Who is who: Florin Iordache

"Incredibil câtă bucurie îţi poate sădi în suflet o barcă! Îţi poate schimba viaţa fără efort. Îţi poate schimba mimica în zâmbet. Îţi poate aduce în faţă doza aceea de copilărie pe care poate că ai uitat-o. Cred că o barcă e o infuzie de tinereţe pentru oricine..."

În mod oficial, atunci când vrei să cunoşti un om, îi ceri un curriculum vitae. Eu cred însă că cel mai bine îl poţi cunoaşte lăsându-l să vorbească despre pasiunile lui. Pe Florin Iordache, Florio cum îi spun toţi prietenii, deci şi eu, l-am descoperit pe internet, însă cu proxima ocazie am ţinut să ne întâlnim. Am găsit un om calm, surâzător, aşa cum îl ştiam din fotografii.

CrocodiluDiluDilu: Când şi cum ai devenit "barcaholic"?
Florin Iordache: Cred că a fost o descoperire surprinzătoare şi pentru mine. Sunt tipul de om care aderă foarte uşor la pasiuni iar asta a apărut în urma unei excursii paşnice, în Delta Dunării. Un vaporaş metalic vechi, un căpitan venerabil şi tacticos, un anturaj de prieteni… Asta se întâmpla acum 6 ani... da, cred că 6. Am străbătut braţul Sf. Gheorghe, de la Tulcea până la Marea Neagră într-o molcomă alunecare pe apă, împărtăşind plăcerile sedentare ale plimbăreţilor de oraş. Dar insidios, în decursul celor 3 zile, virusul libertăţii apelor mi s-a strecurat în sânge, astfel că la întoarcere, atât eu cât şi ceilalţi din birou, căutam febril bărci de vânzare, pe internet. De atunci şi până în momentul de faţă, computerele companiei au yachturi de toate formele, pe desktop. A durat cam două zile ca eu, profan în orice ţine de ambarcaţiuni, să îmi dau seama că NU DORESC O ŞALUPĂ!, deşi asta începusem a căuta iniţial. După câteva pagini Ebay, am găsit o barcă cu vele şi am rămas cu ochii la ea, realizând că DA!, asta e ceea ce mi se potriveşte! Deci, după două zile de vizionat şalupe, am găsit un velier şi am rămas siderat: asta e barca sufletului meu! NU vreau motoare, vreau vânt! NU vreau zgomot şi noxe, vreau val şi briză! Şi a durat căutarea cam 1 an, până când am reuşit să fac toate compromisurile cu mine însumi, în ceea ce priveşte "ce barcă îmi trebuie în condiţiile navigaţiei aici, în ţara mea”. Timpul acesta de căutari nu s-a scurs doar în click-uri pe site-urile de ambarcaţiuni. Am căutat şi am devorat documentaţii întregi despre vele şi velism, despre tipuri de veliere, caracteristici, navigaţie, reguli, legislatie, etc. La finalul anului de căutari eram, pe de o parte edificat ce barcă îmi trebuie, pe de altă parte aveam permis de navigaţie clasele D şi C, adică minimul necesar pentru a naviga în ape interioare şi maritim costier. Ca sa zic aşa, fără să realizez, am făcut exact paşii pe care azi, l-aş sfătui pe oricine să îi facă.

Simplist, există două feluri de oameni: cei entuziaşti, ce povestesc din preaplinul sufletului lor şi ceilalţi, cărora trebuie să le smulgi cu cleştele vorbele din gură. Florio este omul frumos care rezonează cu această stare: nici nu vreau şi nici nu pot să-l întrerup, ci doar strecor câte-o interjecţie menită să pună paie pe foc.

FI: Am suferit puţin, ca tot românul care îşi doreste o barcă mare, sea-worthy, cu care să se poată încumeta la traversade, care să fie încăpătoare cât pentru croaziere cu prietenii, etc. După discuţii cu mine însumi, am ajuns la concluzia că îmi trebuie o barcă de familie, cu pescaj foarte mic, pentru a intra în Deltă sau pe Dunăre (eventual derivor rabatabil sau culisant), suficient de "sea-worthy " pentru navigaţie costieră. Totodată să fie transportabilă, fără permise speciale pentru agabaritice şi aşa am ajuns să cumpăr un sloop de 8m lungime, cu balast detaşabil şi derivor rabatabil, în interior având 6 cuşete, o bucătărie cu chiuvetă şi o baie cu chiuvetă. Strictul necesar. Barca am găsit-o la o companie din UK, într-o zona foarte interesantă pentru navigatie: Cowes, Isle of Wight. A fost o aventură greu de imaginat, în care eu şi un prieten am plecat în necunoscut, cu o "caramidă" de bani la noi şi ne-am întors tractând un yacht de 8m, pe peridoc, agăţat de cuiul maşinii personale. Eram mai lungi decât un TIR! Ca să mai scurtez povestea, în acea vară am căutat un loc unde să îi fac o probă, să ridic arborada şi să încerc să fac manevre. Dificil lucru în Bucureşti. Găsind totuşi o marină pe lacul Snagov, am lansat yachtul la apă pentru o săptămână, iar acea săptămână s-a dovedit (ca orice lucru provizoriu care devine definitiv) a fi tot sezonul ce rămăsese. De ce? Din comoditate şi atât. Eram cu toată familia pe yacht, weekend de weekend. În schimb ardeam de nerăbdare să navighez pe mare. Asta nu e deloc dificil, fiinCrocodiluDiluDiluă având prieteni cu aceeasi pasiune, am ieşit pe Egee, Marmara şi Marea Neagră, dar voiam cu yachtul meu. Şi mai ales, doream să cobor pe Dunăre, cu vele. Ştiam că va fi o minune de croazieră şi că aşa ceva nu se mai făcuse...

Ştiu că nu s-a lăsat până ce n-a făcut-o, ba încă aşa cum doar cei aleşi ştiu să o facă. Cunosc (tot de pe intrenet) o familie de români care şi-a schimbat casa cu o rulotă, adresa cu un cont în bancă, biroul cu servicii prin internet şi şcoala cu educaţia la distanţă şi care a pornit prin lume cu cei trei copilaşi (cel mai mic având la acea dată abia câteva luni), străbătând în doi ani cele două Americi. Dar n-apuc să duc comparaţia până la capăt căci trebuie să fiu atent la povestea ce curge neîntrerupt, la fel ca Dunărea...

FI: Ocazia asta mi-am acordat-o singur, anul trecut, după o dotare minuţioasă a bărcii cu tot necesarul unui drum lung de circa 500 mile marine, fiinCrocodiluDiluDiluă ştiam din experienta TID-ului că Dunărea e sălbatică şi nu te poţi baza decât pe ceea ce iei cu tine. Nu era de neglijat nici problema cea mai apriga a omului modern: timpul! Iar pentru asta am calculat alături de consumul electricelor gen frigider, chart plotter, staţie radio, lumini, etc., şi consumul laptopului prin care trebuia să ţin legătura cu biroul.
Mă trezeam odată cu răsăritul soarelui, ieşeam în cockpit avid după razele de dimineaţă şi ceaţa fluviului şi, în ciripit de păsări sălbatice, scriam câteva cuvinte în jurnal, sorbindu-mi cafeaua: era un balsam pentru suflet. Deşi în planurile ideale, se porneşte la drum de dimineaţa, o familie are alte priorităţi aşa că siajul nostru începea să clipocească abia pe la ora 10. Totuşi un lucru îmbucurător: chiar dacă adesea vântul Dunării ne bătea din prova, viteza noastră de croazieră a fost de 5-6 nd.
O zi pe Dunare mi-a părut mai frumoasă şi mai plină decât o zi pe Marea Neagră. Dunărea e maiestuoasă, se lărgeşte în mari porţiuni, apar insule încărcate de vegetaţie, cu plaje mirifice, cu păduri răsunând de cântecele păsărilor... o bucurie pentru suflet! Uitam să mai mâncăm. Scoteam din lada izotermă fructe şi le ronţăiam privind malurile şi vapoarele. După ora prânzului ocheam o plaja cu nisip virgin pe o insulă accesibilă şi ancoram aproape cu prova pe mal. Dunărea oferă tot, de la mâncare, la lemne de foc. Un grătar se încropea în 10 minute, iar plaja ne adopta fierbinte şi încărcată de aroma unei mese ad-hoc. Ca o paranteză spun că deşi fluviul e darnic în toate, mâncarea nu ne-am luat-o decât din provizii: în 12 zile nu am găsit timpul sau pornirea, să înmoi o undiţă în apă. Erau multe alte lucruri faine de făcut.

Mă bate gândul că Florio şi-a montat peste ochelari nişte filtre cu floricele şi albinuţe şi în mod intenţionat, forţez nota:

CrocodiluDiluDilu: Probabil însă, n-a fost totul roz, că Dunărea se mai burzuluieşte şi ea ca orice om ...
FI: Iar când se burzuluieşte, scutură! Am prins de două ori furtună pe Dunăre, prima fiindu-ne anunţată de un prieten din Călăraşi, unde şi înnoptasem mai înainte. Cerul nu arăta nimic, deşi amicul nostru spunea că în amonte, rupsese copaci. Totuşi am luat măsurile de precauţie necesare: am scos barca din golful insulei unde poposisem şi am dus-o la apă adâncă. Dar nici nu am apucat bine să ancorăm, că cerul devenise negru iar prima rafală a culcat pădurea alăturată, la 45 de grade! Am strâns repede bimini top-ul, să nu ni-l sfâşie vântul şi am rămas alerţi. Merită să vezi spectacolul unei furtuni pe Dunăre! Valurile încep a se înălţa la peste 1m, berbecii de pe creasta lor încep a lovi barca, parâma ancorei vibrează iar toată barca se descurcă surprinzător de bine printre toate aceste lovituri şi înghionteli. Această primă furtună a trecut în mai putin de o oră. O altă furtună mult mai puternică şi mai de durată, a început când plecam din Hârşova către Galaţi. Ei, aceea ridica spinări de valuri, creind făgaşuri mari şi curenţi ameţitori. Un echipaj este acea unitate în care oamenii se înţeleg, nu se plâng de nimic, suportă vicisitudinile vremii cu stoicism şi o scot la capăt adresându-şi un zâmbet. Aşa că furtunile Dunării şi mai ales ale Mării Negre, n-au făcut decât să ne arate că suntem un echipaj. Un echipaj vesel, al unei bărci mici. Ştii cum se spune: small boat, big smile; big boat, no smile!
CrocodiluDiluDilu: Aşadar ai un echipaj!
FI: Am un mic yacht şi un mare echipaj. Din nou am să aduc în faţă mezina familiei, care la 10 luni a participat la regata Bricul Mircea, de ziua Marinei. Ocazie cu care a primit şi o medalie de la dl. viceamiral, la festivitatea de premiere: cel mai tânăr navigator. Echipajul motric suntem eu şi Cosmin, ajutorul meu de bază. Soţia şi mezina sunt cei ce ne susţin şi se bucură alături de noi, de frumuseţe, de vânt şi de valuri.
Lipsa locurilor amenajate, civilizate, pe parcursul fluviului, nu ne-a deranjat, ci dimpotrivă, ne-a făcut să trăim partea cea mai frumoasă şi mai romantică a periplului.
CrocodiluDiluDilu: Bernard Moitessier spunea că e greu să-ţi păstrezi şi casa, şi grădina, şi nevasta şi yachtul. Care e reţeta ta?
FI: Reţeta mea... ooof... cred că reţeta suntem noi, familia în întregul ei. În familie suntem doi copii mari şi doi mai mici. Cel mai mic dintre copii împlinea 7 luni pe Dunăre, undeva în apropiere de Călăraşi. Cei mai mari îşi începeau fiecare zi a croazierei, sterilizând biberoane, făcând ceaiuri...
