăm parâmele și cu Mike la timonă punem prova pe Cap Posidhion, proeminența extremă a peninsulei Kasandra.

    E minunat în concediu. Soare, calm și cât vezi cu ochii doar albastru ultramarin. Egeea e de un albastru specific (nu degeaba Dacia are o culoare care se cheam㠄albastru Egee”). Mike cuplează pilotul automat și se alătură echipajului ce servește în cockpit foietaje cu iaurt.




    La ora 10 se ridică un vânt de 6-7 noduri din spatele traversului. Scoatem velele ocupând spațiu în cea de-a treia dimensiune. Dorin face plajă pe dinghy, iar eu mă instalez comod în locul meu preferat de la balconul prova. Teranga se leagănă ușor și valul de etravă îmi foșnește la picioare. Recunosc că mi-a fost dor de senzația asta. Mai mult decât orice minune omenească îmi place natura. Îmbătrânesc și mi-e tot mai greu să-mi car rucsacul, dar la bordul yachtului sunt în mijlocul naturii având în același timp tot confortul la dispoziție. Mă bucur pentru șansa de a-l fi întâlnit pe Constantin, căci fără el probabil că marea ar fi rămas pentru mine doar o dungă albastră la orizont. Tinerii de azi consideră firesc să obțină brevetul de skipper și să ia largul, însă eu și Mike am trăit vremea când marea era interzisă fiindcă nu are granițe, purtând în noi acest refuz la nivel subconștient. Ca refulare am făcut cu Mike speologie și caiac, dar recunosc că yachtingul mă împlinește. Îmi pare rău că n-am început mai devreme? Poate… dar n-au fost ani pierduți. Urmăresc strălucirea soarelui dansând pe valuri și mă simt fericit.


    Pilotul automat ne eliberează de serviciul la timonă. În cazul sailingului, ținerea timonei este plăcută, dar noaptea, când nu ai repere sau chiar și ziua, pe calm, pilotul automat te scutește de munca de rutină.

    O aglomerare de construcții marchează Nea Moudania. Recunosc falezele roșcate de pământ ce vestesc canalul Potideea, însă de la depărtarea la care navigăm mi-e imposibil să-i localizez intrarea. Vântul se rotește spre prova și Mike rămas în cockpit ajustează mereu alura velelor, apoi ajunge să fie de bulină și nu ne rămâne decât să le strângem.

    Spre prânz ne apropiem de Cap Posidhion. De departe se zărește silueta albă a unui far și o plajă lungă și joasă ce înaintează în mare. Încă nu a început sezonul de turism în Grecia, dar câțiva oameni fac plajă sau se plimbă pe nisip. Lumina directă a soarelui colorează marea într-un albastru intens ce virează spre turcoaz în dreptul capului, marcând adâncimi mici. Ca regulă generală, panta uscatului se continuă cam la fel și sub apă așa că nu ne lăsăm furați de peisaj și dublăm capul dincolo de baliza verde ce marchează ape sigure.

    Dincolo de cap schimbăm cursul. Pe noua direcție avem vânt strâns și ridicăm din nou velele. Chiar dacă nu oprim motorul, tracțiunea velelor ne face să câștigăm viteză sau să continuăm cu aceeași viteză la turații reduse ale mașinii, ceea ce înseamnă consum redus de carburant.

    Planul acestei ture prevede printre altele exersarea acostărilor, fapt pentru care ne pregătim sucurile gastrice pentru un prânz în Nea Skioni. Intrăm în portul aproape gol, tragem cu bordul la digul de larg și descindem în târgușorul adormit. La această oră soarele e brutal și ne retragem de sub lumina lui necruțătoare la umbra unei terase cu specific marin.






    Câteva picturi cu bărci și pescari creează atmosferă. De când am debarcat n-am văzut țipenie de om, dar un chelner apare din pământ și ne aduce meniurile. Începem cu Mithos și continuăm cu supă de pește și legume la gril, apoi satisfăcuți de traiul îndestulat o luăm înapoi spre cheu.

    O plajă curată ne face cu ochiul. Deviem. Ne îndreptăm spre zona litorală cu nerăbdarea cu care în copilărie fugeam ca să vedem marea și odată ajunși la nisipul ud Dorin se oprește, își desface larg brațele și exclamă:

    -Uite marea!

    Înapoi la yacht. Ne scuturăm nisipul din șosete, molăm parâmele și ieșim în larg.


    Georgică ține drumul în locul echipajului ce-și face siesta. Vântul a căzut, iar soarele s-a mai înmuiat. Picotim pe banchetele cockpitului cu ochii mijiți spre orizontul din pupa unde un pescar își desenează silueta întunecată pe fundalul sclipirilor mării. Doi delfini ne vizitează vremelnic. Malurile devin muntoase, cu căsuțe de vacanță ascunse în amfiteatrele văilor ce sfârșesc în mare. Prelungim toropeala până când umbrele înserării ne obligă să ne îmbrăcăm.


    Vom acosta din nou pe întuneric, însă de data asta cunoaștem portul ceea ce ne ajută. Măsor distanța pe Navionics, dar n-apuc să o comunic echipajului căci pe Whatapp apare mesajul lui Constantin: „Hai, ca zece mile trec repede! Sună la tavernă să nu închidă”.


    Zece mile înseamnă două ore. Întunericul aduce cu el frigul. Porto Koufos e specialitatea lui Mike așa că rămâne la timonă pentru acostare. Reducem viteza pentru intrarea în bazinul interior și lăsăm fenderele în ambele borduri. O mulțime de lumini ne strică vederea nocturnă. Ghicim digul și ne-ndreptăm spre el, apoi în ultima clipă ne dăm seama că suntem în eroare. Rondou. Un pescador mărișor ocupă capătul digului și Mike manevrează pentru a acosta cu bordul la un loc liber. De pe uscat suntem atenționați să nu ocupăm acel loc, așa că abandonăm manevra din nou.

    -Kirule, ia timona! cedează Mike.

    Preiau. Hotărăsc să acostez bord la bord cu un yacht amarat la baza digului. Las yachtul să înainteze din inerție și cineva de pe mal ne ia parâma din prova. Schimb de replici din care nu înțeleg nimic. Aștept calm comenzi din prova, apoi vine Mike cu vestea că ajutorul de la mal ne-a abandonat. Se pare că nu s-au înțeles. Mă fâțâi un pic ca să mă apropiu de yachtul amarat, un coechipier trece pe puntea lui cu parâma prova și iată-ne ajunși.

    E ora 23, dar n-a închis la tavernă. Încheiem seara cu o nouă masă caldă, apoi ne retragem la somn. Astă noapte mi-a fost rece cu o singură pătură și Mike, care are sac de dormit, îmi cedează pătura lui.

    O nouă dimineață. Acvatoriul din Koufos e ca oglinda. Locul în care am fost avertizați să nu acostăm e ocupat de un pescador uriaș.



    Azi vom porni spre insula Limnos. Ruta măsoară 54 de mile, ceea ce inseamnă un drum de zece ore. Nu cunosc consumul real al Terangăi și pentru orice eventualiate socot că ar fi prevăzător să fac un stoc de motorină. Știu că există o benzinărie nu departe de port și împreună cu Dorin cumpăr 20 de litri de carburant, în două canistre.
    La ora 9 molăm parâmele și plecăm. Windy prognozează vânt strâns din babord în prima jumătate a zilei. Ieșim solemn prin strunga de piatră și punem prova pe est curat. Navionicsul semnalează în drumul nostru o epavă, dar nu e stres căci adâncimile sunt în jur de 90 de metri. Soarele începe să ardă și marea e de ulei: deocamdată suntem în calm plat.
    Pentru micul dejun scoatem de la frigider o pungă de salată pe care o combinăm cu roșii și porumb și o dregem cu ulei de măsline și niște brânză. Georgică ține timona în locul nostru. Dacă e adevărat că ziua se cunoaște de dimineață, e posibil să avem parte de o nouă zi însorită, dar cam fără vânt. Dorin își ia în primire locul de plajă de pe dinghy, iar eu mă cocoț pe scaunul din balconul prova.
    În timpul micului dejun Teranga a ieșit de sub coasta Sithoniei, asigurându-ne vizibilitate directă spre Athos, ultima din cele trei peninsule ce formeaz㠄tridentul” Halkidiki. Administrativ, limba de pământ constitue teritoriul unui stat monahal constituit din 20 de mănăstiri și 14 schituri, însă pilonul de forță al locului e muntele omonim de 2033 metri ce domină marea cu silueta lui perfect piramidală. O ușoară pâclă voalează în albastru depărtările, dar asta nu ne împiedică să fotografiem continuu căci vârful e, fără discuție, fotogenic.
    Pe nesimțite calmul dimineții se destramă și se ridică vântul. Desigur, n-avem norocul să fie purtător, dar nici ghinionul să fie de bulină, așa că ridicăm velele și cu 1800 de rotații la mașină avem 5,5 noduri pe Navionics. Marea e de gradul 1 asigurându-ne o înaintare lină, deloc pe placul lui Dorin.



    -Am crezut că o să fie mai palpitant!
    -Păi, când e vânt, e palpitant!
    -Mda, poate, dar până acum n-a fost. Mă gândeam că yachturile astea merg cu vreo 30 de kilometri pe oră…
    Dorin are o cabană pe malul lacului Beliș, și-o barcă cu motor, un RIB, cu care se plimbă pe lac. Obișnuit cu viteza RIBului, i se pare că Teranga se târăște pe apă. Om de acțiune și implicit în antiteză cu firile meditative, Dorin se plictisește repede.
    -În teorie navigația cu vele pare frumoasă, dar prea puțin bate vântul atunci când ai nevoie, sau când bate nu e din direcția bună, așa că nu prea văd rentabilă investiția în atâtea pânze, funii și catarg. E cam ca și cu panourile solare: când e cald și n-ai nevoie de ele îți furnizează energie din plin, iar când e frig, te lasă baltă.



    -În mările interioare n-ai nici-un control asupra vântului, însă ține cont de faptul că pentru yachturile mici, velele oferă singura opțiune de înconjor al Pământului: la motor este exclus căci nu poți îmbarca combustibilul necesar, în schimb dacă îți programezi bine etapele, prinzi vânturile sezoniere ca alizeele și musonii, ce bat constant și rezolvă traversarea oceanelor.
    -Io zic să nu opriți motorul, că e de bază, și dacă chiar vreți, puteți scoate și velele, că dau bine în poze!



    Ăsta mi-e omul! Nu mă mir, fiindcă îl cunosc destul de bine. Atunci când i-am propus să vină cu noi m-am gândit că va fi posibil să i se pară plictisitor. Cu câțiva ani în urmă l-am chemat la o tură cu caiacele pe Mureș și după câteva ore a declarat că a văzut tot ce e de văzut și că ne așteaptă la piciorul unui pod de unde putem să-l recuperăm cu mașina.



    Pe la ora 14 ni se face foame. Avem în frigider trei porții semipreparate de cus cus cu legume pe care le vărsăm în tigaie împreună cu niște apă. Nu e cine știe ce delicatesă, dar ne astâmpără foamea și cu burta pusă la cale putem să ne facem somnul de frumusețe.


    Continentul a dispărut în pâcla din pupa și doar Athosul ne veghează în babord, în timp ce în prova apare tot mai apăsat conturul unui tărâm ce nu poate fi decât insula Limnos. După o zi superbă și vântul a obosit, așa că strângem velele și ridicăm turația motorului.


    Athosul

    În cabină miroase a motorină. Știu că au fost ceva probleme la rezervor, dar la Salonic am aspirat motorina din santină cu aspiratorul de lichide. Ridicăm paiolul și dăm iarăși peste motorină: ce naiba?
    -Miroase și la mine în cabină, se plânge Dorin.
    Acolo e rezervorul, sub cușetă. Ridicăm salteaua și capacul de tego și găsim o băltuță de carburant pe rezervor, în apropierea bușonului sondei de nivel.
    -Să mai strângem șuruburile bușonului, cere matelotul.
    Îl servesc cu o șurubelniță, dar se dovedește că din șase șuruburi doar două strâng, restul învârtindu-se în gol. Ștergem motorina din jurul garniturii cu un șervețel și imediat se umezește iar. E clar! Din păcate nu avem ce-i face. Rezervorul pare să fie din poliamidă și în plus uns cu motorină așa că siliconul și alte lipiciuri se exclud, iar pentru prinderea mecanică trebuie făcute alte găuri cu grijă pentru a nu băga șpan înăuntru și desigur, pentru a nu strica și mai rău rezervorul. Nu vrem să o dăm în bară așa că punem totul la loc și lăsăm reparația în seama proprietarului.



    Mike își face de lucru

    În timp ce noi trebăluim în cabină, Mike își face de lucru strângând șuruburile pasarelei. Ar fi de cusut și îmbrăcămintea timonei, dar pentru asta va trebui să cumpărăm în Myrina ac și ață.




    Limnos la orizont

    Înserarea se insinuează prin coloratură. Marea e de mercur, liniștită și oarecum vâscoasă, reținând multă vreme deformările din siaj. Pe cerul stratificat în nuanțe de la albastru la oranj, catargul, ghiul și sarturile trasează contururi clare, geometrice. Sunt din nou în scaunul din balconul prova, fascinat de mare și de culori, sau mai corect, nesătul de mare și de culori. Nu spun că nu-mi plac majoritatea zilelor mele, cele în care fac tot ce trebuie ca să viețuiesc, dar le consider prețul ce trebuie plătit pentru plus valoare, pentru aceste zile în care mă bucur necondiționat. N-am mai văzut niciodată marea așa, ca un smalț neted și lucios în prova sau ca o cremă bătută cu telul în pupa și nu mă mai satur să fotografiez. Oare ce ne mai rezervă această călătorie? Avem în față câteva insule și traversadele dintre ele și deja mi se par prea puține, dar până acolo trebuie să pregătesc întrarea în Myrina.











