View RSS Feed

CrocodiluDiluDilu

Who is who: gvinventiu

Rate this Entry
“Nu pot să uit când am lăsat barca de 10+1 la apă şi am plecat spre mal în dreptul SNL Chituc, bricul fiind ancorat la câteva mile în larg. Parcă refăceam un 1492, film care tocmai apăruse pe ecrane. Barca grea, cu dame, noi tineri marinari trăgând câteva mile spre mal, acostarea pe malul sălbatic, plin de scoici, un aer nerespirat încă de nimeni. O altă viaţă, un altfel de drum. Amintiri frumoase, bricul la ancoră profilându-se la orizont, noi vâslind apoi către el, urcatul la bord pe scara de pisică, barca leganându-se în grui ...”



CrocodiluDiluDilu: Ce a însemnat pentru tine să fi numit “Barcaholicul anului 2010”?
gvincentiu: Sincer să fiu, a fost o surpriză, deoarece mă aşteptam la nominalizarea unor colegi cu mult deasupra mea ca realizări, pregătire, îndemânare, dedicaţi apelor şi cu multe mile marine la bord. Dar, aşa cum am recunoscut, am înţeles că 2010 fiind un an dificil şi criteriile de alegere a “barcaholicului anului 2010” au fost cel puţin cu 25% coborâte. Foarte mult a contat faptul că aprecierea colegilor de forum m-a motivat să mă implic şi în alte proiecte, cel puţin pentru a ţine legătura şi a trăi pasiunea alături de oameni de calitate.
Aşa cum sunt stelele pe marca de comandant şi pentru mine, titlul de “barcaholic 2010” va fi o stea pe*pavilionul meu. Doar voi fi comandant de flotilă: caiac, windsurfboard, velier şi ce vor mai fi, comenzile pentru proiectele "Izvor X" fiind eşalonate pe mai mult de zece ani.
CDD: Cum a fost copilăria ta? Cum ai ajuns să fii legat de lumea navelor şi a ambarcaţiilor?
VG: Multumesc pentru această întrebare. Este una care stârneşte multe emoţii şi amintiri. Pur şi simplu ai reuşit să mă pui serios pe gânduri. Regresând în timp, am reuşit a mă duce la prima amintire palpabilă legată de ape, amintire pe care o retrăiesc şi acum de parcă s-ar fi întâmplat ieri: eram la cămin, deci până în şase ani şi mergând spre baie am văzut pentru prima oară dulapul de jucării ascuns pe hol, după o perdea. Curiozitatea m-a făcut să dau un colţ la o parte, privirea căzându-mi pe un catamaran cu flotoare portocalii cu o vela albă, din plastic. L-am admirat şi l-am pus înapoi şi de atunci de fiecare dată când treceam pe lângă dulapul respectiv nu mă puteam abţine să nu ridic colţul draperiei şi să-l văd macăr că este acolo: portocaliu cu alb, flotoare moi.... Pe atunci jucăriile erau standard şi într-o gamă restrânsă. Probabil mulţi dintre colegii barcaholici îşi amintesc cu emoţie lucrul acesta. Atunci, ca orice copil, mi-am dorit şi eu unul însă nu a fost să fie. Curios este faptul că încă îmi mai doresc, iar Izvor 11 (http://www.wallerdesign.com.au/wal880.html) este visul cu care adorm astăzi.
În schimb, colindând prin magazinele de jucării am remarcat corabia de plastic maro, cu două catarge subţiri negre, cu vergi şi pânze tot albe şi din plastic, ce trebuia asamblată. Cu aceasta am dus multe bătălii navale în cada de baie, contra savonierelor verzi şi galbene, închipuindu-mi că discul de inox al preaplinului este soarele ce răsare pe întinsul apelor.
Aşa de mult mi-a placut, încât după ce am "scufundat-o" pe prima, am mai avut nevoie de încă una spre a-mi fi sufletul împăcat.
Apoi a venit vremea Omului din Atlantis şi a schooner-ului din Linia Maritimă Onedin, seriale pe care le urmăream cu sufletul la gură şi chiar dacă nu înţelegeam prea multe, pentru mine totul era real şi fabulos. Acestea sunt primele filme la care am început să citesc subtirarea şi cred că în subconştient aceasta a fost legătura definitivă cu lumea apelor, dacă nu cumva exista cu mult timp înainte de a mă naşte. Zic aceasta deoarece, mai târziu, pe la 14-15 ani, mama mi-a spus că atunci când nu eram nici de o lună în burtica ei, i-a ghicit o doamnă respectabilă că "mă vede în uniformă la cârma unei corăbii".
