O cafă la Stambul - 23
Ziua începe în cabina de duş. Las apa fierbinte să-mi ajungă până la oase şi prelungesc senzaţia pînă la saturaţie crescând treptat temperatura. Gata. Roşu ca un oţelar, trec la bărbierit. Grupul sanitar al marinei beneficiază de muzică în surdină şi în această atmosferă degajată îmi fac toaleta meticulos, savurând fiecare clipă.
La ora 8 ne regrupăm în cockpitul lui Bananec Blues. Yachtul e pavoazat cu prosoapele puse la uscat pe balustradele transformate în mandare. Un soare plin, de lună mai, ne dezmiardă pe obraz. Acum înţeleg visul yachtmanilor de a migra, iarna, spre sud!
Aseară nu s-au completat prea multe acte. Practic nu avem intrarea făcută şi în aşteptarea agentului, ne întindem la o sticlă de Chianti deschisă de Iulian. Cei doi business-mani, Liviu şi Iulian, vor pleca azi către ţară, împinşi de necesităţi. Se schimbă telefoane, cărţi de vizită, adrese. Ne bucurăm că ne-am cunoscut. Liviu şi-a luat deja bilet de avion, iar Iulian intenţionează să plece cu autobusul. Bem pentru acest voiaj şi pentru bucuria de a fi făcut echipaj.
Liviu e sub stres. Avionul lui zboară la ora 13. Deşi turnul de control al aeroportului se vede printre catargele yacturilor, nu poate trece drumul fără ştampila de intrare, în paşaport. Se vor termina formalităţile la timp? Totul depinde de agentul ce trebuie să sosească.
-Echipaj! strigă Constantin. Tocmai suntem pe cale să ratăm misiunea. Dacă vine agentul, Liviu o taie şi pierde cafeaua turcească.
Ar fi prea trist. Hotărâm să rezolvăm misiunea neîntârziat. Poză de grup în faţa yachtului, poză de grup în faţa biroului marinei şi poză de grup în jurul cafelei.
Marina Atakoy pare să fie polul de atracţie al unei anumite pături sociale. Chiar dacă yachturile sunt la iernat, localurile din jur sunt pline până la refuz iar maşinile parcate în faţă nu sunt cele pe care le folosim acasă. Urmărim toate astea de pe fastuosul mobilier de ratan pe care ne-am tolănit în jurul cafeluţei. Dulcică. Aromată. Chintesenţă a stărilor noastre, cu un deget de zaţ pe fund. Un zâmbet fin ne luminează chipurile. Cunosc prea bine zâmbetul acesta pe care l-am încercat prima dată într-o vară, în personalul de Braşov. În patru zile, parcursesem împreună cu Mike întreaga creastă a Făgăraşului. Pentru amândoi fusese o premieră. Deşi era luna august, sus, pe creastă, ninsese viscolit. Îmi ardeau obrajii de la vânt şi am ieşit la geam, să mă mai răcoresc. Orizontul era zimţat de crestele de pe care tocmai am coborât şi privindu-le de aici, de la poale, am schiţat pentru prima dată acel zâmbet îngăduitor, puţin misterios, de la înălţimea căruia îţi permiţi să fii bun, darnic, amabil. Iulian renunţă la plecarea acasă. Va rămâne pe punte, până la capăt.
Apare agentul şi Liviu se mută cu tot cu bagaje în faţa biroului marinei. Actele se întocmesc contra cronometru. Deznodământul e palpitant ca un final de meci hotărât prin lovituri de la 11 metri. Avioanele vin şi se duc în orizontul apropiat şi unul din ele va merge la Bucureşti. Ne va lipsi Liviu în carturile cu lună plină.
Punct ochit, punct lovit
Ziua începe în cabina de duş. Las apa fierbinte să-mi ajungă până la oase şi prelungesc senzaţia pînă la saturaţie crescând treptat temperatura. Gata. Roşu ca un oţelar, trec la bărbierit. Grupul sanitar al marinei beneficiază de muzică în surdină şi în această atmosferă degajată îmi fac toaleta meticulos, savurând fiecare clipă.
La ora 8 ne regrupăm în cockpitul lui Bananec Blues. Yachtul e pavoazat cu prosoapele puse la uscat pe balustradele transformate în mandare. Un soare plin, de lună mai, ne dezmiardă pe obraz. Acum înţeleg visul yachtmanilor de a migra, iarna, spre sud!
Aseară nu s-au completat prea multe acte. Practic nu avem intrarea făcută şi în aşteptarea agentului, ne întindem la o sticlă de Chianti deschisă de Iulian. Cei doi business-mani, Liviu şi Iulian, vor pleca azi către ţară, împinşi de necesităţi. Se schimbă telefoane, cărţi de vizită, adrese. Ne bucurăm că ne-am cunoscut. Liviu şi-a luat deja bilet de avion, iar Iulian intenţionează să plece cu autobusul. Bem pentru acest voiaj şi pentru bucuria de a fi făcut echipaj.
Liviu e sub stres. Avionul lui zboară la ora 13. Deşi turnul de control al aeroportului se vede printre catargele yacturilor, nu poate trece drumul fără ştampila de intrare, în paşaport. Se vor termina formalităţile la timp? Totul depinde de agentul ce trebuie să sosească.
-Echipaj! strigă Constantin. Tocmai suntem pe cale să ratăm misiunea. Dacă vine agentul, Liviu o taie şi pierde cafeaua turcească.
Ar fi prea trist. Hotărâm să rezolvăm misiunea neîntârziat. Poză de grup în faţa yachtului, poză de grup în faţa biroului marinei şi poză de grup în jurul cafelei.
Marina Atakoy pare să fie polul de atracţie al unei anumite pături sociale. Chiar dacă yachturile sunt la iernat, localurile din jur sunt pline până la refuz iar maşinile parcate în faţă nu sunt cele pe care le folosim acasă. Urmărim toate astea de pe fastuosul mobilier de ratan pe care ne-am tolănit în jurul cafeluţei. Dulcică. Aromată. Chintesenţă a stărilor noastre, cu un deget de zaţ pe fund. Un zâmbet fin ne luminează chipurile. Cunosc prea bine zâmbetul acesta pe care l-am încercat prima dată într-o vară, în personalul de Braşov. În patru zile, parcursesem împreună cu Mike întreaga creastă a Făgăraşului. Pentru amândoi fusese o premieră. Deşi era luna august, sus, pe creastă, ninsese viscolit. Îmi ardeau obrajii de la vânt şi am ieşit la geam, să mă mai răcoresc. Orizontul era zimţat de crestele de pe care tocmai am coborât şi privindu-le de aici, de la poale, am schiţat pentru prima dată acel zâmbet îngăduitor, puţin misterios, de la înălţimea căruia îţi permiţi să fii bun, darnic, amabil. Iulian renunţă la plecarea acasă. Va rămâne pe punte, până la capăt.
Apare agentul şi Liviu se mută cu tot cu bagaje în faţa biroului marinei. Actele se întocmesc contra cronometru. Deznodământul e palpitant ca un final de meci hotărât prin lovituri de la 11 metri. Avioanele vin şi se duc în orizontul apropiat şi unul din ele va merge la Bucureşti. Ne va lipsi Liviu în carturile cu lună plină.
Ultima editare: