Despre sunet şi caiace la Bucureşti

Weekendul ce tocmai a trecut am avut ceva treabă la Bucureşti, prilej cu care mi-am propus să văd cum arată nişte barcaholici în carne şi oase. Îmi mai trebuia doar o găină sub braţ ca să arat ca şi ţăranul venit la târgul din marele oraş pe care nu-l înţelege, dar am reuşit să-mi rezolv problemele destul de repede şi la ora prânzului dădeam mâna cu emblematicul Bogdan Buciu şi (noroc) cu iliviu, venit la fel ca şi Popeye Marinarul să ridice o parte din caiacele de dat.
Bogdan era în formă şi ne fredona ceva de nişte sunete ce trec direct în sânge. Am profitat de amabilitatea lui pentru a ieşi într-un drive test cu SW17 ce m-a surprins:
1. Fără a egala stabilitatea dolofanului Wood Duck, totuşi, stă pe apă mai bine decât mă aşteptam
2. Ţine direcţia atât de bine încât, în lipsa cârmei, are raza de întoarcere doar cu ceva mai mică decît a Titanicului

SDC1145401Buc.JPG

Bogdan la aparat

SDC1145701Buc.JPG

Liviu la bord

Acolo, pe Herăstrău, am avut onoarea de a-i întinde mâna lui Florio, apoi împreună cu obişnuiţii casei ne-am aşezat la o masă rotundă cu de-ale gurii şi de-ale gâtului. În timp ce noi ne căzneam să-l fentăm pe Bogdan şi în loc de sunetele lui să ne băgăm în sânge nişte beri, au apărut pe rând băieţii de la CSS6, canotorii. Îmi ardea buza să mă urc într-unul din caiacele lor, vestite pentru uşurinţa cu care se întorc (nu la mal, ci cu fundul în sus) dar până la urmă m-am abţinut fiindcă nu prea aveam ce face cu un schimb de haine ude. Băieţii au ieşit pe apă şi un caiac dublu mi-a exemplificat aventura pe care mi-am refuzat-o: când au ajuns la mal erau tot o băltoacă şi tremurau ca varga. Au apărut apoi şi ceilalţi cu caiacele subsioară şi m-a amuzat făloşenia lor, nu vis-a-vis de sportul pe care-l practică, ci în domeniul în care cele două fete ce colorau echipa ar fi fost „victime”. Am mai remarcat şi influenţa subtilă pe care antrenorul o avea asupra lor: în timp ce-şi trăgeau nădragii, psalmodiau ceva despre sunete şi sânge.

SDC1146001Buc.JPG

Antrenorul şi băieţii

Bogdan şlefuia un nou SW şi în timp ce mă învârteam fără rost pe lângă el, mi-a servit o lecţie despre pasiune. Mi-a povestit despre perioada când la rândul lui era sub oblăduirea unui antrenor şi când încerca să vadă dacă te poţi sinucide prin efort şi, de câte ori după antrenament voma cărăbuşi. Dar nu numai asta. Avea pe telefon melodia aia cu sunete şi sânge şi mi-a pus-o să o ascult.

SDC1184901Buc.JPG

Inuitul

Chiar dacă două zile mai târziu, finalul capitolului Bucureşti a fost tot unul cu caiace. Mai aveam trei ore până la plecarea trenului şi le-am folosit pentru o vizită la renovatul muzeu Antipa. Acolo, printre dropii, schelete de balenă şi fetuşi de cinci luni era mulajul din ceară al unui inuit, cu caiacul său groenlandez de culoare incertă, culoarea aceea pe care doar timpul ştie să o prepare din orice altă culoare.
În timp ce mă îndreptam spre gară mi-am spus că mi-a plăcut Antipa, că mi-a plăcut la Bucureşti şi, încet, doar pentru mine am fredonat:
„Pentru că sunetul ajunge
Din difuzoare până-n sânge
Pentru că inima ta moare
Atunci când sunetul dispare ...”
 
ce insemnate par intamplarile noastre cand le zice Dorin(Crocodilul).
In realitate?
Un fleac,
M-au ciuruit.
 
.. si matze si primavara... of of... shefu' pica para malaiatza !
:)
Articolul de la lnik-ul cu pricina acolo e chieia. ;)
 

Back
Sus