Marinari pe submarin
- Autor subiect CrocodiluDiluDilu
- Dată creare
De abia asteptam! Baga mare Crocodile.....
Sper ca teaserul de azi nu inlocuieste episodul zilnic( de azi
)
Sper ca teaserul de azi nu inlocuieste episodul zilnic( de azi
)
Nerăbdare
Multumesc susținătorilor! Fără like-uri este mai greu să vă simt, dar am adunat pe mare suficientă energie pentru a scrie și sper să duc la bun sfârșit povestea în episoade zilnice. Așadar:
Motto:
„Pe toți pur și simplu ne exasperezi
Cu ritmul ăsta care-l bați din picior
Și care de-unde vine numai tu știi
Fiindcă la ora asta la radio sunt știri
Și cotele apelor Dunării…”
Alexandru Andrieș
Tanda dighi ding ding, daga dighi da da…
Un ritm își face loc în mintea mea suprapunându-se peste cotidian, la început suav, ca un parfum abia perceptibil ce-mi ocolește conștientul, apoi, pe măsură ce încep să rezonez cu el, tot mai tare până ce în universul lăuntric devine de-a dreptul acaparator.
Tanda dighi ding ding, daga dighi da da… Am mai auzit de multe ori ritmul ăsta bătut cu buricele degetelor în timp ce policele și întreg podul palmei stau sprijinite de tăblia mesei. Darabana. Pentru cei din jur e enervant și inexplicabil, dar ești atât de plin de el încât dai pe-afară.
Asta e muzica pe care o ascult din momentul în care m-a sunat Constantin ca să mă invite la o nouă călătorie la bordul yachtului Bananec Blues. Tanda dighi ding ding, daga dighi da da… Așa cum pe vremuri telegrafiștii transmiteau „save our souls”, dar din aparate ieșea doar „tibiri ba ba ba, tibiri ba ba ba…”, în timp ce Constantin îmi spune că la începutul lunii septembrie trebuie să-l ducă pe Bananec Blues în Grecia, din telefonul meu aud doar tanda dighi ding ding, daga dighi da da…
Voi pleca în septembrie, dar până atunci îmi voi măsura puterile pe munții din Corsica. Feribotul de noapte pleacă din Livorno cu punțile pline de pasageri. Mașina încet, înainte. Tanda dighi ding ding… Orașul se reduce la un boț de luminițe ce poluează orizontul negru cu o aură portocalie, din care răzbate ca o suliță o lumină albă, de patru ori la patru secunde. Daga dighi da da… Încă mai pot să văd lumina roșie și lumina verde. Pasagerii au plecat la culcare, lăsându-mă singur pe punte. În prova tribord avem un alt feribot cu punțile iluminate festiv. Instinctele ies la suprafață. Mă uit de jur împrejur după lumini. Marea e departe de punte, dar o aud foșnind și simt un curent de aer proaspăt pe obraz. Da, recunosc orele de cart, veghea de smoală din cartul câinelui. Tanda dighi ding ding… Aventura are profunzimi nebănuite în care fiecare se scufundă cât poate.
Plecarea feribotului din Livorno
Multumesc susținătorilor! Fără like-uri este mai greu să vă simt, dar am adunat pe mare suficientă energie pentru a scrie și sper să duc la bun sfârșit povestea în episoade zilnice. Așadar:
Motto:
„Pe toți pur și simplu ne exasperezi
Cu ritmul ăsta care-l bați din picior
Și care de-unde vine numai tu știi
Fiindcă la ora asta la radio sunt știri
Și cotele apelor Dunării…”
Alexandru Andrieș
Tanda dighi ding ding, daga dighi da da…
Un ritm își face loc în mintea mea suprapunându-se peste cotidian, la început suav, ca un parfum abia perceptibil ce-mi ocolește conștientul, apoi, pe măsură ce încep să rezonez cu el, tot mai tare până ce în universul lăuntric devine de-a dreptul acaparator.
Tanda dighi ding ding, daga dighi da da… Am mai auzit de multe ori ritmul ăsta bătut cu buricele degetelor în timp ce policele și întreg podul palmei stau sprijinite de tăblia mesei. Darabana. Pentru cei din jur e enervant și inexplicabil, dar ești atât de plin de el încât dai pe-afară.
Asta e muzica pe care o ascult din momentul în care m-a sunat Constantin ca să mă invite la o nouă călătorie la bordul yachtului Bananec Blues. Tanda dighi ding ding, daga dighi da da… Așa cum pe vremuri telegrafiștii transmiteau „save our souls”, dar din aparate ieșea doar „tibiri ba ba ba, tibiri ba ba ba…”, în timp ce Constantin îmi spune că la începutul lunii septembrie trebuie să-l ducă pe Bananec Blues în Grecia, din telefonul meu aud doar tanda dighi ding ding, daga dighi da da…
Voi pleca în septembrie, dar până atunci îmi voi măsura puterile pe munții din Corsica. Feribotul de noapte pleacă din Livorno cu punțile pline de pasageri. Mașina încet, înainte. Tanda dighi ding ding… Orașul se reduce la un boț de luminițe ce poluează orizontul negru cu o aură portocalie, din care răzbate ca o suliță o lumină albă, de patru ori la patru secunde. Daga dighi da da… Încă mai pot să văd lumina roșie și lumina verde. Pasagerii au plecat la culcare, lăsându-mă singur pe punte. În prova tribord avem un alt feribot cu punțile iluminate festiv. Instinctele ies la suprafață. Mă uit de jur împrejur după lumini. Marea e departe de punte, dar o aud foșnind și simt un curent de aer proaspăt pe obraz. Da, recunosc orele de cart, veghea de smoală din cartul câinelui. Tanda dighi ding ding… Aventura are profunzimi nebănuite în care fiecare se scufundă cât poate.
