Little Gu, cu rame și cu motor. Cum avansezi pe apa când n-ai bani decât de o vâsla. Little Gu cu vele.
Primul sezon începe, prima fază a construcției se termina. Un tur de șmirghel de 120. O mână de lac, pe oglinda pupa, oglinda prora, copastie, structură și gata. Vocația lui Little Gu e de barcă de serviciu, de cărat echipajul, de transportat provizii, apă, motorină, de cartofi, orez (sarcina utilă 300kg). Bărcile lăcuite frumos, din muzeul familiei, la care se uită copiii casei cu jind, nu ne pasionează. Toată suprafața bărcii e vopsită. Exteriorul alb, interiorul un pic mai închis... un flacon de colorant „ocru” la bidon de vopsea albă. Câteva luni mai târziu am să învăț pe pielea mea, de la Carlos, un cuvânt spaniol potrivit „sofisticațiilor” astora... „una MARICONADA!” („o fandoseală” - cu aluzie la anume practici sexuale).
Începem să ne cam săturăm, mi s-a urât de șmirghel, lui Aglaia i s-a urât de pensula. Mi se termină agentul de îngroșare de la Sicomin – pun rumeguș și mi-e lene să-l cern, iese cam urât – nu-i bai, chituim, vopsim peste și nu se mai prea vede (cred că Little Gu cântărește cu vreo zece kg mai mult decât specificațiile de la CLC). Oglinda pupa și prora au primit vreo trei straturi de lac. Copastia laminată de-a lungul bordajului (altă ambiție de fost decorator, laminezi la exteriorul bordajului patru șipci de 8x25mm, în ordine – de la bordaj spre exterior – pin, sapelli, pin, sapelli, pe urmă închizi la interior, deasupra cantului placajului cu o șipcă de sapelli 10x10mm – arată superb asa, bicolor) a primit numai unul, mai vedem noi cum se comportă. Epoxy nu conține nicio barieră anti-ultraviolete, chiar dacă unii se laudă că ar fi rezistentă la acțiunea soarelui. Chiar dacă rășina rezistă, lemnul de dedesubt e atacat și după o vreme se exfoliază, rășina crapă și începe acțiunea perversă a putregaiului umed. Peste epoxy e indispensabil să pui doua-trei straturi de lac (în mediu marin, sărat și agresiv, patru până la nouă straturi, depinde de lac și de temperatură). De preferat mai multe straturi subtiri cu lac fluid decât două date gros, rezultatul e mai rezistent.
Toate componentele greementului sunt în cabina de la prova, la bordul lui Roz Avel. Un sac de vele de windsurf, două rande de „Mousquetaire” foste ale lui Tayo, un catarg de funboard din carbon. Într-o zi ne-om ocupa și de greement.
[video=youtube;98fKZ6NJ64Q]http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=98fKZ6NJ64Q[/video]
Îl prezentăm pe Little Gu estuarului La Vilaine. Cu ajutorul lui Jean-Luc, patronul de la J2B, într-o seară, își integrează mediul lui natural. Am vâslit un pic, să vad cum merge, n-am putut sa ma abțin. Apoi a luat loc pe puntea lui Roz Avel, a traversat Bay of Biscay, a trândăvit un pic pe punte la Gijon, la Viveiro, și a fost dat la apă din nou abia la A Coruña.
La A Coruña, unde am fost blocați vreo zece zile din motive de pană de motor, a fost primul test din viata lui Little Gu. În Marina Coruña, un port imens unde stăm la unul din ultimele pontoane, folosim dinghy-ul ca pe un un decapotabil de duminică, și ca utilitar, bicicletă, roabă pentru transportat cumpărăturile de la căpitănie până la bord, toată ziua suntem pe apă. În estuarul vecin, Ria de Ares y Sada, am stat mai multe zile la ancoră, pe Little Gu l-am exploatat intens – plimbarea a câinelui, ture la cumpărături, ture pe plajă, ture în port (ah, admirația pescarilor din Ares în fata lui Little Gu...) - cam tot timpul cu vâsle, mai puțin cu motor.
Rezultatul la examene - în configurația „vâsle”:
Bărcuța avansează repede, e ușor de manevrat, stabilitate excepțională. Cu motorul de 4Ch e un pic mai complicat – îi place sa fie mai încărcată. Între ponton și căpitănia de la Marina Coruña, cu bagaj mic - sacul cu schimburile pentru dus, constat că dacă nu accelerezi rafalele dezordonate din port îl învârt ca pe un titirez. Vântul intră sub oglinda prora și îl saltă un pic, barca pierde din capacitatea de a-și menține direcția. Pe de alta parte, dacă vrei să accelerezi, e de preferat să-l încarci la prova sau măcar la mijloc, altfel numai cu 4 cai-putere e de-ajuns ca să sa decoleze. O să-i instalez un suport de vâsla pe tabloul pupa, pentru “godille” (tehnica de vâslit consacrată a pescarilor bretoni, cu o ramă unică, instalata la pupa, N.T.). „La Godille”, zisa și „The French Propeller” în lumea minunata (și cu ironia fără milă) a yachtmenilor britanici (în engleza "sculling"). Oricum ar fi, tehnica e consacrată, eficace, iar pe Ile de Groix, insula din fata portului Lorient, are loc un folcloric „Championnat du Monde de Godille”.
Test de „godille” la bordul lui Little Gu. Rezultatul – deocamdată nesatisfăcător
1° suportul furchetului pupa nu e bine montat (e important să fie înclinat cam la 45°, altfel poziția nu-i bună și vâsla iese din lăcașul ei). Ulterior i-am adăugat o piesă din teck fasonată la unghiul dorit.
2° vâslele noastre, perfecte pentru vâslit în poziți așezat pe bancă (furcheții se pot poziționa și într-un al doilea rând de suporturi dinspre etravă, dacă sunt pasageri și greutate mare la pupa bărcii) nu sunt bune pentru „godille”. Sunt asimetrice, pala e ușor curbă, pentru „godille” se cere o vâslă simetrică, îngustă și lungă, de preferință destul de grea ca să aibă inerție mare.
Două aventuri relativ dramatice pentru Little Gu. Două învățături de minte. Dinghy la remorcă ? NEVER !
Cabo Finisterre, august 2013, 16h
La plecarea din Muxia am luat dinghy-ul la remorcă. Nu-mi plăcea cum se comporta legat de oglinda de prora, deci am trecut o parâmă dublă prin „mânerul” din prora și capetele le-am legat de suporturile pentru furcheți de pe copastie. Mare relativ calmă, vânt moderat, forța 4-5. În dreptul temutului Cabo Finisterre, fără sa devina neapărat furtună, vântul a luat un grad Beaufort în plus, valurile un metru în plus. Clasic, în apropierea promontoriilor vântul se întețește și eventual se rotește puțin. După o jumătate de ora un zgomot ciudat – eram la timonă, întorc capul – oglinda prora se smulsese din bordaj și se bălăngănea atârnată de parâme. Noroc că erau legate de suporturile de furcheți, compartimentul etanș de la proră era intact și l-am dus cu bine până la Muros. După un control vizual – filetele epoxy au rezistat perfect, primul strat de placaj s-a delaminat și s-a smuls sub șocurile valurilor și tracțiunile bruște ale parâmei. După doua zile, la ancoră, am scos bidonul de clei poliuretanic și am lipit totul la loc, jegos dar funcțional. Vopseaua... om vedea altădată.
Ria de Vigo, playa de Barra, 6 septembrie 2013, 6h
A doua noapte la ancoră în golfulețul de la Barra. Peste noapte vântul se întoarce spre sud și se întețește serios (neprevăzut de vreun buletin meteo – fenomenele locale sunt greu de modelizat de siturile meteorologice care funcționează pe baza modelizărilor GFS) Roz Avel derapează inexorabil spre plajă. Nu-i grav, am verificat, mai avem cel puțin 100-200m cu adâncime suficienta, am tot timpul sa pornesc motorul, în plus Kobra se înfige din nou în nisip. Se trezește și Aglaia, o luăm din loc, oricum vroiam sa mergem la Vigo în ziua respectiva. Pe la 7h30 se face ziuă, ajungem în mijlocul Ria-ei de la Vigo și din spate apare un pachebot de genul Costa Croisières. Hai sa lăsăm Vigo, mergem la Cangas, nu mai avem treabă cu pachebotul, cu cargou-rile, etc. La intrarea în port, din spate, apare ferry-boat-ul Cangas-Vigo. Mașina în marche-arrière, stopez vasul ca să-l las sa intre (în șenalul de acces e prioritar, și oricum îmi venea pe tribord). Parâma de remorcare se moaie și intră sub apă. Când pornesc din nou, aud un zgomot îngrozitor, până pricep despre ce-i vorba, dinghy-ul e sub Roz Avel. Parâma s-a înfășurat în jurul axului elicei, bărcuța s-a spart pe sub apă, o bucată din bordaj și din copastie plutește pe lângă velier legată de un cordaj, un adevărat masacru.
