Page 24 of 74 FirstFirst ... 1420212223242526272834 ... LastLast
Results 231 to 240 of 738

Topic: Marinari pe submarin

  1. #231

    Default O cafă la Stambul

    Motto: “Navigare necesse est, vivere non necesse est”


    Preambul

    A fost o vreme în care consideram că istoria se reduce la o colecţie de evenimente înşirate cronologic, în care anul, luna şi ziua erau mai importante ca faptele însăşi. Rozând capătul creionului mă străduiam să memorez cifrele ce nu respectau nici o regulă şi din această caznă intelectuală evadam în reverie imaginându-mi evenimentele programate la date rotunde, în concordanţă cu sistemul zecimal. Mai mult decât războaiele sau independenţa statelor eram preocupat de lecţia cifrelor rotunde şi îmi imaginam propria viaţă aşezată în matriţa calendarului suprapunându-şi nodurile şi punctele de inflexiune peste cifrele cu zerouri. Mai târziu, la vârsta deciziilor, am înţeles că mersul vieţii nu ţine cont de hotărârile noastre şi oportunităţile sunt nişte trenuri care nu numai că nu vin la ore fixe ci adeseori nici nu opresc în gară, fiind necesar să te arunci în ele din mers. Am mai învăţat că ceea ce a fost făcut nu mai poate fi des liniuţă făcut, că pentru aventură trebuie să ai bagajul făcut şi de dragul ei trebuie să accepţi uneori să te supui imboldului, fără să te mai uiţi la ceas. Am pierdut multe „trenuri”, dar cele pe care le-am prins m-au învăţat că mai mult decât locurile în care m-au dus a contat fracţiunea de secundă în care înfrângând orice rezistenţă şi trecând uneori peste reguli şi convenţii sociale am decis să sar. Aceste micro, nano sau pico secunde înşirate haotic în sistemul zecimal m-au clădit. Memoria se debarasează de cifre ca un recif din care viaţa coralului s-a scurs, dar tot ca un recif, dure, de nezdrobit şi neasemuit de frumoase rămân faptele, consecinţele deciziilor noastre.
    Last edited by CrocodiluDiluDilu; 25 Jan 2014 at 08:49 PM.
    Life in colour!

  2. #232

    Default

    Că bine le zici. Mai departe....

  3. #233

    Default

    Privind vremea de afara si vazand cum arata marea acum, realizezi cat de norocosi ati fost ?
    Bananec Blues si echipajul, au primit de sus o raza buna, asa cum se intampla cu cei indrazneti . Si ati avut o saptamana de sailing hibernal, de toata frumusetea.
    Cred ca si barbosul cu trident spunea nerabdator : Haideti baieti, dati-i zor si ajungeti, ca vreau sa ma desfasor nitel pe marea asta

    P.S.
    Noi o sa mai intrerupem ici colo povestirea, ca tu nu te superi .

  4. #234

    Default

    Privind vremea de afara si vazand cum arata marea acum, realizezi cat de norocosi ati fost ?
    Statea si Constantin cu ochii pe Poseidon si cam stiam ce ne asteapta daca intarziam. Acum poate sa-i dea

    Bananec Blues si echipajul, au primit de sus o raza buna, asa cum se intampla cu cei indrazneti . Si ati avut o saptamana de sailing hibernal, de toata frumusetea.
    Asa este. Nu era zi sa nu multumim pentru vremea minunata.

    Cred ca si barbosul cu trident spunea nerabdator : Haideti baieti, dati-i zor si ajungeti, ca vreau sa ma desfasor nitel pe marea asta

    P.S.
    Noi o sa mai intrerupem ici colo povestirea, ca tu nu te superi .
    Chiar de loc.
    Life in colour!

  5. #235

    Default O cafă la Stambul - 1

    Un telefon cu urmări neaşteptate


    Pe displayul micului aparat a apărut un număr necunoscut, cu prefix de Constanţa. În timp ce degetul caută tasta verde, două lucruri mi se par evidente: dacă e Constanţa, nu poate fi decât Constantin şi dacă numărul e al unui telefon fix, nu şi-a reîncărcat cartela.
    -Alo?
    -Salut Dorine! Ce mai faci?
    -Bine. Uite, am ajuns acasă de câteva zile.
    -Cum a fost în Sicilia?
    -Plăcut. Frumos. Nimic palpitant. Peisaje, turism, hoteluri, insule, vulcani. Nu petreceri de Revelion. Un concediu relaxat.
    -Cosmina tot aşa de „încântată” e?
    -Mai încântată.
    -Pe la Constanţa când mai vii?
    -Nu ştiu. Nu prea repede.
    -De ce?
    -Tocmai vin de la Bucureşti şi un Bucureşti pe an îmi ajunge.
    -Dorine, îţi spun eu cum faci. Îţi iei bilet la cuşetă de şase locuri şi în tren îl cauţi pe naş şi pentru 50 de lei te mută singur în compartiment. Dimineaţa eşti în Bucureşti, ieşi în faţa gării, laşi pe stânga Ministerul Transporturilor şi chiar în spatele lui găseşti staţia de microbuse. Ai din juma` în juma` de oră sau din oră în oră, nu contează. Încă trei ore şi eşti la Constanţa.
    Râd. Când trebuie să vină el la Oradea, nu mai e aşa de încântat. Las baltă argumentul călătoriei lungi:
    -Şi dacă vin, ce putem face?
    -Ieşim pe mare, fireşte.
    -Putem ieşi acum?
    -Sigur.
    -Unde putem merge?
    -Mergem până la Mangalia dacă vrei.
    -Fâs. Pentru o tură la Mangalia nu bat 800 de kilometri. Hai la Istanbul.
    -Bine. Hai la Istanbul.
    -Vorbeşti serios? Chiar putem merge la Istanbul?
    -De ce nu?
    Îmi încolţesc mii de gânduri, apoi, ca într-un film dat pe repede înainte, mlădiţele seminţelor încolţite cresc şi se maturizează.
    -Cu ce yacht?
    -Cu Bananec Blues.
    -Este pus la punct? În cât timp putem ieşi cu el?
    -Imediat.
    -Şi cine mai vine?
    -Mai chem nişte foşti elevi.
    Simt nevoia să fac pauză. Plantele tinere necesită prima praşilă. Mai am o săptămână de concediu în care oricum nu am nimic programat.
    -În cât timp se poate face drumul ăsta?
    -40 de ore dus, stăm la Istanbul o zi, să bem o cafea turcească şi încă 40 de ore la întors, dacă avem condiţii favorabile. Două zile dus, două întors şi încă una la Istanbul fac 5 zile, cu totul. Hai 7, dacă e vreme rea. Oricum, dacă nu avem vânt sau avem vânt din faţă băgăm spinakerul de fier, nu stăm.
    Hm. E vineri. Dacă plecăm duminică, pe ailaltă luni tot ajung. Simt nevoia să mă ridic şi să mă plimb prin cameră.
    -Putem pleca duminică?
    -Putem.
    Lucrurile tind să scape de sub control, ca o cădere în gol în care nu întâmpini nici cea mai mică rezistenţă.
    -Care ar fi costurile?
    -200 de litri de motorină, în caz că nu avem vânt, mâncare, marina din Istanbul şi cafeaua turcească.
    -E posibil voiajul în perioada asta a anului? E totuşi ianuarie. Avem căldură pe yacht?
    -Da, e posibil, cu atât mai mult cu cât, zezi şi tu, iarna nu a venit. Pe yacht nu am încălzire şi n-am montat încă pompele de apă fiindcă Bananec Blues e în reconstrucţie, dar ne putem încălzi cu aragazul şi putem lua apă în tanc, numai trebuie să ne turnăm singuri.
    -Deci, condiţii de cort.
    -Mai mult.
    -OK. Nu m-ai speriat. Şi furtunile? Cum e iarna în Marea Neagră?
    -Ce dacă? Plecăm şi vedem la faţa locului.
    Constantin este unul dintre cei mai experimentaţi skipperi români. Dacă el pleacă, plec şi eu. Este o cinste să fiu invitat pe puntea navelor comandate de el. Îmi amintesc cum s-au petrecut lucrurile acum doi ani. Găsisem o invitaţie la un voiaj de 5000 de mile prin Caraibe şi Pacific, postată în spaţiul virtual. Pe atunci pentru mine Constantin era doar un nume şi o poveste, dar am sărit în „tren” fără să ezit. I-am scris un email în care m-am prezentat în trei rânduri şi câteva ore mai târziu o voce din telefon îmi ura bun venit la bord. Mai târziu, aceeaşi persoană a declarat, tot public, că voi fi primit întotdeauna pe puntea navelor de sub comanda sa. Simt că e o nebunie ceea ce e pe cale să se întâmple, dar ceva din străfunduri îmi spune să accept. Rămâne de rezolvat doar ruptura de cei dragi ce-mi vor aştepta întoarcerea, ruptură pe care mi-e greu să mi-o asum, dar pe care o simt vindecabilă. Şi-apoi mai e şi săptămâna de concediu în care nu am unde altundeva să plec. Când se va mai ivi o astfel de ocazie?
    -Bine. Hai să o facem. Dă telefoane oamenilor. Dimineaţa, până în prânz, pot fi la Constanţa. Nu mâine. Duminică.
    Trebuie să vorbesc cu Cosmina. Îmi trebuie timp. Nu pot pleca mâine.
    -Cel târziu luni. OK?
    -Bine, Dorine.
    -OK. Demarează lucrurile şi rămânem în telefon.
    Privesc în gol de la etajul şase şi îmi spun din nou că ceea ce e pe cale să înceapă este pur şi simplu o nebunie, dar una al naibii de atrăgătoare. Anul trecut, tot în ianuarie, Constantin a adus acasă, tot din Turcia, un catamaran, înfruntând nişte furtuni teribile. La plecare, lumea yachtingului a socotit această sarcină drept una dintre cele mai temerare, dar nu, simt că nu pot da înapoi fără ca la ora bilanţurilor, această laşitate să-mi fie imputată. Pot să-mi fac bagajul în zece minute, dar simt că-mi vor trebui două zile ca să desfac cu delicateţe legăturile invizibile ce mă ţin lângă persoanele dragi. Voi pleca cu trenul de duminică seara şi luni voi fi pe mare.
    Last edited by CrocodiluDiluDilu; 26 Jan 2014 at 02:38 PM.
    Life in colour!

  6.  
     
  7. #236

    Default O cafă la Stambul - 2

    Echipajul


    Lucrurile se mişcă. Sâmbătă avem deja un echipaj incipient format din Liviu (prietenul lui Constantin) şi doi foşti elevi. Un gând nu-mi dă pace: dacă l-aş chema şi pe Mike, veşnicul meu coechipier? Mike este un împătimit al velelor ce le-ar monta până şi pe un aparat de fotografiat, dar care, eşuat ca mine în mijlocul continentului, n-a avut şansa de a ieşi pe mare. Cu permisiunea lui Constantin îl sun sâmbătă seara:
    -Ce faci săptămâna viitoare? Nu-ţi poţi lua concediu?
    -Câte zile?
    -Toată săptămâna.
    -Toată săptămâna nu. Ce propui?
    -Să bem o cafă la Istanbul.
    -Ha, ha! Mergeţi cu maşina?
    -Nu Mike, nu ai înţeles nimic. Mergem cu yachtul, cu Constantin.
    -Ce yacht? Stai aşa, vin şi eu. Care-s costurile?
    -Mâncare, motorină şi marina.
    -O săptămână?
    -Da.
    -Trebuie să vorbesc acasă. Dacă te sun seara asta, e OK. Dacă te sun mâine dimineaţă e fifty-fifty.
    -Du-te acasă şi aranjează.
    Duminică dimineaţa, telefon: vine. Mai mult, îl are în coadă pe Iulian, un alpinist cu care face trasee. Telefoane la Constanţa, copii după paşapoarte trimise pe email pentru completarea listei de echipaj. Un fost elev a abandonat. Vom fi şase: Constantin (skipper), Adi (fost elev – coskipper), Liviu, Mike, Iulian şi eu. Îndes în rucsac un costum complet de goretex, căciulă, mănuşi şi două rânduri complete de haine. Timpul nu mai are răbdare.


    Constantin - skipper


    Adi - coskipper


    Liviu


    Mike


    Iulian


    Kiru

    Last edited by CrocodiluDiluDilu; 27 Jan 2014 at 07:15 AM.
    Life in colour!

  8. #237

    Default O cafă la Stambul - 3

    Îmbarcarea


    N-am mai fost la Constanţa de mai bine de zece ani. Era vară, eram cu Cosmina şi coboram în portul Tomis pentru a-l vedea pe Hai Hui 2, velierul portdrapel al yachtingului de croazieră al anilor `80. În urma lecturii cărţilor de călătorie a lui Radu Theodoru, drumul la yacht devenise un ritual. Corpul vechi, cu filele înegrite era tangibil şi dădea consistenţă aspiraţiei către mare. Îi mângâiam cu palma bordajul, îi evaluam formele în încercarea de a prelua subtil poveştile marine şi aceste simple gesturi aveau puterea de a ne amariniza, aşa cum în preajma unui guru poţi să te cristalizezi. În acea vară, Hai Hui 2 nu era singur. Unul din proprietari, Puiu Olteanu, orădean ca şi mine, trudea la raşchetă sub soarele dogoritor. Dubla întâlnire a fost mai mult decât o întâmplare. Am uitat de planurile de acasă şi am preluat firesc a doua raşchetă, bucuros că sub ascuţişul ei îl pot face pe Hai Hui 2 să vorbească, apoi noaptea am dormit pe cuşeta din prova fără să pot bănui că în acele clipe se năştea o nouă încrengătură care, peste ani, mă ducea într-o altă cuşetă prova dincolo de Atlantic, în mările calde ale Americii Centrale.
    Iată-mă în acest ianuarie 2014 din nou la Constanţa, unde în portul Tomis mă aşteaptă un yacht să iau largul. Trec nepăsător pe lângă taxiurile galbene trase în faţa gării, ignorând şoferii ce-mi ies înainte cu oferte sonore şi ochesc o maşină galbenă cu abţibilduri pestriţe, ce staţioneaza dincolo de drum. De cum urc îmi dau seama că experienţa drumului până în port se va asorta cu călătoria ce va urma. Bordul maşinii, în dreptul scaunului meu, este plin de jucării colorate ţipător iar şoferul poartă o pălărie de cowboy de sub care curg plete cărunte, ondulate, asortate cu barba la fel de albă. La gât poartă lanţuri masive de aur iar degetele îi sunt încărcate de ghiuluri de diferite feluri.
    -În portul Tomis vă rog.
    -Sigur.
    Nu rezist tentaţiei de a-l întreba de unde ideea decorării maşinii şi astfel îmi povesteşte cum, imediat după revoluţie a emigrat în Australia unde a lucrat la o crescătorie de animale. De acea perioadă vrea să-şi amintească cu maldărul de animălaşe de pe bord. Şi apoi e şi nostalgia după drumurile de 900 de kilometri pe care le făcea între Sydney şi Melbourne, tot cu nişte maşini pestriţe. La urmă, când să coborâm panta spre port, scoate de sub parasolar o hârtie pe care e printată poza lui în taxi şi un text preluat de pe internet: e fostul fotbalist Vasile Zotincă ce a jucat la Portul Constanţa, Medgidia, Farul, Steaua şi Dinamo.
    -M-am întors prin 2006, deoarece îmi era dor de copii. Nicăieri nu e ca acasă.
    Mi-aduc aminte cum am încheiat primul volum de călătorie (Marea Sete): “Cu cât călătoreşte mai mult, cu atât realizează cât de frumoasă este ţara sa, cu cât pleacă mai departe, cu atât mai nerăbdător se reîntoarce. Simte că aici este locul lui şi, nu ca o povară, ci ca o izbăvire, îşi leagă parâma la mal.” Probabil aşa va fi peste o săptămână, acum însă cobor pe ponton cu pas elastic îndreptându-mă spre Bananec Blues în dreptul căruia îl văd pe Mike.
    Bananec Blues este un velier de 33 de picioare. Îi urmăresc liniile pline, etrava elansată, oglinda teşită, prelungind la maxim opera vie. Îmi place.