Plecarea feribotului din Livorno
Ultima editare:
Trebuie sa o iau lent, sa nu incep abrupt
Vine iarna fratilor!
Daca a inceput Croc sa depene amintirile, treaba este sigura!
Asa este el, vara se plimba si iarna povesteste! Este mai precis decat pasarile calatoare!
Da-i inainte Dorine ca eu mi-am facut proviziile de popcorn! Iar pescarii sa ia aminte, este vremea sa dam jos din pod sculele de dat la copca!
Daca a inceput Croc sa depene amintirile, treaba este sigura!
Asa este el, vara se plimba si iarna povesteste! Este mai precis decat pasarile calatoare!
Da-i inainte Dorine ca eu mi-am facut proviziile de popcorn! Iar pescarii sa ia aminte, este vremea sa dam jos din pod sculele de dat la copca!
Pe pământ
Sunt din nou acasă și aproape zilnic simt nevoia să-l sun pe Constantin.
- Marcel are 19 ani și vrea să vină cu noi!
- A mai fost pe mare? Știe dacă are rău de mare?
Ups! Am uitat răul de mare! Pentru mine cel mai important lucru e să vrei. Să vrei să faci „ceva” e prima condiție ca acel „ceva” să se materializeze, însă răul de mare este acidul ce poate dematerializa orice caracter. Încet, persuasiv, face din om neom, te slăbește și apoi te macină până când nu-ți dorești decât să scapi, să se termine odată. Îl înțeleg pe Constantin. Pe mare formezi un echipaj în care încetezi să mai fi tu și dacă răul de mare lovește într-unul, la un anumit nivel lovește în toți.
Marco a început să iasă cu noi, cu caiacele, devenind un împătimit plin de umor și entuziasm. Îmi place că e gata oricând de plecare, ceea ce dovedește că nu e un om de asfalt. Încă nu are experiență, dar e la început de drum și ceea ce pot face e să îi arat câteva direcții din care să-și aleagă cea pe care o va urma. Anul trecut a parcurs creasta Făgărașului împreună cu un alt începător la fel de entuziast ca el și reușita comună e cu atât mai meritorie cu cât pe tot parcursul au avut parte de vreme nefavorabilă. Știind că pe Bananec Blues mai sunt cușete libere l-am întrebat dacă ar fi curios să încerce, și am fost bucuros să-l văd că acceptă provocarea.
- Trebuie să-și asume riscul de a zace bolnav, îmi spune Constantin. Va trebui să vină până la capăt. În caz că nu suportă marea, nu vom avea timp să umblăm prin porturi ca să-l debarcăm.
Pentru un om de uscat, îmbarcarea la bordul unei nave ce ia largul e o șansă pe care din varii motive cei mai mulți o ratează. Generația mea a crescut cu serialul „Toate pânzele sus” și majoritatea s-a visat călătorind sub vele. La vârsta maturității, cei mai mulți au recunoscut că exaltările juvenile nu se pot substitui realității, dar ceilalți, cei puțini care în taină se mai gândesc uneori la orizontul nemărginit, atunci când e momentul să facă pasul se poticnesc și se cocârjează brusc sub balastul îndatoririlor zilnice, a angajamentelor , a spaimelor și a dorinței de confort. Așa se întâmplă și e firesc să se întâmple așa la 40 de ani, să nu te iei să pleci de acasă numai pentru a avea de unde să te întorci, dar la 19 ani e total pe dos, și dacă chemarea există, trebuie să fii bărbat și s-o urmezi.
- Vom avea vânt de nord-est, mi-a spus Constantin cu o zi înainte.
- Păi, e bine, nu? am răspuns. Mergând spre sud, înseamnă vânt dinapoia traversului…
- E bine dacă nu va fi prea tare.
- Și cât se prognozează?
- Azi în Constanța a ajuns la 35 de noduri.
35 de noduri nu e joacă. Nici măcar distracție nu e. 35 de noduri miroase a furtună! Măcar va fi acțiune, m-am consolat în gând și l-am sunat pe Marco să-i pun în vedere să-și ia echipamentul de Goretex.
Sunt din nou acasă și aproape zilnic simt nevoia să-l sun pe Constantin.
- Marcel are 19 ani și vrea să vină cu noi!
- A mai fost pe mare? Știe dacă are rău de mare?
Ups! Am uitat răul de mare! Pentru mine cel mai important lucru e să vrei. Să vrei să faci „ceva” e prima condiție ca acel „ceva” să se materializeze, însă răul de mare este acidul ce poate dematerializa orice caracter. Încet, persuasiv, face din om neom, te slăbește și apoi te macină până când nu-ți dorești decât să scapi, să se termine odată. Îl înțeleg pe Constantin. Pe mare formezi un echipaj în care încetezi să mai fi tu și dacă răul de mare lovește într-unul, la un anumit nivel lovește în toți.
Marco a început să iasă cu noi, cu caiacele, devenind un împătimit plin de umor și entuziasm. Îmi place că e gata oricând de plecare, ceea ce dovedește că nu e un om de asfalt. Încă nu are experiență, dar e la început de drum și ceea ce pot face e să îi arat câteva direcții din care să-și aleagă cea pe care o va urma. Anul trecut a parcurs creasta Făgărașului împreună cu un alt începător la fel de entuziast ca el și reușita comună e cu atât mai meritorie cu cât pe tot parcursul au avut parte de vreme nefavorabilă. Știind că pe Bananec Blues mai sunt cușete libere l-am întrebat dacă ar fi curios să încerce, și am fost bucuros să-l văd că acceptă provocarea.
- Trebuie să-și asume riscul de a zace bolnav, îmi spune Constantin. Va trebui să vină până la capăt. În caz că nu suportă marea, nu vom avea timp să umblăm prin porturi ca să-l debarcăm.
Pentru un om de uscat, îmbarcarea la bordul unei nave ce ia largul e o șansă pe care din varii motive cei mai mulți o ratează. Generația mea a crescut cu serialul „Toate pânzele sus” și majoritatea s-a visat călătorind sub vele. La vârsta maturității, cei mai mulți au recunoscut că exaltările juvenile nu se pot substitui realității, dar ceilalți, cei puțini care în taină se mai gândesc uneori la orizontul nemărginit, atunci când e momentul să facă pasul se poticnesc și se cocârjează brusc sub balastul îndatoririlor zilnice, a angajamentelor , a spaimelor și a dorinței de confort. Așa se întâmplă și e firesc să se întâmple așa la 40 de ani, să nu te iei să pleci de acasă numai pentru a avea de unde să te întorci, dar la 19 ani e total pe dos, și dacă chemarea există, trebuie să fii bărbat și s-o urmezi.
- Vom avea vânt de nord-est, mi-a spus Constantin cu o zi înainte.
- Păi, e bine, nu? am răspuns. Mergând spre sud, înseamnă vânt dinapoia traversului…
- E bine dacă nu va fi prea tare.
- Și cât se prognozează?
- Azi în Constanța a ajuns la 35 de noduri.
35 de noduri nu e joacă. Nici măcar distracție nu e. 35 de noduri miroase a furtună! Măcar va fi acțiune, m-am consolat în gând și l-am sunat pe Marco să-i pun în vedere să-și ia echipamentul de Goretex.
Ultima editare:
Echipaj complet
Am plecat din Oradea împreună cu Marco și Alin. Aurelian Stelian în buletin, Alin este un mare iubitor de serenitate, liniște și calm, încercând să cultive toate acestea ca un agricultor tenace sau să le culeagă de-a gata, ca un vânător-pescar din preistoria umanității. Am petrecut în bărcuța lui fără nume clipe de neuitat pe Criș și pe Tisa și acum, în cușeta cu șase paturi care în schimbul unei „atenții” era rezervată doar pentru noi, eram în drum spre mare.
Marco
Alin
Kiru
- Cum e Constantin? m-a întrebat tardiv. Nu e coleric? a continuat cu inima strânsă.
- Constantin? am întrebat râzând. Mai strigă câteodată, dacă la asta te referi…
Apoi văzând că e gata să-și piardă recolta de liniște a unui an întreg, am continuat:
- … dar numai în situații de criză, când lucrurile trebuiesc făcute prompt și întocmai. Dacă nu uitați, și de data asta m-am întors și spre Marcel, că pe navă căpitanul e un fel de Dumnezeu și trebuie ascultat fără întrebări, nu vor fi probleme.
În București echipajul s-a întregit cu Mugurel, un velist de apă dulce, dornic să-și upgradeze competențele. Abia ce apucăm să ne cunoaștem un pic că și apare nașul atotștiutor. Mugurel are bilet, nu-i vorbă, dar în alt compartiment și lucrurile trebuiesc puse în ordine: fie conform regulamentului de călătorie, adică ocupând locul de pe bilet, fie rămânând cu noi în schimbul redimensionării „atenției”.
Mugurel
La ora prânzului coborâm în Constanța. Doar pentru culoare, în fața gării caut din ochi taxiul bălțat al fostului fotbalist Vasile Zotincă ce m-a dus la yacht în urmă cu un an, când am plecat la Istanbul. Mi-a plăcut povestea lui de aventurier, asortându-se cumva cu ceea ce pornisem să facem. Mașina e parcată exact acolo unde o găsisem și atunci, atât doar că șoferul lipsește. Cât timp mă uit de jur împrejur după personajul pitoresc cu pălărie de cow-boy, echipajul e îmbarcat cu tot cu bagaje într-un alt taxi.
- Cine? Zotincă? mă întreabă șoferul în timp ce iese în direcția portului. Un nenorocit. Au scris unii în ziar că ar fi fostul fotbalist… Un amărât, vă spun eu. Nici mașina nu e a lui, i-a lăsat-o unul să facă taxi…
Portul Tomis strălucește în lumina soarelui de început de septembrie. Yachtul Bananec Blues are AIS (sistem ce comunică datele de identificare a ambarcației, pozitia precum și viteza, direcția și altele) așa că-l știu de pe siteul Marine Traffic staționând la capătul pontonului B, unde-l regăsesc vizual.
- O să încăpem toți pe el? mă întreabă Marcel care nu a mai pășit niciodată pe un yacht.
- Ai să vezi. Chiar dacă pare mic, spațiul interior e bine chivernisit.