Las ancora (15m, în fata intrării portului, destul de mult loc pentru manevrele ferry-urilor, marea calmă, no problem, doar că la 16°C). Îmi pun neoprenul pe mine, mă scufund (de vreo zece ori, până tai toate zecile de spire de parâmă din jurul axului elicei), ies din apă, mă urc la bord în stare de hipotermie clară, tremurând ca o frunză. Îi spun lui Nathalie resemnat „îi tăiem remorca și îl lăsăm să se scufunde aici”. „Nici să nu te gândești, îl ridicăm la bord și îl reparăm, când o sa avem timp.” Zis și făcut. Îl golim de apă, îl ridicăm la bord, îl stocăm pe punte în fata catargului și intrăm cu chiu cu vai în portul din Cangas. Punem dinghy-ul pe ponton (o filă de bordaj de 2,30mx15cm lipsă, cu copastia corespunzătoare lipsă, cu un furchet și suportul lui lipsă... peste o treime din oglinda pupa s-a smuls dar am recuperat-o, totul e plin de așchii și bucăți de lemn, cum spuneam, un masacru).
Peripețiile elicei, motorului, sechelele fizice și morale de după aventură descoperite ulterior fac obiectul altui articol. Cert e că între decembrie și februarie, printre picături, în hangarul Clubului Nautico de Rodeira (clubul e gestionarul portului din Cangas) am reparat tot, am „grefat” bucata de oglindă pupa la locul ei și am profitat de ocazie ca să-i construiesc un greement.
Greementul lui Little Gu, gaff rig (greement houari, pentru francofoni)
ClC propun două soluții de greement – tip cat-boat, cu un catarg destul de scurt din lemn și o vela unică, destul de avansată, și tip sloop „gaff rig”, cu o vergă superioară, un ghiu, și în special un foc, micuț și foarte elansat. După opinia unanimă sloop-ul e mai eficace cu vânt strâns, și as vrea ca dinghy-ul să meargă bine la orice alura. Teoria maestrului în vele Bertrand Cheret, bătrânul guru din La Rochelle, un loc 6 la JO de la Mexico (68) în FD si 4 la Munchen (72) în Soling, personalitate celebrissimă a yachtingului francez, e că greementele tipice ale anilor 60-70, cu un genovez imens, la 150 vezi chiar 180%, sunt mult mai puțin eficace decât un greement de Dragon, cu o randă imensă și foarte elansată și un foc ca o lamă de briceag. Greementele de cursă moderne practica pe scară larga randa de mari dimensiuni și în fată, un foc tip „solent” (arma secreta a regatelor în jurul insulei Wight, inventată de englezi ca sa rezolve problema nesfârșitelor volte în brizele schimbătoare din canalul Solent, înspre Cowes, între insula Wight și Anglia), dându-i dreptate lui Cheret.
Materiale
Catarg de windsurf din carbon, 125€ la Decathlon, demontabil din două bucăți, lungimea din comerț 4,60m, scurtat la 3,55 (corespunde dimensiunii planurilor de la CLC). O talpă din placaj de 18 îl fixează pe punte si serveste de baza pentru diversele palancuri de reglaj (cunningham pentru tensiunea randei de-a lungul catargului si încă vreo doua)
Randă de Mousquetaire re-croita, cusută în careul lui Roz Avel, două „cambere” forțate în partea superioară, două balene la 60% mai jos. Inițial prevăzusem o bandă de terțarolă dar am hotărât să suprim partea de jos, era din cale afară de mare suprafața randei.
Foc de Snipe, primit cadou de la Carlos, unul din stâlpii Clubului Nautico de Rodeira, cu care am simpatizat.
Picul randei fabricat din placaj, cu o filă de sapelli și una de pin, dimensiuni după planurile CLC, sistemul de prindere a fungii și a velei din dyneema, adaptat de căpitanul lui Roz Avel, ocazional marangoz, zugrav, velist, specialist în greemente și matelotaj („le noeud de sifflet de bosco... acum îl fac cu ochii închiși și cu mâinile la spate).
Ghiul din lemn, istoric, un ghiu de Snipe tradițional primit cadou de la Benigno, „commodore”ul, fondatorul Clubului Nautic. Benigno e inspectorul meu de calitate preferat, trece zilnic prin hangar și dacă într-o zi lipsesc, a doua zi mă ia pe tonul lui arțăgos „donde fues, ayer ?”(unde ai fost ieri?)
Sarturile și straiul – dyneema pur de 3mm, mai rezistent de 4-5 ori decât cablul de otel echivalent, fabricație personala. Pe lângă rezistenta e și mult mai ușor, și nu necesita toate piesele periferice, întinzători, șuruburi, nimic altceva decât un pic de sfoară de vele. Cam toate piesele de fixare a fungilor, sarturilor, scotelor, velelor pe vergă, ghiu și catarg sunt textile (în special dyneema pur sau îmbrăcat în poliester) fabricație personală.
Scripeții sunt aproape toți recuperați din colecția mea de vechituri, am golit cutia de tot ce era de dimensiuni mici, mi-ar mai fi trebuit doi (pe care probabil ca o sa-i cumpăr zilele astea, un scripete de mărimea necesară e 2-3€ la shipchandler-ul din oraș, Ibericamar).
Echea laminată din 5 file de lemn masiv, în alternantă sapelli și pin galician (lipite în formă cu epoxy după metoda folosită acum doi ani pentru echea lui Gu Bragh, fasonată cu mașina de șlefuit, apoi cu șmirghel, la mână – un strat de epoxy diluat și 4-5 de lac transparent), derivorul și safranul din placaj de 12mm (după planurile CLC) profilat „maison” oarecum după un profil NACA seria 63 (profilele sunt disponibile online aici, sau aici, sau cel al lui Jean-Marie Finot - un topic despre definirea în format dxf a profilelor aici). Partea superioară a safranului, tot din placaj (de 9) permite pivotarea în cazul în care ajungi pe plajă cam repede (cu condiția să nu uiți să scoți axul care-l blochează în poziție joasă... Benigno - „pones un passador!” - mă gândesc serios sa fac „passador”-ul din plastic, ca să joace rol de siguranță).
Toate cordajele sunt relativ ieftine, diametrul maxim fiind cel pentru scote, 6mm (1,19€/m la Ibericamar) – ar putea fi și mai subțire dar devine incomod de ținut în mână. Dyneema pur împletitură „tubulară” de 3mm 1,70€/m, pentru cele doua sarturi și strai, cam 3x4m=12m. O mare parte provin și ele din colecția personală de la bord, funga de foc, palancul ghiului, tot sistemul de legătură între ghiu și oglinda pupa (care permite orientarea ghiului, cam pe principiul unui cărucior pe șină, dar e dintr-un cordaj cu doi scripeți mici, doi mai mari și doi tacheți).
Teste sâmbata. Principiul, deși mai simplu, l-am instalat pe vremuri pe un „Mousquetaire”, și varianta fixă exista în mod curent pe „Caravelle”.
Reparația și greementul n-au costat scump, datorită stocului de epoxy și unui tub de clei poliuretan (PPU, de la International), cantității suficiente de placaj marin din stocul personal și ceva șipci din lemn masiv, pieselor pregătite înainte de plecarea din Bretagne și păstrate la bord, velelor, cordajelor și scripeților reciclați. E interesant de calculat cam la cât s-ar ridica costul unui Passagemaker la prețul românesc al placajului, scripeților, cordajelor (cordaje tehnice din poliester sau alte fibre exotice gen dyneema) și rășinilor epoxidice. În articolul următor promit un bilanț precis al materialelor folosite.
Weekendul viitor – lansarea oficială la apă, șampanie și fursecuri, vinișorul alb al lui Carlos, sardine prăjite, teste, reglaje și clip video. Până atunci – vânt, ploaie, vreme proastă și reparat pompa de santină a lui Roz Avel.
Toate imaginile sunt disponibile în diaporama (sau în album) pe Google Photos.
Fair winds, amigos.
Primul sezon începe, prima fază a construcției se termina. Un tur de șmirghel de 120. O mână de lac, pe oglinda pupa, oglinda prora, copastie, structură și gata. Vocația lui Little Gu e de barcă de serviciu, de cărat echipajul, de transportat provizii, apă, motorină, de cartofi, orez (sarcina utilă 300kg). Bărcile lăcuite frumos, din muzeul familiei, la care se uită copiii casei cu jind, nu ne pasionează. Toată suprafața bărcii e vopsită. Exteriorul alb, interiorul un pic mai închis... un flacon de colorant „ocru” la bidon de vopsea albă. Câteva luni mai târziu am să învăț pe pielea mea, de la Carlos, un cuvânt spaniol potrivit „sofisticațiilor” astora... „una MARICONADA!” („o fandoseală” - cu aluzie la anume practici sexuale).
Începem să ne cam săturăm, mi s-a urât de șmirghel, lui Aglaia i s-a urât de pensula. Mi se termină agentul de îngroșare de la Sicomin – pun rumeguș și mi-e lene să-l cern, iese cam urât – nu-i bai, chituim, vopsim peste și nu se mai prea vede (cred că Little Gu cântărește cu vreo zece kg mai mult decât specificațiile de la CLC). Oglinda pupa și prora au primit vreo trei straturi de lac. Copastia laminată de-a lungul bordajului (altă ambiție de fost decorator, laminezi la exteriorul bordajului patru șipci de 8x25mm, în ordine – de la bordaj spre exterior – pin, sapelli, pin, sapelli, pe urmă închizi la interior, deasupra cantului placajului cu o șipcă de sapelli 10x10mm – arată superb asa, bicolor) a primit numai unul, mai vedem noi cum se comportă. Epoxy nu conține nicio barieră anti-ultraviolete, chiar dacă unii se laudă că ar fi rezistentă la acțiunea soarelui. Chiar dacă rășina rezistă, lemnul de dedesubt e atacat și după o vreme se exfoliază, rășina crapă și începe acțiunea perversă a putregaiului umed. Peste epoxy e indispensabil să pui doua-trei straturi de lac (în mediu marin, sărat și agresiv, patru până la nouă straturi, depinde de lac și de temperatură). De preferat mai multe straturi subtiri cu lac fluid decât două date gros, rezultatul e mai rezistent.
Toate componentele greementului sunt în cabina de la prova, la bordul lui Roz Avel. Un sac de vele de windsurf, două rande de „Mousquetaire” foste ale lui Tayo, un catarg de funboard din carbon. Într-o zi ne-om ocupa și de greement.
[video=youtube;98fKZ6NJ64Q]http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=98fKZ6NJ64Q[/video]
Îl prezentăm pe Little Gu estuarului La Vilaine. Cu ajutorul lui Jean-Luc, patronul de la J2B, într-o seară, își integrează mediul lui natural. Am vâslit un pic, să vad cum merge, n-am putut sa ma abțin. Apoi a luat loc pe puntea lui Roz Avel, a traversat Bay of Biscay, a trândăvit un pic pe punte la Gijon, la Viveiro, și a fost dat la apă din nou abia la A Coruña.
La A Coruña, unde am fost blocați vreo zece zile din motive de pană de motor, a fost primul test din viata lui Little Gu. În Marina Coruña, un port imens unde stăm la unul din ultimele pontoane, folosim dinghy-ul ca pe un un decapotabil de duminică, și ca utilitar, bicicletă, roabă pentru transportat cumpărăturile de la căpitănie până la bord, toată ziua suntem pe apă. În estuarul vecin, Ria de Ares y Sada, am stat mai multe zile la ancoră, pe Little Gu l-am exploatat intens – plimbarea a câinelui, ture la cumpărături, ture pe plajă, ture în port (ah, admirația pescarilor din Ares în fata lui Little Gu...) - cam tot timpul cu vâsle, mai puțin cu motor.