    Georgică la lucru




    Consult cartea pilot. Orășelul ocupă fundul unui golf a cărui gură e apărată de două centuri de diguri, una exterioară delimitând portul navelor comerciale și al feribotului, și una interioară pentru portul turistic în fundul căruia e și portul pescăresc. Din larg, reperul e constituit de cetatea de piatră ce domină orașul de la înălțimea unei coline, pe care o distingem deja în prova.


    Mike e la timonă, stresat de un vapor ce ne vine din babord. După alură și viteză e clar că e un feribot ce vizează Myrina. Pentru a intra în port perpendicular pe pasa de intrarea trebuie să facă aproape un rondou ce nu știm dacă va fi prin pupa sau prin prova noastră, ca să deviem în babord sau în tribord.

    -Ne vine prin pupa!

    -Ba cred că prin prova!

    Profesorul meu de matematică avea o teorie potrivit căreia, pus în dificultatea de a alege între două posibilități,elevul o alege întotdeauna pe cea proastă și așa pățim și noi: nu bine abatem spre babord când feribotul își schimbă cursul, punând prova pe noi. Suntem încă departe unul de altul, însă e clar că vaporul va intra în port înaintea noastră, ceea ce impune să ne abandonăm ruta și să-i fugim din cale.

    -Mărește turația mașinii!

    Mike execută cu bucurie. Fugim paralel cu țărmul în timp ce feribotul ne taie siajul, apoi întoarcem și ne reluăm ruta.


    În timp ce ne fâțâiam în gura portului, seara a pus stăpânire pe oraș și pe capetele digurilor s-au aprins luminile de balizaj. Intrăm cu viteză redusă în acvatoriu, în timp ce feribotul e amarat deja și-și descarcă mașinile. Un nou dig delimitează portul turistic ce e aproape gol. Ar fi loc în fundul portului, în fața hotelului Lemnos, dar nu suntem chiar așa vedete. Dorin propune o amarare la capătul digului, eu propun baza lui și Mike care se uită când la unul când la altul ratează rondoul…


    Feribotul își descarcă mașinile

    -Bine, hai la capăt!

    Nu-mi place capătul fiindcă e expus siajelor tuturor navelor, dar e important să ne legăm cu bine la chei și mâine om mai vedea. Mike aduce yachtul paralel cu digul și când să cobor zăresc la suprafața apei un brâu de piatră ce împinge cheiul spre larg, atentând la coca Terangăi.

    -Nu e bine! Abandonăm!

    -De ce?

    -Cheiul nu e perpendicular și mă tem să nu ne lovească opera vie. Du-te la celălalt loc.

    Mike iese și duce yachtul la baza digului. Oroare: și aici e la fel!

    -O să punem două rânduri de baloane, și sus, și jos. Sar pe chei și iau volta parâmelor după babale, apoi vine și Mike și ne strângem mâinile: traversadat s-a terminat!

    Incursiune de seară în Myrina. Față de călătorul pasiv, venit de exemplu cu trenul, marinarul ajuns în port are satisfacția izbânzii. Poate să pară puțin, dar planificarea rutei, parcurgerea ei în siguranță și nu în ultimul rând acostarea și amararea yachtului presupun pricepere și implicare. Mulțumiți de prestația noastră, dar și dornici să vedem unde am ajuns, o luăm dealungul cheiului spre portul pescăresc.


    Dincolo de hotelul Lemnos, câteva taverne cu deschidere la mare colorează locul, peste drum de un pescador ce-și vinde peștii direct de pe punte. Târgușorul e cuprins de o anume rumoare potolită. Descoperim fără greutate artera pietonală a localității și o urmăm pe sub o boltă continuă de glicine care la ora asta doar înfrumusețează locul, dar care ziua, cu siguranță, asigură o plăcută umbră.


    Oricât ne-ar place marea, rămânem în adâncul nostru pământeni. Chiar dacă magazinele sunt închise și prea puțini localnici mai circulă pe străzi, ne face plăcere să explorăm. Foamea ne dă ghes și, surpriză, pietonala ne scoate din nou la mare, într-un alt golf înțesat cu terase și taverne. Cinăm la o masă întinsă pe buza uscatului, la nici doi metri de marea ce se înfundă în beznă: Dorin cu Mike degustă ihtiofauna Egeei, în timp ce skipperul, în lipsa legumelor, se chinuie să dea gata un lighean de paste.


    Îmi fac toaleta pentru o zi la uscat: azi vom vizita insula. La ora șapte îl găsesc în cockpit pe Mike, cu o ceașcă de nes în față.
    -Hai pe dealul cetății!
    -Hai!


    Urcăm panta abruptă ce începe în spatele căpităniei și ne oprim la baza unui perete stâncos de unde putem panorama întregul port împreună cu localitatea ce se întinde în jur. Detașați, privim cu mirare furnicarul de vehicule ce se întretaie în mișcarea browniană cotidiană, apoi realizăm că arhitectura Myrinei aparține mai degrabă spațiului mediteraneean, cu clădiri impozante și fațade clasice, decât celui egeean, cu căsuțe spoite cu var, neregulate, cocoțate una peste cealaltă în amfiteatrul unor pante abrupte.
    La ora opt întregul echipaj se regrupează în cockpit. Sunt preocupat ca să facem plinul cu motorină. Conform evidenței, până aici am avut 28 de ore de motor și până în Lesvos e un drum de încă zece ore, ceea ce la un consum de trei litri pe oră se apropie de capacitatea rezervorului. E drept că avem în canistre rezerva de 20 de litri cumpărați în Porto Koufos, dar punând în față neprevăzutul, nu vreau să întind coarda. Habar n-am de unde putem cumpăra carburantul, dar atâta timp cât nu e cocaină ar trebui să putem întreba pe oricine.
    -Haideți în oraș la o cafea!
    Echipajul e de acord. Din două mișcări suntem pe chei, apoi în colțul portului intrăm la căpitănie și ne interesăm de cisterna cu combustibil.
    -După ora 11, ne spune fata de la birou.
    -Ne puteți da un număr de telefon?
    -Sigur! …și aceeași fată ne scrie un șir de cifre pe un post stick.


    Înafară de zona portuară, orășelul nu pare să se fi trezit. Magazinele sunt încă închise și doar mașina de gunoi își face treaba. Eliberați de griji regăsim aleea pietonală pe care am ochit aseară o cafenea și ne sorbim zemurile parcimonios la o masă umbrită de tavanul de glicine: mmmmm! …viața e frumoasă!
    -Până la 11 putem urca la cetate și după ce facem plinul suntem liberi să hoinărim prin insulă. În partea de nord există un parc geologic cu niște roci interesante…
    Întrebăm dacă există vreun autobuz spre nord și rămânem stupefiați de faptul că nu, sau mai precis, există unul ce face turul insulei, dar se întoarce abia a doua zi. Hm! Nu sună deloc încurajator, dar hotărâm să ne facem programul de dimineață, după care om mai vedea.


    Regăsim golful în care am cinat aseară. Cetatea se află pe un pinten ce desparte golful de port și găsim ușor aleea ce urcă spre ziduri. Câteva panouri explică istoria locului. Poziția ce domină portul a făcut ca încă de pe vremea bizantinilor să existe aici un sistem fortificat, sistem preluat și extins de toate puterile ce s-au perindat succesiv: venețieni, genovezi, otomani. Ce se vede azi e ceea ce s-a construit în perioada otomană, un ansamblu de trei kilometri de ziduri de piatră, pe alocuri renovate.




    Cetatea în sine e frumoasă, dar mai frumoasă e panorama din vârf. Fotografiem ca japonezii (tot), apoi coborâm pe cealaltă parte a dealului, adică în port.






    S-a făcut cald. E ora 11 și putem telefona după cisternă. Băieții se descurcă mult mai bine ca mine cu engleza, așa că le dau post stickul cu numărul de telefon ca să trateze chestiunea. Ce naiba??? După cum decurge discuția, ceva nu e în regulă… Se dovedește că numărul scris cu pixul e de la căpitănie… E clar, nu ne-am înțeles deloc cu fata de dimineață! Și cisterna? Nu știe! Cică să întrebăm la nu știu ce tavernă. Întrebăm. Rezultatul? Nimeni nu știe! Pare să fie o conspirație ocultă având drept scop ascunderea sursei de carburant. Mergem la pescari, dar și ei dau din umeri… Nu concep ca într-o societate capitalistă să existe cerere fără ofertă…
    -Bine, bine, dau glas indignării ce mă încearcă, dar pescarii ce bagă în rezervor? Pipi??? Ei de unde alimentează?
    Întrebăm pe oricine ne iese în cale și în curând toată Myrina află că avem nevoie de o sută de litri de motorină. Câțiva binevoitori dau telefoane în stânga și-n dreapta, dar ciudat, treaba nu poate fi rezolvată. În cele din urmă, vine spre noi un pescar cu care am vorbit la început:
    -Ar putea frate-meu să vă aducă motorina la yacht!
    -Ok. La ce preț?
    -2,4 euro/l. Nu pentru că e frate-meu, dar e un preț bun fiindcă e motorină premium cu care faceți mai mulți kilometri…
    Ne doare în cot de faptul că e premium, dar e singura ofertă, așa că acceptăm. Pescarul vorbește cu frate-său și rămâne să ne aducă hectolitrul de carburant la ora 20.
    S-a făcut ora 12. De bine, de rău am rezolvat motorina, așa că e cazul să vedem cum ajungem la parcul geologic. O agenție de turism face reclamă închirierilor auto. Ușa e zăvorâtă, dar pe vitrină e lipit un număr de telefon la care sunăm. Convenim asupra unei mașini mici, la 30 de euro, dar când aud că vrem să mergem la parcul geologic spun că e nevoie de o mașină de teren și prețul urcă la 50 de euro… Ok, ne mai gândim.
    -Având mașină, am putea să ne cumpărăm singuri motorina de la benzinărie, vine Dorin cu ideea. La o sută de litri câștigăm 40 de euro, adică aproape prețul mașinii…
    V-am spus că Dorin e un descurcăreț! Electrizați de idee batem palma pentru mașina de teren ce trebuie să apară într-un sfert de ceas.
    -Rămâi aici ca să preiei mașina, în timp ce eu cu Mike vom merge ca să golim canistrele.
    Zis și făcut. În drum spre yacht remarc un echipaj de poliție pe barca din fața hotelului Lemnos.
    Nu-mi place să lucrez cu motorina, dar dacă vrem motor trebuie să-mi înving sila. Bușonul e chiar în pupa, destul de accesibil. Încerc să torn direct, fără pâlnie, și inevitabil prima dușcă o ia pe lângă, scurgându-se în mare. O irizație mizerabilă se întinde cu viteză de sub carenă și-mi aduc aminte fulgerător de echipajul de poliție. Hait! Până aici ne-a fost! Știu că amenzile pentru poluare sunt colosale, dar răul a fost făcut și n-am cum să-l opresc. Citisem undeva că stratul de hidrocarburi de la suprafața apei e atât de subțire încât o singură picătură e în stare să acopere… Transpir, dar nu de la soare, în timp ce sângele-mi îngheață în vine. Urmăresc ca paralizat infamia ce strălucește în bătaia soarelui, dar constat că pe seamă ce se întinde își reduce consistența până ce se pierde cu totul. Pfui! Ce spaimă am tras!

    Un Suzuki Jimny oprește pe chei, în dreptul cockpitului. Ne îmbarcăm cu tot cu canistre și la ieșire din Myrina oprim la benzinărie. Prețul motorinei este de 2,07euro/litru, dar nu au. Fiind vorba despre o insulă mă tem să nu fi nimerit o sincopă în aprovizionare, însă la următoarea stație carburantul există la discreție. Nu e cazul să ne panicăm și pentru a nu împuți mașina optăm să umplem canistrele la întoarcere.
    Destinația noastră este „Faraklou geological park”, situat pe coasta nordică la vreo 30 de kilometri de Myrina. Până la ultima localitate șoseaua e asfaltată, apoi urmăm un drum de pământ ce se strecoară printre dealuri înverzite.


    Un indicator atestă că am ajuns la „sedimentary rocks”. Abandonăm mașina într-un golf pietros și coborăm la apă. Sub soarele amiezei, marea de un albastru saturat contrastează plăcut cu coasta stâncoasă roșcat-portocalie.


    Îmi plac putietățile. Mare liniștită, stânci și soare. O luăm dealungul țărmului peste uriași bolovani rotunjiți de vreme. Apa, puțin adâncă, lasă să se vadă fundul pavat cu aceeași bolovani. Știu din fotografii că vedetele parcului sunt niște formațiuni aproape sferice, numite „capete chele”, dar cât văd cu ochii sunt numai aflorimente stratificate ce numai rotunde nu sunt.


    Dorin a găsit un năvod și Mike o geamandură sferică de mărimea unei mingi de handbal.
    -Ce naiba faceți cu astea?
    -E păcat de el, mai bine îl dăm unui pescar, zice Dorin.
    -Iar eu duc îi duc geamandura asta lui Constantin, să-și facă în Skiathos mooringul lui, se justifică Mike.


    Chiar dacă nu văd nicăieri „chelioșii”, sunt entuziasmat de peisaj. Cimitirul mineral pe care-l străbatem este atât interesant cât și fotogenic. Roca sedimentară ce asigură materialul este un fel de nisip compactat și supus eroziunii în fel și chip. Acolo unde valurile s-au izbit cu putere de stâncă, au lărgit fisurile, iar dincolo, pe fața pe care s-au scurs, au creeat lapiezuri și chiar marmite. Când marea s-a potolit și valurile n-au mai reușit să încalece stâncile, apa ce s-a evaporat a lăsat în urmă sarea, uneori subțire, ca o poleială, alteori în depozite groase, pe fundul unor bălți temporare. Dar cele mai fantastice forme apar acolo unde apare la vedere caracterul pietrei. Sculptorii știu că materialul nu e amorf, că în masa fiecărui bloc de piatră exist㠄un suflet” creat în momentul zămislirii și eroziunea lentă și egală e cea care dezvăluie acel model unic. Poate că nisipul unei viitoare stânci a fost aranjat de un vârtej în forme circulare. Forța centrifugă a sortat granulele după greutate, creind inele diferite, unele mai dense și mai dure, altele mai rarefiate și mai moi, cedând primele eroziunii.


    -No, le-am văzut pe toate?
    -Nu. Tot n-am dat de „capetele chele”. În golful ăsta sigur nu-s, poate în următorul.
    -Bine. Mă duc să mut mașina.


    În timp ce Dorin pleacă, eu cu Mike fotografiez mai departe, piatră cu piatră. În minte îmi vine o răstălmăcire a poveștii „Ali Baba și cei 40 de hoți” în care Ali Baba se mângâia în barbă și-și zicea:
    -Ce de pietre prețioase!!! Prețioase pentru drumuri, prețioase pentru poduri…
    … căci am uitat să vă spun că Ali Baba era responsabil de balastieră, iar cei 40 de hoți erau neamurile lui care furau piatra…




    În următorul golf peisajul e diferit. Forma pietrelor e alta și fără prea multă bătaie de cap îi descoperim pe „chelioși”. Dorin a mutat mașina mai aproape și ne așteaptă cu răbdare să terminăm de fotografiat.






    -Unde mai mergem? întreabă Dorin.
    -Ar mai fi pe undeva niște dune de nisip, dar nu știu locul exact.
    -Văd un drum care șerpuiește pe coclauri, spune Mike cu ochii în telefon.
    -Eu vă duc unde ziceți, e de acord șeferul, dacă tot avem mașină de teren.


    Maquis

    Până ce coechipierii sug o țigară, fac câțiva pași în jur pentru niște fotografii. Îmi place locul. Cât văd cu ochii nu e niciun copac, ci numai maquis țepos, de nestrăbătut. Cunosc maquisul din Corsica unde un ziar local relata acțiunea de recuperare a unor turiști rătăciți care au rămas fără haine după doar căteva sute de metri străbătuți prin maquis. Încerc și eu și într-adevăr, înțeapă al naibii.


    Ne urcăm în mașină și o pornim la drum. Dacă până aici s-ar fi putut veni și cu un autoturism oarecare, mai departe trecem pe 4x4. Drumul părăsește coasta și se înfundă printre dealuri, uneori accidentat, alteori cu pante dure sau aproape pierzându-se în natură. După o vreme apar ogoare și mici ferme. Mă frapează roșul închis al macilor. Până acum credeam că peste tot culoarea roșie a macilor este aceeași, dar aici aceste flori sunt aproape bordo.


    Înainte de a ieși la șoseaua asfaltată facem o oprire pentru a vizita niște mori de vânt în ruine. Pe vârful unui deal se disting cu claritate corpurile lor cilindrice, zidite cu piatră. Una mai are acoperișul conic și axul orizontal, cealaltă însă are zidul în parte surpat. O capră rumegă lângă cea surpată și când mă apropiu cu aparatul foto sar afară prin spărtură alte și alte capre, două, cinci, zece… ce stăteau înghesuite înăuntru la umbră.


    Pe drumul de întoarcere umplem canistrele cu motorină. Turnăm în rezervor cu ajutorul unei pâlnii improvizate dintr-un PET și avem surpriza să refuleze preaplinul înainte de a goli cea de-a doua canistră (noroc cu servețelele de hârtie pregătite pentru intervenție). Pentru cele 28 de ore de motor am completat 55 de litri, ceea ce ne duce la un consum de doi litri pe oră, față de trei, cât am estimat. Chiar dacă nu am avut vânt ca să mergem curat pe vele, atât cât au stat întinse au ajutat!

    Mai facem o tură până la pompă ca să umplem din nou canistrele, după care suntem liberi. Avem o foame de lup, așa că abandonăm mașina și mergem în oraș ca să mâncăm.

    Mike caută și găsește un magazin de ochelari. După episodul cu mooringul agățat nu și-a mai găsit ochelarii de citit, în schimb i-a revenit memoria, amintindu-și că-i avea agățați de rejansa de la gâtul tricoului atunci când se apleca înafara bordului ca să vadă parâma… Așadar eu cu Dorin așteptăm pe pietonală, cât timp, în magazin, Mike probează câțiva ochelari gata făcuți.

    -Stai să vezi când o să iasă, îmi spune Dorin. O să trecem pe lângă magazinul ăla de instrumente muzicale și o să ne tragă după el: „uite taverna!”…

    … dar nici noi nu mai vedem bine de foame. În scurt timp ne instalăm la terasa de aseară și începem cu un Mytos.


    De data asta golful e luminat în culorile apusului. Athosul se ridică la orizont ca o umbră triunghiulară, o pâclă spectrală subliniază orizontul iar culorile calde ale cerului joacă pe undele unei mări liniștite, ca de catifea. În timp ce ne bem berile urmărim câteva schifuri ce săgetează cadrul dintr-o parte în alta. Peste tot pe unde am ajuns, grecii se jucau pe mare cu vele, planșe, caiace sau schifuri, ca un veritabil popor insular, înrudit cu marea.


    După cină ne retragem la noi în port pentru o înghețată. În timp ce se aprinde iluminatul public o luăm ușurel spre casă, adică spre Teranga noastră cea de toate zilele. A fost o zi grozavă, cu multe lucruri faine, dar gata, ne retragem la somn căci mâine dimineață pornim mai departe și avem în față o nouă etapă lungă.



    Valuri scurte plesnesc în coca Terangăi semnalând o schimbare de vânt. Subconștientul a dat alarma, dar modest, nu-și arogă drepturi ci se retrage lăsând loc conștientului.
    Îmi aduc aminte cu claritate un episod consumat acum cinci ani în Skopelos. Stăteam de două zile adăpostiți din calea unei furtuni, când, la un moment dat, Constantin ne-a întrebat:
    -A sesizat cineva că vântul și-a schimbat direcția?
    Eram cu toții în cabină și doar variația glasului mării ar fi putut fi indiciul. Nu sesizase schimbarea decât skipperul, fiindcă skipperul este sufletul navei, conștiința veșnic atentă la integritatea ei, și mă bucur că azi sunt la rândul meu conectat cu o navă, avatarul ei în lume.
    Nu mai am somn. Mă îmbrac și ies în cockpit, cu ochii la pavilion. Așa cum preconizam, bate sudul. Cobor pasarela și fac câțiva pași pe chei. Pentru o parte din Myrina ziua a început deja căci dincolo de pasa de intrare, pe platforma feribotului, se adună camioanele.
    Se crapă de ziuă și e momentul să ne pregătim de plecare. Echipajul s-a trezit și-și bea nesul în cockpit. Încălzim motorul, închidem hublourile, aranjăm lucrurile prin cabină: plecările matinale includ în ele ceva din rostul lumii!
    -Cu mintea mea de instalator, eu zic să dezlegăm parâmele, să tragem yachtul înapoi, să îi împingem fața către larg și gata, putem ieși…
    Cuget la planul lui Dorin și îl găsesc bun. Inteligența naturală a unui individ bine integrat în existență îl ajută să găsească soluții corecte indiferent de domeniu. Echipajul execută manevrele, apoi revine la bord și plecăm de la chei simplu și firesc.
    Aerul rece al dimineții ne înviorează. Ieșim de sub protecția digurilor lăsând insula în urmă. A fost foarte frumos în Limnos și ar mai fi fost încă multe de văzut, dar am învățat din călătoriile mele că nu e bine să epuizezi o destinație ci mai bine să lași loc de revenire.


    Un pescador revine din larg cu nelipsitul stol de pescăruși în siaj. Soarele răsare de după insulă colorând marea în roșu și portocaliu în timp ce țărmul, încă în umbră, e tributar albastrului. Mare de gradul unu. Cu Mike la timonă ocolim promotoriile stâncoase luând-o spre sud-est pentru o traversadă de 65 de mile vizând portul Mithymna (Molivos) din Lesvos.
    Pentru micul dejun încropim din nou o salată din verdețuri proaspete cumpărate din insulă. În timp ce Mike ține cursul, pregătesc legumele împreună cu Dorin, după care ieșim cu castronul în cockpit, îl punem la treabă pe Georgică și ne punem burta la cale.


    La ora 9:30 avem vânt strâns din tribord. Cu velele ridicate și 1800 de turații la mașină înaintăm cu 5,2 noduri. Mă instalez din nou în locul meu preferat din balconul prova. Am lăsat în babord ultimul cap al insulei, dincolo de care uscatul se îndepărtează în fundul unui golf uriaș. La mijlocul golfului, pe cele două maluri, față în față, se ridică Portianos și Moudros, cele două localități ce au slujit drept baze trupelor ANZAC (trupe aparțínând Australiei și Noii Zeelande) în anii Primului Război Mondial. Totul a început cu forțarea Dardanelelor de către o flotă aliată, având ca scop scoaterea Turciei din război. Aflate sub tirul forturilor de pe maluri, navele n-au putut dezafecta barajul de mine ce închidea strâmtoarea, prin urmare apărând necesitatea unei debarcări și a unei ofensive terestre asupra forturilor. Ca aliați de facto ai coroanei britanice această sarcină le-a revenit Australiei și Noii Zeelande a căror trupe au fost aduse pe insulă la începutul anului 1915, din Egipt. Ofensiva cunoscută în istorie ca bătălia de la Gallipoli a fost câștigată de turci, marcând ascensiunea lui Mustafa Kemal, devenit ulterior Attaturk, în timp ce pentru trupele ANZAC, grecii au construit două cimitire militare pe insula Limnos.
    -Delfini!


    Atenționarea lui Mike mă readuce în prezent. Trei-patru delfini se adună să se joace sub etrava Terangăi și din balconul suspendat la nici un metru deasupra lor îi aud cu chițăie. Corpurile lor musculoase ce săgetează apa sunt întotdeauna un spectacol ce mă binedispune, însă de astă dată nu durează mult căci abia reușesc să fac câteva fotografii și delfinii își văd de drum.




    Vântul s-a întărit constant, iar marea de un albastru profund ne încearcă cu valuri de 1,5 metri. Cu velele pline de vânt Teranga face mustăți de spumă, alungându-mă de la balcon. Cu toate că soarele e orbitor, stăm cu gecile pe noi din cauza vântului rece. E o minunată zi de sailing pe care o savurăm regrupați pe roof.




    La orizont apare un șir de mătănii căci încrucișăm drumul vapoarelor din sau spre Dardanele. Venind din sensuri opuse, fiecare pereche de vapoare foarfecă spațiul dintre ele și printre aceste Scile și Caribde va trebui să trecem și noi. Ca o repetiție înaintea încercării, un feribot al Blue Star Ferries vine exact pe azimutul nostru obligându-ne să schimbăm cursul. După valul de etravă pe care-l ridică trebuie să aibă ceva viteză, dar nu o putem aprecia cu adevărat decât atunci când ne ajunge la travers.

    Cu obișnuita precauție, Mike preia timona. Îl îngrijorează navele, chiar dacă încă sunt departe.

    -Alea? îl ironizează Dorin. Oooo ho-ho, până ajung alea la noi…

    -E adevărat, dar mărimea, inerția și felul în care se conduc aceste nave le fac să nu ne prea poată ocoli, în plus manevra hotărâtă și din timp, care nu dă emoții, e ceea ce se cheam㠄o bună practică marinărească”.

    Dorin îmi aduce aminte cum eram și eu cândva. Acum zece ani, când am pus prima dată piciorul pe puntea unui yacht am trăit și eu deziluzia vitezei maxime de 8-9 noduri, m-am întrebat la rândul meu de ce se intră și se iese din port cu încetinitorul și am socotit cam bizară grija de a manevra din timp din calea vapoarelor, însă spre deosebire de Dorin, le-am dat credit oamenilor mării și n-am găsit de cuviință să le spun, de la înălțimea experienței mele de la uscat, că ceea ce fac e exagerat. Având șansa de a fi în preajma lui Constantin, toate aceste lucruri mi-au intrat în sânge și azi realizez șansa pe care am avut-o de a învâța de la un om dedicat mării.

    Avem un transcontainer în babord. Poate că dacă am mări turația mașinii i-am putea trece prin prova, dar așa ceva bineînțeles că nu se face, așa că dimpotrivă, scoatem din viteză și punem prova pe pupa vaporului. La viteza cu care trece, abaterea e doar de câteva minute, după care ne putem relua cursul.

    Timpul s-a scurs și soarele ne luminează de la zenit. Foamea ne încearcă din nou și de comun acord hotărâm să prăjim niște ouă. Deoarece încă suntem în preajma vapoarelor îl lăsăm pe Mike de cart cât timp ne retragem în cabină pentru a pregăti mâncarea.

    Înăuntru miroase din nou a motorină. Ridicăm paiolul și constatăm că scurgerile de combustibil au ajuns din nou în santină.

    -Acum, că știm consumul, putem estima destul de bine cât combustibil avem în rezervor și nu trebuie să-l mai umplem…

    Nu e nimic de făcut, așa că așezăm paiolul la loc și ne vedem de treabă.


    După prânz, lenevim. Vântul are tendința să cadă și marea s-a liniștit. Pe sub marginea de întinsură a focului urmăresc un vapor ce ne-o ia în față îndreptându-se spre Turcia.