    N-apuc să cunosc echipajul căci la bord e mare vânzoleală. O echipă tehnică a scos toate maţele yachtului la vedere. Cu un pistol de lipit se umblă la partea electronică. Constantin e prins şi el în mrejele depanării. Mai trebuie făcută aprovizionarea cu alimente pentru care m-au aşteptat pe mine. Împreună cu Mike şi Iulian sar într-o maşină şi o oră mai târziu cărăm la bord pâini, conserve, mezeluri, zarzavaturi şi fructe, apă, bere, ulei, baterii, prosoape de hârtie, saci menajeri şi veselă de plastic de unică folosinţă. Am uitat să cumpăr tigaie, dar nu mai e timp de rectificări.
    Echipa tehnică s-a evaporat şi maţele electrice s-au resorbit în dosul panourilor de lângă masa de navigaţie. Soarele a coborât îndărătul clădirilor de pe faleza de nord, lăsându-ne într-o umbră rece.
    -Nu merge pilotul automat, ne anunţă Constantin. Va trebui să stăm la timonă. Toată lumea la bord. Adi, du-te în prova şi desfă mooringul.
    Motorul porneşte la prima cheie, răpăind vesel. Constantin comandă de la timonă:
    -Mola pupa!




    Tot echipajul e în cockpit. Momentul are o solemnitate mascată. Întotdeauna plecările pe mare sunt dublate de emoţii. Ne bucurăm, lăsând grijile în seama căpitanului. În dreptul pasei de ieşire suntem în plin soare. Vremea e nesperat de caldă.




    -Ridicaţi randa!
    Lazy bag-ul e desfăcut şi în sunetul metalic al vinciului vela urcă fâlfâind în briza slăbuţă. Marea foşneşte ademenitor. Aventura marină a început.









    Last edited by CrocodiluDiluDilu; 28 Jan 2014 at 07:19 AM.
    Life in colour!

  9. #238

    Default O cafă la Stambul - 4

    Constanţa - Mangalia






    A fost o zi deosebit de caldă. Soarele stă să apună dincolo de macaralele de la Agigea, valorând cerul, marea și uriașa velă triunghiulară cu tonuri de portocaliu. Cu toate că pe mare e mai rece, nimeni nu se dă dus din cockpit. În timp ce yachtul navighează paralel cu digul de nord al portului Constanța, profitând de un vânt de 15-20 noduri, Constantin îi trece timona coskiperului. Orizontul marin e împărțit în segmente inegale de navele ce stau la ancoră așteptându-și rândul pentru a intra în port, având în fundal un orizont bicolor, roz albăstrui ce-și întrepătrunde culorile. Sfârșitul zilei se consumă exact ca-n cartea tibetană a morților: "a venit momentul când pământul se scufundă în apă, apoi apa se îneacă în foc, apoi focul se stinge în aer..."






    La capătul digului de nord, o grămadă de luminițe ne apar în față.
    -Nu aprindem luminile de navigație? întreabă Adi.
    -Foarte bună observația, se entuziasmează skipperul.
    În timp ce operațiunea se execută, Adi, modest, ține să precizeze:
    -A fost observația lui Mike.
    Îmi place secundul. Departe de a fi un neofit, ca noi, ăștia din centrul continentului, umblă pe punte cu siguranța și precizia celui ce știe ce face. L-am urmărit înainte de plecare cercetând lazy-bagul în vederea apropiatei ridicări a randei și iată că dincolo de cunoștiințele de specialitate, pare să aibă și înalte calități morale.
    -Adi, ce baliză e aia care clipește acolo în prova?
    -E o baliză cardinală.
    -De câte ori clipește?
    -De trei ori. E o baliză est.
    -Foarte bine.
    Constantin are o școală de sailing care chiar așa se cheamă, "Constantin Sailing". Atunci când ești cu el pe mare, pur și simplu, pe nesimțite, înveți marinărie.
    -Balizele cardinale, continuă Constantin, indică trecerea în siguranță în direcția indicată, adică o baliză vest se ocolește prin vest. Dispunerea celor două triunghiuri negre din vârful balizei arată ce baliză este. Baliza cardinală nord are vârfurile triunghiurilor orientate în sus, indicând nordul. Similar, baliza cardinală sud are varfurile triunghiurilor orientate în jos, indicând sudul. Cea de est are vârfurile triunghiurilor orientate antagonic, sus-jos, iar cea vest are triunghiurile dispuse vârf în vârf. Semnalele lor luminoase sunt albe. Nordul luminează constant, estul de trei ori repede, fiindcă e în dreptul cifrei trei pe cadranul ceasului, sudul de șase ori repede urmate de un semnal lung și pauză iar vestul, ați ghicit, de nouă ori.
    Cu aceasta, din noianul de luminițe pâlpâitoare pe care le avem în prova, se detașează repede încă două balize cardinale, una nord și una sud. Apoi mai sunt cele roșii și verzi.
    -Balizele roșii și cele verzi indică pasa de intrare în port, verde în dreapta, tribord și roșu în stânga, babord. Ăsta e sistemul englezesc, valabil în Europa. Englezii, trăind în insulă, au spus că ei vor să vadă luminile astea când se întorc acasă. Amercanii însă fac invers, ca pentru a le arăta englezilor ce simţi când ajungi la volanul maşinii în Anglia. Ei au verdele în tribord și roșu în babord la ieșirea din port, adică când pleacă de acasă.
    Până se dau aceste explicații, profitând de lipsa traficului, yachtul a trecut de zona de demarcație de la intrarea în port. Următorul reper e farul de la Tuzla şi ca o ciudăţenie, uriaşul turn TV de la Techirghiol.





    -Căpitane, care e povestea lui Bananec Blue?
    -Yachtul a fost construit în anul 1971 într-un mic șantier din Franța. Primul proprietar a fost unul din oamenii șantierului, apoi acesta l-a vândut în anul următor unui inginer de la metroul parizian. Pe vremea aceea se chema ARGO. Opt ani mai târziu, în 1980 sau 1981, e cumpărat de doi tineri, Gilles Bouette si Toutain ce vroiau să pornească cu el în jurul lumii. Numele yachtului era BALAOU. Tinerii și-au găsit câte o fată și au uitat de planurile mărețe, așa că prin 1990 a fost cumparat de un alt francez, Claude, care l-a recondiționat și i-a schimbat numele în Bananec Blues, după numele insulei din arhipelagul Glenans unde în perioada aia era "chef de base". Claude a venit cu el în România pe apele interioare, apoi s-a însurat aici, la Brașov. Câțiva ani de zile asta a fost situația până ce, constănțeanul Ovidiu Tănase i-a propus să-l cumpere. Claude nici n-a vrut să audă de așa ceva, dar un an mai târziu Ovidiu s-a pomenit cu el cerându-i banii. Câțiva ani a fost proprietar Ovidiu, care i-a scos capitonajul original și i-a pus lambriuri. Eu l-am cumpărat anul trecut, am scos afară totul și acum e în reconstrucție.
    S-a înoptat. În cockpitul lui Bananec Blues, vrăjiți de mare și de povești cu nave, șase bărbați se reîntorc la fericirea primară. O vreme urmăresc vârful catargului desenând volute transparente printre constelații, ca o lingură amestecând în ceaunul cu stele, apoi cer voie să trec la timonă. E lună plină şi în lumina ei palidă privesc la sfera compasului în care parcă ar locui un derviş rotitor. Vântul a căzut aproape cu totul şi valurile au căpătat o textură mătăsoasă.
    -Uită-te înainte, nu în compas, mă învaţă Adi.
    Drept în faţă am un pâlc de lumini roşii.
    -Sunt luminile şantierului naval de la Mangalia. Ţine pe ele.
    Eliberat de stresul compasului, pilotez cu privirea înfiptă în orizont, în timp de în tribord defilează cu încetinitorul staţiunile noastre cu nume de planete. Către ora 21 echipajul primeşte o nouă temă:
    -Căutaţi luminile roşii-verzi de intrare în portul Mangalia.
    Ştim pe unde ar trebui să fie, însă luminile oraşului maschează perfect zona. Privirile scrutează milimetru cu milimetru şi în final este detectată lumina roşie.
    -Ţine 10 grade mai la stânga, comandă skipperul, ca să ocolim digul de larg. Uite, lumina aia albă marchează capătul digului.
    Învârt timona şi Bananec Blues se conformează docil. Acum se vede şi lumina verde şi în curând predau timona skipperului pentru intrarea în port.
    -Pe stânga e apă mică aşa că vom ţine cât mai aproape de balizele verzi.
    Intrarea e sinuoasă pentru a feri marina de valurile venite din larg.
    -Astă vară, continuă Constantin, două yachturi s-au luat la întrecere venind la Mangalia şi pentru a câştiga, unul a tăiat drept şi s-a lovit de fund. Şocul a fost atât de puternic încât a smuls consola timonei, cu toate astea, corpul n-a avut nimic.
    Poveştile marinăreşti sunt uneori teribile, dar întotdeauna fascinante.
    La ponton suntem aşteptaţi de omul marinei şi de reprezentanţii grănicerilor şi a-i poliţiei de frontieră. Constantin predă lista de echipaj şi paşapoartele unei femei a cărei frumuseţe nu rămâne ascunsă de croiala cazonă.
    -Când plecaţi?
    -Mâine dimineaţă.
    -Nu voi fie eu de serviciu, va fi colega mea.
    -Cu siguranţă nu atât de drăguţă ca Dumneavoastră.
    Cuvintele lui Constantin aduc pe faţa ofiţerului un zâmbet cochet. În timp ce oficialii pleacă, întindem cablul electric la priza pontonului şi pornim în cabină aerotermele. Liviu ne zoreşte:
    -Haideţi la un borş de peşte la “piraţi”.
    “Piraţii” sunt de fapt un restaurant din proximitatea portului. Dăm să o luăm într-acolo când ofiţerul ce ne-a preluat paşapoartele ne ajunge din urmă:
    -Colegii mei mi-au transmis că aveţi printre voi un ungur…
    -Da, eu sunt ăla, spune Constantin. Paşaportul meu e unguresc.
    Femeia rămâne interzisă.
    -Dar vorbiţi excelent româneşte.
    -Desigur. Am dublă cetăţenie.
    Episodul se lasă cu zâmbete. Începutul e de bun augur.
    Last edited by CrocodiluDiluDilu; 29 Jan 2014 at 07:38 AM.
    Life in colour!