O destinaţie de-a dreptul de vis, a fost Gura Portiţei. Şi nu spun asta gândindu-mă la valoarea ei turistică, ci am în minte felul în care am ajuns acolo. După ieşirea din Sf. Gheorghe, marea ne-a primit cu un vânt excelent pentru o croazieră, sub care mergeam cu 6- 6,5 nd. În scurt timp, totuşi, norii s-au aglomerat, vântul s-a înteţit iar noi am terţarolat velele, păstrându-ne viteza dar şi siguranţa. Furtuna a început cu o ploaie torenţială şi rafale care spulberau crestele valurior. Scurtă şi violentă. A urmat un soare arzător şi înşelător totodată, fiinCrocodiluDiluDiluă după un ceas s-a stârnit o a doua furtună în care deja a ţine o velă sus, ar fi fost o aventură. Aşa că am pornit motorul, restul echipajului a intrat la adăpost iar eu am rămas în cockpit să mă descurc cu nebunia aia dezlănţuită. Preţ de aproape două ore, crestele valurilor aruncau spuma peste bordaj, rafalele de ploaie îmi înţepau obrajii iar eu făceam un fitness total păstrându-mă vertical sub o barcă fremătând. Abia mai vedeam chart-plotterul pe care pusesem arbitrar un punct unde credeam că e Gura Portiţei.
CrocodiluDiluDilu: Şi ai nimerit "portiţa"?
FI: Ei bine, când mai aveam o jumătate de ceas până la destinaţie, furtuna s-a domolit, vântul a căzut total, rămânând o hulă care se potolea încet, încet. Cu surprindere observ în direcţia pusă arbitrar de mine, că într-adevăr se profilează micile diguri de la Gura Portiţei, către care ne şi întreptam victorioşi. Intrăm în golf ca nişte vikingi, eu înfofolit în hanorac, cu haine groase pe dedesubt, ud, bărbos şi plin de o veselie barbară! Strig la Cosmin să arunce ancora, cuplez motorul o secundă pe "înapoi" să stopez barca şi sar cu un răcnet de izbândă, pe ţărm! În faţa noastră, patru doamne făceau plajă pe şezlonguri, în soarele domol al crepusculului, pe o acalmie totală. Acalmie cu care noi eram în dezacord flagrant. Acolo nu fusese nici o furtună! Şi aşa s-a păstrat vremea, până a doua zi când am început o nouă zi din călătoria noastră.
CrocodiluDiluDilu: Până aici, una caldă, una rece. Ce v-a rezervat următoarea zi?
FI: E doar o impresie din povestirea mea trunchiată: raportul a fost de patru calde la una rece. A doua zi ne-a rezervat o aplicaţie militară cu scut antirachetă, pe care am prins-o în plină desfăşurare.
N-aş vrea totuşi să se creadă că navigaţia e o aventură perpetuă, cu situaţii limită. În aceste 12 zile, cea mai mare parte a fost de navigaţie frumoasă, cu vânt relativ constant. Barca odată echilibrată, abia mai atingeam timona din când în când. Am întâlnit prieteni iubitori de bărci şi apă, am avut chiar nişte "comitete de primire" la Călăraşi şi mai ales la Galaţi, unde densitatea de asemenea oameni este mare! La Olteniţa am întâlnit tot "lotul " de caiacişti, care ies în armonia Dunării săptămânal, dacă nu zilnic! Lumea iubitorilor de apă este o lume relativ mică, cu oameni de o mare calitate.
O amintire la fel de plăcută a fost o regată desfăşurată între Constanţa şi Gura Portiţei. Am făcut chiar un mic filmuleţ cu imagini de acolo. Incredibil câtă bucurie îţi poate sădi în suflet o barcă! Îţi poate schimba viaţa fără efort. Îţi poate schimba mimica în zâmbet. Îţi poate aduce în faţă doza aceea de copilărie pe care poate că ai uitat-o. Cred că o barcă e o infuzie de tinereţe pentru oricine. Anul acesta aş vrea să fac ceea ce timpul nu m-a mai lăsat astă toamnă: să urc cu vele pe Dunăre, până la Olteniţa.

Nu-i aşa că omul acesta e minunat? Mai mult, un om minunat, capabil să-i minuneze şi pe alţii ...

CrocodiluDiluDilu: A fost mai dificil pe Dunare decât pe mare?
FI: Nu, nicidecum. Dunărea are capcanele ei, cauzate de curenţi, de traficul în şenal relativ îngust, de zone cu depuneri de nisip care pot deveni primejdioase. Noi am trecut şi prin aşa ceva dar le-am depăşit cu puţină adrenalina fără a fi niciodată cu adevărat în primejdie. Marea însă şi în special Marea Neagră, e o forţă deloc de neglijat, iar pe litoralul nostru nu prea exista protecţii reale. Începând de la vărsarea Dunării şi până la Mangalia, doar Golful Sacalin, digul de la Midia- Năvodari, porturile Constanţa, Eforie-N, Mangalia şi atât. O croazieră trebuie bine plănuita şi "acordată" fin cu buletinele meteo. Chiar şi aşa, vara trecută am prins câteva furtuni pe mare.
Ar trebui să mă mai şi opreşti, altfel ajungem… ziua de mâine! Aşa păţim de câte ori ne întâlnim (aproape săptămânal) aici în Bucureşti. Povestim de trece noaptea…

Ne-am oprit. Noaptea nu a trecut. Mă gândesc la spiritul pozitiv şi îmi vine în minte un proverb: unii caută o muscă, alţii o albină.
 
si eu care credeam ca vorbim de Florian Florescu.
Dar gata, de acum va prezentati la mine doar cu buletinul altfel nu mai cred nimic :)
 
Dupa cum spuneam mai demult: acest om degaja o asemenea caldura cand vorbeste sau scrie pe forum, incat simt imediat nevoia sa ma dezbrac in maiou.
 
"Lumea iubitorilor de apă este o lume relativ mică, cu oameni de o mare calitate."
Florio, tu faci parte dintre acei oameni de calitate care fac, încet încet, ca lumea iubitorilor de apa sa crească.
Nu prea repede, totuși, sa mai avem loc prin porturi ;-)
 
Multumesc pentru aprecieri, prieteni. :)
Ideea de interviu a Crocodilului, a fost o simpla conversatie si s-a desfasurat ca atare.
Multi dintre noi ne cunoastem personal destul de bine. Iar pentru cei care inca nu s-au cunoscut, o astfel de forma de discutie personala, poate face mai usor legatura pe care distantele o taie.
 
Foarte interesanta idea unui 'interviu' cu un pasional al apelor. Scrieti atat de frumos de croaziera pe Dunare, ca ne faceti si pe noi sa consideram varianta asta intr-o zi cu soare cand ne vom satura de oceane...
 
Outwiththewind;bt742 a spus:
Foarte interesanta idea unui 'interviu' cu un pasional al apelor.
Cu ocazia asta mi-am adus aminte de seria de „interviuri” realizate cu ani în urma si grupate sub titulatura „who is who”. Le-am cautat si pe celelalte aici pe forum, dar nu le-am mai gasit. Ce s-o fi intamplat cu ele? Habar n-am. Nici nu mai tineam bine minte cu cine erau, apoi le-am gasit intr-o arhiva de pe un hard disck: Vincentiu, Vali, Lipan, Smokey...
 

Back
Sus