Tot atunci am început să fug cu cheia de gât, pe malul Dunării şi să construiesc bărcuţe din polistiren, cu catarge din crenguţe şi vele de hârtie pe care le puneam pe apă şi le urmăream cu gândul până pe mările cele furtunoase şi pline de piraţi, chiar dacă vântul le ducea înapoi pe uscat. Era 1979, anul când s-a înfiinţat la Galaţi, Dn. 73 Vedete Dragoare.
La începutul anilor '80, când aveam ore de atelier în care ne dădeam mâne cu traforajul şi făceam suport de chibrituri decupând formele predesenate pe placaj, am auzit de la tatăl meu că plecăm în concediu la Lacul Vidraru. Apă este? Atunci barcă să fie. Mi-am încropit o pagaie dintr-un lemn de la o coadă de mătură tăiată cu bomfaierul și cu pana dintr-o foaie de placaj de traforaj, prinsă cu un cui. De plutit aveam o saltea cehoslovacă gonflabilă Barum, roşie cu dungi galbene şi maro, cum multe erau în România.
Mi-aduc aminte că era o zi călduroasă de vară, iarba verde, apa limpede dar rece. Mi-am umflat salteaua şi păşind uşor printre crengi am intrat în apă. Am pliat partea de jos şi m-am urcat în fund pe ea cu pagaia într-o mână. Fericire deplină, suflet împlinit, vis realizat...
Bineînţeles că în cîteva minute s-a înmuiat placajul şi s-a exfoliat, dar ce mai conta: momentul era deja trăit. Destinul fusese împlinit. Ce trebuia să se facă a fost făcut.
Hrănit de aventurile lui Jack Yves Cousteau ce rulau la TVR dar şi de literatura cu nuanţă marină, din care subliniez doar câteva titluri: Doi ani pe mare - Richard Henry Dana, Jr, Odiseea capitanului Blood - Rafael Sabatini, Jurnal de bord - Jean Bart, destinul mi-a îndrumat paşii unde a trebuit, deoarece în clasa a VIII-a, când am auzit de Liceul Militar de Marină din Constanţa am fost primul înscris pe listele celor de la Centrul Militar.
CDD: În ce măsură Liceul Militar te-a apropiat de nave?
VG: Parcă mă văd în vara anului 1987 plecând spre Constanţa pentru a da admitere şi apoi în toamnă, părinţii ducându-mă cu maşina pentru a începe noua viaţă. Grea, dificilă, dar cu amintiri frumoase. Ar fi multe de spus, poate într-un topic separat, mai ales că sunt barcaholici ce mi-au fost colegi, însă mă rezum numai la câteva legate strict de bărcuţe. La sfârşitul fiecărui an aveam o lună de practică în iulie-august. Mi-aduc aminte de prima practică marinărească ce am făcut-o în 1988 la Staţiunea de Pregătire Marinărească de la Palazu. Atunci am aflat ceea ce înseamna o iolă, o barcă cu rame, cu dame, ce înseamnă armamentul unei bărci, ambardee, noduri marinăreşti, bandulă, centuri şi veste de salvare, noţiuni ce erau doar teoretice în timpul anului. Mi-aduc aminte că am ieşit pe Siutghiol cu o barcă de 10+1, în care coleg la rama II, în babord mi-era Tarzan şi am tras la rame până la restaurantul de pe insula Ovidiu. A fost o ieşire frumoasă, în care am învăţat ce înseamnă trasul la rame şi urmările lui: bătăturile în palmă, uneori până la sânge, bronzatul pe gât şi pe braţe, ca tractoriştii - ziceam noi, apa din butoiul de lemn al bărcii băută cu păhăruţul de alamă, ce înseamnă să fii mare - tragi la rame ca la galeră şi ce înseamnă să fii mic - stai observator în prova cu binoclul. Anul următor am mai fost la Şantierul Naval Mangalia, acolo văzând în construcţie Vedetele de Patrulare Fluviale şi bărcile cu propulsie prin jet de apă, destinate Deltei Dunării şi apelor mici.