    Un bipăit al telefonului mă anunță că sunt în contact cu lumea. Distanța relativ mică între insule și faptul că undele nu sunt restricționate de relief face ca în aproape toată Egeea să existe semnal GSM. Bâjbăi după telefon. E Constantin, pe Whatsapp: „Să nu mergeți în Turcia. Și nu aproape de graniță”. Tastez: „Nu mergem în Turcia. La Mithymna e aproape de graniță?” Răspuns: „E OK”.

    N-avem nici-o intenție să mergem în Turcia. Nu m-am interesat dacă ar fi sau nu ceva de văzut pe acolo, fiindcă formalitățile ar fi prea complicate și nu se justifică. Între Mithymna și coasta Turciei sunt doar cinci mile marine, ceea ce vizual înseamn㠄la o aruncătură de bâț”.

    Soarele se lasă spre orizont colorând coasta ce e tot mai vizibilă. Deși am studiat în cartea pilot dispunerea cheiului, tot nu mi-e clar unde vom acosta. Mike nu se arată dornic să facă manevra așa că preiau timona și țin prova pe cetatea ce se distinge deja pe coama unui deal. Sunt intrigat de doua dubițe cu radare și antene ce ne așteaptă pe chei, dar când ne apropiem suficient de mult îmi dau seama că nu sunt mașini, ci suprastructurile unor nave militare de dincolo de dig.


    Dublăm digul și intrăm în acvatoriu la relanti. În fundul golfului e portul pescăresc unde nu avem ce căuta așa că singura opțiune rămâne digul de larg, în preajma vedetelor militare. Ne apropiem cu babordul și ne legăm la babale prova/pupa, cu un spring în prova: gata, am mai încheiat o traversare!


    În lumina apusului, stăm pe piatra caldă a digului cu câte o cutie de Mythos în mână. Ah, ce mult îmi plac aceste acostări de seară, după o zi de sailing! Veniți de nicăieri și fără vreun interes evident, ne permitem să savurăm clipa. Bip-bip! Sanda pe whatsapp: „vă rog să beți fiecare câte un Mythos, cu gândul la mine!”. Bine Sanda, de dragul tău bem și-o bere! Facem o poză drept dovadă și o trimitem pe același canal.

    -Mergem în oraș?

    -Hai!


    Cu aparatele foto în mână și-o haină pe umăr o luăm în lungul digului spre portul pescăresc. Pe puntea unei vedete o uniformă trebăluiește la parâme și felul în care e animată ne atrage atenția. „Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place”, se justifică bărbații și mai mult, nici croiala cazonă nu poate ascunde. Trec în tandem cu Mike, întorcând doar capul (nu și bustul!), dar îl auzim pe Dorin, care vine în urmă, vorbind ceva în engleză. Mare pușlama! Îl așteptăm în portul pescăresc și când ne ajunge, ține să ne comunice:

    -Zice că trebuie să acostăm cu pupa și să mergem cu actele să ne anunțăm la poliție, în oraș.


    Dimineața în Mithymna. La ora la care ne trezim cafenelele din port sunt închise, iar străzile localității sunt pustii. Urcăm spre cetatea din vârful dealului pe stradele strâmte și întortocheate, umbrite de glicine matusalemice. Așezarea etajată pe panta abruptă oferă o frumoasă priveliște din larg, dar e cvasianostă de-aproape.


    Panta ne conduce la cetate. Biletul de intrare de 10 euro ne face să ricoșăm în dreptul porții, și ca premiu de consolare pentru efortul depus dăm un ocol complet, pe la baza zidurilor. Fortificația e masivă și destul de bine conservată. Pe dinafară nu sunt prea multe de văzut, așa că revenim în port unde s-au deschis câteva terase și putem savura o cafea.


    -For me, comandă Dorin, one cofee, half cofee, half milk.
    -Cafelate, spune chelnerul.
    -Cafelate, comandăm și noi.


    Ne sorbim cafelele cu gândul aiurea. Soarele a început să ardă. E duminică și pur și simplu nu avem ce face în Mithymna.
    -Am rezervat o zi pentru Lesvos, dar aici nu avem nimic de vizitat. Eu zic să plecăm mai departe.
    -Ok, încuvințează echipajul. Unde mergem?
    -În Sigri, în extremitatea vestică. E un chei și un port pescăresc acolo. După cartea pilot adâncimile par mici și nu-mi dau seama dacă putem acosta, dar dacă chiar nu e posibil, avem un golf frumos unde putem sta la ancoră.
    Revenim la bord tocmai când o Bavarie dublează cheiul de larg. Le indicăm locul din pupa noastră și Mike coboară pentru a prelua parămele. Tipul de la timonă execută un rondou și lipește nava de chei dintr-o singură mișcare. Yachtul are la crucetă pavilionul Suediei și în curând doi tipi cărunți, dar încă în putere, coboară pe chei. Vin din Sigri unde au stat la ancoră fiindcă portul slujește intereselor comerciale și nu i-a primit.
    Plecăm. Mola prova, mola pupa și ne desprindem ușor. Nu e vânt, așa că navigăm în lungul coastei la motor.


    Nu-mi plac duminicile. Nu sunt tipul de om muncitor, dar inactivitatea mă deprimă. Tura matinală prin localitatea adormită n-a fost pe gustul meu și nici această navigație plată, dealungul coastei anodine. Până în Sigri avem 20 de mile, ceea ce înseamnă un drum de patru ore.
    Ca pentru a ne mai înviora, apar câțiva delfini. O vreme ne țin în priză cu giumbușlucurile lor, apoi dispar în larg văzându-și de drumul lor.
    Încetul cu încetul s-a montat vântul și pentru variație hotărâm să ridicăm velele. Conform legilor lui Murphy ne vine din față, adică vânt strâns, dar cu focul și randa desfășurate putem să ne păstrăm viteza reducând turația mașinii cu 200 de rotații/minut.
    Mike a preluat timona, probabil din plictis. La capătul insulei virăm către sud și zărim insulița lunguiață Nisidha Megalonisi ce apără Sigri spre larg, aidoma unui dig. Cu toate că vântul s-a rotit dinapoia traversului, viteza yachtului a scăzut.
    -Suntem în contracurent, spune Mike. Simt în timonă cum ne duce…
    Colac peste pupăză, traversăm o zonă cu adâncimi mici. Sunt cu un ochi pe Navionics pentru a nu devia de la șenal și cu celălalt în prova unde transparența apei dezvăluie fundul, când nidipos, când acoperit cu alge lungi și unduitoare.
    Câteva acoperișuri trădează localitatea pe vârful unei peninsule. Ne apropiem precauți și zărim gura portului. Golful în care vrem să ancorăm e dincolo de cap, așa că ne continuăm ruta. Exact pe vârful peninsulei e un chei înalt, în unghi drept. Grămezi de pietriș adunate pe mal trădează o activitate industrială, iar digul înalt, cu babale masive pare dimensionat pentru barje. Câteva utilaje zac înțepenite și cât vedem cu ochii nu e țipenie de om. Pe una din laturile vinclului e acostat un pescador.
    -Ce-ar fi să acostăm aici? dă glas Dorin gândurilor mele.
    -Ok! E duminică și pare să nu fie activitate. Nu cred că încurcăm pe cineva și-apoi, în cel mai rău caz o să vină cineva să ne spună să plecăm.
    Echipajul e de acord, așa că pregătim acostarea cu tribordul montând o parâmul la tachetul din prova. Vântul ne împinge în chei. Câteva anvelope atârnă ca protecție, dar nu vreau să murdăresc coca așa că prefer baloanele noastre de acostare. Mike e la timonă și aduce yachtul paralel cu digul, suficient de încet pentru ca vântul să ne lipească de mal.


    Pentru a ajunge la uscat, de data asta e necesar să urcăm. Folosesc o anvelopă pe post de scară, iau volta la baba și arunc parâma la bord. Manevra iese impecabil, oprim mașina și ne regrupăm cu toții pentru o poză.

    Nu vine nimeni ca să ne alunge. Probabil că până mâine nu va mișca nimic prin zonă, iar noi ne-am propus să plecăm mai departe dis dimineață, dacă vom reuși să aprovizionăm cambuza.
    Plecăm în oraș pe lângă un șir de blocuri de beton turnate la fața locului. Locul pare să fie un șantier de prefabricate. Pe o movilă ce domină cheiul deslușim zidurile din piatră a unei cetăți și sub ea o stație de concasare ca un adaos al vremurilor noastre.
    Găsim portul pescăresc în spatele grămezilor de pietriș. Cu coada ochiului remarcăm două taverne plictisindu-se în soare. O luăm la întâmplare pe străduțele localității cu ochii după un magazin alimentar și chiar găsim unul în imediata vecinătate a portului. Închis. Nu e nici-un orar pe ușă și cât vedem cu ochii în lungul drumului, nu e țipenie de om: parcă a dat bomba! Revenim la prima tavernă și întrebăm când se deschide magazinul: nu știe nimeni.
    Am o puternică senzație că suntem în România. Cheul abrupt, nefinisat, peisajul industrial făcând pereche cu ruinele arheologice, localitatea cu case modeste, cu desăvârșire pustie, și chiar și vântul ce suflă a pagubă, toate trezesc în mine amintirea Dobrogei. Față de minunatele localități grecești, locul e chiar deprimant, însă mă simt ca acasă. N-avem decât să așteptăm deschiderea magazinului, însă până atunci îmi aduc aminte că Sigri are un muzeu…
    -La marginea de sus a localității există un muzeu de științe naturale. Hai să mergem până acolo!


    Nu ne omorâm după muzee, dar în lipsă de altceva ne târșim pașii la deal. Localitatea e mică, așa că ajungem repede. Lângă o moară de vânt cam nouă, construită, pare-se, ca decor, se ridică o clădire cenușie, modernă, înconjurată de un parc. Pe grilajul metalic e fixată o placă: Natural History Museum of the Lesvos Petrified Forest. Intrăm în parc și descoperim, culcate la sol, niște coloane diforme. La prima vedere seamănă cu niște ruine, cam ca pietrele căzute din Acropole, dar preveniți asupra pădurii împietrite reușim destul de iute să ne dăm seama că sunt trunchiuri de copaci, fosilizate. Curiozitatea pune stăpânire pe noi și cercetând îndeaproape descoperim în mineralele cristalizate structura lemnului, cu fibre dispuse în inele concentrice. De la albul marmorei, la roșu sau chiar la verde, piatra pare că s-a substituit cumva lemnului, nedistrugând însă tiparul. Ceea ce mă intrigă e faptul că nu e vorba de transformarea lemnului, ci de substituirea lui, ceea ce pare ireal! Exponatele nu au valențe estetice, însă pe cât de anodine, pe atât de interesante ne par. Însuflețiți de descoperire intrăm în clădirea muzeului, într-o sală umbrită și răcoroasă. La un punct de recepție o doamnă pare să-și împacheteze lucrurile: muzeul se închide!













    Decepția ni se citește pe față. Ne uităm rapid la ceas: patru fără trei minute! Probabil că prin pustietățile astea nu vine nici dracu și doamna se plictisește di granda cât e ziulica de lungă și tocmai când să plece și ea acasă, duminica la patru, hop și ciudații ăștia…
    -Dacă chiar vreți, putem face un tur rapid, de cinci minute.
    Vrem! Ne însoțește pe perimetrul sălii ce conține o mare varietate de buturugi și trunchiuri pietrificate. Cum spuneam, exponatele nu atrag, ci trebuie descoperite. Cercetate bucată cu bucată ele dezvăluie aceeași și aceeași substituire a lemnului de către mineral. Nu avem timp ca să aprofundăm și pentru explicarea misterului întrebăm dacă nu au pliante. Au. Bucuroasă să scape de noi, tanti ne împarte pliantul muzeului cu care ieșim din nou în lumina crudă a dupăamiezei.


    Întoarcerea în port o facem pe aceleași străduțe golite de orice urmă de viață. Târgușorul pare un decor de film abandonat după producție. Dacă acum, în mai, soarele a alungat orice ființă, ce-o fi în august?


    Trecem de control pe la magazin, (dar nu au deschis) și ne ducem la cetate. Ușile masive sunt date la o parte, însă o inscripție avertizează că cetatea e în ruine și deci, periculoasă. Intrăm pe riscul nostru într-o curte invadată de maci și ierburi cu spicul pârguit, apoi urcăm o rampă ce ne scoate pe ziduri. Cetatea plasată în punctul cel mai înalt ne asigură panorama împrejurimilor. De o parte e golful în care plănuisem să stăm la ancoră, frumos, cu o mică plajă pe care am fi putut acosta cu dinghy, de cealaltă e cheiul la care Teranga e legată de căpăstru, prefabricatele din beton, concasorul, grămezile de pietriș și două veliere din oțel, culcate pe-o rână și căzute pradă ruginei: shaorma cu frișcă!


    Coborâm înapoi în port și descindem la prima tavernă.

    -Trei Mythos, deschide Mike.

    N-au Mythos.

    -Trei de care aveți, nu se lasă Mike.

    Chelnerul revine cu trei beri la doză.

    -Supă de pește?

    -Nu.

    -Altceva de mâncat?

    Chelnerul se întoarce spre tavernă și îl întreabă pe Kostas dacă face mâncare. Face, dar nu supă. Rămânem cu berea, apoi ne mutăm la cealaltă tavernă.

    -Supă de pește?

    -Da!

    -Și ceva fără carne?

    -Găsim!




    Asta da! Grecul aduce două blide cu supă și unul cu roșii umplute cu orez.

    După prânz plecăm din nou la magazin și de data asta găsim deschis. Au de toate, mai puțin pâine de care aveam cea mai mare nevoie.

    -Psomi?

    -Avrio!

    Adică mâine. Nu e bine, căci mâine vrem să plecăm în zori. Au pâine pentru prăjit, în pungă, dar din voiajul prin Caraibe, când mi s-a făcut rău de la ea, mi se întoarce stomacul pe dos numai privind-o. Tot răscolind rafturile găsim posmagi, adică bruschete. Tone. Rafturi întregi, de la diverși producători. Nu ne vedem mâncând așa ceva. Ce-or face cu ele? Mai găsim niște chifle tăiate în două, pentru burgeri, și dintre toate paleativele optăm pentru ele.


    Ne întoarcem la yacht cu rucsacul plin. Mai avem trei ore de lumină și optăm ca să le petrecem pe o mică plajă împresurată de betoane și fiare ruginite. Mike încearcă marea cu gleznele și declară că nu se poate face baie. N-avem nimic de făcut în acest colț uitat de lume decât să așteptăm împăcați lăsarea serii. Îmi place nespus! Pentru o panoramă mai cuprinzătoare urc dealul până la baza zidurilor cetății. Pare ciudat, dar nimicul e cea mai bună ofertă. Apusul de soare ce colorează cerul și însuflețește rugina de pe cele două yachturi Mi se pare magnific.








    Băieții s-au întors la yacht, dar e atât de frumos pe deal, printre bălării, încât prelungesc șederea la maxim. Mda, e adevărat, nu-ți trebuie mare lucru ca să fii fericit!

    Ca și la Myrina, mă trezesc cu noaptea în cap. Ies. Vântul s-a oprit. O lună plină de toatră frumusețea asigură o bună vizibilitate.
    E ora cinci și echipajul e treaz. N-are rost să așteptăm ca să se lumineze. În timp ce se încălzește motorul ne bem cafelele, apoi ne desprindem ușor de chei și țintim strunga dintre insulele Sedousa și Megalonisi ce apără Sigri ca un veritabil dig de larg.
    -Au mușcat lupii din Lună, zice Mike.


    Într-adevăr, Luna apare ca un biscuite mușcat. De la timonă, cu ochii la track, nu dau prea mare importață ciudățeniei ce este (după cum vom afla mai târziu) o eclipsă parțială de Lună.


    Odată cu zorii se ridică vântul, la început timid, ajungând destul de repede la 9-10 noduri. Pe un recif din preajma Sedousei se distinge cu claritate lunula unui yacht eșuat, dar ieșirea este destul de largă pentru a nu creea emoții.


    La ora 6:30 orizontul sângerează. Schimbăm cursul pentru a trece prin pupa unui transcontainer, după care cu 6,2 noduri asigurate de motor și vele traversăm drumul vapoarelor. Soarele se ridică deasupra orizontului poleind totul cu aur topit. Începe să fie cald și renunțăm la geci și căciuli.






    O zi superbă se revarsă peste noi. Activitatea de dimineață ne-a făcut foame așa că ne desfătăm cu o nouă omletă. După prognoza de pe Windy speram să fie o zi de sailing, dar în timp ce mâncăm vântul cade, obligându-ne să strângem velele.
    Lesvosul se pierde în siaj. Insula poetei Sapho și a filosofului Epicur este a treia ca mărime dintre insulele grecești, și în scurta noastră incursiune n-am reușit să vedem decât coasta nord-vestică. „E bine să lași loc de revenire”, îmi fredonează vocea interioară. Așa o fi!


    Îmi reiau locul la balconul prova. Soarele urcat spre zenit îmi aruncă umbra pe apa de un albastru intens, iar jocul difracției o înconjoară cu raze ce converg spre centrul câmpului vizual. Încerc o compoziție abstractă și o postez pe grupul de sailing, unde nu întârzie să apară reacțiile:


    -Ce e refracția asta?
    -Umbra skipperului
    -Artistic!
    -Nici nu vreau să-mi închipui cum arată umbra artistului
    -Nici nu vreau să-mi închipui cum arată artistul…
    Mă amuz. Să le zic? Hai să le zic:
    -Skipperul este artistul!




    La ora prânzului avem în babord o navă pe care scrie cu litere imense POWERED BY NATURAL GAS. Dacă chiar e adevărat ce scrie, nu e mare scofală de combustibilul ăsta căci merge cam cu viteza noastră. Nu e nici-un pericol de coliziune fiindcă navigăm aproape paralel, însă pentru Mike (care e timonă) vecinătatea colosului produce angoasă.
    -Kiru, eu schimb cursul.
    -Schimbă-l!
    Mike pune prova pe pupa vaporului și imediat namila își schimbă, vizibil, cursul. Odată ce-i trecem prin pupa revenim la drumul nostru și, ciudat, și vaporul revine la cursul său, astfel că navigăm în continuare în paralel, atât doar că acum îl avem în tribord.


    La bordul Terangăi suntem milionari în timp liber. Având uneltele cumpărate în Myrina mă apuc să cos, împreună cu Mike, îmbrăcămintea timonei, a cărei cusătură în zig-zag se face la două ace. Neținând seama de noi, câteodată Georgică mai rotește timona în stilul lui smucit, dar absența vântului și marea de ulei nu-i dau prea mult de lucru.

    Încet, încet, ne obișnuim cu prezența Skyrosului. Insula apărută difuz se întrupează tot mai pregnant odată cu trecerea orelor, până ce o avem la travers, tangibilă. Relieful ei sălbatic impresionează și la viteza yachtului îl putem observa în detaliu.


    Partea ei sudică constă într-un relief montan, cu creste masive, rotunjite și aride, pe care cresc cel mult niște tufișuri, dar inima lor din piatră macră le conferă forță și strălucire. Contactul cu marea a erodat-o în faleze verticale, tăiate parcă cu barda. Pe pintenul cel mai sudic e instalat un far, pe o platformă tăiată în piatră. În timp ce mă minunez de construcția plantată într-un loc atât de inospitalier, un zumzet neliniștitor reverberează între faleze și ca-ntr-un film cu James Bond, de după muchia farului apare un helicopter evoluând în viteză. Culoarea neagră și profilul agresiv nu lasă loc de îndoială: e un aparat militar. În spatele lui mai apare încă unul identic și această formație se deplasează la joasă altitudine, parcă furișându-se pe sub stâncăria insulei. Intrigați de apariția iritantă, urmărim din priviri bondarii ce se îndreaptă spre o navă pe care o avem departe, în prova. Profilul ei îmi este cunoscut: e o navă militară.


    Incidentul mă readuce în prezent. În contextul războiului din Ucraina stabilitatea conservată mutual după al doilea Război Mondial e pe cale să se destrame, dând apă la moară zânzaniilor istorice. Grecia și Turcia, care de-a lungul timpului s-au războit revendicând-și una alteia diverse teritorii, se acuză în prezent de încălcări ale spațiului aerian și al diferitelor convenții. După doi ani de pandemie Europa e pe cale de a fi absorbită într-un război și simt că într-un viitor incert ne vom aduce aminte cu regret de aceste vremuri fără griji. Urmăresc îndeaproape războiul din est, realizez distrugerea și durerea pe care o provoacă și-mi spun că nimic pe lume nu le justifică. Din culcușul de puf al siguranței și îndestulării ne sare prea ușor țandăra și ne lăsăm prea ușor atrași de vrajbă, uitând că războiul înseamnă distrugere totală și că în urma lui, viața (dacă mai scapă) e aruncată în trecut, necesitând zeci de ani de eforturi doar pentru a ajunge în punctul din care a regresat.
    Episodul mi-a stricat starea, dar peisajul reușește să mă acapareze din nou…



    Munții sterpi ai insulei mă fascinează. Cu velele ridicate intrăm în golful ce gâtuie insula pe la jumătate, golf în fundul căreia cartea pilot indică portul Linaria.


    Ne apropiem urmând trackul de pe Navionics. Într-un buzunar al golfului descoperim o vedetă militară la ancoră. Insula slab populată, dar plasată în mijlocul Egeei, pare să fie un punct strategic pe hărțile militare. Câteva catarge ne indică locul portului, în stânga copertinei unei benzinării Shell. Tocmai când ne dumiream unde e cheiul și cum trebuie acostat, de la uscat se desprinde un zodiac ce vine țintă spre noi. Se pare că Linaria nu e port pescăresc, ci marină, zodiacul venind ca ajutor pentru acostare. Ni se dau indicații în engleză. Sunt mooringuri, dar trebuie acostat cu pupa. Preiau timona de la Mike, fac un rondou și cu mașina pe înapoi mă îndrept spre locul indicat de personalul marinei. La țărm mai e un băiat ce ne preia parâmele, în timp ce barca ne ridică mooringul în prova.



    Gata. Nava e bine legată, opresc motorul și cu actele bordului și punga cu euro a echipajului îl urmez pe băiatul de pe mal la ghereta marinei. Tarifele sunt în funcție de lungimea navei și pentru cele 36 de picioare ale Terangăi avem de plătit 25 de euro/zi, sumă contra căreia beneficiem de toate facilitățile: mooring, alimentare cu apă și curent, wifi, toaletă, duș, containere de gunoi (inclusiv rezervor pentru ulei uzat), acces la pompa de combustibil de la chei, acces la ATM.
    Cel mai mult ne bucurăm de accesul la toaletă și duș, căci suntem plecați de o săptămână. Înarmați cu prosoape, săpun, lame de ras și periuțe de dinți, purcedem la o curățare temeinică. E minunată viața de hoinar, dar asta nu ne împiedică să ne bucurăm de binefacerile civilizației. Sub jetul de apă caldă mă simt din nou „acasă”, apoi cu ajutorul lamei îmi refac faciesul.



    Amurgul în Linaria nu lasă loc pentru multe opțiuni. Orașul (Molos) este pe coasta nordică, la vreo zece kilometri, așa că ne mulțumim cu turul tavernelor cu vedere la port. Un feribot uriaș și-a descărcat mașinile și pasagerii, așteptând zorii pentru a porni în cursa zilnică spre continent.

    Azi avem o etapă mai scurtă, de numai 41 de mile. Aseară mi-a scris Constantin pe Whatsapp:
    „Kirule, mâine seară voi fi în Skyros. Mă aștepți?”
    „Cum ajungi în Skyros?”
    „Cu Nefeli”
    „Nu e nimic de făcut pe-aici”
    „Vin cu Nino, pentru plăcerea noastră. Ia scuter și vezi insula”
    ”Nu te aștept. Mergem în Kyra Panagia”
    „Drum bun.”
    Așadar Kyra Panagia. Pentru echipaj este tot o destinație nouă, căci cu toate că ne-am învârtit doi ani la rând prin Sporadele de Nord, n-am ajuns niciodată aici. Fiind o insulă nelocuită nu are port, însă un golf adânc, în Y, oferă un frumos loc de ancorare. Nici la ancoră n-am mai înoptat vreodată și nici cu dinghy n-am mai fost la mal și cum odată și odată va trebui să exersez toate acestea, mi se pare momentul potrivit, cu atât mai mult cu cât îl avem cu noi pe Dorin care se pricepe la bărci și la motoare.
    La ora opt echipajul își bea cafeaua în coockpit. Înainte de a pleca mai departe urc până la bisericuța ce se expune privirilor pe un bot de deal ce domină marina. Construcția în sine e banală, dar locul oferă o privire panoramică asupra golfului. Un yacht tocmai ia largul și e momentul să-i urmăm exemplul.


    Personalul marinei își începe munca abia la ora nouă, așa că nu avem pe cine saluta. Încălzim motorul, ridicăm pasarela, molăm parâmele pupa și ne dezlegăm de la mooring. Un yacht vine la acostare și neînțelegându-i prea bine manevra ajungem să-i luăm fața, ne cerem scuze prin gesturi și punem prova pe canalul ce desparte Skyros de o insulă lungă și aridă ce acoperă marina spre nord.



    Din nou, marea e de ulei. Nicio boare de vânt nu justifică ridicarea velelor, așa că ne bazăm exclusiv pe motor. Rămân la timonă până ce ieșim din canal, apoi cuplez pilotul automat și-mi ocup postul de observație din balconul prova.




    Totul în jur e albastru. De data asta culoarea cerului se ia la întrecere cu cea a Egeei. Deep blue. Cu soarele prăjindu-mi ceafa, culoarea rece e reconfortantă. Nu ne grăbim: cu 2000 de rotații la mașină, Teranga pare că stă pe loc.
    O aripioară se joacă prin apă ușor în tribord.
    -Delfin în față!





    Echipajul scoate telefoanele. Se pare că e doar unul, absorbit cu totul de o îndeletnicire misterioasă. Cum nu are de gând să vină la noi, îi sugerez lui Mike să țină prova pe el. Când suntem aproape, ne evită elegant, apoi îl zărim o vreme în siaj, mereu în același loc, continuându-și îndeletnicirea.

    La ora 10:30 telefonul bipăie: e Constantin pe Whatsapp.
    „Kirule, uită Kyra Panagia. Mergeți la Neo Klima. Va fi cumplit mâine seară. Nu e bine nici în Skopelos port”
    Mda! Mă temeam de asta! M-am uitat aseară pe Windy și am văzut că vine vâjul, violet-roz, culoarea vântului turbat, dar asta pe miercuri seară, adică mâine. Dacă ne facem damblaua și înoptăm în Kyra Panagia, putem pleca cu noaptea în cap ca să ajungem până la 14-15 în Neo Klima. Tastez:
    „Am văzut pe Windy. Avem timp să ajungem mâine la adăpost”
    „Nu. Va veni mai devreme cu câteva ore”
    Hm! Noua situație îmi cam încurcă planurile. Dacă intrăm deseară în Neo Klima, înseamnă că mâine vom sta toată ziua la mal așteptând furtuna. Mă gândesc să ne continuăm traseul spre Kyra Panagia, să dăm o tură de golf, după care să mergem să înoptăm undeva spre Neo Klima, de exemplu în Patitiri, de unde mâine dimineață avem timp să ajungem devreme la adăpost. În felul ăsta ne ținem cumva de plan și navigăm câteva ore și mâine. Verific distanțele. Până în Patitiri, via Kyra Panagia, sunt cam 55 de mile, adică un drum de 11-12 ore. Ar însemna să gonim toată ziua și să acostăm pe întuneric, dar ar merge… Îi scriu lui Constantin și primesc „ok”.
    E bine că avem un plan, însă planul nu-mi place. Tot chichirezul Kyrei Panagia stătea în noaptea la ancoră, ori partea asta a rămas pe dinafară… în rest trebuie să tragem tare toată ziua și tot vom ajunge târziu la acostare. Și pentru ce? Și-apoi, nu cunosc Neo Klima, dar nu poate fi un port mare: dacă mâine se vor trage și alții la adăpost și pe când vom ajunge noi nu vom găsi un loc convenabil? Se merită? Parcă o aud pe Cosmina, toamna trecută, tot prin aceleași ape: „Te cunosc eu, ai tendința de a întinde coarda…!”. Asta cam așa e. În plus sunt balanță, adică nehotărât, așa că îmi vine greu să iau o decizie. Ce să fac? Mă uit la marea liniștită și albastră și parcă nu-mi vine să schimb cursul, dar nici n-are rost să bifez porturile și insulele numai așa, ca să spun că am fost și pe acolo.
    În prova babord apare ca o pată Skanzoura, insula piraților din „Toate pânzele sus”. O știu din toamna trecută, când ne-am apropiat de ea, o insulă nelocuită, cu maluri pe alocuri stâncoase. Dacă ne-am abate pe la Skanzoura pentru a face o acostare cu dinghyul? Ideea mă înveselește spontan. Avem timp berechet pentru o zbenguială cu barca și deseară vom intra pe lumină în Neo Klima. Pentru azi traseul este fain, iar mâine vom vedea ce e de făcut, poate luăm autobuzul până în Skopelos port. Împărtășesc ideea echipajului și primind sufragiile lui, revin pe Whatsapp:
    „Nu, e prea lung traseul. Tragem deseară în Neo Klima”
    „Perfect”
    O senzație de liniște mă cuprinde, semn că noul plan mă mulțumește. Îi comunic timonierului noul curs și-mi reiau locul în balconul prova.

    S-a ridicat vântul, deci ridicăm și noi velele. Insula se vede din ce în ce mai bine în prova și caut pe Navionics un golf în care să ancorăm. Mike e la timonă și tot el va rămâne la bord cât timp nava va sta la ancoră.
    La ora 1:30 coborâm velele și intrăm în golf la motor. Marea este destul de adâncă așa că ne apropiem de uscat cât mai mult. Îl instruiesc pe Dorin privind manevra vinciului de ancoră și îl las la prova, în timp ce stau cu ochii pe sonar.
    -Aici e bine!
    Mike execută rondoul și când e cu pupa la uscat, pune mașina pe înapoi.
    -Lasă ancora!
    Lanțul începe să huruie și ancora dispare sub apă. Derulăm întreaga lungime, căci golful este destul de larg ca o eventuală rotire în jurul ancorei să nu ne pună pe țărm. Vântul bate dinspre uscat și mi-e teamă că ne va împinge peste ancoră, dar greutatea lanțului pare să ne țină în loc. O vreme urmăresc reperele de la mal precum și trackul de pe Navionics, dar înafara rotirii în jurul provei, nu văd să avem derivă.
    -Ok. Debarcăm!
    Dezlegăm dinghy și îl lasăm la apă, după care îl aducem în pupa dealungul bordului. Dorin coboară în barcă și îi pasez motorul. Obișnuit cu motoare mai mari, se teme că va fi greu, dar micuțul Suzuki de 2-3 cai putere e de jucărie. Odată instalat pe oglinda bărcii, slăbim capacul rezervorului ca s㠄benzinească”, tragem șocul, trecem comutatorul pe „on” ca s㠄scâteiasc㔠și tragem la sfoară ca să pornească, ceea ce și face, din prima. Până la plajă nu e mult, dar habar n-avem câtă benzină e în rezervor și pentru orice eventualitate luăm cu noi și canistra cu combustibil. Dezleg dinghy, Dorin cuplează elicea și plecăm.


    Pentru dimensiunile bărcuței, motorul e vânos. Abia apuc să fac câteva fotografii cu yachtul rămânând în siaj, că și ajungem la mal. Dorin rabatează motorul pentru a nu lovi elicea și echipați cu sandale, sărim în apă. Sub soarele nemilos, baia e binevenită. Tragem barca pe nisip și ne uităm în jur.


    Golful are malurile stâncoase și doar în capăt o mică plajă cu nisip. Valurile au adus la mal dealungul timpului o groază de obiecte plutitoare ce împestrițează locul. Facem câțiva pași și asta e tot căci vegetația sub formă de arbuști se întinde până la apă și e de nepătruns. În conjunctura dată este foarte clar că am debarcat doar așa, de chichi-machi, căci nu e nimic de făcut pe insulă și înainte de a urca din nou în barcă ne minunăm doar de septele și lapiezurile săpate de șiroirea valurilor pe stâncile malului.


    La întoarcere preiau eu motorul, de la pornire până la acostarea în pupa yachtului, apoi ridicăm dinghy la bord, fixăm micuțul Suzuki pe balustrada de inox din pupa și ridicăm ancora cu destinația Neo Klima.

    Debarcarea ne-a făcut foame, însă de data asta rămân eu de cart și-l las pe Mike să gătească împreună cu Dorin. Cu ouăle cumpărate aseară din Linaria cei doi prepară o nouă omletă cu legume pe care o savurăm în cockpit, la umbra bimini topului.


    Nu e vânt, așa că navigăm la motor. În timpul mesei am trecut pe lângă stâncile situate între Skanzoura și Skopelos.


    Odată cu apusul ne pregătim ca să intrăm în port. Un plafon de nori străvezii blurează discul incandescent al soarelui. Atmosfera este de un calm desăvârșit, iar marea pare smălțuită.
    -Rămâi la manevră? îl întreb pe Mike.
    -Rămân.


    Cheiul este destul de plin, dar spre capăt ar fi loc de acostare cu pupa. Deoarece nu e manevra favorită a lui Mike, rămân în preajmă ca să-l asist, în timp ce Dorin merge în prova la vinciul ancorei. Știu unde se încurcă Mike, așa că îl sfătuiesc:
    -Vezi că și la mersul înapoi nava se duce tot în direcția în care învârți timona, nu invers.
    Secundul și-a ales locul de acostare și se poziționează în dreptul lui.
    -Lasă ancora!
    Dorin execută, iar Teranga vine ață la chei. Un cuplu mai în vârstă coboară de pe yacht și ne așteaptă pentru a ne lua parâmele. Manevra iese ca la carte și chiar și lanțul e derulat aproape tot, lucru ce ar trebui să ne asigure o ancorare solidă. Le mulțumim vecinilor noștri amabili și abia după ce nava e legată și motorul oprit avem ochi pentru navele din jur.


    Așadar Neo Klima. Portul e ascuns în amfiteatrul natural al munților. Furtuna de mâine vine de dincolo de insulă, ceea ce înseamnă că vom fi la adăpost.
    -Nu știu, nu cred, se arată sceptic Dorin. Am mai pățit așa într-un camping din Croația. Furtuna a venit peste munte și versanții numai bine au canalizat masele de aer ca într-un tub. A fost prăpăd, dimineața toate corturile de pe direcția suflului erau culcate la pământ.
    Are logică ce zice Dorin, dar mă încred în cunoștințele și experiența lui Constantin.


    În babord avem yachtul Nausikaa II, sub pavilion german, un Sirius 38 pe puntea căruia trebăluiesc vecinii noștri amabili ce ne-au ajutat la acostare. Față de toate celelalte yachturi din port, Nausikaa II e legată cu bordul la chei, cu parâme duble sau chiar triple. Chiar și în momentul de față echipajul asigură lucrurile de la bord, legând cu sfilațe colacii de parâmă ce atârnă la baza catargului. Hm! Să fie chiar atât de groaznică furtuna de mâine?
    Coborâm pe chei și într-o plimbare lejeră luăm la rând yachturile ancorate bord la bord. Majoritatea sunt Beneteau, având la crucetă pavilionul Sailing Holiday, ceea ce trădează o flotilă ce-și face itinerariul prin zonă.
    În fundul portului descoperim o așezare cu case noi, moderne, aliniate la șosea. Câteva taverne și magazine susțin necesitățile localnicilor și a celor veniți vremelnic pe apă. Nu ne e foame, așa că nu intrăm nicăieri ci ne mulțumim cu o plimbare de recunoaștere, după care, odată cu înserarea ne retragem în cockpit.


    Dimineața începe cu o cafea la una din terasele cu vedere la port. Când ne-am ales terasa ne-am orientat după numărul mare de mușterii, dar două fete drăguțe cu un teanc de hărți pe masă ne fac să bănuim că am nimerit la briefingul celor de la Sailing Holiday, ceea ce se dovedește corect.
    -Astăzi vom pleca spre portul Skopelos. Foarte important, din cauza vremii, ora limită de acostare e 17. Între Neo Klima și Skopelos există câteva golfuri drăguțe unde puteți sta la ancoră cât timp faceți baie. Atenție la golful de aici: nu intrați adânc, fiindcă vântul vă va arunca pe stânci, cu excepția celor ce vor să fie aruncați pe stânci…


    Râsete generale. Fetele își dau cuvântul una alteia, ca-ntr-un număr de stand-up comedy și ne amuzăm și noi de pe margine, savurându-ne cafelele grecești cu zațul de-un deget. Echipajele se îmbarcă, rând pe rând, și iau largul ajutate de un dinghy ce le descurcă ancorele (acolo unde sunt agățate de ale vecinilor), sau le împinge provele pe post de boat thruster. Pe majoritatea navelor sunt doi-trei oameni, de regulă în vârstă. Habar n-am cât poate să coste așa o vacanță, dar mi se pare o alternativă demnă de invidiat la viața de pensionar din fața televizorului.


    Într-un târziu plecăm și noi. Aseară, înainte de a intra în port, am trecut pe lângă o plajă îngustă dominată de o faleză impresionantă de calcar, și ne gândim să-i facem o vizită. Accesul se face dealungul plajei adiacente portului. La capătul falezei de calcar, acolo unde versantul se retrage făcând loc localității, un pinten de piatră intră în mare obligându-ne să-l ocolim prin apă. Veni, vedi vici! Dorin se declară satisfăcut și se întoarce la yacht, dar Mike rămâne, așa că ne așezăm comod pe nisip căci avem timp, până la ora 14, când avem autobuz spre Skopelos.











    [img][/img]

    Timpul trece ca în concediile pe litoral, cu plajă, mare și soare. Câteodată e minunat să n-ai nimic de făcut. Câte un yacht traversează orizontul, oferindu-ne prilejul de a mai face o fotografie. În cele din urmă, pe la prânz, revenim în port.
    E cald. E al naibii de cald. Dibuim stația de autobuz și așteptăm cuminți la umbră. În jurul orei 14 mai apar doi-trei călători. Așteptăm cu toții autobuzul ce nu mai apare. Nimeni nu știe când va veni, dar va veni el, cu siguranță! Între ora de sosire în Skopelos și cea de plecare înapoi sunt cam 50 de minute diferență și fiecare minut de întârziere vămuiește acel timp. La 14:30 sunt gata să renunț, când tocmai apare autobuzul.


    Urcăm. Șoferul ne atenționează să ne punem măștile. Masca!!! După atâtea zile de libertate, am uitat masca! Mike și Dorin găsesc câte o mască prin buzunare, eu nu. Sunt gata să renunț la cursă, dar șoferul îmi spune că merge și cu tricoul ridicat peste față:
    -Știți, ca să nu comenteze ceilalți pasageri…
    În tot autocarul mai sunt doar vreo cinci pasageri ce poartă masca… sub bărbie. Îmi ridic tricoul peste față și sunt eligibil.
    Autocarul pornește și se înfundă în umbra răcoroasă a pădurilor de pin. Insula este muntoasă, obligând șoseaua să facă echilibristică pe versanții abrupți. Aproape în fiecare golf există o stație la nivelul mării, după care urcăm din nou în serpentine. După 40 de minute coborâm în micuța autogară din Skopelos. Până la plecarea înapoi mai avem 20 de minute.


    Răgazul nu ne lasă să ne îndepărtăm prea mult. În port recunoaștem flota Sailing Holiday, plecată dimineață din Neo Klima. Deocamdată vremea e bună, soarele sus pe cer și nici urmă de vânt. Înainte de a urca înapoi în autocar, lingem o înghețată la una din terasele portului.

    La ora 17:30 suntem din nou la yacht. Nemții de pe Nausikaa II continuă să lege tot ce mișcă. La un moment dat coboară pe chei dinghy și-l amarează strașnic între un coș de gunoi și parapetul de beton al digului de larg.
    -Kiru, aș mai monta și eu o parâmă, spune Mike.
    Am lăsat ancora corect, cu întregul lanț, am legat bine pupa și suntem în portul și în locul indicat de Constantin așa că nu văd la ce ne-ar mai trebui o legătură în plus, dar la capitolul furtuni în port Mike are o vastă experiență așa că îi dau mână liberă:
    -Pune Mike, pune-o unde vrei!
    Mike caută prin lockerul din babord. Lockerele sunt ticsite cu materiale și scule, dar fără a le răscoli vedem că nu mai avem decât o singură parâmă la capătul căreia e matisit lanțul cu a doua ancoră.
    -Îl tai, mă întreabă Mike?
    -Taie-l: protecția navei este mai importantă!
    Mike pune mâna pe cuțitul mare de bucătărie și eliberează parâma: mai rămâne să decidem ce de ce legăm.
    Nava stă perpendicular pe chei, ținută în prova de ancoră iar în pupa de cele două legături (tribord/babord) la babalele de pe mal. Vântul va bate din babord, aproximativ paralel cu cheiul, deci perpendicular pe babord. Din cele trei legături, cea mai slabă e ancora, ce poate derapa, așa că ar trebui să legăm prova cu un spring cât mai depărtat. Există o baba între Nausikaa II și Teranga, dar e atât de apropiată de noi încât parâma ar curge cvasiparalel cu bordajul și ar mai fi un inel mai îndepărtat, undeva sub etrava Nausikăi, pe care însă nu-l putem folosi fiindcă am încăleca cu parâma balconul prova al nemților.
    -Ce-ar fi să amarăm yachtul la cuplu maestru? întreabă Mike.
    Ideea pare bună! E drept, vom amara mijlocul navei, nu prova, dar depărtarea punctului de amarare față de navă va asigura o legătură mult mai eficientă.
    -Leagă așa!
    Mike execută. Mai întindem lanțul ancorei cu ajutorul vinciului și ne declarăm mulțumiți.



    Nemții leagă în continuare. Nu le-a scăpat nimic din ce am făcut noi pe Teranga și femeia, ce pare skipperul Nausikăi, ne face o sugestie politicoasă:
    -În marea Baltică skipperii obișnuiesc să lege parâmele din pupa cruciș (cea din babord o leagă la babaua din tribord și viceversa).
    Nu zice că n-am amarat bine. Nu zice nici că ar exista o soluție mai bună. Zice doar că înțelepciunea îngemănată cu tradiția a născut o posibilitate de care se poate să nu fi aflat. Cuget la dispunerea în cruciș a legăturilor și cum nu văd niciun plus hotărăsc că pregătirile pentru furtună sunt terminate.






    E timpul pentru cină. Mike cu Dorin au fiert paste pe care le consumăm în cockpit, apoi trecem în golful adiacent pentru baie. E rece apa în mai, dar nu putem pleca din Grecia fără să fi făcut măcar o baie! Cu chiotele de rigoare intrăm în apă, apoi ne spălăm de sare cu dușul de pe platforma din pupa Terangăi.

    La ora 19 apar primele semne ale furtunii. Deși cerul rămâne senin, vântul se intensifică și marea se burzuluiește. Deocamdată vântul bate dinspre nord-vest, adică paralel cu țărmul. Din când în când urcăm pe chei pentru a arunca o privire în larg, dar și fără acest exercițiu e suficient să vedem zbuciumul ciulinilor de pe dig pentru a realiza gradul de montare al vântului.
    În port toată lumea e în preajma navelor, legând câteo parâmă sau doar verificând amarajele, doar nemții de data asta stau. În aer există o anume vervă, căci deși nimeni nu și le dorește, furtunile sunt sare și piperul marinarului.
    Bip! Constantin pe whatsapp:
    „A început, hum?”
    „Bate peste dig”
    „Va fi nasol”
    Mă uit pe windy: pata mov semnificând vânt de 60-80km/h e în nordul insulei.
    Cu cât se apropie furtuna, cu atât simt imboldul de a face verificări. Am închis toate hublourile, am legat colacii de parâmă ce atârnă la baza catargului, am asigurat dinghy. Singurul lucru ce mă neliniștește e ancora. Pe grupul de sailing Florio ne-a atenționat că în locul în care suntem ancorați fundul are depuneri și ancora nu ține la smucituri. Deschid tambuchiul din prova și mai întind lanțul cu vinciul. Deocamdată pare în regulă, dar dacă sub presiunea vântului va derapa, ne va da cu pupa de chei. Avem acolo un balon mare, sferic, dar pentru orice eventualitate îl flanchez cu încă două fendere luate din tribord.
    În babord, la mică distanță, avem un Beneteau cu un echipaj portughez. Am pus dealungul bordului suficiente baloane de acostare în caz că vântul ne va împinge peste ei și au mai pus și ei tot atâtea.

    Așteptăm cu simțurile treze. Odată cu înserarea s-a răcorit și luăm pe noi gecile de vânt. Pe nesimțíte vântul s-a rotit, venind acum peste munte. Deși noua alură ne plasează la adăpostul insulei, nu sesizez vreo slăbire a intensității, ba din contră. Vântul are deja o prezență sonoră continuă, dar și vizuală căci toate pavilioanele sunt desfășurate la orizontală.
    La ora 21 înregistrăm primul ciocan de vânt. Cu toată opoziția derivorului, sub lovitura din babord Teranga se înclină spectaculos. Rafala nu durează mult și nava revine la orizontală, însă smucitura violentă a târât lanțul ancorei spre tribord căci nava nu mai stă perpendicular pe chei.


    Anul trecut girueta anemometrului fusese blocată, dar în cursul operațiunilor de mentenanță Constantin i-a pus o picătură de ulei repunând-o în funcțiune. Pornesc instrumentele. Chiar dacă anemometrul nu e etalonat, indicațiile lui ne oferă o imagine concludentă asupra evoluției furtunii. În mod constant vântul bate cu 21-22 de noduri, dar rafalele urcă la 28-29. Noua poziție a navei a slăbit legătura pupa din tribord, tensionând în același timp legătura pupa babord și springul. Mai ales springul.
    Sub presiunea continuă a vântului, Nausikaa II a venit spre noi, aproape atingându-ne springul cu etrava. Din partea corpului navei nu e nicio problemă căci coca e rotunjită, însă mi-e teamă ca tangajul pronunțat să nu-i strecoare balconul de inox pe sub springul nostru. Deocamdată nu se ating, dar situația impune monitorizarea permanentă.
    Până acum situația e sub control. Chiar dacă nava nu mai e perpendiculară pe chei, a rămas paralelă cu yachtul portughezilor căci și pe ei vântul i-a mutat la fel. La bord e un cuplu cu doi copii ce stau, la rândul lor, de veghe.
    Ora 21:30. S-a întunecat. Plec cu Mike dealungul cheiului pentru a vedea ce fac ceilalți. Înafara nemților toate navele sunt acostate cu pupa și suferă aceeași deplasare de prova. Pentru a rezista mai bine, câte două-trei yachturi se leagă între ele, bord în bord. Într-o atmosferă sinergică se dau parâme de la un bord la altul, calm, fără stres, cu zâmbete pe față.
    Când revenim la Teranga, nimerim în plină acțiune. Portughezul e la noi pe punte și împreună cu Dorin se luptă cu biminitopul.
    -Unde ați plecat? ne muștruluiește Dorin. A plesnit ancorajul biminitopului… dacă nu sărea vecinul îl pierdeam.
    Prelata biminiului e susținută de un cadru solid de inox, dar ancorajul din chingă de bumbac nu e de același calibru. Înlocuim ancorajul original cu o chingă de 8mm și îi mulțumim portughezului pentru ajutor. Episodul terminat fără emoții ne avertizează asupra importanței veghei.
    La ora 22 cad primii stropi de ploaie. Vântul s-a întărit constant, indicațiile anemometrului urcând în rafală până la 34 de noduri. Cu toată opoziția springului, ancora a permis deplasarea provei în babord până ce pupa a ajuns să se sprijine în chei, peste baloanele de acostare ce duc tot greul. În noua situație pasarela a devenit inutilă și pentru a evita pericolul lovirii de mal o ridicăm. Ciocanele de vânt culcă periodic nava spre tribord, springul se încoardă strună, dar rezistă, valurile lovesc coca de dedesubt plescăind și stropind în jur, totul în țiuitul sarturilor și-n plesnetul sec al pavilioanelor ce se smucesc ca posedate.


    La capătul digului, paralel cu portughezul, este acostată bărcuța de pescuit a unui localnic ce apare în fugă împreună cu o femeie, probabil fiica lui. Cei doi urcă la bord și încep să manevreze parâmele. Din câte ne dăm seama, intenționează să rotească neva pentru a acosta cu bordul, reducând și slăbind în tandem cele două parâme din prova și din pupa. Având Teranga în raza vizuală, sar împreună cu Mike pentru a le da o mână de ajutor, dar comunicarea e deficitară și mai ales grecii știu exact ce e de făcut, așa că îi lăsăm în pace, mulțumindu-ne să luăm aminte la manevrele lor.
    La ora 23 windy ne plasează în centru furtunii. Rafalele ajung pe anemometru la 49 de noduri. Teranga se culcă amarnic în tribord, baloanele gem cu glas de cauciuc iar springul sună a țambal, totul sub o aversă ce ni se strecoară pe sub bimini aproape la orizontală. Stăm în gura roofului, asistând la dezlănțuirea naturii. Ploaia abundentă a alungat echipajele din cockpituri, dar luminile aprinse în fiecare cabină le semnalează veghea. Vântul suflă constant pe la 25-30 de noduri, apoi vine ciocanul peste 45, ne culcă pentru 15-20 de secunde și totul o ia de la capăt. După fiecare rafală ies în ploaie pentru a mă asigura că baloanele sunt ok, apoi revin pe scară, la adăpostul spray hoodului.
    Bip! Constantin:
    „La noi (Skopelos) au măsurat 51 în rafală”
    Apoi:
    „Sunteți prea aproape de cheu” (i-am trimis poze)
    „Am pus baloane la pupa”
    „Am văzut, dar tot e prea aproape”
    „Ne presează constant, nu cred că vor fi probleme. Ancora nu poate mai mult de atât”
    „Ok. Știu, dar fiți atenți”
    „Sigur, nu ne culcăm”
    Odată cu trecerea timpului, situația devine normalitate. Grecii au terminat manevra și au fugit acasă prin ploaie. La ora 24 rafalele tind să slăbească în intensitate, semn că apogeul a trecut. După ce am controlat vizual de zeci de ori baloanele de acostare, m-am convins că situația e sub control și nu mai ies în ploaie după fiecare rafală. Odată ce surescitarea a trecut, în locul ei se instalează oboseala. Dacă până acum povesteam vrute și nevrute, acum nimeni nu mai scoate o vorbă.
    -Mă duc la culcare, spune într-un târziu Dorin.
    N-are rost să stăm cu toții de veghe.
    -Du-te și tu Mike, rămân eu. În două ore cred că se va liniști, dacă nu, te trezesc să rămâi în locul meu.
    Echipajul aprobă și se resoarbe în cușete. Rămas singur mă bucur mai departe de spectacolul diluviului. Din întâmplare privirea îmi cade asupra Nausikăi tocmai când lumina din cabină se stinge trădând retragerea nemților la somn. Două zile s-au tot pregătit, dar în timpul furtunii n-au avut nimic de făcut. Nemți, adică!
    Odată cu retragerea nemților mă lovește somnul, greu, nemilos, ca un ciocan de plumb. În tribord nu s-a stins lumina și-l văd pe portughez uitându-se la un film pe tabletă. Ca să-mi omor timpul mă apuc să spăl maldărul de vase din chiuvetă, dar sunt atât de obosit încât fac treaba de mântuială. Nu-mi pasă, le voi mai spăla odată mâine. Din când în când mai ies în cockpit ca să mă asigur că frecarea cu cheiul n-a smuls sau spart vreun balon, apoi mă retrag din nou pe scară. Ciocanele de vânt s-au rărit până la dispariție, iar vântul constant s-a stabilizat pe la 20 de noduri. Nu mai pot, pic din picioare de somn. L-aș putea trezi pe Mike ca să mă înlocuiască, dar nu văd niciun pericol iminent. La bordul majorității yachturilor e întuneric. Sting lumina și mă arunc pe cușetă: pentru încă două secunde mai aud încă ploaia curgând, în timp ce valurile plescăie în bordaj.

    - Good morning! Everything is ok?
    În trening și-n șlapi, un bărbat ieșit la dezmorțire ne cercetează cu privirea, căci mai presus de parâmele legate între vase, furtuna de astă noapte a țesut între echipaje un spirit de solidaritate. Portul se trezește și în drum spre terasa cu cafea ne simțim datori să ne interesăm la rândul nostru de situația celorlalte echipaje: se pare că în Neo Klima nimeni nu a avut de suferit din cauza vremii.
    Soarele strălucește vesel, doar mare e încă răvășită. Portul e în umbra insulei așa că nu simțim vântul, dar valurile îl trădează hoinărind în larg. E o zi de sailing cum nu se poate mai frumoasă și cum până în portul Skiathos nu facem mai mult de o oră și jumătate, cercetez Navionicsul pe unde am putea-o lua pe ocolite.
    -Am putea să dăm ocol Skiathosului. Învârtindu-ne pe după insulă am avea parte de câteva ore de sailing și am ajunge în port dupăamiaza.




    Apare grecul, proprietarul bărcii de pescuit. Ne mulțumește pentru ajutor și ne povestește despre tinerețea lui, când în acest loc nu exista decât un golf împădurit în care-și adăposteau bărcile câțiva pescari.
    Timpul trece și pregătim ieșirea în larg. Dezafectăm springul ce ne-a ținut aseară, ne luăm rămas bun de la nemți, după care ieșim cu Mike la timonă și Dorin la vinciul ancorei.