Rezultatul la examene - în configurația „vâsle”:
Bărcuța avansează repede, e ușor de manevrat, stabilitate excepțională. Cu motorul de 4Ch e un pic mai complicat – îi place sa fie mai încărcată. Între ponton și căpitănia de la Marina Coruña, cu bagaj mic - sacul cu schimburile pentru dus, constat că dacă nu accelerezi rafalele dezordonate din port îl învârt ca pe un titirez. Vântul intră sub oglinda prora și îl saltă un pic, barca pierde din capacitatea de a-și menține direcția. Pe de alta parte, dacă vrei să accelerezi, e de preferat să-l încarci la prova sau măcar la mijloc, altfel numai cu 4 cai-putere e de-ajuns ca să sa decoleze. O să-i instalez un suport de vâsla pe tabloul pupa, pentru “godille” (tehnica de vâslit consacrată a pescarilor bretoni, cu o ramă unică, instalata la pupa, N.T.). „La Godille”, zisa și „The French Propeller” în lumea minunata (și cu ironia fără milă) a yachtmenilor britanici (în engleza "sculling"). Oricum ar fi, tehnica e consacrată, eficace, iar pe Ile de Groix, insula din fata portului Lorient, are loc un folcloric „Championnat du Monde de Godille”.
Test de „godille” la bordul lui Little Gu. Rezultatul – deocamdată nesatisfăcător
1° suportul furchetului pupa nu e bine montat (e important să fie înclinat cam la 45°, altfel poziția nu-i bună și vâsla iese din lăcașul ei). Ulterior i-am adăugat o piesă din teck fasonată la unghiul dorit.
2° vâslele noastre, perfecte pentru vâslit în poziți așezat pe bancă (furcheții se pot poziționa și într-un al doilea rând de suporturi dinspre etravă, dacă sunt pasageri și greutate mare la pupa bărcii) nu sunt bune pentru „godille”. Sunt asimetrice, pala e ușor curbă, pentru „godille” se cere o vâslă simetrică, îngustă și lungă, de preferință destul de grea ca să aibă inerție mare.
Două aventuri relativ dramatice pentru Little Gu. Două învățături de minte. Dinghy la remorcă ? NEVER !
Cabo Finisterre, august 2013, 16h
La plecarea din Muxia am luat dinghy-ul la remorcă. Nu-mi plăcea cum se comporta legat de oglinda de prora, deci am trecut o parâmă dublă prin „mânerul” din prora și capetele le-am legat de suporturile pentru furcheți de pe copastie. Mare relativ calmă, vânt moderat, forța 4-5. În dreptul temutului Cabo Finisterre, fără sa devina neapărat furtună, vântul a luat un grad Beaufort în plus, valurile un metru în plus. Clasic, în apropierea promontoriilor vântul se întețește și eventual se rotește puțin. După o jumătate de ora un zgomot ciudat – eram la timonă, întorc capul – oglinda prora se smulsese din bordaj și se bălăngănea atârnată de parâme. Noroc că erau legate de suporturile de furcheți, compartimentul etanș de la proră era intact și l-am dus cu bine până la Muros. După un control vizual – filetele epoxy au rezistat perfect, primul strat de placaj s-a delaminat și s-a smuls sub șocurile valurilor și tracțiunile bruște ale parâmei. După doua zile, la ancoră, am scos bidonul de clei poliuretanic și am lipit totul la loc, jegos dar funcțional. Vopseaua... om vedea altădată.
Ria de Vigo, playa de Barra, 6 septembrie 2013, 6h
A doua noapte la ancoră în golfulețul de la Barra. Peste noapte vântul se întoarce spre sud și se întețește serios (neprevăzut de vreun buletin meteo – fenomenele locale sunt greu de modelizat de siturile meteorologice care funcționează pe baza modelizărilor GFS) Roz Avel derapează inexorabil spre plajă. Nu-i grav, am verificat, mai avem cel puțin 100-200m cu adâncime suficienta, am tot timpul sa pornesc motorul, în plus Kobra se înfige din nou în nisip. Se trezește și Aglaia, o luăm din loc, oricum vroiam sa mergem la Vigo în ziua respectiva. Pe la 7h30 se face ziuă, ajungem în mijlocul Ria-ei de la Vigo și din spate apare un pachebot de genul Costa Croisières. Hai sa lăsăm Vigo, mergem la Cangas, nu mai avem treabă cu pachebotul, cu cargou-rile, etc. La intrarea în port, din spate, apare ferry-boat-ul Cangas-Vigo. Mașina în marche-arrière, stopez vasul ca să-l las sa intre (în șenalul de acces e prioritar, și oricum îmi venea pe tribord). Parâma de remorcare se moaie și intră sub apă. Când pornesc din nou, aud un zgomot îngrozitor, până pricep despre ce-i vorba, dinghy-ul e sub Roz Avel. Parâma s-a înfășurat în jurul axului elicei, bărcuța s-a spart pe sub apă, o bucată din bordaj și din copastie plutește pe lângă velier legată de un cordaj, un adevărat masacru.
Las ancora (15m, în fata intrării portului, destul de mult loc pentru manevrele ferry-urilor, marea calmă, no problem, doar că la 16°C). Îmi pun neoprenul pe mine, mă scufund (de vreo zece ori, până tai toate zecile de spire de parâmă din jurul axului elicei), ies din apă, mă urc la bord în stare de hipotermie clară, tremurând ca o frunză. Îi spun lui Nathalie resemnat „îi tăiem remorca și îl lăsăm să se scufunde aici”. „Nici să nu te gândești, îl ridicăm la bord și îl reparăm, când o sa avem timp.” Zis și făcut. Îl golim de apă, îl ridicăm la bord, îl stocăm pe punte în fata catargului și intrăm cu chiu cu vai în portul din Cangas. Punem dinghy-ul pe ponton (o filă de bordaj de 2,30mx15cm lipsă, cu copastia corespunzătoare lipsă, cu un furchet și suportul lui lipsă... peste o treime din oglinda pupa s-a smuls dar am recuperat-o, totul e plin de așchii și bucăți de lemn, cum spuneam, un masacru).
Peripețiile elicei, motorului, sechelele fizice și morale de după aventură descoperite ulterior fac obiectul altui articol. Cert e că între decembrie și februarie, printre picături, în hangarul Clubului Nautico de Rodeira (clubul e gestionarul portului din Cangas) am reparat tot, am „grefat” bucata de oglindă pupa la locul ei și am profitat de ocazie ca să-i construiesc un greement.
Greementul lui Little Gu, gaff rig (greement houari, pentru francofoni)
ClC propun două soluții de greement – tip cat-boat, cu un catarg destul de scurt din lemn și o vela unică, destul de avansată, și tip sloop „gaff rig”, cu o vergă superioară, un ghiu, și în special un foc, micuț și foarte elansat. După opinia unanimă sloop-ul e mai eficace cu vânt strâns, și as vrea ca dinghy-ul să meargă bine la orice alura. Teoria maestrului în vele Bertrand Cheret, bătrânul guru din La Rochelle, un loc 6 la JO de la Mexico (68) în FD si 4 la Munchen (72) în Soling, personalitate celebrissimă a yachtingului francez, e că greementele tipice ale anilor 60-70, cu un genovez imens, la 150 vezi chiar 180%, sunt mult mai puțin eficace decât un greement de Dragon, cu o randă imensă și foarte elansată și un foc ca o lamă de briceag. Greementele de cursă moderne practica pe scară larga randa de mari dimensiuni și în fată, un foc tip „solent” (arma secreta a regatelor în jurul insulei Wight, inventată de englezi ca sa rezolve problema nesfârșitelor volte în brizele schimbătoare din canalul Solent, înspre Cowes, între insula Wight și Anglia), dându-i dreptate lui Cheret.
Materiale
Catarg de windsurf din carbon, 125€ la Decathlon, demontabil din două bucăți, lungimea din comerț 4,60m, scurtat la 3,55 (corespunde dimensiunii planurilor de la CLC). O talpă din placaj de 18 îl fixează pe punte si serveste de baza pentru diversele palancuri de reglaj (cunningham pentru tensiunea randei de-a lungul catargului si încă vreo doua)
Randă de Mousquetaire re-croita, cusută în careul lui Roz Avel, două „cambere” forțate în partea superioară, două balene la 60% mai jos. Inițial prevăzusem o bandă de terțarolă dar am hotărât să suprim partea de jos, era din cale afară de mare suprafața randei.
Foc de Snipe, primit cadou de la Carlos, unul din stâlpii Clubului Nautico de Rodeira, cu care am simpatizat.
Picul randei fabricat din placaj, cu o filă de sapelli și una de pin, dimensiuni după planurile CLC, sistemul de prindere a fungii și a velei din dyneema, adaptat de căpitanul lui Roz Avel, ocazional marangoz, zugrav, velist, specialist în greemente și matelotaj („le noeud de sifflet de bosco... acum îl fac cu ochii închiși și cu mâinile la spate).