Grilajul ce ar fi trebuit să ne interzică accesul are portița deschisă. Un lanț de legat roata la bicicletă e încuietoarea prevăzută de autorități, dar nimeni nu se obosește să-l folosească. E prea complicat. Străbatem pontonul și suntem întâmpinați de Constantin și de un tânăr ce trebăluie pe punte.
- El e Șerban, un fost elev de-al meu ce va veni cu noi până la Mangalia. Bun venit la bord!
Constantin
Șerban
Am plecat din Oradea împreună cu Marco și Alin. Aurelian Stelian în buletin, Alin este un mare iubitor de serenitate, liniște și calm, încercând să cultive toate acestea ca un agricultor tenace sau să le culeagă de-a gata, ca un vânător-pescar din preistoria umanității. Am petrecut în bărcuța lui fără nume clipe de neuitat pe Criș și pe Tisa și acum, în cușeta cu șase paturi care în schimbul unei „atenții” era rezervată doar pentru noi, eram în drum spre mare.
Marco
Alin
Kiru
- Cum e Constantin? m-a întrebat tardiv. Nu e coleric? a continuat cu inima strânsă.
- Constantin? am întrebat râzând. Mai strigă câteodată, dacă la asta te referi…
Apoi văzând că e gata să-și piardă recolta de liniște a unui an întreg, am continuat:
- … dar numai în situații de criză, când lucrurile trebuiesc făcute prompt și întocmai. Dacă nu uitați, și de data asta m-am întors și spre Marcel, că pe navă căpitanul e un fel de Dumnezeu și trebuie ascultat fără întrebări, nu vor fi probleme.
În București echipajul s-a întregit cu Mugurel, un velist de apă dulce, dornic să-și upgradeze competențele. Abia ce apucăm să ne cunoaștem un pic că și apare nașul atotștiutor. Mugurel are bilet, nu-i vorbă, dar în alt compartiment și lucrurile trebuiesc puse în ordine: fie conform regulamentului de călătorie, adică ocupând locul de pe bilet, fie rămânând cu noi în schimbul redimensionării „atenției”.
Mugurel
La ora prânzului coborâm în Constanța. Doar pentru culoare, în fața gării caut din ochi taxiul bălțat al fostului fotbalist Vasile Zotincă ce m-a dus la yacht în urmă cu un an, când am plecat la Istanbul. Mi-a plăcut povestea lui de aventurier, asortându-se cumva cu ceea ce pornisem să facem. Mașina e parcată exact acolo unde o găsisem și atunci, atât doar că șoferul lipsește. Cât timp mă uit de jur împrejur după personajul pitoresc cu pălărie de cow-boy, echipajul e îmbarcat cu tot cu bagaje într-un alt taxi.
- Cine? Zotincă? mă întreabă șoferul în timp ce iese în direcția portului. Un nenorocit. Au scris unii în ziar că ar fi fostul fotbalist… Un amărât, vă spun eu. Nici mașina nu e a lui, i-a lăsat-o unul să facă taxi…
Portul Tomis strălucește în lumina soarelui de început de septembrie. Yachtul Bananec Blues are AIS (sistem ce comunică datele de identificare a ambarcației, pozitia precum și viteza, direcția și altele) așa că-l știu de pe siteul Marine Traffic staționând la capătul pontonului B, unde-l regăsesc vizual.
- O să încăpem toți pe el? mă întreabă Marcel care nu a mai pășit niciodată pe un yacht.
- Ai să vezi. Chiar dacă pare mic, spațiul interior e bine chivernisit.
Grilajul ce ar fi trebuit să ne interzică accesul are portița deschisă. Un lanț de legat roata la bicicletă e încuietoarea prevăzută de autorități, dar nimeni nu se obosește să-l folosească. E prea complicat. Străbatem pontonul și suntem întâmpinați de Constantin și de un tânăr ce trebăluie pe punte.
- El e Șerban, un fost elev de-al meu ce va veni cu noi până la Mangalia. Bun venit la bord!
Constantin
Șerban
Ultima editare:
Bananec Blues
Îl cunosc pe Bananec Blues de mai bine de un an, de când ne-a dus într-o traversadă de iarnă până la Istanbul și înapoi așa că dincolo de faptul, care nu ni se datorează, că ne-am născut amândoi în aceeași lună a aceluiași an, avem un istoric comun. Strict tehnic est un yacht de 10 metri lungime și de aproape 3 metri lățime, construit în Franța pe santierele CNSO (Constructions Nautiques du Sud-Ouest), modelul Karate, adică un războinic ca și ceilalți frați ai lui botezați cu nume japoneze, dar în fapt este o lucrare de artă pe care dacă ai ochi s-o privești începi, cum spune Constantin, să vorbești singur.