  10. #239

    Default

    Am senzatia realista ca am fost la bord.
    Vinovat pentru asta esti tu si felul tau de a scrie si descrie.
    Senzatia mea e bizara, fiindca nu ii cunosc personal pe membrii echipajului.
    Dar stiu bine tot ce ai scris, am trait de fiecare data lucrurile astea exact asa cum le descrii . Febra plecarii, marea, luminile in crepuscul, intalnirea cu autoritatile (ba chiar vazand feminitatea greu de ascuns de o uniforma ) , il cunosc pe Constantin cu vorba lui asezata si desigur complimentele plasate intr-un fel artistic masculin .
    Asta cu privire la sexul frumos.
    Ii stiu si latura didactica, ce il face sa explice fain orice amanunt legat de navigatie sau tangent acesteia.

    Pana acum am fost cu voi Dorine
    Zi-ne mai departe !
    Last edited by Florio; 28 Jan 2014 at 12:41 PM.

  11. #240

    Default

    Quote Originally Posted by CrocodiluDiluDilu View Post
    Constanţa - Mangalia


    Sfârșitul zilei se consumă exact ca-n cartea tibetană a morților: "a venit momentul când pământul se scufundă în apă, apoi apa se îneacă în foc, apoi focul se stinge în aer..."
    Cand am ajuns aici tocmai sorbeam un gat de cafea pregatita special pentru lectura de mai sus...fraza asta a desavarsit starea de bine ...
    Multumesc crocodilule..da-i inainte ca-i dai bine...!
    Last edited by Pilgrim; 28 Jan 2014 at 11:46 AM.
    Go sailing... keep it simple !

Tags for this Thread

Bookmarks

Posting Permissions

  • You may not post new threads
  • You may not post replies
  • You may not post attachments
  • You may not edit your posts
  •