Ghiul din lemn, istoric, un ghiu de Snipe tradițional primit cadou de la Benigno, „commodore”ul, fondatorul Clubului Nautic. Benigno e inspectorul meu de calitate preferat, trece zilnic prin hangar și dacă într-o zi lipsesc, a doua zi mă ia pe tonul lui arțăgos „donde fues, ayer ?”(unde ai fost ieri?)
Sarturile și straiul – dyneema pur de 3mm, mai rezistent de 4-5 ori decât cablul de otel echivalent, fabricație personala. Pe lângă rezistenta e și mult mai ușor, și nu necesita toate piesele periferice, întinzători, șuruburi, nimic altceva decât un pic de sfoară de vele. Cam toate piesele de fixare a fungilor, sarturilor, scotelor, velelor pe vergă, ghiu și catarg sunt textile (în special dyneema pur sau îmbrăcat în poliester) fabricație personală.
Scripeții sunt aproape toți recuperați din colecția mea de vechituri, am golit cutia de tot ce era de dimensiuni mici, mi-ar mai fi trebuit doi (pe care probabil ca o sa-i cumpăr zilele astea, un scripete de mărimea necesară e 2-3€ la shipchandler-ul din oraș, Ibericamar).
Echea laminată din 5 file de lemn masiv, în alternantă sapelli și pin galician (lipite în formă cu epoxy după metoda folosită acum doi ani pentru echea lui Gu Bragh, fasonată cu mașina de șlefuit, apoi cu șmirghel, la mână – un strat de epoxy diluat și 4-5 de lac transparent), derivorul și safranul din placaj de 12mm (după planurile CLC) profilat „maison” oarecum după un profil NACA seria 63 (profilele sunt disponibile online aici, sau aici, sau cel al lui Jean-Marie Finot - un topic despre definirea în format dxf a profilelor aici). Partea superioară a safranului, tot din placaj (de 9) permite pivotarea în cazul în care ajungi pe plajă cam repede (cu condiția să nu uiți să scoți axul care-l blochează în poziție joasă... Benigno - „pones un passador!” - mă gândesc serios sa fac „passador”-ul din plastic, ca să joace rol de siguranță).
Toate cordajele sunt relativ ieftine, diametrul maxim fiind cel pentru scote, 6mm (1,19€/m la Ibericamar) – ar putea fi și mai subțire dar devine incomod de ținut în mână. Dyneema pur împletitură „tubulară” de 3mm 1,70€/m, pentru cele doua sarturi și strai, cam 3x4m=12m. O mare parte provin și ele din colecția personală de la bord, funga de foc, palancul ghiului, tot sistemul de legătură între ghiu și oglinda pupa (care permite orientarea ghiului, cam pe principiul unui cărucior pe șină, dar e dintr-un cordaj cu doi scripeți mici, doi mai mari și doi tacheți).
Teste sâmbata. Principiul, deși mai simplu, l-am instalat pe vremuri pe un „Mousquetaire”, și varianta fixă exista în mod curent pe „Caravelle”.
Reparația și greementul n-au costat scump, datorită stocului de epoxy și unui tub de clei poliuretan (PPU, de la International), cantității suficiente de placaj marin din stocul personal și ceva șipci din lemn masiv, pieselor pregătite înainte de plecarea din Bretagne și păstrate la bord, velelor, cordajelor și scripeților reciclați. E interesant de calculat cam la cât s-ar ridica costul unui Passagemaker la prețul românesc al placajului, scripeților, cordajelor (cordaje tehnice din poliester sau alte fibre exotice gen dyneema) și rășinilor epoxidice. În articolul următor promit un bilanț precis al materialelor folosite.
Weekendul viitor – lansarea oficială la apă, șampanie și fursecuri, vinișorul alb al lui Carlos, sardine prăjite, teste, reglaje și clip video. Până atunci – vânt, ploaie, vreme proastă și reparat pompa de santină a lui Roz Avel.
Toate imaginile sunt disponibile în diaporama (sau în album) pe Google Photos.
Fair winds, amigos.
. Într-un port, doi pusti care-și cumpăraseră de curând un Arpège ca al nostru vin sa-l vadă, îi invit la o cafea la bord. "Da' sforicelele astea... oare n-ar trebui ceva mai serios ?" "Mai copii, sforicelele astea tocmai mi-au ținut randa într-o zi întreaga de Forta 8, 35 de noduri" S-au calmat, si s-au uitat cu respect la firicelele mele de Dyneema de 3mm... 