Cap Emine
Îndepărtarea de țărm nu are doar efecte psihologice. Având spațiu suficient între uscat și yacht, vântul de nord-vest ne ridică în față valuri destul de mari prin care Bananec Blues își croiește drum împroșcând jerbe de stropi, pe o mare de gradul 5. Urgisit, echipajul a părăsit cockpitul, în favoarea cușetelor. În depărtare, drept în față, avem un front de ploaie. Norul negru se unește cu marea printr-o pâclă ce trădează aversa. Chiar și fără să mă uit acolo simt ploaia de la distanță. Pe mare obrazul devine un organ de simț ce mă avertizează asupra aerului răcoros ce ne vine din prova. Vom reuși să fentăm vremea rea? Aversa e la 15-20 de mile în față și până vom ajunge acolo e posibil ca vântul să o împingă din calea noastră, totuși, preventiv, îmi îmbrac haina de Goretex.
Chiar dacă va fi udeală, mă bucur de mare și vânt. Cu velele pline, Bananec Blues fuge cu 6,5 noduri. Uneori prova plesnește valul ridicând stropi de apă pe care vântul îi aduce până în cockpit. Aerul pare plin de toate energiile văzduhului și simpla respirație e hrănitoare. Conform buletinelor meteo, mâine vom avea vânt mult mai puternic, însă m-am obijnuit să nu-mi fac griji pentru viitor.
La 15:20 cad primii stropi de ploaie. Norul negru e încă departe în față, ceea ce înseamnă că picăturile ajunse la noi sunt doar un avertisment. Îmi ridic gluga și încep un cântec care să-mi țină companie. L-aș chema pe Marco la timonă, să se umple de senzații, dar n-are rost să se ude gratuit: va avea vreme până-n Grecia.
Când trăiești ceva pentru prima dată și n-ai termen de comparație ca să cataloghezi informația, nu-ți rămâne decât să memorezi. Neputând clasifica, nu-ți dai seama dacă ceea ce ți se întâmplă e bun, rău, la limită sau spectaculos. Chiar și acțiunea de a memora e mecanică, neîncărcată cu emoții, adresându-se subconștientului, însă informația rămâne și atunci când apar situații similare îți servește ca referință. Îmi aduc aminte de prima călătorie, când mă întrebam dacă îmi place ceea ce trăiesc fără a putea însă să-mi răspund, însă azi vântul îmi cântă la ureche așa cum nu l-am auzit demult iar yachtul vibrează transmițându-mi întreaga lui tensiune. Mi-era dor de toate acestea!
Savurând o bucățică de ciocolată
Ploaia n-a durat mult și orizontul se limpezește. Pe sub norul negru se întrezărește uscatul. Direcția pe care-o urmăm ne duce spre un cap muntos.
Alin a ieșit la aer. Stă sub roof, adăpostit de stropi și din când în când mai schimbăm o vorbă.
- Am pierdut balonul de acostare!
Din locul în care stă a surprins desprinderea uriașului balon sferic ce rămâne tot mai mult în urmă în siajul lui Bananec Blues. Nefiind ridicat la bord, balonul era lovit de valuri la fiecare ambardee a yachtului și în final, parâma cu care fusese legat a obosit și-a cedat. Îi comunicăm incidentul căpitanului, dar pe o asemenea mare șansa de a-l pescui cu cangea e cvasinulă așa că ne continuăm drumul acceptând pierderea. Mai mult ca oriunde, pe mare neglijența are urmări.
În bătaia vântului hainele se usucă repede, și-l chem pe Marco să preia timona.
- Vezi umbra aia în față? Acolo e Cap Emine! Ține prova pe el și doar ocazional verifică direcția pe compas.
Greața m-a părăsit și mă simt mai bine. N-am mâncat nimic de la plecarea din Tomis și pentru prima dată simt gheara foamei. Exceptându-l pe Mugurel ce zace în continuare, echipajul pare electrizat de ideea unei omlete cu murături pe care o consumăm în decorul evanescent al apusului. Ne-am apropiat suficient ca să distingem primele detalii la uscat și Constantin ia legătura prin stație cu autoritățile bulgare cerând acceptul de a intra în Dinevi. Chiar dacă insistăm, precizând că avem la bord un membru al echipajului ce suferă acut de rău de mare, suntem refuzați pe motiv că Dinevi nu este port of entry. Încercăm la Nessebar, dar suntem refuzați din nou, sugerându-ni-se Burgasul în care putem ajunge la orele mici ale dimineții, sau Țarevo, port cunoscut de Constantin, în care am putea intra pe lumină. Pentru Mugurel ar fi mai bun Burgasul, fiind un oraș mai mare și implicit având legături mai bune spre țară, însă pe noi ne-ar aranja Țarevo, fiind mai la sud și Mugurel consimte spre cel din urmă.
Apus de soare la Cap Emine
S-a lăsat noaptea și luminile aprinse la țărm punctează malul. Vântul a căzut aproape de tot și navigăm cu motor. Cobor în cabină unde-l găsesc pe Constantin studiind chart plotterul:
- Mâine intrăm în furtună așa că ar fi bine să dormim noaptea asta. Până în dreptul Burgasului nu vor fi probleme și pot face de cart Marco și Alin ținând cursul pe 190, departe de mal, apoi dimineața îi schimbăm și intrăm în Țarevo.
