Smokey
Mic barcaholic
Un oraș care nu are cine știe ce rezonanță turistică, inclusiv cartea pilot îl recomandă ca fiind un loc liniștit. Probabil în cercurile nudiști e cunoscut, fiind o plajă dedicată în apropiere. Înainte de a ne dezlega de pontonul din Korcula am tras un pic de timp cu ultimele cumpărături și micul dejun, pentru a permite vântului să se întețească un pic.
Așteptarea s-a fructificat într-un vânt de pupa de 10 noduri care bătea deja în canalul Peljesac, iar noi n-am pierdut vremea și-am ridicat velele în fluture, plutind frumos până în dreptul capului vestic al peninsulei cu același nume. Interesant cum cei din echipaj sesizează lipsa vântului aparent, pe care o asociază cu viteza bărcii, așa că am mai făcut un pic de teorie marinărească cu ocazia asta. Imediat ce am dublat capul cu pricina, am oprit pentru baie într-un golf mare, chiar la sud de satul Loviste.
Copii se pare că au un oarecare senzor intern, deși erau toți sub punte cu distracții tipice vârstei (muzică și dans, nu vă gândiți la creioane colorate) în momentul în care ne-am apropiat de golf erau toți prezenți pe punte, echipați de baie, pregătiți să sară în apă. Am ancorat deci repede și distracția a început instant, copii oferindu-ne nouă și vecinilor de ancoraj un spectacol muzical-artistic. N-a fost vorba de poezii de serbare școlară, ci un dans tematic Gangnam Style, Harlem Shake ... și altele cu care trebuie să mă pun la curent, clar nu e ca pe vremea mea. Drept răspuns băieții de pe motor-yachturile din jur au încercat să impresioneze și ei cu numere artistice de schi nautic și rotit pe loc cu jet-skiul, fără prea mare succes însă.
Nu părăsim golful până nu luăm și prânzul, iar ca să ne tihnească plutim alene spre capul estic al insulei Hvar, purtați de un vânticel travers și mare larg de 8-10 noduri. În timp ce majoritatea echipajului își făcea siesta, noi băieții stăm pe punte și descoperim plăcerea sailingului agale, fără stres, iar pentru a mai omorâ timpul spălăm puntea în buna tradiție marinărească – soțiile apreciind și ele gestul.
Partea nordică a insulei Hvar este monotonă, am mers toată seara de-alungul ei fără a sesiza o schimbare în peisaj, doar păduri de pini. Să nu pățesc ca în Korcula, de la 10 mile distanță am chemat marina ACI Vrbosca pe VHF 17 pentru a rezerva un loc, având în vedere că estimam sosirea aproape de miezul nopții – aveam alternativă un ancoraj vhiar lângă Vrbosca sau portul din Jelsa, un pic mai la sud).
Prima problemă – cum se pronunță ”Vrbosca”?! Anii comunismului în care cei din zona de vest a țării se uitau la televiziunile sârbești au fost de folos aici, iar după câteva repetiții pe uscat am reușit să pronunț coeerent numele cu pricina. Cam degeaba, canalul VHF 17 este local, de putere de emisie automată 1W, și chiar dacă emisia mea ar fi ajuns la marină, probabil că stațiile lor portabile nu băteau până la mine.
Dar nu renunț și continui să-i chem periodic pe stație, până când, fiind aproape de intrarea în estuarul care duce la satul cu pricina, aud o doamnă crizată care urla în stație ceva de genul ”da, haideți odată!!” – am aflat apoi că ei mă auziseră de fiecare dată și erau frustrați că eu nu-i aud pe ei.
Așa cum estimasem, am prins apusul pe mare (cu multe poze bineînțeles) și am ajuns pe noapte, dar intrarea în Vrbosca e bine semnalizată cu trei faruri și nu am avut probleme. După acostare am sărbătorit ultima noapte de sailing la un restaurant local – după o săptămână deja devenisem experimentați în comanda multi-familie, îmi dau seama ce înseamnă pentru un ospătar să ia comanda de la doisprezece oameni și apoi să aducă trei facturi.
Întorși la marină am constatat că accesul la dușuri și toalete se face în baza unei cartele, pe care angajatul responsabil cu acostarea a uitat să ni-l dea. Facem rost și de cartele cu pricina, una la toată barca, aceeași și pentru bărbați și pentru femei – cam ciudat, ne-a pus probleme serioase de logistică.
