Cosmar in Golful Californiei

IMG_3575.JPG


Soarele a apus incet, incet, intr-un vartej de purpuriu de inceput, sau de sfarsit de lume. Pluteam fermecator de frumos, Promise Kept se insinua printre valurile domoale, piscurile muntilor de pe Insuka Bonita deja nu se mai zareau. O seara in care te impaci cu lumea si cu tine insuti. Dispar ganduri, necazuri, griji... una dintre serile pentru care sunt oricand gata sa renunt la orice mi-ar putea oferi viata la uscat.

Noaptea a pogorat fara luna, un intuneric de iad, ce a urmat firesc vartejului de rubiniu si violet al asfintitului. Parea ca se pregateste ceva inspaimantator, de o frumusete salbatica si in acelasi timp blanda, un fel de brocart greu, dar care te invaluie cald...

Pe valurile ce se succedau in ritm domol, Promise Kept inainta usor, usor, mereu spre NW, purtat de velele pe care vanticelul le tinea intinse. Abia zarita, pe stanga mea defila coasta insulei... spre miezul noptii, valurile au inceput sa creasca, sa vina mai des unul dupa altul. Incepeam sa iesim din umbra de protectie a insulei. Au inceput sa apara si creste albe de valuri, tot mai multe. Vantul se roteste incet, la inceput, apoi tot mai hotarat, si pana sa-mi dau seama ce se intampla, sufla direct din prova. S-a intarit, tot mai mult, in mai putin de jumatate de ora briza placuta ce sufla pana atunci s-a transformat in vant tare, de circa 35 de noduri, cu rafale de pana la 40-45 de noduri. Temerile mele se adevereau... cu toate tertarolele luate (tertarolarea este reducerea suprafetei velice expuse vantului), cu motorul la 2500 de turatii pe minut, am inceput chinuitorul travaliu de a merge in volte foarte stranse impotriva vantului... stiam ca va fi lung, greu, obositor pentru nava si pentru mine. Efectul de horn capatat de vant intre insula si continent, ambele cu coaste muntoase, inalte, facea si mai grea situatia.

Resemnat, ce altceva as fi putut face! cautam unghiurile cele mai putin daunatoare navei, in care sa strapungem valurile - tot mai inalte, tot mai dese, tot mai abrupte.
In aproximativ doua ore, eram in mijlocul unei furtuni serioase. Nu stiam cat va tine, pana la ce forta se va intari, telefonul pe satelit nu avea semnal, apoi si GPS-ul a pierdut semnalul...

Au venit zorii, fara rasarit de soare, cerul era acoperit de nori grei, fugariti amarnic de vant. Furtuna a continuat toata ziua, fara a se intari, dar si fara a slabi, catusi de putin. Am alimentat de doua ori, doua cascadorii pentru care as fi penalizat nemilos pe oricare din cursantii mei... rezervorul lui Promise Kept are 110 litri, iar consumul este de aproximativ 4 litri de motorina pe ora, la cele 2500 de turatii pe minut, necesare pentru a mentine inaintarea impotriva vantului; evident, consumul zilnic era de circa 100 de litri, de aceea volens- nolens, goleam toate cele din depozitul din babord (locker), scoteam o canistra cu motorina, din plastic, de 20 de litri, o duceam pe platforma pupa, treceam si eu de balcoanele pupa, legat de nava, desurubam busonul rezervorului de motorina, pe cel al canistrei, potriveam tulumba la gura canistrei- incercand sa fac sa curga cat mai putina motorina pe frumosul lemn de tec al navei- apoi incercam sa potrivesc tulumba in orificiul rezervorului; imaginati-va acestea, in timp ce nava se zbatea in toate sensurile, zgaltaita de valuri; cu o mana ma tineam de copastie, cu aceeasi mana tineam si canistra, incercand sa o fac sa nu se balangane haotic, imprastiind motorina in toate partile; cu cealalta mana trebuia sa ridic cele 20 de kg al canistrei, sa o inclin in asa fel incat tulumba sa intre in gura rezervorului, sa ma tin de copastie... Ce sa mai zic, tare imi lipseau inca vreo doua, trei maini...

Celor care au fost pe ocean, astea nu li par nici noutati, nici lucruri iesite din comun... Si nu puteam pune mai mult decat o canistra odata, caci sistemul de tevi de alimentare al velierelor de tip ETAP este foarte prost gandit si amplasat! In rezervor, motorina se incalzeste, cea proaspat adaugata face multa spuma, si la mai mult de douazeci de litri alimentati, spuma asta tasneste pe teava de supraplin, amplasata ca si cea de alimentare, pe oglinda pupa, deasupra platformei de baie, acoperita cu lemn de tec. Pentru cei care nu stiu, lemnul de tec este ingrozitor de scump - in Ungaria un metru cub de scandura de tec, de 23 mm grosime costa 4500 euro + TVA - si mai trebuie socotita manopera, ceea ce cam dubleaza pretul; fireste ca nu trebuie un metru cub de lemn, dar oricum suma se ridica la 5 cifre, in euro.

Deci, de doua ori pe zi ieseam in afara bordului, unde, desi legat, cu vesta de salvare pe mine, eram in pericol de a fi smuls de valuri. Fiind singur la bord, habar nu am cate sanse as fi avut sa ma catar din nou la bord. Cred ca nici nu vreau sa stiu! Oricum, sentimentul de siguranta relativa dat de centura de siguranta si de vesta de salvare au fost suficiente, mai ales ca ma tineam zdravan, cu mainile, cu picioarele si chiar cu capul :)
Daca pe cursanti i-as fi penalizat nemilos, pe mine nu ma puteam penaliza, sau puteam, dar fara rost... Adevarul este ca uram sa fac asta, pentru pericolul la care ma expuneam, pentru inevitabilii 1/2, 1 litru de motorina care ajungea pe lemnul navei, pentru mirosul pe care nu mi-l puteam scoate din pielea mainilor.

Seara a venit pe nesimtite, luminile de navigatie erau oricum aprinse, nava si eu satui pana peste cap de zguduiturile la care ne supunea marea, adica oceanul. Cand s-a intunecat, a aparut in prova babord o liminita, care nu trebuia sa fie acolo, deci nu putea fi decat o nava. GPS-ul inca nu avea semnal, dar mergand spre NW, in babord aveam doar cateva mii de mile marine de apa, nimic altceva. Am privit ecranul Radarului, dar interferenta data de valuri era atat de mare, incat nu vedeam decat o pata galbena, un fel de pecingine ce acoperea ecranul. Am incercat toate reglajele care mi-au venit in minte, dar daca taiam prea mult din interferente, dispareau si tintele. Se mai intampla...

Dupa inca vreo cateva ore, de acum in puterea noptii, luminita s-a transformat in mai multe luminite, parca era iluminatia unei localitati- deci aveam de a face cu o nava de dimensiuni mai mari... Si pe radar a inceput sa se vada ceva, am pus cursorul pe acel "ceva", apoi am activat functia MARPA, cea care imi arata in ce directie se misca "tinta", cu ce viteza, si care este distanta la care vom trece unul pe langa altul, ca si timpul cand se va intampla asta. Curios, tinta se misca cu viteze foarte mici, de unul sau doua noduri, in toate directiile, avand parca o usoara tendinta de a se deplasa spre coasta. Asta ar fi fost periculos, dar, mi-am spus eu, precis ca doar mi se pare.

Cu timpul, distanta a scazut, desi foarte incet, si am inceput sa vad mai bine nava, un petrolier de vreo 200 metri lungime, mult iesit din apa, deci gol, sau cu putin balast la bord. Nu avea lumini de nava la ancora, nici de nava in mars, doar o multime de lumini aprinse in interior si o mare de lumina pe punte si castel (partea de structura unde locuieste, lucreaza si traieste echipajul). Nu prea puteam interpreta ceea ce vedeam, Regulamentul de circulatie pe mare spune clar ce anume lumini de navigatie este obligatoriu pentru fiecare situatie in care se afla o nava. Dar marea e foarte mare, oceanul este si mai mare, si pe multe mile in jurul nostru nu era nimeni...

Atunci cand ne mai desparteau doar cateva cabluri (un cablu este egal cu 185 de metri), si aparuse pericolul de trece prea aproape unii de altii, am aprins reflectorul de mana si l-am indreptat spre nava cu pricina, incercand sa le atrag atentia. Efortul a fost rasplatit de lumina unui reflector puternic de pe puntea de comanda a navei in cauza, apoi si-a aprins luminile de navigatie: stupoare, erau cele care indicau o nava in imposibilitate de manevra! Adica, nu avea posibilitatea de a executa un mars prestabilit, se misca in voia vantului, curentilor si valurilor!

Primul meu gand a fost sa-i intreb ce problema au, daca se pot descurca, daca eventual as putea face ceva pentru ai ajuta. Eu, cu o barcuta de 12 metri, langa un munte de otel de 200 metri lungime, cu o greutate de vreo suta de mii de tone! Dar, pe mare, de multe ori o mana de ajutor poate fi salvatoare de vieti omenesti, stiam asta. La apelurile prin radio, nu au raspuns, multa vreme...

Dupa cam o jumatate de ora, timp in care am incercat zadarnic sa-i contactez, am lansat un apel general, pe canalul rezervat acestui tip de chemare. Nu am avut succes, nici nu ma asteptam, antena mea avea o putere de emisie insuficienta pentru distanta pana la cea mai apropiata statie de la uscat, pe o raza de 24 de mile in jurul nostru nu era nimeni... Am gasit pe undeva alfabetul morse, pe care nu-l mai folosisem din scoala de yachting, si injurand in gand am inceput sa semnalizez cu reflectorul de mana...

O vreme nu s-a intamplat nimic, apoi radioul meu a prins viata si de la nava in deriva mi s-a multumit pentru bunele intentii, indemnandu -ma sa-mi vad de drum, au o defectiune la masini, in curs de remediere, nu au nevoie de asistenta... Comandantul navei este un fel de dumnezeu ( scriu intentionat cu litera mica), daca el spune "no need help", gata, asa este! Plec mai departe, cu chinuitoarea mea viteza de nici trei noduri, scuturat, zgaltait, aruncat de colo colo de valuri...

La intervale neregulate de timp, schimbam directia cand la tribord, cand la babord, incercand sa descriu un zigzag avand ca linie bisectoare drumul trasat anterior pe harta electronica. Doamne cat de descurajant era sa vad ca dupa nu stiu cate ore de chin, reusisem sa parcurg o distanta in linie dreapta pe care, in alte conditii, as fi parcurs-o in a zecea parte a aceluias timp!

A doua zi, pe la amiaza, scarbit pana in maduva, murdar, flamand, obosit, descurajat, priveam ecranul GPS-plotterului, incercand sa calculez cam cate zile mai am de tras pana ating acel miraj - capatul de sud al peninsulei California, cand fara vreun semn prealabil, motorul s-a oprit! Furtuna era la fel de puternica, in aceeasi clipa nava a deviat de la drum, alarmele au inceput sa sune... o debandada intreaga. Tasnesc in cockpit, pun mana pe timona, aduc nava la un drum pe care il putea tine numai cu velele, cuplez din nou pilotul automat... apoi ma ia cu rece: ce s-a intamplat oare? De ce s-a oprit motorul? Voi putea repara defectiunea?

Gandurile se pelegrinau rapid prin mintea mea, in timp ce incercam sa-mi linistesc bataile inimii. Situatia putea fi periculoasa, chiar foarte, caci eram pe undeva pe la mijlocul distantei pe care o aveam de parcurs; in spate, aveam cam 300 de mile pana la coasta, dar cam 450 de mile pana la cel mai apropiat port; in fata, tot cam atat, dar cu vant care batea exact din prova... Valuri, furtuna, ce mai, tacam complet.

Iata ce a scris, mai tarziu, un velist roman, ce traieste in strainatate,Aurelian Coca, despre zona in care tocmai ma aflam:

"Salut Constantin. Ceea ce intreprinzi este o premiera in yachtingul Romanesc de croaziera. Golful Mexicului cu al sau faimos "Colombia low" este considerat unul din cele mai grele 5 segmente ale unei circumnavigatii. Apoi parcurgerea coastei Pacifice a Americii Centrale, solo, si trecerea prin Papagayo si Tehuantepec in Costa Rica si Nicaragua. Finalul, Cabo san Lucas - Ensenada (Bahja California), fugarit pe ultimele 800mile de furtunile tropicale ale sezonuliui cicloanelor abia inceput, cu vint si curent din prova si un tarm cu putine refugii mai ales pe vreme nefavorabila si solo iarasi. Ceea ce faci nu este o calatorie, este o aventura dar si istorie, indiferent daca modestia care te caracterizeaza spune altceva.
Iti doresc vinturi moderate, putere fizica si psihica, si sa termini cu bine aceast voiaj
."

Cam cinci minute au trecut cu ganduri, timp in care am reusit sa reduc nivelul de adrenalina la un nivel acceptabil...

Coborand in careu, a trebuit sa lupt cu scara, care era in acelasi timp si trapa de acces la camera masinilor, locul unde se afla buclucasul. Bun, vad motorul, este fierbinte, dar pare intreg, nu vad sa curga ulei pe undeva, nu vad rupturi, pare a fi ok! Privesc cu atentie, centimetru patrat cu centimetru patrat, tot nu vad nimic... nivelul de ulei- in regula... decantorul filtrului de motorina- in regula... nivelul lichidului de racire- in regula... invart motorul cu mana- se invarte, nu este gripat... ascult cu atentie: elicea, antrenata de curentul de apa provocat de marsul navei sub vele, da obisnuitul zgomot de rasnita de cafea... curelele de transmisie par a fi in regula...

Un citat aproximativ din Sun Tzi i-mi vine in minte: daca ai eliminat toate cauzele logice, atunci ceea ce pare ilogic TREBUIE sa fie cauza! Demontez furtunul de alimentare cu motorina si actionez starterul: nu vine motorina! Oare sa se fi terminat motorina din rezervor? Calculez: este a treia zi de mars, 2x 24 x 4=184 de litri. Rezervorul avea la plecare cam 100 de litri, am alimentat de trei ori cate 20 de litri, deci 60, asta inseamna 160, cel mult 170 de litri! Limpede, nu? Cele doua canistre zilnice s-au dovedit insuficiente pentru 2500 de turatii ale motorului! In mod normal, nu turam motorul peste 1800 de turatii, dar conditiile meteo de aici mi-au fortat mana, si iata consecintele!
...sper din tot sufletul sa fie asta cauza care a provocat oprirea motorului...

Ma inham la prima canistra, o car la balconul pupa... cea mai mare parte a lichidului din ea ajunge in rezervor; a doua canistra, apoi a treia, se golesc si ele. Ma opresc aici, ar trebui sa fie suficient pentru a incerca sa pornesc motorul. Da, dar motoarele diesel au prostul obicei de a nu porni, daca au primit aer in locul motorinei! Deci, prima oara trebuie sa incerc sa pompez cumva motorina in cilindri, pentru a elimina aerul. Actionez de zor pompita de mana, care la inceput merge cam in gol, apoi, dupa cateva minute, parca incearca sa opuna rezistenta... Mai pompez nitel... Bun, sa vedem! Cu inima cat un purice, invart cheia in contact, motorul se invarte, se invarte... nu porneste. Alta incercare- se invarte, se invarte, si incepe sa dea un fel de rateuri... mai astept un pic, nu care cumva sa se goleasca acumulatorii, apoi incerc din nou: dupa doua, trei rateuri, porneste! nu merge rotund, evident nu lucreaza decat un cilindru, dar dupa cateva secunde porneste inca un cilindru, sunetul este mai plin, mai puternic, apoi porneste si al treilea cilindru! Sunetul este sanatos, muzical, NORMAL!

Rasuflu usurat, pun in viteza, si readuc nava la drumul care trebuia urmat. Cobor, pun la loc usa camerei motorului, o fixez. Sunt extenuat, ametit. Ma asez la masa de navigatie, privesc ecranele, ma las in voia gandurilor. Dar nu pentru multa vreme, caci o bubuitura mai puternica decat celelalte ma avertizeaza ca valurile vin acum mai inalte. Trebuie sa ies, sa stau la timona, sa conduc manual nava, pentru a evita sa infruntam valurile frontal; urcand pe creasta valului, nava trece de aceasta, mai inainteaza o vreme, apoi cade in golul dintre valuri si se loveste de apa cu bubuituri asurzitoare; pe valuri de 6 metri, prova cade de pe la 8-9 metri. Asta este inaltimea etajului doi, socotind si parterul!

Corpul navei vibreaza, totul zdrangane si se misca prin cabine, deplasarea este un dans grotesc, incercand sa prinzi ceva de care sa te tii pentru urmatorul pas, ceva ce incearca cu dibacia unei pisici sa ti se strecoare din mana: intinzi mana, apoi balustrada sau ce o fi tasneste in sus, sau in jos, sau vine peste tine, sau se indeparteaza, totul neanchipuit de repede si intotdeauna in alta directie decat te-ai astepta. Sa nu uitam podeaua, care cand te loveste in talpa, cand se afunda sub tine... cineva a folosit odata o expresie care mi s-a parut deosebit de adecvata: a te afla in interiorul unei nave pe timp de furtuna este ca si cum ai fi in interiorul unei masini de spalat in timp ce functioneaza! Cam asa este. Pentru nava, nu este bine, toate incheieturile ii sunt puse la incercare, tensiunile aparute pot provoca avarii. Deci, trebuie sa stai la timona, sa incerci sa conduci nava in asa fel, incat sa nu cada in golurile dintre valuri, sa mergi cumva oblic. Sa nu credeti ca valurile vin mereu din aceeasi directie! Vin cand un pic mai de la stanga, cand un pic mai de la dreapta, cand direct din fata. Nu exista o reteta de genul" valurile se taie sub un unghi de x grade".

Stau la timona de nu mai stiu cate ore, multe oricum. N-am mai scris de mult in jurnalul de bord, nu mi-e foame, nu-mi este sete, dar sunt teribil de obosit.

va urma...
 

Back
Sus