Smokey
Mic barcaholic
Oraș frumos și pitoresc, destinație clasică de turism în Grecia, dar acum la final de sezon oarecum mai liniștit. De cum am acostat am identificat o plajă situată chiar lângă micul istm care leagă micuța insulă Sphairia de partea de nord, Kalaureia. Ne-am bălăcit admirând între timp o goeletă impunătoare cu trei catarge ancorată ceva mai în larg.
În prima seară, căutând o tavernă am zărit barca lui Adriano legată cu bordul la cheiul de sud, însă nu erau la bord, așa că am salutat doar barca, urându-i vânt bun spre Italia.
Noaptea am fost treziți de șuieratul în sarturi al unor rafale puternice din travers. Multe bărci nu aveau lanțul de la ancoră intins și se loveau de vecini. Pentru siguranță am legat dinghyul, dat un spring la mal și după ce-am făcut un tur de ponton, m-am culcat la loc.
Ziua următoare a fost dedicată explorării orașului, am colindat toată ziua pe străzile-potecă întortocheate, printre casele albe cu flori cyclam și mov, am ajuns la turnul cu ceas (o mică ruină) și la o fostă moară de vânt (altă ruină) de unde am admirat portul și împrejurimile în toată splendoarea lor.
Pe străduțele din Poros ne oprim la o mică cofetărie de familie, unde fetele gustă din preparatele locale, admirând forfota de pe strâduța îngustă.
Reveniți la barcă, am urmărit din nou spectacolul ancorării, din primul rând chiar. Vecinii de barcă, un grup de ruși eterogeni ca vârstă, aveau mari dificultăți în a înțelege tainele ancorării. Dintr-un motiv care-mi scapă, veneau cu pupa la ponton (cand reușeau manevea, probabilitate 1 din 10) și aruncau ancora grămadă în fața bărcii.
După aproape doua ore de încercări nereușite și urlete de furie (ale lor), răcnete de disperare (ale celor de pe mal) au renunțat și au plecat. Era și timpul, locurile libere în care încercau să intre s-au ocupat rând pe rând de bărcile unei flotile.
Și spectacolul cu flotilele e amuzant de privit, mai ales dacă ai stația acordată pe canalul lor (daca nu, în mod sigur e o barca în zonă care o are dată la maxim, să audă tot pontonul). Cum decurge o acostare în flotilă: ajunge barca în zona portului și cheamă pe stație căpitanul de flotilă (un tânăr englez hârșâit prin toate și plictisit de jobul său). Căpitanul de flotilă ia stația și începe teleghidarea: cârma babord/tribord. Invariabil, cei de pe barcă nu nimeresc partea, așa că teleghidarea continuă cu ceva de genul ”nu babordul asta, celălalt”, ”ține drept”, ”aruncă ancora acum”, etc.
Am văzut în flotilă tot felul de oameni, familii cu copii, cupluri singure, dar cel mai mult mi-a atras atenția o barcă de doi gentlemani septugenari, foarte agili și vivace pentru vârsta lor.
Seara ieșim la cumpărături și tavernă. Un gând tot nu-mi dă pace: să prind un pește mare pe barcă și să-l mânc crud sub formă de sashimi. Urmăresc idea și intru într-un magazin cu articole de pescuit, ace-brice-și-carice. Nefiind pescar mă aburește nenea de acolo în toate felurile, dar îmi vine Adi în ajutor care e pescar vechi de Deltă. După negocieri prelungite cumpăr o rolă de fir gros cu o momeală în formă de pește verde(imi pare rău dar nu îmi amintesc termenul corect, cred că ”vobler” ?!) care conform spuselui grecului trebuia să-mi aducă un pește de 15 kg.
Până să pescuim noi ceva, suntem pescuiți de un ”pește” (agenții aceia insistenți care stau în fața tavernelor și agață trecătorii) care ne promite înghețată gratis pentru copii. Bineînțeles că nu există lucruri gratis, așa că plătim o masă cam scumpă și prost gătită.
Încet-încet mă gândesc tot mai mult la întoarcerea spre Lavion, nu mai râmân decât trei zile, iar prognoza e destul de îngrijorătoare. În Golful Sauronic e liniște și pace (forța 3-4-5), dar în apropiere de Cap Saunion și Lavrion se anunță forța 6-7-8.
Pentru moment ne bucurăm de vacanță, alegem următoarea destinație insula Aigina, cu orașul principal cu același nume, recunoscut pentru aglomerația din timpul sezonului, dar care pare momentan soluția logică la nevoile și traseul nostru.
În prima seară, căutând o tavernă am zărit barca lui Adriano legată cu bordul la cheiul de sud, însă nu erau la bord, așa că am salutat doar barca, urându-i vânt bun spre Italia.
Noaptea am fost treziți de șuieratul în sarturi al unor rafale puternice din travers. Multe bărci nu aveau lanțul de la ancoră intins și se loveau de vecini. Pentru siguranță am legat dinghyul, dat un spring la mal și după ce-am făcut un tur de ponton, m-am culcat la loc.
Ziua următoare a fost dedicată explorării orașului, am colindat toată ziua pe străzile-potecă întortocheate, printre casele albe cu flori cyclam și mov, am ajuns la turnul cu ceas (o mică ruină) și la o fostă moară de vânt (altă ruină) de unde am admirat portul și împrejurimile în toată splendoarea lor.
Pe străduțele din Poros ne oprim la o mică cofetărie de familie, unde fetele gustă din preparatele locale, admirând forfota de pe strâduța îngustă.
Reveniți la barcă, am urmărit din nou spectacolul ancorării, din primul rând chiar. Vecinii de barcă, un grup de ruși eterogeni ca vârstă, aveau mari dificultăți în a înțelege tainele ancorării. Dintr-un motiv care-mi scapă, veneau cu pupa la ponton (cand reușeau manevea, probabilitate 1 din 10) și aruncau ancora grămadă în fața bărcii.
După aproape doua ore de încercări nereușite și urlete de furie (ale lor), răcnete de disperare (ale celor de pe mal) au renunțat și au plecat. Era și timpul, locurile libere în care încercau să intre s-au ocupat rând pe rând de bărcile unei flotile.
Și spectacolul cu flotilele e amuzant de privit, mai ales dacă ai stația acordată pe canalul lor (daca nu, în mod sigur e o barca în zonă care o are dată la maxim, să audă tot pontonul). Cum decurge o acostare în flotilă: ajunge barca în zona portului și cheamă pe stație căpitanul de flotilă (un tânăr englez hârșâit prin toate și plictisit de jobul său). Căpitanul de flotilă ia stația și începe teleghidarea: cârma babord/tribord. Invariabil, cei de pe barcă nu nimeresc partea, așa că teleghidarea continuă cu ceva de genul ”nu babordul asta, celălalt”, ”ține drept”, ”aruncă ancora acum”, etc.
Am văzut în flotilă tot felul de oameni, familii cu copii, cupluri singure, dar cel mai mult mi-a atras atenția o barcă de doi gentlemani septugenari, foarte agili și vivace pentru vârsta lor.
Seara ieșim la cumpărături și tavernă. Un gând tot nu-mi dă pace: să prind un pește mare pe barcă și să-l mânc crud sub formă de sashimi. Urmăresc idea și intru într-un magazin cu articole de pescuit, ace-brice-și-carice. Nefiind pescar mă aburește nenea de acolo în toate felurile, dar îmi vine Adi în ajutor care e pescar vechi de Deltă. După negocieri prelungite cumpăr o rolă de fir gros cu o momeală în formă de pește verde(imi pare rău dar nu îmi amintesc termenul corect, cred că ”vobler” ?!) care conform spuselui grecului trebuia să-mi aducă un pește de 15 kg.
Până să pescuim noi ceva, suntem pescuiți de un ”pește” (agenții aceia insistenți care stau în fața tavernelor și agață trecătorii) care ne promite înghețată gratis pentru copii. Bineînțeles că nu există lucruri gratis, așa că plătim o masă cam scumpă și prost gătită.
Încet-încet mă gândesc tot mai mult la întoarcerea spre Lavion, nu mai râmân decât trei zile, iar prognoza e destul de îngrijorătoare. În Golful Sauronic e liniște și pace (forța 3-4-5), dar în apropiere de Cap Saunion și Lavrion se anunță forța 6-7-8.
Pentru moment ne bucurăm de vacanță, alegem următoarea destinație insula Aigina, cu orașul principal cu același nume, recunoscut pentru aglomerația din timpul sezonului, dar care pare momentan soluția logică la nevoile și traseul nostru.