Bananec Blues
foto: Constantin
Povestea yachtului, atât cât s-a putut reconstitui, amintește mai multe nume și mai mulți proprietari. Pentru scurt timp nava s-a numit Argo, apoi Balou și în cele din urmă Bananec Blues după cântecul închinat insulei din arhipelagul Glenans unde Claude, proprietarul de atunci al yachtului, era „chef de base”. Cu Claude la timonă yachtul a ajuns în România. Claude s-a stabilit la Brașov, unde trăiește și acum, vânzând yachtul unui constănțean ce-l ținea în portul Tomis. Acolo l-a găsit Constantin în 2013, zăcând nebăgat în seamă ca o piesă ponosită dintr-un anticariat prăfuit. Inițial a observat uzura de suprafață a catargului, ceea ce trăda faptul că yachtul avea multe de povestit și Constantin s-a oprit să asculte, dar yachtul era închis în el, refuzând să comunice. Prova curbată, ridicată deasupra valului și pupa îngustată, teșită, lăsau imaginația să-i întregească conturul sub apă. Rezultatul exercițiului conducea către formele clasice, armonioase, uitate în vremurile așa zis moderne în favoarea tehnicii și a utilitarului. Yachtul trăia, dar era rănit și pentru a se reîntoarce pe mare avea nevoie de o garderobă nouă și mai ales de afecțiune. Anii trecuți în nepăsare îl marcau și proprietarul lui știa asta. I-a spus că banii sunt importanți, dar mai important e ca yachtul să ajungă la cineva care să-l iubească. A readuce la viață o navă în România presupune multă bătaie de cap și multă alergătură după piese ce nu se găsesc sau care sunt scumpe, nu pentru că ar trebui să fie scumpe ci pentru că lumea crede că numai oamenii cu bani își permit toana de a pleca pe mare, dar partida era definitiv pierdută. Multă lume crede că Constantin este un dur însă cei ce au reușit să-l vadă dincolo de coajă pot să înțeleagă de ce a făcut pasul. Ce a urmat a fost o epopee. Constantin și Bananec s-au trezit târâți într-o cumplită furtună care a dat măsura atașamentului dintre om și navă. De multe ori nava a murit și aproape înecat, omul a scos-o la suprafață. De multe ori omul a fost în primejdie și nava a venit după el să-l salveze. Nu te poți juca cu astfel de lucruri. Fără ele nu ai ce căuta pe mare: ești mort!
Cobor în cabină și dintr-o privire constat că de la voiajul trecut s-au schimbat multe. Atunci, Bananec Blues fusese în reconstrucție după proaspăta achiziție și tot în reconstrucție mai este și azi fiindcă o navă e un sac fără fund. Totuși, remarc capitonajul din mochetă gri ce izolează termic cabina și-i dă un aer șic, apoi masa de lemn din salon care, chiar dacă ocupă o mare parte a spațiului, este cât se poate de utilă. În timp ce-mi arunc rucsacul pe o cușetă surprind cu coada ochiului câteva noi butoane etichetate pe panoul electric precum și noul ecran color al chart plotterului, fixat în compania vechilor instrumente de bord.
- Avem și pilot automat?
- Nu. Uite-l acolo sub scară, mi-l arată Constantin. Îl ducem cu noi în Grecia și dacă am noroc să se poată repara îl voi avea la întoarcere.
Bucătăria are o mică chiuvetă din inox la care este trasă instalația de apă curentă și, nefolositoare acum, dar atât de dorită în acel voiaj de iarnă, o instalație de încălzire ce se prelungește în toată nava.
Împreună cu Mugurel mă instalez în cușeta prova, Marco alege să stea în salon iar Alin se retrage în cușeta din pupa. Ies din nou pe punte unde remarc cele două panouri solare menite a încărca bateriile electrice precum și cele două roofuri din mahon ce par noi.
-Sunt tot cele vechi, îmi spune Constantin. Doar le-am curățat. Așa-i ce bine arată?
Anul trecut yachtul a fost scos la uscat pentru a fi curățată și revopsită opera vie. Constantin plănuiește să vopsească cu alb suprafețele antiderapante de pe punte, ceea ce i-ar aduce un plus de strălucire, dar nici așa nu arată rău. Știu că și motorul și axul elicei sunt noi, la fel ca troțele ce au cedat într-un voiaj din primăvară.
Mă bucur să văd că Bananec Blues are viață. Un prieten din Arad ce a făcut parte din echipajul ce a plecat în al doilea voiaj de căutare a cafelei din Stambul îmi spunea că vede în Bananec Blues yachtul cu care ar face înconjorul lumii. Poate nu e mult, dar pe vremuri asta însemna capătul pământului.
Îl cunosc pe Bananec Blues de mai bine de un an, de când ne-a dus într-o traversadă de iarnă până la Istanbul și înapoi așa că dincolo de faptul, care nu ni se datorează, că ne-am născut amândoi în aceeași lună a aceluiași an, avem un istoric comun. Strict tehnic est un yacht de 10 metri lungime și de aproape 3 metri lățime, construit în Franța pe santierele CNSO (Constructions Nautiques du Sud-Ouest), modelul Karate, adică un războinic ca și ceilalți frați ai lui botezați cu nume japoneze, dar în fapt este o lucrare de artă pe care dacă ai ochi s-o privești începi, cum spune Constantin, să vorbești singur.
Bananec Blues
foto: Constantin
Povestea yachtului, atât cât s-a putut reconstitui, amintește mai multe nume și mai mulți proprietari. Pentru scurt timp nava s-a numit Argo, apoi Balou și în cele din urmă Bananec Blues după cântecul închinat insulei din arhipelagul Glenans unde Claude, proprietarul de atunci al yachtului, era „chef de base”. Cu Claude la timonă yachtul a ajuns în România. Claude s-a stabilit la Brașov, unde trăiește și acum, vânzând yachtul unui constănțean ce-l ținea în portul Tomis. Acolo l-a găsit Constantin în 2013, zăcând nebăgat în seamă ca o piesă ponosită dintr-un anticariat prăfuit. Inițial a observat uzura de suprafață a catargului, ceea ce trăda faptul că yachtul avea multe de povestit și Constantin s-a oprit să asculte, dar yachtul era închis în el, refuzând să comunice. Prova curbată, ridicată deasupra valului și pupa îngustată, teșită, lăsau imaginația să-i întregească conturul sub apă. Rezultatul exercițiului conducea către formele clasice, armonioase, uitate în vremurile așa zis moderne în favoarea tehnicii și a utilitarului. Yachtul trăia, dar era rănit și pentru a se reîntoarce pe mare avea nevoie de o garderobă nouă și mai ales de afecțiune. Anii trecuți în nepăsare îl marcau și proprietarul lui știa asta. I-a spus că banii sunt importanți, dar mai important e ca yachtul să ajungă la cineva care să-l iubească. A readuce la viață o navă în România presupune multă bătaie de cap și multă alergătură după piese ce nu se găsesc sau care sunt scumpe, nu pentru că ar trebui să fie scumpe ci pentru că lumea crede că numai oamenii cu bani își permit toana de a pleca pe mare, dar partida era definitiv pierdută. Multă lume crede că Constantin este un dur însă cei ce au reușit să-l vadă dincolo de coajă pot să înțeleagă de ce a făcut pasul. Ce a urmat a fost o epopee. Constantin și Bananec s-au trezit târâți într-o cumplită furtună care a dat măsura atașamentului dintre om și navă. De multe ori nava a murit și aproape înecat, omul a scos-o la suprafață. De multe ori omul a fost în primejdie și nava a venit după el să-l salveze. Nu te poți juca cu astfel de lucruri. Fără ele nu ai ce căuta pe mare: ești mort!
Cobor în cabină și dintr-o privire constat că de la voiajul trecut s-au schimbat multe. Atunci, Bananec Blues fusese în reconstrucție după proaspăta achiziție și tot în reconstrucție mai este și azi fiindcă o navă e un sac fără fund. Totuși, remarc capitonajul din mochetă gri ce izolează termic cabina și-i dă un aer șic, apoi masa de lemn din salon care, chiar dacă ocupă o mare parte a spațiului, este cât se poate de utilă. În timp ce-mi arunc rucsacul pe o cușetă surprind cu coada ochiului câteva noi butoane etichetate pe panoul electric precum și noul ecran color al chart plotterului, fixat în compania vechilor instrumente de bord.
- Avem și pilot automat?
- Nu. Uite-l acolo sub scară, mi-l arată Constantin. Îl ducem cu noi în Grecia și dacă am noroc să se poată repara îl voi avea la întoarcere.
Bucătăria are o mică chiuvetă din inox la care este trasă instalația de apă curentă și, nefolositoare acum, dar atât de dorită în acel voiaj de iarnă, o instalație de încălzire ce se prelungește în toată nava.
Împreună cu Mugurel mă instalez în cușeta prova, Marco alege să stea în salon iar Alin se retrage în cușeta din pupa. Ies din nou pe punte unde remarc cele două panouri solare menite a încărca bateriile electrice precum și cele două roofuri din mahon ce par noi.
-Sunt tot cele vechi, îmi spune Constantin. Doar le-am curățat. Așa-i ce bine arată?
Anul trecut yachtul a fost scos la uscat pentru a fi curățată și revopsită opera vie. Constantin plănuiește să vopsească cu alb suprafețele antiderapante de pe punte, ceea ce i-ar aduce un plus de strălucire, dar nici așa nu arată rău. Știu că și motorul și axul elicei sunt noi, la fel ca troțele ce au cedat într-un voiaj din primăvară.
Mă bucur să văd că Bananec Blues are viață. Un prieten din Arad ce a făcut parte din echipajul ce a plecat în al doilea voiaj de căutare a cafelei din Stambul îmi spunea că vede în Bananec Blues yachtul cu care ar face înconjorul lumii. Poate nu e mult, dar pe vremuri asta însemna capătul pământului.
Ultima editare:
Îl cunosc pe Bananec Blues de mai bine de un an, de când ne-a dus într-o traversadă de iarnă până la Istanbul și înapoi așa că dincolo de faptul, care nu ni se datorează, că ne-am născut amândoi în aceeași lună a aceluiași an, avem un istoric comun. Strict tehnic est un yacht de 10 metri lungime și de aproape 3 metri lățime, construit în Franța pe santierele CNSO (Constructions Nautiques du Sud-Ouest), modelul Karate, adică un războinic ca și ceilalți frați ai lui botezați cu nume japoneze, dar în fapt este o lucrare de artă pe care dacă ai ochi s-o privești începi, cum spune Constantin, să vorbești singur.