Orele fiind deja înaintate, ne retragem pentru o binemeritată odihnă cu gândul la ziua ce va urma, ultima zi din vacanță.
Așteptarea s-a fructificat într-un vânt de pupa de 10 noduri care bătea deja în canalul Peljesac, iar noi n-am pierdut vremea și-am ridicat velele în fluture, plutind frumos până în dreptul capului vestic al peninsulei cu același nume. Interesant cum cei din echipaj sesizează lipsa vântului aparent, pe care o asociază cu viteza bărcii, așa că am mai făcut un pic de teorie marinărească cu ocazia asta. Imediat ce am dublat capul cu pricina, am oprit pentru baie într-un golf mare, chiar la sud de satul Loviste.
Copii se pare că au un oarecare senzor intern, deși erau toți sub punte cu distracții tipice vârstei (muzică și dans, nu vă gândiți la creioane colorate) în momentul în care ne-am apropiat de golf erau toți prezenți pe punte, echipați de baie, pregătiți să sară în apă. Am ancorat deci repede și distracția a început instant, copii oferindu-ne nouă și vecinilor de ancoraj un spectacol muzical-artistic. N-a fost vorba de poezii de serbare școlară, ci un dans tematic Gangnam Style, Harlem Shake ... și altele cu care trebuie să mă pun la curent, clar nu e ca pe vremea mea. Drept răspuns băieții de pe motor-yachturile din jur au încercat să impresioneze și ei cu numere artistice de schi nautic și rotit pe loc cu jet-skiul, fără prea mare succes însă.
Nu părăsim golful până nu luăm și prânzul, iar ca să ne tihnească plutim alene spre capul estic al insulei Hvar, purtați de un vânticel travers și mare larg de 8-10 noduri. În timp ce majoritatea echipajului își făcea siesta, noi băieții stăm pe punte și descoperim plăcerea sailingului agale, fără stres, iar pentru a mai omorâ timpul spălăm puntea în buna tradiție marinărească – soțiile apreciind și ele gestul.
Partea nordică a insulei Hvar este monotonă, am mers toată seara de-alungul ei fără a sesiza o schimbare în peisaj, doar păduri de pini. Să nu pățesc ca în Korcula, de la 10 mile distanță am chemat marina ACI Vrbosca pe VHF 17 pentru a rezerva un loc, având în vedere că estimam sosirea aproape de miezul nopții – aveam alternativă un ancoraj vhiar lângă Vrbosca sau portul din Jelsa, un pic mai la sud).
Prima problemă – cum se pronunță ”Vrbosca”?! Anii comunismului în care cei din zona de vest a țării se uitau la televiziunile sârbești au fost de folos aici, iar după câteva repetiții pe uscat am reușit să pronunț coeerent numele cu pricina. Cam degeaba, canalul VHF 17 este local, de putere de emisie automată 1W, și chiar dacă emisia mea ar fi ajuns la marină, probabil că stațiile lor portabile nu băteau până la mine.
Dar nu renunț și continui să-i chem periodic pe stație, până când, fiind aproape de intrarea în estuarul care duce la satul cu pricina, aud o doamnă crizată care urla în stație ceva de genul ”da, haideți odată!!” – am aflat apoi că ei mă auziseră de fiecare dată și erau frustrați că eu nu-i aud pe ei.
Așa cum estimasem, am prins apusul pe mare (cu multe poze bineînțeles) și am ajuns pe noapte, dar intrarea în Vrbosca e bine semnalizată cu trei faruri și nu am avut probleme. După acostare am sărbătorit ultima noapte de sailing la un restaurant local – după o săptămână deja devenisem experimentați în comanda multi-familie, îmi dau seama ce înseamnă pentru un ospătar să ia comanda de la doisprezece oameni și apoi să aducă trei facturi.
Întorși la marină am constatat că accesul la dușuri și toalete se face în baza unei cartele, pe care angajatul responsabil cu acostarea a uitat să ni-l dea. Facem rost și de cartele cu pricina, una la toată barca, aceeași și pentru bărbați și pentru femei – cam ciudat, ne-a pus probleme serioase de logistică.
Orele fiind deja înaintate, ne retragem pentru o binemeritată odihnă cu gândul la ziua ce va urma, ultima zi din vacanță.