Îndepărtarea de țărm nu are doar efecte psihologice. Având spațiu suficient între uscat și yacht, vântul de nord-vest ne ridică în față valuri destul de mari prin care Bananec Blues își croiește drum împroșcând jerbe de stropi, pe o mare de gradul 5. Urgisit, echipajul a părăsit cockpitul, în favoarea cușetelor. În depărtare, drept în față, avem un front de ploaie. Norul negru se unește cu marea printr-o pâclă ce trădează aversa. Chiar și fără să mă uit acolo simt ploaia de la distanță. Pe mare obrazul devine un organ de simț ce mă avertizează asupra aerului răcoros ce ne vine din prova. Vom reuși să fentăm vremea rea? Aversa e la 15-20 de mile în față și până vom ajunge acolo e posibil ca vântul să o împingă din calea noastră, totuși, preventiv, îmi îmbrac haina de Goretex.
Chiar dacă va fi udeală, mă bucur de mare și vânt. Cu velele pline, Bananec Blues fuge cu 6,5 noduri. Uneori prova plesnește valul ridicând stropi de apă pe care vântul îi aduce până în cockpit. Aerul pare plin de toate energiile văzduhului și simpla respirație e hrănitoare. Conform buletinelor meteo, mâine vom avea vânt mult mai puternic, însă m-am obijnuit să nu-mi fac griji pentru viitor.
La 15:20 cad primii stropi de ploaie. Norul negru e încă departe în față, ceea ce înseamnă că picăturile ajunse la noi sunt doar un avertisment. Îmi ridic gluga și încep un cântec care să-mi țină companie. L-aș chema pe Marco la timonă, să se umple de senzații, dar n-are rost să se ude gratuit: va avea vreme până-n Grecia.
Când trăiești ceva pentru prima dată și n-ai termen de comparație ca să cataloghezi informația, nu-ți rămâne decât să memorezi. Neputând clasifica, nu-ți dai seama dacă ceea ce ți se întâmplă e bun, rău, la limită sau spectaculos. Chiar și acțiunea de a memora e mecanică, neîncărcată cu emoții, adresându-se subconștientului, însă informația rămâne și atunci când apar situații similare îți servește ca referință. Îmi aduc aminte de prima călătorie, când mă întrebam dacă îmi place ceea ce trăiesc fără a putea însă să-mi răspund, însă azi vântul îmi cântă la ureche așa cum nu l-am auzit demult iar yachtul vibrează transmițându-mi întreaga lui tensiune. Mi-era dor de toate acestea!
Savurând o bucățică de ciocolată
Ploaia n-a durat mult și orizontul se limpezește. Pe sub norul negru se întrezărește uscatul. Direcția pe care-o urmăm ne duce spre un cap muntos.
Alin a ieșit la aer. Stă sub roof, adăpostit de stropi și din când în când mai schimbăm o vorbă.
- Am pierdut balonul de acostare!
Din locul în care stă a surprins desprinderea uriașului balon sferic ce rămâne tot mai mult în urmă în siajul lui Bananec Blues. Nefiind ridicat la bord, balonul era lovit de valuri la fiecare ambardee a yachtului și în final, parâma cu care fusese legat a obosit și-a cedat. Îi comunicăm incidentul căpitanului, dar pe o asemenea mare șansa de a-l pescui cu cangea e cvasinulă așa că ne continuăm drumul acceptând pierderea. Mai mult ca oriunde, pe mare neglijența are urmări.
În bătaia vântului hainele se usucă repede, și-l chem pe Marco să preia timona.
- Vezi umbra aia în față? Acolo e Cap Emine! Ține prova pe el și doar ocazional verifică direcția pe compas.
Greața m-a părăsit și mă simt mai bine. N-am mâncat nimic de la plecarea din Tomis și pentru prima dată simt gheara foamei. Exceptându-l pe Mugurel ce zace în continuare, echipajul pare electrizat de ideea unei omlete cu murături pe care o consumăm în decorul evanescent al apusului. Ne-am apropiat suficient ca să distingem primele detalii la uscat și Constantin ia legătura prin stație cu autoritățile bulgare cerând acceptul de a intra în Dinevi. Chiar dacă insistăm, precizând că avem la bord un membru al echipajului ce suferă acut de rău de mare, suntem refuzați pe motiv că Dinevi nu este port of entry. Încercăm la Nessebar, dar suntem refuzați din nou, sugerându-ni-se Burgasul în care putem ajunge la orele mici ale dimineții, sau Țarevo, port cunoscut de Constantin, în care am putea intra pe lumină. Pentru Mugurel ar fi mai bun Burgasul, fiind un oraș mai mare și implicit având legături mai bune spre țară, însă pe noi ne-ar aranja Țarevo, fiind mai la sud și Mugurel consimte spre cel din urmă.
Apus de soare la Cap Emine
S-a lăsat noaptea și luminile aprinse la țărm punctează malul. Vântul a căzut aproape de tot și navigăm cu motor. Cobor în cabină unde-l găsesc pe Constantin studiind chart plotterul:
- Mâine intrăm în furtună așa că ar fi bine să dormim noaptea asta. Până în dreptul Burgasului nu vor fi probleme și pot face de cart Marco și Alin ținând cursul pe 190, departe de mal, apoi dimineața îi schimbăm și intrăm în Țarevo.
Ultima editare: