View RSS Feed

Smokey

Grecia 2012 - 10 - Ziua cea mai lungă

Rate this Entry
Oricât am frecat harta, cartea pilot și pozele din Google Earth n-am găsit nimic apetisant pe coasta nordică a golfului Saronic, doar stațiuni tipice de vacanță, aglomerate, puține locuri de acostare protejate de meltemi.

În final m-am oprit la golful Varkizas, unde în Vest era un mini-port, chiar în golf un alt port, cu posibilitatea de ancorare la 300 m de plajă. Planul era să ne oprim acolo pentru noapte, fie la ancoră fie într-unul din porturi, iar vineri să facem ultima trecere spre Lavrion pe vreme rea, de forța 7/8. Alternativ era să ne oprim doar pentru prânz la ancoră și să continuăm pe seară, chiar noapte până în Lavrion, dar pe mare un pic mai calmă, de forța 6/7, mai mult spre forța 6 fiind seara.

După o baie scurtă în laguna minunată ridicăm ancora și ne îndreptăm spre Est, pe vânt slab și mare liniștită. Vântul se mai întețește și ridicăm din nou velele, pe care le ținem așa până ajungem în zona de separare a traficului către și dinspre portul Pireu. Aici vântul cade și devine schimbător, iar cargourile aliniate frumos ne conving să pornim motorul să eliberăm zona.







În apropiere de golful Varkiza vântul devine puternic, peste 20 noduri, dar valurile se păstrează mici. Intrăm în primul golfuleț la Est de Varkiza, e aproape plin de mega-yachturi. Nici nu am timp să mă gândesc dacă e bine să mă înfig între două lucruri scumpe, că vine un nene grec în barcă și mă poftește afară, că nu sunt locuri libere.

Continuăm spre portul pescăresc din golf, unde din nou e plin cu bărci locale. Un singur loc pare disponibil, dar mirosul puternic de pește nu ne îmbie la stat, așa că mai încercăm în alt golf dat în cartea pilot, la Vest de Varkiza. O plajă îngustă străjuită de stânci amenințătoare nu mă inspiră pentru ancoră, așa că ne întoarcem în golful mare și ancorăm la 300 metri de plajă, pe un vânt care se menține peste 20 de noduri.





Vântul care șuiera în sarturi nu ne inspiră la prea multe, încercăm un prânz la bord îndesat cu forța, iar copii fac totuși baie în spatele bărcii, după ce le-am amenajat un mini-bazin din fendere.

Pe cum stăteam nedumirit, întrebându-mă ce să fac – să plecăm mai departe, să dau dinghyul la apă și să mergem la țărm, să stăm liniștiți la bord până a doua zi – din barcă se aude un strigăt de luptă: s-a terminat apa! Asta nu se poate, mai avem un rezervor plin, n-am mai comutat rezervoarele din Kythnos, când cel din babord era plin ochi, tot timpul am lucrat cu cel din tribord.

Dar, surpriză! Apa nu vine din rezervorul babord, degeaba învârt robinetul de comutare în toate direcțiile posibile, niciun rezultat. Rezervorul nu pare spart, în santină nu am apă, probabil e înfundat sau cineva a comutat rezervoarele fără știrea mea și într-adevăr e gol.

N-am prea mult timp de analiză, sunt pedepsit brusc cu o găleată de vase pe care trebuie să le spăl în mare. Spălând resemnat vasele la pupa bărcii, în cockpit nevastă-mea organizează o mică revoluție și îndeamnă echipajul la luptă cu valurile pe noapte. Recunosc imediat că ideea nu e rea, defapt era unul din planurile mele de rezervă. Calmul de seară, combinat cu prognoza mai bună de azi și luna plină puteau fi o alternativă la urgia ce se prognoza a doua zi.



Ridicăm deci ancora, hotărâți să ajungem la Lavrion. Adi și soția lui nu sunt foarte încântați de idee, dar calmul care s-a instaurat spre seară sub protecția continentului și clarul de lună par să-i convingă.



Luna ne călăuzește spre Est, vedem foarte bine mare în fața noastră, iar pe măsură ce ne apropiam de ieșirea din Golful Saronic valurile cresc și rafale de peste 20 de noduri ne avertizează ce ne așteaptă.








Copii se culcă, fetele iau vestele de salvare, eu îmi scot echipamentul de vreme rea și-mi caut morcovul preferat, să-l am la îndemână.

Templul lui Poseidon se vede în depărtare, luminat frumos, păzind capul Saunion. Ne aducem aminte priveliștea asfințitului din urmă cu aproape două săptămâni și calmul aparent al mării la ora aceea.
Într-adevăr, calmul este doar aparent. Când templul începe să se vadă cu ochiul liber, valurile se măresc la peste un metru, vântul șuieră din ce în ce mai tare. Nu mai pot urmări viteza vântului, dar e constant în jurul a 25 de noduri.

De la Cap Sounion schimbăm cursul spre Nord, prin canalul îngust dintre continent și insula Makronisi. Romantismul navigatului sub clar de lună devine o aventură în toată regula, valurile devin mari și foarte mari, din prova, undeva între 2 și 4 metri. Trebuie să încetinesc motorul să nu trec de creasta valurilor cu viteză prea mare și să cad în gol cu zgomot.

Mergem greu, încet, cu 3 noduri pe GPS și pare că nu vom mai ajunge la Lavrion. Valurile cresc, le simt după timpul de urcare și coborâre, iar din morcovul meu au rămas doar frunzele. Înățimea valurilor mă obligă să alternez cursul în zig-zag, să nu arunc prova în apă de la înălțime.

Deși mă simțeam sigur pe mine în acele condiții, mi-era teamă de barcă, mi-era teamă să nu cedeze vreun sart sau strai, să nu se slăbească vreun bolț de la chilă. Eram conștient pe undeva că barca a fost în charter liniștit toată viața ei, nu cred că a văzut prea multe condiții grele. Dar barca nu ne lasă și ne duce înainte, până văd farurile roșu și verde care marchează intrarea în portul Lavrion.

Le văd pentru puțin timp, din când în când câte un val mare îmi taie luminile de la orizont, știu că vine, Luna nu mi-l mai poate lumina direct, iar după câteva secunde îl văd, mare, imens, un munte de apă cu o creastă albă, care-mi venea mult peste înălțimea capului. Urma urcușul și din nou zăream luminile orizontului, apoi alunecarea în hăul deschis după el. Uitându-mă spre pupa-tribord, în direcția în care se afla Luna, îl vedeam trecând pe sub nou ca o balenă uriașă și inofensivă, o priveliște romantică și deloc îngrijorătoare.

Vântul bate și el tare, dar nu mă îngrijorează prea tare. Pe indicatorul de vânt apuc din când în când să văd un număr care începe cu ”3” ... Minutele trec greu până la intrarea în port. Ultimii zeci de metri sunt nevoit să pun barca travers pe val, suntem săltați de câteva ori în aer dar intrăm până la urmă în port Lavrion. E aproape miezul nopții, ancostăm singuri, fără ajutor – tinerii gălăgioși de pe mal sunt prea ocupați să-și dea importanță în fața unor fete plictisite.



Așadar s-a terminat cu bine. A mai trecut un an, am mai ridicat ștacheta. Checkout-ul a fost fără probleme, după un ultim frape la tavernă am plecat spre casă. La ieșire din Lavrion ne-am oprit să admirăm o mare albă, mugind fioros, și ne-am felicitat pentru decizia de-a venit înainte. Ne-am luat la revedere de la Marea Egee, ne vom mai revedea, dar poate în alt anontimp mai blând ...

Submit "Grecia 2012 - 10 - Ziua cea mai lungă" to Digg Submit "Grecia 2012 - 10 - Ziua cea mai lungă" to del.icio.us Submit "Grecia 2012 - 10 - Ziua cea mai lungă" to StumbleUpon Submit "Grecia 2012 - 10 - Ziua cea mai lungă" to Google

Tags: None Add / Edit Tags
Categories
Grecia 2012

Comments