Crocodilu Dilu Dilu: De puţin timp te-ai întors din Grecia. Cum te-ai simţit şi care a fost programul nautic?
Lipan: Extraordinar. Am fost două săptămâni. Nicio zi ploioasă. Doar vreo două un pic noroase, în jurul muntelui de vreo 1000 de m, ce se afla în spatele plajei. Am fost în Skala Potamia, Thassos, cea mai apropiată insulă de România. Din Bucureşti până acolo sunt vreo 600 de Km, pe o scurtătură "serpentinoasă" deschisă recent (între Zlatograd și Xanthi). “Scurtătura” începe de la de la un punct de trecere a frontierei ce mi-a adus aminte de un film cu spioni de prin anii '50, respectiv două căsuţe mici, una pe partea bulgărească şi alta pe cea grecească, într-o zonă stâncoasă, unde abia aveau loc maşinile una pe lângă alta şi pe unde nu trec tiruri şi autocare. Este cel mai original punct de trecere a frontierei, păcat că nu am putut să-l fotografiez.
Din păcate programul nautic nu a fost prea încărcat: din 14 zile doar 2 au fost cu vânticel și una cu un vânt mai tare. În rest, mare calmă. Cu două zile înainte de plecarea în Grecia byteworks, care se afla la vreo 40 km de plaja unde eram eu (Pefkari), pe aceași insulă, îmi urase să am vânt, că el nu prea avusese noroc. Și cam același noroc l-am avut și eu.
Am ieșit cu catamaranul, prima oară pe mare, și am văzut diferența dintre mersul pe ape interioară și cel pe mare.
CDD: Pentru veliştii români, eşti un nume de referinţă. Cum ai intrat in lumea ambarcaţiilor? Cum ai ajuns pe apă?
L: Aaaaaa! Exclus. În niciun caz. Nume de referință pentru veliștii români sunt cei intervievați de tine anterior, Valentin Antonov și Vicențiu Galu, asta între constructori, iar nume de referință pot fi considerate, printre navigatori, Adrian Niță, Romeo Drețcanu, Ștefan Munteanu, x_petrolist, apoi vine tare din urmă Florin Iordache și Legenda Dunării care va intra în legendă ca primul TID-er român care a plecat de la Ingolstadt, chiar dacă nu este velist. Și sunt cu siguranță și alții pe care nu-i cunosc sau pe care nu-i vedem noi, forumiștii. Eu nu sunt nici constructor și nici navigator. Am vrut să-mi construiesc skiff-ul pe care și l-a făcut împăiatu (de altfel planurile eu i le-am dat), dar nu prea aveam unde să-l fac, nu prea aveam unde să-l țin, era complicat de transportat la baltă, aveam discuții în familie. De aceea am optat pentru catamaranul pe care îl am acum, ușor de păstrat, de transportat, de utilizat. Nu știu de unde ai scos-o și pe asta. Probabil user-ul lipan este cunoscut pe forum, printre forumiști, ca urmare a unei prezențe destul de active, vreme de doi ani și jumătate, însă doar pe forum, la dat cu părerea, nu și printre veliștii adevărați.
Un velist de referință trebuie să știe să meargă cu vela, ori eu nu știu să merg bine cu velă, nu am făcut nici o oră școală de navigație, merg la ”bunul simț” (în scotă și cârmă), restul ce-o vrea vântul.
Intrarea în lumea bărcilor am făcut-o în vacanța după clasa a III-a când am devorat ”Epopeea navelor” scrisă pe înțelesul copiilor de Alexandru Retinschi. După aia “boala” a progresat în clasa a IX-a când am achiziționat și citit mult pomenita ”Croazieră cu vele” a lui Theodoru și Asimit. Prin 1990 am luat și ”Planșa cu vele” a lui Agripa Popescu și Romeo Samur.
Între 1997 și 2000 am stat în Giurgiu și am fost pe punctul de a-mi cumpăra o șalupă din aluminiu cu motor de Volga, scoasă la licitație de Navrom, dar am renunțat, era bătaie de cap. Șantierul naval, între timp lichidat, avea un bazin măricel (se vede pe partea stângă, cum te duci spre port) și de multe ori visam să merg cu ceva gen D4 pe el. Prin 1999 am avut primul contact cu apa și cu o barca cu motor al unui prieten din Giurgiu. Am mers în jos pe Dunăre până la Gostinu, la prins de somn. Târziu în noapte, la întoarcere, am rămas fără benzină, și am dat la o padelă și o cazma (de săpat în grădină) și am tras de sălcii, în amonte, până am ajuns la piciorul ”Podului Prieteniei”. Mulți țânțari ne-au mâncat atunci ...
Rău de tot m-am “îmbolnăvit” în 2001 când am înregistrat pe videocasetofon, episod cu episod, ”Dream Boats” de pe Discovery pe care l-am promis barcaholicilor acum câteva luni, după ce Nicu l-a digitalizat, și sper să mă țin de cuvânt și să-l trimit celor înscriși pe lista de pe forum. Atunci am văzut cum se face o barcă. Dar ce te faci, că tipul avea echipamente de tip industrial. Ce fac? Mă apuc să achiziționez de la firmă echipamentele, unde le duc, 380V? Balamuc. Tot prin 2001 am intrat și pe Woodenboats unde pentru o scurtă perioadă de timp am fost și membru. Între 2001 și 2009 mă mai uitam din când în când la Dream Boats până s-a stricat videocasetofonul.
În martie 2009, fiind chitit să pun ceva pe apă, m-am dus la Salonul nautic unde l-am cunoscut pe Cătălin Câmpeanu de la barciinbagaje, unde am văzut Happy cat, care mi-a plăcut și îmi place tare mult, dar e scump din păcate, pentru mine. E un catamaran performant, nervos, și deși este mai voluminos decât cel pe care îl am acum, mă gândesc la el din când în când ca la un next step. Tot în perioada aia am dat de Barcaholic și m-am înscris. Atunci am avut o revelație, am văzut că balamucul reprezentat de acele echipamente industriale văzute în Dream boats era o falsă problemă. Bărcile se puteau face și cu scule manuale în garaje, poduri, livinguri, băi (ultimele două vezi împăiatu) și cu materiale simple, la îndemână.
Imediat cum m-am înscris pe forum, vorbind de catamaranele gonflabile Happy cat, mi-a povestit byteworks de catamaranul lui, care de vreun an jumate este al meu.
Prima oară am ajuns pe un velier în noiembrie 2009 când m-a invitat Florin Iordache pe Snagov dar din păcate nu a bătut pic de vânt. Ne-am plimbat numai la motor.
A doua oară l-am invitat eu, pe catamaranul meu, pe Herăstrău, când m-a inițiat în mersul cu vele. Atunci am primit și primul ghiu peste ureche, cum este normal. Abia atunci am mers prima oară cu vela.
CDD: Când am spus ca eşti un nume de referinţă pentru velistii români m-am referit la talentul tău de a confecţiona vele. E ceva rar în ziua de azi şi ştiu că se stă la coadă pentru acest privilegiu. În plus am vazut vela făcută pentru Gigi Tolan şi fără falsă modestie poţi recunoaşte că ai talent la aşa ceva. Cum şi-a venit ideea de a confecşiona vele?
L: Nu știu dacă sunt un nume de referință în confecționatul velelor, dar mă străduiesc să le fac cât mai bine, exemplar.
Ideea de a confeționa vele mi-a venit în primăvara lui 2010. Aveam în spate câțiva ani de lucru continuu în croitorie pe cont propriu și pentru alții, în această ultimă categorie intrând și Doina Levintza și soțul său Dan Coma pentru care am lucrat și textile și piele. Prin 94/95 când încă mai eram student am creat o vestă cu 20 de buzunare pentru un prieten care pe vremea aia era la Pro TV, Sergiu Toader, pe care ulterior, cei de acolo, mi-au folosit-o drept model și au făcut-o pentru toți operatorii care lucrau în post, drept pentru care m-am învățat minte și ulterior când am creat un model de rucsac foarte original l-am dus la OSIM să-l protejez (între timp i-a expirat depozitul). După studenție am lucrat sporadic când aveam condiții și materiale. Astfel, prin 2003, într-o bucătărie de bloc i-am făcut și rochia de nuntă soției mele, care e mică de statură și pentrru care nu găseam una gata confecționată, pe măsură.
Deci având background în croitorie (pe care am învățat-o mai mult pe furate) și un atelier dotat cu mașini textile și pielărie (azi numărul lor a ajuns la 6, 3 industriale și 3 casnice), velele nu mi s-au părut greu de făcut. Asta dacă le lucrezi mecanic, adică cu mașinile de cusut, în schimb dacă vrei să le faci tradițional (cum am văzut într-o carte celebră - Sailmaker's appretince a lui Emiliano Marino - pe care am reușit să mi-o procur cu ajutorul neprețuit a lui Romeo Drețcanu), adică manual, cu acul și cu scule speciale/tradiționale pe care nu prea ai de unde să le procuri de pe aici și în spații gen sală de sport atunci lucrurile se complică, îți trebuie materiale dedicate și experiență pe care nu are cine să ți-o împărtășească. De altfel, materialul, sfântul dacron, este greu de procurat pe la noi, acum în economia de piață, când găsești de toate. Nu mai zic de ocheți de inox. Singurele scule care îmi lipseau erau câteva preducele și dispozitive de fixat ocheți pe care mi le-a executat fratele meu, fost strungar. Se mai punea o problemă, după cum vezi, croitul și cusutul velelor ”mănâncă” spațiu mult (ca și construitul bărcilor, de altfel), așa că m-am urcat în podul casei, unde, de altfel, se aflau mașinile de cusut, unde mai lucram sporadic, și unde într-un spațiu de 3/12 metri pe care sper să-l izolez lunile următoare să pot lucra și iarna, am reușit să improvizez o masă de croit de 5,20/1,70 m.
Făcând vele dădeam în cap la doi microbi, deodată: lucrul cu mașinile de cusut și bărcile. Pe de altă parte, am văzut că nimeni dintre forumiști nu se orienta către făcutul velelor, ci numai al bărcilor, iar ”cercetările mele de piață” îmi spuneau că se va cere așa ceva. Se poate spune că am gândit-o ca pe o afacere, deși nu este și nu pot să o gândesc ca o afacere.
Totul a început pe ”bâjbâite”. Prima velă, a lui Nicu, care mă mai ajută la proiectat în sailcut, căci sală de sport nu mi-a pus încă nimeni la dispoziție, am făcut-o dintr-un impermeabil luat de la un arab. Am tăiat-o cu foarfeca şi abia când am făcut-o pe a doua, pe a lui Împăiatu, acesta mi-a spus că trebuie să o tai cu letconul, evident să nu se destrame (deși am văzut de curând o velă, de fabrică, care se destrăma).
La început, cum ți-am spus, nu mi-a arătat nimeni. Eram disperat să pun mâna pe o velă adevărată, să văd cum este făcută. Am văzut filme pe net, dar nimic nu se compară cu ”ținutul velei în mână”. Toamna trecută home made m-a rugat să ajut un bătrânel din Constanța, Mișu Stănescu, care confecționează de o viață vele, să-și găsească o mașină de cusut cu zigzag. L-am ajutat dându-i adresa de la sailrite (știu că și-a comandat-o și încerca să o transporte în țară cât mai ieftin) și când a venit în București odată, s-a oferit să-mi arate cum confecționează el vele pe parchetul unei săli de sport din Constanța, adică tradițional, nu cum fac eu și cu userul nicu în sailcut. Și mi-a lăsat niște schițe pe care le păstrez la loc de cinste.
Până acum am făcut șapte vele, adică extrem de puțin, într-un an și ceva, dar din păcate nu am timp. Săptămâna trecută am făcut o linie de terțarolă pentru 420-ul lui Alex470, am reparat randa și am făcut un lazyjack lui Florin Iordache. Săptămâna viitoare (22/29 august) trebuie să dau gata două vele de caiac pentru Buciu care vrea să meargă la TID cu ele și două accesorii pentru caiacul lui.
CDD: Mă entuziasmez la maxim când aud de oameni pasionaţi, care nu se mulţumesc să "cârpăcească" ci dau din coate pentru a se apropia de profesionişti. 7 vele nu e tocmai un fleac! Ce îţi lipseşte pentru a lucra mai bine? Te putem ajuta cu ceva? Ai de gând să investeşti în acest domeniu sau poţi merge mai departe în felul în care lucrezi acum?
L: Pentru a lucra normal îmi trebuie în primul rând un furnizor care să-mi pună la dispoziție material în cantități mici, de 2-3 vele, și un furnizor de ocheți de inox cu dimensiunile cele mai uzuale, la bucată. Apropo, socotisem la un moment dat că pentru a-mi procura ocheți de inox de o anumită dimensiune, și pentru că trebuia să cumpăr cel puțin 100 de bucăți, trebuia să investesc cam 12.000 lei, un ochet costând vreo 25 de euro, iar dimensiunea respectivă epuizând-o, la ritmul de lucru de acum, în 50 de ani. Și asta numai pentru o singură dimensiune. Pentru a lucra mai bine, am văzut la multe vele de fabrică, mi-ar trebui o mașină de cusut în zigzag în patru puncte, adică între cele două puncte ale unui zigzag obișnuit, pe care toate lumea îl știe, acul mai face două împunsături, dar o asemenea mașină costă 3450 USD, fără transport în România și fără taxe vamale. Dar dacă aș da un pic din coate aș găsi și în România, însă mașina asta este un vis frumos dar foarte îndepărtat pentru că investiția trebuie amortizată, ori eu din ce am investit până acum nu prea am amortizat mare lucru. Un vis mai apropiat ar fi o mașină de cusut cu dublu transport, adică transportul materialului în mașina de cusut se face cu acul în material și cu deplasarea, în același timp, a piciorușului care presează materialul, și care face o cusătură impecabilă, perfectă, asemenea mașini se mai găsesc în atelierele de marochinărie și costă undeva la 1000 de euro. De fapt, la o asemenea mașină râvnesc dinainte de a mă apuca de vele, pentru că îmi place să lucrez și în piele. Ori decât să dau vreo 3000 de euro pe ocheți de inox mai bine aș da 1000 de euro pe o mașină de cusut care îmi face o cusătură impecabilă, deși nu știu câți se uită la calitatea cusăturii, dar asta este o boală de a mea, cusătura să fie perfectă.
De investit o să mai investesc într-o presă de montat ocheți, pe care m-am gândit să o fac cu ajutorul unui cric hidraulic de 10-12 tone, și în câteva dispozitive de montat ocheți. În mașini nu o să mai investesc, cel puțin momentan, pentru că mașinile pe care le am și ce am acum este suficient pentru un nivel bun de execuție a velelor, iar pe de altă parte, ce am investit până acum trebuie să producă cel puțin avansul pentru celelalte mașini. Pe de altă parte, nu o să fac numai vele, o să mă mai întorc din când în când și la prima dragoste, croitoria, că îmi vin tot felul de idei.
Da, barcaholicii m-ar putea ajuta cu informații de genul furnizorilor de dacron și ocheți de inox la bucată sau în cantități mai mici sau mai ieftini. Când am fost acum în Grecia am încercat să caut, pe fugă, magazine cu accesorii de bărci, inclusiv dacron și ocheți dar nu am găsit.
CDD: Ai renunţat definitiv să-ţi construieşti o ambarcaţie? Nu te tentează să construieşti şi "partea de jos" a unui velier?
L: Nu. Nu aș vrea să renunț. Mă tentează desigur, dar intervine aici problema spațiului, a timpului, a unor scule și a unor cunoștințe minime legate de lemn. Pe urmă nu sunt sigur dacă m-aș descurca, dacă aș avea îndemânarea necesară, vine spinoasa întrebare ce să-mi fac, de exemplu îmi place weekender-ul pe care vrea să și-l facă Împăiatu, însă mi-ar plăcea să-mi fac și o canoe pe abur, deși aici lucrurile se complică cu motorul, ca să nu mai vorbim de discuțiile din sânul familiei legate de timpul pierdut prin ateliere (cel de vele și cel unde mi-aș face barca). E mare lucru să ai o familie care să-ți înțeleagă nebuniile, pentru că dacă ai barcă ai și cheltuieli colaterale de care unii membrii ai familiei nu sunt deloc încântați.
CDD: Fiecare am visat în copilărie la călătorii, care mai de care mai îndepărtate şi mai exotice. Ţi-a rămas vreo destinaţie spre care să porneşti în caz că într-o bună zi unchiul bogat din America îţi va lăsa moştenire averea lui?
L: Grea întrebare. Sau cum spun unii ca să mai câștige timp, interesantă. Am fost fascinat de ”Meridianele tăcerii”, dar și înainte de a o citi mi-am dorit să plec către Pacific sau Noua Zeelandă. Mi se pare cea mai liniștită zonă de pe glob, unde poți medita și te poți regăsi. Însă pentru că nu sunt un navigator dibaci, m-aș duce până acolo cu avionul, și pentru că aș moșteni o avere de la unchiul meu din America, aș cumpăra o barcă și aș angaja un skipper să-mi arate insulele de pe acolo. În Noua Zeelandă mi-ar fi plăcut chiar să emigrez. Nu știu de ce dar am impresia că acolo lucrurile se mișcă mai lent. Stau și mă gândesc câteodată câte lucruri făceam înainte (de revoluție și un pic după). Aveam timp să le fac pe toate, acum timpul parcă se comprimă, e din ce în ce mai puțin și nu apuci să faci tot ce-ți propui. Viața noastră se mișcă cu o viteză amețitoare și nu îmi place deloc.
CDD: Nu-mi rămâne decât să-ţi urez să ţi se împlinească visele, cu sau fără unchiul bogat din America (uite, acum şi Ortafaz are yachtul lui). Şi nu în ultimul rand, îţi mulţumesc pentru acest “interviu”.