Odihna pe trei craci la un DR


A urmat apoi practica din vara lui 1989, la Centrul de Instrucţie a Marinei de la Mangalia. Aici am învăţat semnalizarea cu pavilioane braţe, cu eclipsa, aruncarea bandulei, noduri marinăreşti, am împletit preşuleţe şi celebrul pumn de maimuţă. Tot de la maiştrii de aici am reţinut că în lume se cunosc aproximativ 2000 de noduri marinăreşti. Aici am văzut pentru prima oara crucişătorul Muntenia, devenit ulterior Fregata Mărăşeşti, ce pe atunci era în construcţie.
Cât despre ieşirile pe apă, în afară de cele în bărci de 10+1, cu colegul Marius la rama II, am ieşit cu DR9 pentru prima oară pe mare. Încă mai sunt vii amintirile de atunci: manevrele de ieşire şi de intrare în port cu marinarii aliniaţi pe punte, marşul până la câteva mile de coastă, recunoaşterea reperelor de la mal, navigaţia de zi şi de noapte, ce înseamnă carturile, cuşeta de sus de sub tambuchiul cazarmei prova (vezi foto), valurile ce ajungeau până pe punte, lumina albastră de veghe, visul în care m-am scufundat şi am scos un melc de mare. E o senzaţie ciudată să te trezeşti deodată la câteva mile de coastă şi numai apă cât vezi cu ochii. Sistemele de referinţă devin relative şi simţi puternic lipsa reperelor fixe, palpabile, vizuale, auditive în care este ancorat subconştientul. Eşti copleşit de imensitatea cerului, a orizontului lichid, simţi cum genunchii nu te mai ascultă, îţi vine să te apleci sub o povară nefirească şi strângi balustrada mai tare în mâini. Eşti mic, în faţa necuprinsului, începi să auzi bătăile inimii în urechi şi pentru prima dată te simţi al naibii de singur şi de nesigur pe tine.
Revenind la liceu, în anul III am învăţat cu CR I Şlivăţ navigaţia costieră, esimată, aparate de navigaţie: compasul magnetic, repetitoare, folosirea alidadei, a sextantului, girocompasul Kurs 4, mişcările de inerţie şi precesie, punerea punctului pe hartă, determinarea poziţiei cu relevmente, unghiuri, distanţe, declinaţia şi deviaţia, deriva de vânt, curent şi alte minunăţii ca: Dg, Dc, Da, Rpv, curentul intră, vântul iese din compas.
Ţin minte că mereu era şugubăţ şi pus pe glume, tot el dând răspunsul la efectul unui moment deviator asupra giroscopului: Ce ştii tu, mă, despre precesie e efectul razelor de lună asupra papucilor de gumă !!!
Papuci de gumă sau gabieri am terminat totuşi liceul cu un Certificat de Marinar ce-mi dădea dreptul la încadrare în muncă. Nu prea am ce să zic despre ultimul an, plin de fete, discoteci, soare, plajă, baie în mare, Mamaia, satul de vacanţă, Ring-ul din Costineşti, bairame şi chindii căci acestea nu sunt legate de bărcuţe ci de viaţa de marinar. Iar dacă sărim gardul, ajungem de la şcoala de haiduci, la Academia Navală.


- sfarsitul primei parti -

Submit "Who is who: gvinventiu" to Digg Submit "Who is who: gvinventiu" to del.icio.us Submit "Who is who: gvinventiu" to StumbleUpon Submit "Who is who: gvinventiu" to Google

Tags: None Add / Edit Tags
Categories
Uncategorized

Comments