Bananec Blues
foto: Constantin
Povestea yachtului, atât cât s-a putut reconstitui, amintește mai multe nume și mai mulți proprietari. Pentru scurt timp nava s-a numit Argo, apoi Balou și în cele din urmă Bananec Blues după cântecul închinat insulei din arhipelagul Glenans unde Claude, proprietarul de atunci al yachtului, era „chef de base”. Cu Claude la timonă yachtul a ajuns în România. Claude s-a stabilit la Brașov, unde trăiește și acum, vânzând yachtul unui constănțean ce-l ținea în portul Tomis. Acolo l-a găsit Constantin în 2013, zăcând nebăgat în seamă ca o piesă ponosită dintr-un anticariat prăfuit. Inițial a observat uzura de suprafață a catargului, ceea ce trăda faptul că yachtul avea multe de povestit și Constantin s-a oprit să asculte, dar yachtul era închis în el, refuzând să comunice. Prova curbată, ridicată deasupra valului și pupa îngustată, teșită, lăsau imaginația să-i întregească conturul sub apă. Rezultatul exercițiului conducea către formele clasice, armonioase, uitate în vremurile așa zis moderne în favoarea tehnicii și a utilitarului. Yachtul trăia, dar era rănit și pentru a se reîntoarce pe mare avea nevoie de o garderobă nouă și mai ales de afecțiune. Anii trecuți în nepăsare îl marcau și proprietarul lui știa asta. I-a spus că banii sunt importanți, dar mai important e ca yachtul să ajungă la cineva care să-l iubească. A readuce la viață o navă în România presupune multă bătaie de cap și multă alergătură după piese ce nu se găsesc sau care sunt scumpe, nu pentru că ar trebui să fie scumpe ci pentru că lumea crede că numai oamenii cu bani își permit toana de a pleca pe mare, dar partida era definitiv pierdută. Multă lume crede că Constantin este un dur însă cei ce au reușit să-l vadă dincolo de coajă pot să înțeleagă de ce a făcut pasul. Ce a urmat a fost o epopee. Constantin și Bananec s-au trezit târâți într-o cumplită furtună care a dat măsura atașamentului dintre om și navă. De multe ori nava a murit și aproape înecat, omul a scos-o la suprafață. De multe ori omul a fost în primejdie și nava a venit după el să-l salveze. Nu te poți juca cu astfel de lucruri. Fără ele nu ai ce căuta pe mare: ești mort!
Cobor în cabină și dintr-o privire constat că de la voiajul trecut s-au schimbat multe. Atunci, Bananec Blues fusese în reconstrucție după proaspăta achiziție și tot în reconstrucție mai este și azi fiindcă o navă e un sac fără fund. Totuși, remarc capitonajul din mochetă gri ce izolează termic cabina și-i dă un aer șic, apoi masa de lemn din salon care, chiar dacă ocupă o mare parte a spațiului, este cât se poate de utilă. În timp ce-mi arunc rucsacul pe o cușetă surprind cu coada ochiului câteva noi butoane etichetate pe panoul electric precum și noul ecran color al chart plotterului, fixat în compania vechilor instrumente de bord.
- Avem și pilot automat?
- Nu. Uite-l acolo sub scară, mi-l arată Constantin. Îl ducem cu noi în Grecia și dacă am noroc să se poată repara îl voi avea la întoarcere.
Bucătăria are o mică chiuvetă din inox la care este trasă instalația de apă curentă și, nefolositoare acum, dar atât de dorită în acel voiaj de iarnă, o instalație de încălzire ce se prelungește în toată nava.
Împreună cu Mugurel mă instalez în cușeta prova, Marco alege să stea în salon iar Alin se retrage în cușeta din pupa. Ies din nou pe punte unde remarc cele două panouri solare menite a încărca bateriile electrice precum și cele două roofuri din mahon ce par noi.
-Sunt tot cele vechi, îmi spune Constantin. Doar le-am curățat. Așa-i ce bine arată?
Anul trecut yachtul a fost scos la uscat pentru a fi curățată și revopsită opera vie. Constantin plănuiește să vopsească cu alb suprafețele antiderapante de pe punte, ceea ce i-ar aduce un plus de strălucire, dar nici așa nu arată rău. Știu că și motorul și axul elicei sunt noi, la fel ca troțele ce au cedat într-un voiaj din primăvară.
Mă bucur să văd că Bananec Blues are viață. Un prieten din Arad ce a făcut parte din echipajul ce a plecat în al doilea voiaj de căutare a cafelei din Stambul îmi spunea că vede în Bananec Blues yachtul cu care ar face înconjorul lumii. Poate nu e mult, dar pe vremuri asta însemna capătul pământului.
- VA URMA-
In loc de like...BIG LIKE!
Plecarea
- Kirule! Ia jurnalul de bord și completează lista de echipaj. Primul e întotdeauna skipperul.
Completez linia copiind datele lui Constantin de pe o lista mai veche, apoi ridic privirea către cockpit unde stau ceilalți la soare:
- Cine se mai înscrie?
- Trece-te pe tine, mă îndeamnă Constantin.
Cum nici-unul n-a sărit cu actele, îl ascult sârguincios.
- Ce scriu la „rol în echipaj”?
- Coskipper!
Scurt, fără explicații, cu o intonație ce nu lasă loc de echivoc.
Flash. Îmi amintesc berea băută în cockpitul lui „Promise kept” în urmă cu patru ani, în Guadeloupe, unde mă prezentasem cu bagajul pe umăr și fără nici un pic de experiență în ale marinăriei. „Eu sunt skipperul” spusese Constantin, „Ovidiu este secundul și ție ți-a mai rămas rolul de mus.” La capătul acelui voiaj de 1.200 de mile căpătasem adjectivul „inițiat”, apoi a fost călătoria de iarnă la Istanbul în care am învățat multe, fără însă să stăpânesc cu adevărat ceva. Mugurel a mai făcut yachting pe Dunăre, iar Alin are propriul yacht, ce-i drept fără greement, pe care-l folosește doar cu motor. Este evident că ceea ce m-a adus în poziția secundă în ierarhia bordului este doar faptul că dintre toți, pe mine mă cunoște Constantin și știe cu exactitate câte parale fac. Rolurile fiind distribuite, putem trece la treabă.
În cockpit, Mugurel, Alin și Șerban
Se întocmește lista de alimente, se fuge la tâmplar pentru sertarul mesei din salon, se urcă dinghy la bord și se fixează pe puntea prova, apoi vin cumpărăturile ce trebuie să-și găsească locul prin chesoane. 1001 lucruri par să nu mai încapă nicăieri și în această atmosferă autentică de plecare se ține ședința tehnică ce are rolul de a aduce la cunoștința echipajului informațiile strict necesare pentru ieșirea pe mare.
Bagajul personal al lui Constantin este adus la ponton de Monica, soția lui. Întâmplarea este fericită fiindcă n-am avut prilejul de a ne cunoște până acum. Am trăit alături de Constantin pe mare, dar nu am cunoscut partea ce-i rămâne la țărm, fundația ce-i susține edificiul. Momentul se consumă discret. Constantin preia bagajul, își ia rămas bun și urcă pe punte.
- Verificați toate lucrurile: tot ce poate aluneca, va aluneca, tot ce poate cădea, va cădea.
Știu ce înseamnă asta: plecăm! La ora 18:30 consemnez în jurnalul de bord ieșirea din portul Tomis cu Șerban la timonă. Cu toate că ieri vântul bătea ca turbat, azi nici o adiere nu mișcă pavilionul. Suntem cu toții în cockpit, un pic blazați de zgomotul continuu al motorului și înaintarea înceată de-a lungul interminabilului dig de nord al portului Constanța. Aventura a început.
- Kirule! Ia jurnalul de bord și completează lista de echipaj. Primul e întotdeauna skipperul.
Completez linia copiind datele lui Constantin de pe o lista mai veche, apoi ridic privirea către cockpit unde stau ceilalți la soare:
- Cine se mai înscrie?
- Trece-te pe tine, mă îndeamnă Constantin.
Cum nici-unul n-a sărit cu actele, îl ascult sârguincios.
- Ce scriu la „rol în echipaj”?
- Coskipper!
Scurt, fără explicații, cu o intonație ce nu lasă loc de echivoc.
Flash. Îmi amintesc berea băută în cockpitul lui „Promise kept” în urmă cu patru ani, în Guadeloupe, unde mă prezentasem cu bagajul pe umăr și fără nici un pic de experiență în ale marinăriei. „Eu sunt skipperul” spusese Constantin, „Ovidiu este secundul și ție ți-a mai rămas rolul de mus.” La capătul acelui voiaj de 1.200 de mile căpătasem adjectivul „inițiat”, apoi a fost călătoria de iarnă la Istanbul în care am învățat multe, fără însă să stăpânesc cu adevărat ceva. Mugurel a mai făcut yachting pe Dunăre, iar Alin are propriul yacht, ce-i drept fără greement, pe care-l folosește doar cu motor. Este evident că ceea ce m-a adus în poziția secundă în ierarhia bordului este doar faptul că dintre toți, pe mine mă cunoște Constantin și știe cu exactitate câte parale fac. Rolurile fiind distribuite, putem trece la treabă.
În cockpit, Mugurel, Alin și Șerban
Se întocmește lista de alimente, se fuge la tâmplar pentru sertarul mesei din salon, se urcă dinghy la bord și se fixează pe puntea prova, apoi vin cumpărăturile ce trebuie să-și găsească locul prin chesoane. 1001 lucruri par să nu mai încapă nicăieri și în această atmosferă autentică de plecare se ține ședința tehnică ce are rolul de a aduce la cunoștința echipajului informațiile strict necesare pentru ieșirea pe mare.
Bagajul personal al lui Constantin este adus la ponton de Monica, soția lui. Întâmplarea este fericită fiindcă n-am avut prilejul de a ne cunoște până acum. Am trăit alături de Constantin pe mare, dar nu am cunoscut partea ce-i rămâne la țărm, fundația ce-i susține edificiul. Momentul se consumă discret. Constantin preia bagajul, își ia rămas bun și urcă pe punte.
- Verificați toate lucrurile: tot ce poate aluneca, va aluneca, tot ce poate cădea, va cădea.
Știu ce înseamnă asta: plecăm! La ora 18:30 consemnez în jurnalul de bord ieșirea din portul Tomis cu Șerban la timonă. Cu toate că ieri vântul bătea ca turbat, azi nici o adiere nu mișcă pavilionul. Suntem cu toții în cockpit, un pic blazați de zgomotul continuu al motorului și înaintarea înceată de-a lungul interminabilului dig de nord al portului Constanța. Aventura a început.
Ultima editare:
Florio
Member
Aveam nevoie de povestea asta, ca de-un colac de salvare . Acum, in prag de agonie de iarna, mai ales in anul asta in care am iesit pe mare in doar doua calatorii.
Din aceeasi bucurie, am devorat si episodul urmator, "Lumini in noapte", de pe "Proexpedition"
(Ups! Am dat din casa ?)
. Acum, in prag de agonie de iarna, mai ales in anul asta in care am iesit pe mare in doar doua calatorii. Din aceeasi bucurie, am devorat si episodul urmator, "Lumini in noapte", de pe "Proexpedition"
(Ups! Am dat din casa ?)
Da. :skip:
Aveam nevoie de povestea asta, ca de-un colac de salvare
Din aceeasi bucurie, am devorat si episodul urmator, "Lumini in noapte", de pe "Proexpedition"
(Ups! Am dat din casa ?)
Multumesc de pont Florio!
Double shot!