Marinari pe submarin

gvincentiu a spus:

Foarte frumos si ma bucur ca macar o parte din ceea ce simti poti sa o exprimi in cuvinte.

Click pentru a extinde...

Multumesc! Ai intuit exact: doar o parte din ceea ce se intampla acolo ajunge la uscat. Important e ca am gasit cativa "cititori" pe aceeasi lungime de unda. Am incercat si la revista "Mami", dar n-a prins

Cu povestirile tale ma faci sa vin cu caiacul la Oradea sa ne dam pe apele din imprejurimi.

Râul fără stele

Sună telefonul. Era prin 1994, la sfârşitul vacanţei de vară.
-Alo!
-Salut Kirule! N-ai chef de o peştereală?
Propunerea pica bine căci de la o vreme cam lâncezeam. Dan aflase că doctorul din Gârda de Sus era speolog şi nici mai mult, nici mai puţin îmi propunea să mergem să-l căutăm. Doctorul Ciubotărescu era de felul lui bucureştean dar fiind pasionat de speologie, la terminarea studiilor, căutase un post într-un cătun situat în plină zonă carstică. Aşa ajunsese în Gârda, unde nimeni nu venea decât forţat, stătea cel mult un an şi-apoi dispărea de unde a venit.
A doua zi urcam împreună în autobusul de Alba Iulia. Distanţa până în Gârda nu e mai mare de 150km însă autobusului i-au trebuit 5 ore interminabile ca să ajungă, ba, colac peste pupăză, la intrarea în Gârda de Sus s-a oprit în camping, la localul Mamei Uţa, pentru pauza de masă. Fierbeam de nerăbdare şi eram gata să ne coborâm rucsacii şi s-o luăm pe jos, când un localnic ne-a povăţuit să avem răbdare căci până la dispensar mai sunt km buni şi tot cu autobusul vom ajunge mai repede.
Localul părea destul de animat şi până ce şoferul s-a înfruptat din uriaşa porţie de fasole cu cârnăciori, noi am chestionat-o pe Mama Uţa în legătură cu uriaşul afiş ce trona lăngă raftul de sus al barului:
-Ştiţi, înainte eram obligaţi să afişăm „Nu servim băuturi alcoholice înainte de ora 10” şi după Revoluţie m-am gândit că e libertate, că lumea trebuie să simtă schimbarea şi am scris ce vedeţi: „Servim băutură după pofta inimii”.
O jumătate de oră mai târziu coboram în staţia din centrul localităţii, treceam Arieşul pe un pod de lemn şi intram în dispensarul proaspăt văruit. Era deja dupăamiază, programul de consultaţii se terminase şi n-am găsit decât o asistentă care ne-a spus că doctorul e plecat. Tot entuziasmul nostru era pe cale să se evapore când, văzându-ne rucsacii asistenta ne-a întrebat:
-Sunteţi d`aceea a lu` dom` doctor?
Apoi văzându-ne nedumerirea a continuat:
-Cu peşterile?
-Da, da! ne-am înviorat noi.
-Atunci poate că-l ajungeţi. A zis că merge în Zgurăşti, voi trebuie să ştiţi ce-i aia.
Gheţarul Zgurăşti era o peşteră serioasă şi pentru o clipă am simţit un fior dar, la naiba, de aia venisem aici! Ne-am echipat în salopete, am umplut lămpile cu carbid, am îndesat în banane ceva mâncare, căştile şi echipamentul de urcare pe coardă, apoi lăsând restul lucrurilor la dispensar am luat-o spre munte. Pentru început am luat-o pe Valea Gârda Seacă, apoi, la confluenţă, am intrat pe strâmta şi sălbatica Vale Ordâncuşa, parcursă de drumul parţial asfaltat ce urcă la Gheţarul Scărişoara. Pentru Zgurăşti n-a trebuit să mergem mult pe vale. La o cotitură Dan mi-a arătat o urmă ce intra în pădure atacând versantul:
-Aici este! Dar înainte să urcăm, umpleţi lampa cu apă căci nu se ştie dacă sus vom găsi.
A urmat urcuşul pe o pantă dură, pe poteca abia ghicită ce ne-a scos pe buza unei uriaşe prăbuşiri. Aici era intrarea în Gheţarul Zgurăşti, în fapt, o colosală „groapă” formată prin prăbuşirea tavanului unei săli imense. Citisem despre această peşteră însă imaginaţia mea lipsită de exemple nu fusese în stare să zămislească ceva atât de grandios şi acum mă uitam uluit spre fundul pământului, puţin speriat la gândul de a coborâ în acea gură întunecată. Tocmai citeam romanul Dune a lui Frank Herbert aşa că, spre amuzamentul lui Dan am lăsat să-mi scape:
-Noroc cu antrenamentul Bene Gesserit că altfel nu aş avea curajul să cobor.
Am urmat o urmă bătătorită ce se angaja abrupt pe verticalele peşterii. Ploase şi noroiul alunecos făcea şi mai periculoasă această coborâre însă, cu grijă şi mai ales datorită antrenamentului Bene Gesserit am ajuns cu bine pe fundul sălii.
Abia aici am putut să ne dăm seama că nu tot tavanul se prăbuşise. Avenul pe care am intrat scobea doar o fereastră în bolta neagră, însă ce-i drept o fereastră uriaşă prin care lumina ce intra de afară dezvăluia destul de bine topografia locului. Un lac imens umplea sala aproape din perete în perete.
-Vara, la ora amiezei, soarele e fix în axul avenului şi reuşeşte să strecoare înăuntru câteva raze care din cauza umidităţii ridicate din aer se văd ca laserele.
Scara grandioasă a peisajului, completată cu descrierea lui Dan mi-a readus în memorie versurile eminesciene: „Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze/ Mii de fire viorie ce cu raza încetează ...”
Ne-am aprins lămpile şi la lumina palidă a flăcărilor acetilenice am ocolit lacul până într-un colţ întunecat unde Dan s-a ghemuit lângă o gaură de şoarece.
-Pe aici? am întrebat eu mirat
-Da.
De multe ori natura se joacă creind bizarerii şi uriaşa sală ce se continua cu acest coridor în care nu încăpeam decât târâş, arăta ca şi caricatura unui om cu trup firav şi cap imens. Cu icnete şi vaiete ne-am lăsat înghiţiţi de acest maţ subţire, bine căptuşit cu argilă lipicioasă ce s-a sfârşit într-o mică săliţă în care abia încăpeam amândoi ghemuiţi.