    De cum scăpăm de dig, ne ia marea în primire. În urma furtunii au rămas valuri de 1,5m. Mare de gradul trei, cu coame de spumă pe unele valuri. Ridicăm velele și dintr-o dată prindem aripi. Vântul de care n-am prea avut parte în această călătorie e în pânzele noastre acum. O bucurie până acum ascunsă ne luminează privirile. Mă uit la Dorin și pare prins și el, într-o oarecare măsură, de câmpul de forțe ce inundă greementul.
    -Ei, ce zici de ziua asta? îl întreb, nereușind să-mi ascund încântarea.
    -Mda, mustăcește matelotul, cam de aici ar începe partea interesantă!
    Ne angajăm cu vânt strâns din tribord între Skiathos și Skopelos. Teranga urcă și coboară crestele lichide într-un tangaj pronunțat, lansând de sub etravă jerbe de spume. Îmi place atât de mult încât îi permit Eului să se dizolve în masa yachtului. Secretul, micul secret al oricărei reușite stă în fuziunea plenară dintre actant și obiectul acțiunilor sale. Proiectarea propriului Eu într-un obiect sau într-o altă ființă, locuirea acelui obiect sau ființe cu propriul suflu îi dă actantului control total asupra percepțiilor avatarului său, îl face să anticipeze în celulele sale, cu simțurile sale, energiile avatarului, forțele la care este supus și intențiile sale, și din această cauză îmi pare de-a dreptul profetic ce a scris Alexandru Brăduț Șerban, un tânăr alpinist a cărui cruce ruginește printre lespezi, sub cerul de azur al Retezatului: „Muntele are viață, el trăiește nu numai prin floră și faună, ci și prin stâncă și piatră, viața minerală. Iar dacă ești mai aproape de stâncă și o pipăi cu degetele și o mângâi cu palmele și o îmbrățișezi cu brațele și o săruți cu buzele, atunci muntele trăiește și prin tine”.
    Mă uit cu coada ochiului la Mike ce ține cursul pe fundalul viu al mării și în starea de expansiune în care mă găsesc mi-e suficient ca să simt în palme arcul timonei ce vibrează la unison cu etrava și greementul.
    -Dorin, hai la timonă!
    -Eh, contracarează musul, nu suntem copii să volănim cu rândul!
    Ah! Păcat! Știu că musul nu e atât de obtuz încât să nu cupleze la acțiune, dar de data asta îl simt în defensivă din cauza unei răni proaspete. Azi dimineață, din prova Terangăi unde desfăceam springul de la tachet am surprins momentul în care musul a coborât pe chei, pornind glonț către celălalt capăt al springului, legat la baba. Musul n-a plecat la comanda skipperului, ci a fost un gest spontan ce dovedește că era integrat la bord, dar cu spatele, fără același unghi de panoramare, coskipperul a pus mâna pe parâmă înaintea lui:
    -Las` c-o strâng eu!
    Chiar și pe mine, de la zece metri distanță, m-a durut! Musul a primit lovitura în plex și n-a mai avut aer. A înjurat amarnic, cu sete, apoi s-a retras înapoi în cockpit numai el știind cu ce gânduri. În aparență filmul a curs mai departe, dar refuzul musului de a primi felia de tort trădează un stop cadru intern. Îl cunosc și pe Mike și știu că n-a vrut să-l rănească, dar probabil Mercur care în acele momente era retrograd, și-a râs de noi…

    Ca să trecem printre insule am renunțat la viteză, strângând vântul aproape la maxim. Avem insula Aspronisi la travers și suntem pe cale de a schimba drumul de la 320 la 300, când apare Constantin pe Whatsapp:
    „Unde mergeți?”
    „Facem roată insula”
    „Nu e bine. Nu va fi loc de acostare”
    Oooops! Parcă o umbră rece s-a întins deodată pe mare… Sună telefonul: e tot Constantin.
    -Kirule, nu e de glumă! Astă iarnă furtunile au distrus pontonul și astfel a redus la jumătate locurile de acostare. Fiecare firmă de charter are asigurat prin contract un singur loc, așa că e bătaie pe locuri în fiecare seară. Dimineața se mai găsesc locuri că pleacă yachturile, dar după prânz e mare noroc dacă se mai eliberează vreunul. Eu cobor acum în port și dacă găsesc loc liber, veniți glonț în port căci n-am nici un drept să-l țin ocupat.
    -OK!
    Aud un ok chinuit, pe care l-a rostit gura mea, nu eu, căci eu locuiesc în corpul Terangăi ce vede doar că marea e largă și vântul favorabil. Coșul pieptului e încă umflat când subconștientul aruncă ancora cu aplomb. Situația e distructivă. Ancora grapează fundul amenințănd cu distrugerea. Stop! Ca dintr-o călătorie metafizică mă întorc înapoi în corp și dintr-o dată eu sunt eu și Teranga e Teranga. Deocamdată nu e nicio primejdie căci aruncarea ancorei a fost o metaforă, dar în câteva minute Constantin va ajunge în port și dacă sunt locuri libere, n-avem încotro, va trebui să ne întoarcem.
    -Așa e când n-ai lucrul tău, mă aud spunând cu obidă, uitând că atunci când n-ai lucrul tău cobori cu bagajul în spate și pur și simplu nu te mai interesează ce reparații trebuiesc făcute, unde va ierna yachtul, ce fonduri va înghiți…
    Jale. Măcar de-ar pica vântul sau măcar soarele de n-ar râde de noi. Brusc frumoasa zi se întoarce împotriva noastră, dar stai! Încă n-a sunat Constantin, poate nu sunt locuri! Hai să nu punem căruța înaintea boilor, hai să fim pozitivi! În mod normal ar trebui să pun la capă, ca să nu lungesc eventualul drum de întoarcere, dar nu vreau, încă mai cred că ne vom face damblaua circumskiathosului.
    Nimeni nu zice nimic. Teranga taie marea gonind ca să iasă dintre cele două insule. Sună telefonul:
    -Întoarceți repede: sunt două locuri libere! Pornește motorul la 2500 de ture și haideți cu viteză maximă că mai vin și alte nave.
    -Venim!
    De data asta am răspuns eu. Sunt balanță, adică nehotărât, dar cel puțin atunci când iau o hotărâre nu rămân blocat în trecut, pot să mă detașez de ce a fost și ce-ar fi fost dacă… Calculez rapid că pe drumul de întoarcere vom avea vânt de mare larg, ceea ce înseamnă peste șase noduri…
    -Mike! Volta în vânt!
    Mersul cu vele e ca și coborârea piezișă a unei pante, cu un cărucior. Atunci când ai viteză și intenționezi să faci o curbă bruscă, încotro o faci? Spre poale, sau spre deal? Dacă o faci spre poale, la început cobori mai abrupt, îți mărești viteza și e posibil să te răstorni, pe când dacă te întorci spre deal e mai sigur fiindcă încetinești, doar că trebuie să ai destulă viteză ca să reușești să te întorci complet și să nu te oprești. Mike virează, dar ori nu avem suficientă viteză, ori virează prea lent și Teranga se oprește cu velele fluturând.
    -Abandonează manevra! Ia invers!
    Câțiva zeci de metri pătrați de velă nu sunt o joacă și dacă n-ai realizat asta, realizezi imediat când vela se zbate și pocnește cu zgomot. Vela mare e autovoltantă, dar focul nu e și trag cu nădejde de parâma furlingului. Discul e mic și vântul, atât cât prinde în cute, îmi pune serioase probleme. Căruciorul s-a oprit pe curbă de nivel, panta nu îl mai ajută și cumva trebuie să se miște din nou.
    -Pornește motorul!
    Mike pornește motorul iar focul e strâns aproape tot…
    -Încă o dată!
    Reluăm manevra și de data asta întoarcem fără probleme. Din toată ziua de sailing ne-a mai rămas doar sprintul final și dacă Dorin refuză timona, o s-o iau eu...

    Mă așez în spatele consolei de navigație și cum pun mâna pe timonă mă branșez la circuitul energiilor. Brusc îmi readuc aminte momente din trecut. Mi-am încropit un track pe Navionics căci în gura portului sunt câteva insulițe cu apă mică de jur împrejur. Pentru început voi ține sudul cale de o milă și jumătate, după care voi dubla insula Arko pe după far.
    Avem în prova babord un velier ce ne taie calea. După direcția pe care o ține pare să vizeze portul. Ah! Sper să le-o luăm înainte! Dacă aș vira 25 de grade spre tribord as scurta ruta, dar aș avea vântul din pupa, ceea ce ne-ar încetini, așa că las așa, urmărind în continuare azimutul sub care văd velierul.
    Pare să fie o navă mai mare decât Teranga, probabil un 42. La velatura pe care o are, precis e mai rapidă. Încet ne-o ia înainte și singura nădejde e în motor. Ajungem în punctul în care va trebui să schimbăm direcția, prin pupa velierului.
    -Mike, pregătește volta!
    Mike știe ce are de făcut. Rotesc timona și aduc nava cu vântul din pupa. Velele flutură, yachtul se poticnește și-l văd pe Mike țâșnind apre catarg: s-a încurcat școta focului!
    Sună telefonul. E tot Constantin:
    -Da!
    -Unde mergeți iar? Nu v-am spus să vă grăbiți în port? Sunt numai două locuri libere…
    -Venim, venim!
    -Unde veniți, că ați luat-o spre Skopelos! Întoarce acum!
    -Tocmai am întors!
    -Trebuia să întoarceți demult! Deja e prea târziu…
    Cât timp am conversat cu Constantin, am scăpat direcția și Mike nu reușește să strângă focul. Nu înțeleg ce vrea Constantin, de ce trebuia să fi virat demult când tocmai virăm unde trebuie virat și cu telefonul la ureche nu pot să văd harta de pe Navionics și nici să țin timona cum trebuie. Situația mă umple de draci. Îmi vine să arunc telefonul cât colo și în cele din urmă reușesc să închid. Țin velele fluturând, Mike reușește să strângă focul și facem volta, Verific direcția: suntem fix pe track. Ce vrea Constantin? Sper să nu mai sune…
    Velierul din față e un Beneteau. După velatura desfășurată, după lățimea pupei și după cele două timone, e mare, mai mare ca noi. Navigăm cu toate pânzele sus, cu aceeași alură și cu motorul la 2500 de rotații și abia, abia recuperăm din distanță. Teranga gonește ca un pur sânge și în cele din urmă ajungem bord în bord cu Beneteaul. În celălalt cockpit un echipaj de tineri se bucură de sailing. Sunt în babordul Beneteaului, am în față micuța insulă Marangos ce închide gura portului și ar trebui să vin spre tribord, adică spre Beneteau, să-i tai fața. Dacă țintește portul, nu e o problemă căci va vira și el, dar dacă nu vrea să intre în port va veni fix peste noi. Stau cu ochii pe Beneteau și nu văd nicio schimbare de drum. Pfui! N-am ce face, încetinesc. După ce m-am chinuit atât să le-o iau în față, las să mă scurg în pupa lui în timp ce-i urmăresc manevra. De cum rămân în urmă, virează în babord, deci nu vrea să intre în port. Măcar atât! Beneteaul se duce dincolo de Marangos în timp ce noi intrăm sub Akro.
    -Strângem velele!
    Echipajul sare la parâme și-ntr-o clipă vele se resorb. Canalul dintre Marangos și uscat nu e foarte lat și taman unde e mai strâmt ne încrucișăm cu o șalupă în plină viteză ce duce turiști surâzători la o plajă privată de pe Arko.
    Gata, suntem în linie dreaptă spre port. Beneteaul și încă un velier ce se juca în față s-au dus aiurea, așa că probabil n-a ocupat nimeni cele două locuri libere. Mai rămâne menevra de acostare cu pupa, cu vânt puternic din travers și Constantin de față. Preconizez c-o să mă umplu de draci, dar asta e, karma! Caut din priviri taverna Mariei și găsesc în dreptul ei cele două locuri libere, de o parte și de alta a unui yacht. Unde o vrea Constantin să acostăm? Ne face semn unde. Gata, știu unde trebuie să ajung, de aici înainte încep calculele și aproximările. Mă apropiu și fac rondoul, apoi pun mașina pe înapoi. Nu sunt în dreptul locului de acostare fiindcă voi avea derivă din cauza vântului puternic din babord. Dorin și-a luat în primire postul de la vinciul ancorei, iar Mike a rămas pentru manevra parâmelor.
    -Lasă ancora!
    Abia a început vinciul să huruie când îmi dau seama că deriva e mai mare decât am aproximat și n-o să iasă.
    -Oprește! Ancora sus!
    Rondou. Încerc să mă poziționez un pic mai în lateral, dar n-am apreciat corect și sunt poziționat chiar mai rău ca înainte. Încă un rondou. De data asta îl iau mai larg și pot începe manevra fix cum îmi convine.
    -Lasă ancora!
    Încă nu sunt expert în aproximarea distanțelor, dar pare să fim la cinci lungimi de barcă de chei. Vin cu pupa direct pe yachtul în tribordul căruia intenționez să acostez și urmăresc cu satisfacție cum deriva mă mută unde trebuie. Totul pare să fie ok și pentru prima dată îl caut cu privirea pe Constantin, care… nu-i! Ciudat, dar n-aș putea spune că nu-mi convine. Vinciul huruie în prova și metru cu metru ne apropiem de mal. Numai de-aș fi aproximat cum trebuie momentul ancorării! Dacă mai rămâne ceva lanț, treacă, meargă, dar ar fi penibil și trist să se termine lanțul la câțiva metri de chei.
    A apărut și Constantin. Mike îi aruncă parâmele pe rând și eu țin yachtul la un metru jumate de chei. Se pare că a ajuns lanșul! Odată ce nava e legată, dau fuga în prova să mă asigur că totul e ok.
    -Hai ajută-mă! Îmi cere Dorin.
    -Ce s-a întâmplat?
    … dar deja mi-am dat seama: s-a terminat lanțul și a sărit de pe vinci! Împreună cu Dorin tragem de capăt și recuperăm atâta cât să-l punem înapoi. La fix!
    Revin în cockpit.
    -N-ai deschis balconul pupa, mă dojenește Constantin.
    Trebuia să fi omis ceva. Las pasarela și e puțin departe.
    -Mărește turația și mai trage de ancoră.
    Măresc. Teranga se forțează și abia mai recuperează câțiva centimetri spre chei: de-am fi avut ancorajul ăsta astă noapte! Se ajustează parâmele. Gata, pot opri motorul.
    Punct final. Coborâm pe rând pasarele și ne îmbrățișăm cu Constantin.
    -Bun venit acasă!

    -VA URMA-
    Acest articol a fost publicat iniţial în topicul: Marinari pe submarin iniţiat de CrocodiluDiluDilu Vezi postul original