-Urmează un puţ, m-a anunţat Dan. Trebuie să ne punem coborâtoarele.
Asta era prea de tot! Pentru a coborâ pe coarda ce dispărea în golul vertical trebuia să îmbrăcăm hamul din chingă asemeni unui costum de baie bikini şi cum să îmbraci aşa ceva stând ghemuit?
- ... noroc cu antrenamentul Bene Gesserit!!!
Unul câte unul am coborât puţul, la început strâmt, apoi tot mai larg, ce ne-a lăsat într-o galerie orizontală parcursă de un râu subteran. De astă dată încercările vizau capacităţile noastre acrobatice căci apa ocupa toată lăţimea coridorului şi pentru a înainta deasupra ei trebuia să ne expandăm cu mâinile şi picioarele din perete în perete, să facem pe oamenii paianjen. Pereţii umezi nu confereau o prea mare aderenţă, mai ales că din târâş eram deja plini de argilă, dar undele tremurătoare ale râului scobiseră stânca aşa cum un copil ar fi scobit o uriaşă budincă cu linguriţa şi pe muchiile acestui desen repetitiv reuşeam cât de cât să ne proptim. Cu chin cu vai am reuşit să scăpăm fără căzături şi după parcurgerea a încă câtorva zeci de metri prin nişte galerii clasice am debuşat într-un gol imens în întunecimea căruia am detectat ecourile unor activităţi. Ne-am oprit amândoi ca fulgeraţi, apoi ne-am revenit în simţiri:
-Trebuie să fie doctorul!
Într-adevăr, după ce am mai parcurs câţiva zeci de metri am zărit, la început palidă, apoi tot mai intensă, o luminiţă ce se mişca în fază cu nişte clicăituri: era doctorul ce se deplasa haotic printr-o argilă clisoasă ce ameninţa să-i invadeze cizmele peste tureac.
-Hai salut! I-am strigat noi dedeparte.
Luminiţa s-a îndreptat spre noi desluşind o formă umană. Citisem în „Enigmatic pământul” a lui Mironov despre o incredibilă întâlnire cu nişte români, la 4000 de m altitudine, pe lacul Titicaca, dar socot că în condiţiile date nu eram cu nimic mai prejos. Aşa am făcut cunoştiinţă cu doctorul jovial, la care mă uitam ca într-o oglindă: amândoi purtam ochelari, barbă şi mustaţă, doar că eu eram brunet iar el blond.
-Bine aţi venit!
-Ce faci pe aici de unul singur?
-Intrasem pentru o tură foto şi acum căutam barca ...
-Barca? Ce barcă?
-Suntem în Sala Mare şi nu departe de aici e Lacul Mare. Astă primăvară am lăsat pe malul lacului o barcă gonflabilă numai că astă vară după ploi peştera s-a umplut cu apă, nivelul lacului s-a ridicat şi cum am omis să leg barca, nu ştiu pe unde a ajuns.
După ce ne-am porcăit ca lumea prin argila de cea mai bună calitate ce tindea să ne înfulece cizmele, am găsit în cele din urmă barca, înămolită bine la rândul ei. Cu asta greul abia începea fiindcă până la lac trebuia să o coborâm pe o pantă extremă, alunecoasă ca un derdeluş. Toate ca toate, dar ca pentru a pune capac, Ciubo ne-a avertizat că trebuie să punem pe noi hamul cu toate zorzoanele metalice necesare urcării pe coardă:
-Dincolo de lac ajungem la un perete vertical unde e lăsată o coardă pe care trebuie urcat direct din barcă.
Mi s-a făcut teamă. Dacă mi-aş fi pierdut echilibru pe panta nămoloasă şi aş fi alunecat în lac, n-aveam nici o şansă să înnot cu cizme în picioare şi toate mărţişoarele ce zăngăneau metalic în ham. Nu fără emoţii am pus barca pe apă şi cu grijă m-am îmbarcat împreună cu Dan, în timp ce Ciubo ne-a dat fiecăruia un reflector halogen şi s-a retras în spatele unui aparat foto montat pe un trepied. Acumulatorii (groaznic de grei) nu rezistau să alimenteze halogenurile mai mult de câteva minute şi de aceea nu ne era permis să le aprindem decât la comanda fotografului.
Ne-am depărtat vâslind stângaci. Prin salopeta subţire simţeam cum ne patrunde umezeala nămolului ce acoperea materialul bărcii. Cu cât ne depărtam de mal, luminile palide ale lămpilor cu carbid se diluau tot mai tare în bezna adâncă. Clipocitul apei era sinistru şi mă rugam în gând ca nu cumva să dăm peste vre-o septă submersă ce ar fi tăiat barca ca un brici.
-Opriţi-vă acolo, ne-a rugat Ciubo. La semnalul meu, Dan să dea lumină spre pereţi iar Kiru să bage halogenul în apă.
Lampa halogen artizanală nu era deloc ermetică, însă dacă balonul becului era complet imersat, puteam să o aprind fără probleme. M-am aplecat şi am băgat mâna în apa glacială, cutremurându-mă.
-Acum! A poruncit Ciubo.
Am apăsat pe comutator şi o lumină albă, vie, a dat brusc dimensiuni nebănuite cavernamentului. Abia acum realizam cu adevprat scara grandioasă a golului subteran pe care nu l-am apreciat totuşi, fiindcă ceva mult mai impunător ne acaparase deja atenţia: sub noi, toată masa apei a devenit o imensă lentilă care s-a umplut de lumină ca oglinda unui far. Prin masa ei perfect transparentă, la 10-14m adâncime se zăreau cu cea mai mare claritate stalactite ce coborau din pereţii boltiţi sau stalagmite complet inundate. Era mai mult decât îmi imaginasem cu mintea mea de copil citind despre peştera lui Aladin şi ca să întregească spectacolul, şerpi luminoşi reflectaţi de unde dansau tremurător pe pereţii reci. După câteva secunde Ciubo ne-a strigat să stingem şi în cvasiîntunericul lămpilor de carbid am rămas încă multă vreme cu gurile căscate, până ce uluitorul peisaj latent de pe retina noastră s-a topit ca o imagine fosforescentă. În ora ce a urmat am mai aprins de câteva ori luminile panoramând feliuţă cu feliuţă imensa cavitate, abandonând doar atunci când acumulatorii, storşi de ultimii amperi, au devenit nefolositori.


Am revenit din nou la mal ca să lăsăm proiectoarele şi să-l luăm pe Ciubo. Supraîncărcată şi puţin dezumflată, barca era la limita de plutire.
-Noroc cu antrenamentul Bene Gesserit, i-am spus doctorului, că altfel nu cred că m-aş fi urcat pe putregaiul ăsta.
Cu inima cât un purice am pornit la lunga traversare a lacului întunecat şi după feeria de lumini dinainte, acum mi se părea că suntem de-a dreptul pe Styx. Cu infinită precauţie am ajuns pe malul opus unde din înaltul nevăzut cobora o coardă de care m-am agăţat cu vădită uşurare. Am urcat unul câte unul până-ntr-o galerie ce continua orizontal printre concreţiuni de mari dimensiuni dar gândul meu nu mergea înainte ci se reântorcea mereu la lacul negru ce trebuia traversat înapoi. Nici flăcăruia lămpii cu carbid (pe care o botezasem Luminitza) nu se bucura de această galerie, scăzând mereu în intensitate şi abia acum ne-am dat seama că eram de 5 ore în subteran.
-Cred că ar fi cazul să ne întoarcem: mai avem un singur schimb de carbid.
Cu regret pentru galeria ce pentru mine va rămâne misterioasă şi în acelaşi timp cu teamă pentru lacul rece ce trebuia traversat, am primenit carbidul în lămpi şi am coborât unul câte unul coarda, direct în barca ce juca sub picioarele noastre. Poate mai pierduse aer sau poate era doar imaginaţia mea la mijloc dar mi s-a părut că a trecut o viaţă de om până am ajuns dincolo, la abrupta pantă argiloasă.
Argila avea consistenţă scăzută şi cizmele se afundau în ea ca într-o zăpadă apoasă de primăvară, apoi, la scoaterea piciorului făceau vid dedesubt şi abia când echilibrul presiunilor se rupea, consimţea să ne elibereze pasul. Cu chin şi vai am tras barca după noi, noroc cu antrenamentul Bene Gesserit!
În timp ce Ciubo dezumfla barca, am făcut câţiva paşi prin galerie. Acolo unde din înaltul tavanului cădeau picături bogate, nişte cratere negre şi adânci se formaseră în masa argilei iar pe panta către lac, acolo unde nu călcasem noi, urmele de şiroire se vedeau ca nişte canale adânci şi întortocheate. În sfârşit, după câteva zeci de minute Ciubo reuşi să împacheteze totul (barcă, scule foto, proiectoare, acumulatoare) şi fiecare se înhămă la câte-un bagaj ce arăta mai degrabă a boţ de argilă decât a lucru tehnic. Argila păcătoasă căuta să ne îngroape şi doar feţele ne rămăseseră neatinse de murdăria ei.
Am ajuns în galeria activă unde a trebuit să facem din nou acrobaţii deasupra râului subteran. Dacă la venire reuşisem să înaintăm destul de uşor folosindu-ne de aderenţă, acum alunecam ca peştele ud din cauza stratului de argilă ce ne acoperea ca nămolul de Techirghiol şi am început să pricepem de ce pe tot traseul pereţii erau mânjiţi până sus. Ciubo încerca să ne ajute şi la tot pasul mă întreba:
-Poţi?
La care îi răspundeam invariabil:
-Cred că da. Noroc cu antrenamentul Bene Gesserit ...
Până ce bietul Ciubo n-a mai rezistat şi a explodat:
-Bine măi, dar ce-i antrenamentul ăsta Bene Gesserit?
-Cum? N-ai citit Frank Herbert? Bene Gesserit este un element cheie în puterea socială, religioasă şi politică din romanul Dune …
-Ha?
A urmat apoi urcarea puţului şi târâşurile strâmte. Argila se uscase pe noi şi frecuşul din gaura de şoarece o răşpălise şi o transformase în pulbere pe care o inhalam la fiecare respiraţie până ce am ajuns să-i urâm mirosul.
De la o vreme se întâmpla ceva straniu: aproape că nu mai vedeam. Cu toate că flăcăruile lămpilor nu scăzuseră cine ştie ce, parcă eram înconjuraţi de negură.
-E din cauza ochelarilor tăi, m-a asigurat Dan. Cine a mai văzut speolog cu ochelari de soare?
Era adevărat, nici eu nu mai văzusem, dar ce să fac dacă atunci când mi-am comandat lentile fumurii nu mă gândisem la latura speologică? Şi totuşi, altă dată mă descurcasem mai bine … Mi-am dat jos ochelarii şi abia atunci am înţeles: pulberea de argilă ce ne însoţea ca un nor se depusese pe lentile opacizându-le. Eram atât de murdar încât a trebuit să-mi deschei salopeta pentru a găsi dedesubt un petec de haină neinvadată de argilă, cu care să-mi şterg ochelarii.
După aproape 10 ore în subteran am ajuns la avenul de ieşire. Era târziu în noapte aşa că sala de intrare nu mai era luminată. Am urcat cu greu panta abruptă şi ne-am trântit pe pământ extenuaţi atunci când am ieşit în pădure. Deasupra noastră, dincolo de lentilele fumurii, aproape opace, străluceau mii de stele.

Dupa ce am citit cu viu interes aceasta evocare (noroc de antrenamentul Bene Gesserit ! :noroc: ), stau si ma gandesc la vointa sora cu obsesia, dificultatile intampinate si eforturile depuse, de catre cel ce a montat acea coarda care va facilitat ascensiunea, direct din barca ce plutea pe lac...

Noroc de antrenamentul...

O oră pe malul Nilului

La ora 15 eram în faţa muzeului din Luxor. Venisem bineânţeles pentru vizită însă două aspecte neplăcute ne făceau să şovăim. Primul era preţul, mai mare decât preconizasem, iar al doilea, ce părea să-l amplifice şi mai mult pe primul, era ora închiderii: 16. Să vizitezi un muzeu într-o oră înseamnă să nu beneficiezi din plin de colecţiile lui aşa că eu cu Cosmina am dat înapoi, nu şi Fred ce-şi dorea cu adevărat să intre.
-Ok, te aşteptăm pe malul Nilului.
Malul Nilului nu era departe, ba într-un anume fel ne puteam considera deja ajunşi, de vreme ce muzeul figura pe Corniche, artera-promenadă ce se întinde dealungul debarcaderelor. Am coborât treptele din beton ce se terminau pe bolovanii umezi şi aşezaţi pe o lădiţă din frunze de palmier ne-am lăsat privirile să fugă pe pânzele ieşite pe fluviu. Nepăsători la cele 1001 de tentaţii turistice promovate de pliantele agenţiilor de voiaj, aveam o oră la dispoziţie pentru a contempla fluviul.
-Doriţi o felucă, sir?
Ah, ne-au găsit şi aici. El Corniche e vadul comercial al căpitanilor de felucă, de multe ori doar un puşti îndemânatic, ce-şi câştigă existenţa ieşind pe fluviu în scurte excapade. Egiptenii înţeleg să-şi promoveze afacerile zgomotos şi mai ales insistent, luând în calcul doar interesul lor, în defavoarea tihnei potenţialilor clienţi. Ştiu că dacă scot fie şi doar un cuvânt sunt ca şi abonat la o lungă tiradă, aşa că, fără să mă întorc spre el, flutur doar mâna a lehamite. Dacă de astă dată am scăpat doar cu atât, de alte dăţi a fost mai dificil.

Reintru în starea de martor. Nu e cel mai idilic loc, devreme ce prin apa neobişnuit de limpede se zăresc obiecte eteroclite eşuate printre bolovani, însă spre larg Nilul împrumută din albastrul cerului, sau sclipeşte în solzi arginitii, în contralumină. Îmi vin în minte Nilul Alb şi Nilul Albastru ce se contopesc la Kartoum. Poate că aşa vedeau sudanezii cele două Niluri venind din inima Africii: unul sclipind în soare, alb, iar celălalt iluminat indirect, albastru. Cine ştie? Într-o oră te poţi împrieteni doar cu o baltă sau cu un mic râu, nicidecum cu un fluviu, în orice caz nu atât de mult încât să-ţi facă confidenţe. Sunt invidios pe Andre Davy şi colegii lui ce au coborât Nilul în caiace. Am citit cândva cartea lor, nu atât de savuroasă ca „Viaţa marelui fluviu” a lui Wiktor Ostrowski, dar incitantă, aproape dureroasă. În primul rând Nilul a constituit o enigmă, folosind toate tertipurile pentru a-şi ascunde izvoarele. Romanii au fost primii care au încercat să-i cunoască originea, apoi, mai recent, portughezii, francezii, englezii şi austriecii, această epopee sfârşind abia în 1893 cu germanul Richard Kant ce reuşeşte să stabilească poziţia exactă a izvorului printre stâncile munţilor vulcanici Viruna, din Rwanda. Să cobori în caiac 6600 de km e incredibil dar s-a întâmplat. Oare eu aş putea? Nu ştiu. E un exerciţiu de anduranţă în care contează foarte mult coechipierii. Cu siguranţă nu mi-ar plăcea o tură atât de lungă, apoi, cine îşi permite azi să stea un an pe fluviu? Ştiu câţiva. Dar nu eu. Apoi e uriaşul lac din dosul barajului de la Aswan unde apa nu curge şi trebuie să padelezi din greu. 500 de km. Nu, categoric nu. Ar însemna săptămâni de eforturi inutile, doar pentru palmares. Dar o tură mai scurtă? Să zic, doar de la Awan în jos. 1000 de km. Nilul curge molcom, nu tu crocodili, nu animale periculoase. Să vizitezi templele faraonilor direct din caiac. Hm! Cu o medie de 25 de km/zi ar însemna 40 de zile: realizabil. Caiacele demontabile nu fug destul de bine, ar trebui niste plastice sau home made-urile noastre stick and glue. Cum să le cărăm în Egipt? Doar cu vaporul. Trimise din timp, apoi cărate terestru la Aswan. Transportul e ieftin în Egipt, n-ar fi mare lucru. Apă îmbuteliată se găseşte peste tot, mâncare de asemenea. Ar fi posibil. N-aş găsi prea mulţi clienţi pentru nebunia asta dar nici singur n-aş rămâne. Păcat că e atât de mult de vâslit. Mă închipui într-un sector neprietenos vâslind exasperat, cu beşici în palme şi ameţit de soarele ţărilor calde. Caiacul nu e facut pentru călătorii atât de lungi, padelatul ne-ar ucide încet, încet, dar o felucă purtată de vânt e altceva. Nu e yachting dar are avantaje, poţi alterna cu escapade pe uscat. O felucă de 7m, la mâna a doua, costă 2000 de euro şi poate duce 4-6 oameni. Poate o scoţi mai bine dacă te ţi tare la negocieri, iar jos, la Cairo, o vinzi. E clar că nu scoţi banii băgaţi în ea, dar diferenţa împărţită între cei din echipaj nu e o sumă mare. Asta-i!

Mă uit mai atent la două feluci ce vin din aval. Vântul le reliefează cusăturile velelor şi o barbă de spumă le şerpuieşte sub etrave. Au ceva maiestuos şi în imperfecţiunile lor ghiceşti lucrul artizanal, brut, departe de banda de montaj. Nu e greu să deprinzi a struni o felucă, în plus ai spaţiu, chiar o mică cambuză, aşa că poţi găti la bord. O mică butelie, câteva oale ... Ating punctul de fierbere. De ce nu o coborâre a Nilului cu feluca? Experienţa nautică ar fi dublată de beneficiile turistice şi totul la un preţ nu cu mult mai mare decât cel al unui sejur oferit de agenţiile de voiaj din ţară. Ar fi problema timpului dar nu e nevoie să participi de la cap la coadă. Cu o programare prealabilă, dealungul coborârii echipajul s-ar putea schimba. Mă închipui deja la eche manevrând printre vapoare. Ia stai! Aoleu! Nu vom fi singuri pe fluviu. Oare trebuie brevet? Habar n-am. Parca citisem în ghid ca o călătorie de 2-3 zile, chiar ca şi pasager trebuie aprobată de politie. În Egipt este în vigoare starea de urgenţă încă din 1981 astfel că accesul străinilor este controlat la orice intersecţie şi da, Egiptul de mijloc e socotit ca zonă cu risc pentru turişti. La naiba cu riscul! Dar tot ar fi bun un localnic care să medieze contactul şi să ţină lucrurile în frâu. OK, luăm un skipper nubian, nu e mare scofală. În felul asta nu mai trebuie să cumpărăm feluca, doar că are omul ce să se întoarcă până acasă …


Sună telefonul. Mă uit la ceas: ora a trecut! O pasăre albă îşi face programul chiar sub nasul nostru, dar până acum n-am vazut-o …

Cu feluca spre Insula Bananei

După un drum de 18 ore cu un vechi autocar al companiei East Delta, am ajuns la Luxor. Am studiat recomandările din ghidul nostru şi ne-am oprit asupra hotelului Nefertiti, o clădire mai veche, pe patru nivele, decorată frumos cu picturi murale. Aici urma să ne întâlnim cu Fred ce venea din Franţa, până atunci însă aveam la dispoziţie toată dupăamiaza. Intenţionam să lăsăm deoparte marile obiective pentru a le vizita împreună şi am optat pentru o călătorie cu feluca pe Insula Bananei.


În mod normal ne-am fi dus pe cheiul Nilului să ne tocmim cu căpitanii însă este deja destul de târziu (soarele apune la ora 17) şi pentru a nu ieşi din timp ne lăsăm pe mâna recepţionerului de la Nefertiti ce are propriul său busines cu căpitanii de felucă.
La ora 14:30 coborâm cheiul Luxorului în urma lui Mahomed. Împreună cu noi au mai optat pentru această călătorie două fetiţe, Martina şi Marianne, împreună cu mama lor, precum şi un cuplu destul de volubil dar greu de încadrat, el probabil arab, ea probabil europeană.


Feluca! Ajutaţi de Mahomed sărim din barcă în barcă până ce ajungem pe puntea felucii King Tut. În sfârşit a sosit momentul să luam loc în universul limitat, dominat de triunghiul de pânză. Mi-e teamă, nu de un accident, ci de posibilitatea unei cacialmale. Este dupăamiaza cea mai calmă din ultimii 50 de ani şi arareori simt o boare pe obraz. Mă uit rapid la pupa, îngrozit la gândul că aş putea da de un motor detaşabil, dar nu, nici poveste. Răsuflu uşurat, cu toate că o umbră de îngrijorare încă mai persistă. În timp ce Mahomed şi ajutorul lui dezleagă parâma, mă întreb cum vom reuşi să navigăm cu vântul ăsta slab.


Cei doi marinari nu par să aibă mai mult de 25 de ani. După ce montează o pereche de rame, se aşează pe puntea din faţă şi trăgând vârtos, scot feluca pe fluviu. Pe apă vântul se simte mai tare dar tot nu e cine ştie ce. Din amonte vin câteva ambarcaţii similare, cu velele inerte. Îngrijorarea mea persistă: cum vom naviga contra curentului? King Tut ţinteşte cu obstinaţie malul opus fără nici cea mai mică intenţie de a desface vela. O fi acolo vre-un contracurent, mă luminez eu. Pe faţa marinarilor se citeşte încordarea şi o dungă de transpiraţie le umezeşte deja tricourile.
Pe celălalt mal, nici urmă de contracurent. Mohamed scoate ramele şi trece la pupa, unde cu o prăjină, pe care o propteşte ritmic pe fund, împinge feluca încet, încet. Nu-mi vine să cred! Asta va fi croaziera de azi? Se pare că da.


Din loc în loc câte-o ambarcaţie trasă la mal, ne obligă să o ocolim. Cei doi fac cu schimbul la prăjină şi cel ce se odihneşte are sarcina de a evita abordajele. Cu mare agilitate fuge dealungul copastiei acolo unde e nevoie şi câteodată chiar sare pe bordul celorlalte ambarcaţii, de unde ne ţine la distanţă cu forţa braţelor. Cu toate că învelişul de metal al felucii e lucrat grosolan, atenţia lor pentru integritatea stratului de pitură nu e cu nimic mai prejos decât grija noastră de acasă, de a nu freca autoturismul la ieşirea din parcare. Câţiva stropi de apă se preling de pe prăjină şi surprind cu coada ochiului cum Mahomed scoate din buzunar o cârpă cu care curăţa locul imediat.


În ciuda „croazierei” ratate, mă simt oarecumva vinovat. Cu siguranţă truda celor doi nu se justifică şi retrăiesc starea pe care am avut-o în New Delhi când, ajungând la deal, pentru câteva rupii, ricşarul îşi scuipa plămânii în timp ce noi am fi luat-o bucuroşi pe jos. Ştiu că banii pe care i-am dat compensează regeşte programul de 3-4 ore al acestei dupăamieze, însă acum regret lipsa motorului din pupa, cu tot fumul şi zgomotul lui.
Ceilalţi pasageri pozează. În timp ce Martina intră în cadru docilă, Marianne scoate limba, îşi dă ochii peste cap sau ia o mimă de halloween cu uşurinţa cu care o actriţă ar exersa un registru emoţional.


După ce depăşim zona aglomerată din dreptul Luxorului, ajutorul lui Mahomed sare pe mal şi cu o parâmă sintetică ne trage la edec. Deşi nu e ceea ce ne-am dorit, pare să aibă un randament mai bun. Malul e plin de gunoaie. Rareori vreo pasăre de apă sau câte o vacă îl animă. Din aval ne depăşeşte o şalupă cu motor ce acostează câteva zeci de metri mai sus. Am ajuns!


Toată lumea e bucuroasă de parcă n-am mai fi văzut pământul de ani de zile. Insula Bananei nu e de fapt nici o insulă ci doar celălalt mal al Nilului ce în absenţa construcţiilor e intens cultivat. Însoţiţi de Mahomed pornim spre o pădurice de cocotieri în dosul căreia trebuie să găsim fermele şi plantaţiile de bananieri.

Calea spre nemurire

Referindu-se la nemurire, Gurdjief spunea că ea trebuie înţeleasă un pic altfel decât în accepţiunea generală. Pentru corpul fizic, pentru „maşina umană” cum îi spune el, înmormântarea e actul final şi cu asta basta: pământul se întoarce în pământ! Pentru a vorbi despre nemurire, încă din timpul vieţii trebuie să existe o anume cristalizare a fiinţei, o anumită fuziune a calităţilor interioare ale omului, o anume independenţă de influenţele externe, căci dacă există în fiinţă ceva capabil să reziste influenţelor externe, acel „ceva” va fi capabil să reziste şi morţii. Ce ar putea rămâne în urma unui om care leşină sau uită tot când se taie la un deget? Dacă există ceva în om, acel ”ceva” poate supravieţui; dacă nu există, nu e nimic de supravieţuit. Existenţa „de partea cealaltă” nu este altceva decât existenţa „corpului astral”, iar acest corp poate fi dobândit doar prin muncă internă incredibilă şi prin luptă. Omul nu se naşte cu el şi foarte puţini oameni îl obţin, dar dacă apare, el poate să supravieţuiască morţii.
Fuziunea, unitatea internă, cristalizarea de care pomeneşte Gurdjief, poate să apară prin „fricţiune”, prin lupta dintre „Da” şi „Nu”. Dacă trăieşti fără luptă interioară, dacă totul se întâmplă în tine fără opoziţie, dacă te duci unde eşti tras cu aţa ori unde te duce vântul, atunci rămâi aşa cum eşti. Dar dacă lupta începe şi mai ales dacă ai o anumită direcţie în această luptă, încet, gradual, caracteristici permanente încep să se formeze, începe „cristalizarea”. Posibil că această chemare adâncă îl împinge pe omul de la birou să îşi facă un yacht şi să plece să înfrunte mările, posibil ca aceasta să fie chemarea irezistibilă a aventurii. Să pleci pe mare poate să fie începutul unor lungi serii de peripeţii şi o minte lucidă sau un caracter pragmatic poate descuraja. Să nu uităm însă cuvintele cu care William Wallace (Braveheart) îşi îndemna oamenii să intre în luptă: „aţi venit să luptaţi ca nişte oameni liberi şi chiar sunteţi liberi. Cei ce vor, pot să plece şi vor mai trăi o vreme. Dar peste ani, când se vor stinge în paturile lor nu vor putea să dea toate acele zile pentru privilegiul de a lupta în această bătălie ...”.

Decizia

Se spune că yachtingul este sportul regilor, iar o definiţie pur britanică îl descrie ca o activitate umană lipsită de scop practic, în care un om stă ud până la piele (deşi este îmbrăcat în pelerină de ploaie) şi taie bancnote de 100 de lire cu foarfeca. N-aş putea spune ce mă atrage pe mare, însă ştiu că doar lipsa maculaturii de tăiat cu foarfeca şi faptul că m-am născut în mijlocul continentului m-au ţinut departe de lumea yachtingului. Cam in aceste circumstante a "picat" invitatia skipperului Constantin Lascu pentru o calatorie de 5000 mile la bordul yachtului Promise Kept.
Iniţial am citit invitaţia ca unul căruia nu i se adresează. Eu în lumea yachturilor? Nici nu mă gândeam. Apoi am văzut comentariul lui Vincenţiu: "Nu pot să sper decât că vor mai fi astfel de ocazii când voi fi şi eu disponibil. Succes." Ia uite ca nu e ceva chiar atat de fantezist, uite ca altii s-au gandit macar daca ar putea face pasul. Am deschis Google Earth si m-am uitat la ruta. Nu aveam timp pentru întreaga călătorie, nici bani şi nici nu ştiu dacă sunt făcut pentru aşa ceva, aşa că m-am vazut imbarcat doar pentru prima etapă. Hotărârea fusese luată: voi merge aşadar în Caraibe!

Recunosc ca plesnesc de invidie Dar ma bucur pentru tine!!! Am vazut o poza ratacita pe facebook ... sper ca ai mai multe

Toate la timpul lor

Zau daca nu-mi fac drum pana la Oradea cand te intorci.

gvincentiu a spus:

Zau daca nu-mi fac drum pana la Oradea cand te intorci.

Click pentru a extinde...

M-am intors
Pentru cei ce cred ca au ratat o frumoasa ocazie, nu e totul pierdut: din intreaga ruta nu a fost parcursa decat prima etapa. Acum yachtul asteapta intrarea in canalul Panama, in marina Shelter, din Colon (traversarea e fixata pe 11 mai) si echipajul ar fi super incantat sa primeasca forte proaspete la bord, vorba lui Toparceanu "ce mult ma ruga sa nu plec"

Paris: aeroportul Orly

Ma uit la lumea din jurul meu: familii cu copii, creoli, populatie de culoare, cu totii imbracati in costume de vara, in ciuda primaverii timpurii, unii plecand in vacanta in insule, altii doar revenind acasa. Pana si aeroportul are un aer mai degajat, mai intim, fara vanzoleala nebuna de pe Charles de Gaulle, cu ferestre mari, panoramice, spre pista. Guadeloupe e teritoriu francez si cursa de 6800 km este considerata cursa interna. Ii invidiez pe francezi: o data pentru ca au unde merge, apoi pentru ca chiar se duc.


Avionul e un Boeing 777. Imens. Locul meu e ultimul din coada, acolo unde sectiunea se subtiaza eliminand doua scaune pe sir si cum nu am niciun vecin, ma pot extinde pe locul ramas liber.

La cumpararea biletului am uitat sa optez pentru menu vegetarian si acum incerc sa o dreg cu ajutorul stewardului, amabil, ce revine cu un tip de culoare despre care, razand in gand, imi inchipui ca ar fi bucatarul. Omul desfasoara un listing de sute de persoane pe care imi gaseste numele: nu e nimic de facut. Iau menu-ul standard din care ciugulesc pe alese paine, unt si braza brie, nedesfacand folia aluminizata de pe caserola cu chiken. Intre doua imbucaturi strecor pe usa gatului si cate-o dusca de merlot ”coleurs du sud”, pastrand minuscula sticla de Dillon 21 (“recette traditionelle des Antilles”) pentru ocazii speciale.


Pe spatarul scaunului din fata am un monitor ce-mi arata pozitia aeronavei. Navigam la 10.000 de m altitudine, cu 947 km/h, afara sunt -54C iar parametrii ce se schimba mereu sunt timpul si distanta pana la destinatie.


Sub noi e oceanul vast si pustiu. Daraba de avion cu inertia lui uriasa zboara greoi ca o lebada si in zonele cu turbulente valseaza ametitor. Din fericire m-am ametit singur, cu vin, asa ca locul e deja ocupat. Ma las moale pe cele doua scaune intr-un somn hipnotic populat cu imagini ireale. La una din treziri ma uit pe hublou si dau nas in nas cu un avion Lufthansa ce evolueaza in paralel, la mica distanta. Pe ecranul din fata ne suprapunem peste lichidul nesfarsit al Atlanticului asa ca, nefiind multe de vazut, citesc din “Croaziera cu Snark”, in timp ce ascult muzica rock de la radio RTL2, disponibila tot in spatarul scaunului din fata. Imi place Jack London. Ascultati: “Ultimele cuvinte sunt: asa imi place mie. Si ele stau deasupra filosofiei, se confunda cu insusi miezul vietii. Dupa ce filosofia isi raceste plicticoasa gura o luna intreaga spunandu-i insului ce trebuie sa faca, insul raspunde intr-o clipita: asa imi place mie, si face pe dos si toata filosofia se naruie. Acest asa imi place mie il face pe betiv sa bea, pe martir sa imbrace camasa penitentei, pe unul petrecaret, pe altul ascet, pe unul sa caute celebritatea, pe altul aurul sau dragostea sau divinitatea ...” si aici m-as baga eu si as zice “si pe mine sa merg pe mare”. Stiu ca e o nebunie, dar fara asta n-ar avea sens toate celelalte.

Echipajul se întâlneşte

Acasa e ora 11, aproape amiaza, insa aici e doar ora 4 dimineata. Nu mai am somn. In toata marina nu misca nimic, e o liniste ca la facerea lumii. Nici animalasele ce fluierau aseara prin boscheti nu s-au trezit inca. Ma intorc de pe o parte pe alta si rememorez ultimele ore.

.....................................................

Ramasesem in avion. Pe ecranul din fata, avionul pare sa fi ajuns deasupra insulei si cifrele indicand altitudinea au inceput sa scada. Coboram prin catedrala tridimensionala a norilor, printre straturile si prin sparturile carora, la un moment dat zaresc un tarm cu ape de turcuaz. Tarmuri, plaje, padure inundata. Le savurez cu aparatul foto la ochi, constient ca am zburat pana aici pentru yachting, deci ca nu voi avea ragazul de a le parcurge.

In tunelul terminalului ma izbeste un aer de jungla, cald, umed, mirosind a sera. În atmosfera insulei exotice, zgomotul puternic al avioanelor cargo pare sa semnifice sprijinul continentului. Imi recuperez bagajul de cala si primul om pe care-l vad cand ies in sala de asteptare a aeroportului, tine in mana o hartie cu numele meu: e Constantin Lascu. ii intind mana si ma prezint.


Constantin


Crocodilu

-A venit si Ovidiu, ma anunta, dar n-a mai avut rabdare, e afara la o tigara. Fumezi?


Ovidiu

Imi arunc sacosa pe caruciorul cu bagaje si iesim in fata aeroportului intr-un peisaj cu cocotieri decupand forme zimtate pe fundalul apusului. Universul sonor e plin de fluieraturile unor pasari nevazute.

Baietii sug cu pofta niste tigarete. Atmosfera insulei a pus deja stapanire pe noi: nu e nici o graba.

-O sa vedeti, ne previne skiperul, astia de aici n-au nici o treaba.

Asa si pare: destinatia ideala pentru vacante. Intr-un tarziu urcam intr-un taxi ce ne lasa in marina Bas-du-Fort pentru modesta suma de 25 Euro.

Cu o cartela magnetica deschidem grilajul unui ponton. Yachtul nostru, Promise Kept, e al treilea pe dreapta, langa frumosul Back of the Moon. Facem pasul lung pana pe punte, aruncam bagajele de pe umeri si ne instalam in cockpitul inca umed dupa ploile recente.



-Vezi yachtul de langa ( Back of the Moon)? ma intreaba skipperul. E din otel, dar tipa de pe el e de cremene.

O vad prin hubloul mic manuind cu dexteritate cutitul de bucatarie. Avem si noi bucataria noastra, imbracata de sus pana jos in lemn de cires. Tot interiorul e din cires si inox, lucrat cu mult dichis. Pe perete sunt fixate cateva aparate de navigatie ce n-au pentru mine nici un inteles. Yachtul are bucatarie, WC, cabina de dus si binenteles cusete si la mana a doua costa cat de 3-4 ori apartamentul in care locuiesc: o bijuterie.

Iesim din nou in cockpit pentru berea de bun venit, apoi convenim ca n-ar fi rau sa ne mutam la o terasa cu wireless, sa trimitem acasa niste emailuri fiindca telefoanele sunt moarte: incompatibilitate de retele, sau cine stie ce. Ne instalam la “Piratii din Caraibe” unde il intalnesc prima data pe Jack Sparrow si acolitii lui, sub forma unor statuete in marime naturala. In timp ce laptopul e ocupat cu Gmailul, privirile ne ricoseaza pe trotuarul ce flancheaza terasa.Un pitic n-ar avea nici o sansa pe insula asta: nicaieri n-am vazut atatea fete inalte. Lumea portului se manifesta ca atare: langa noi, doi austrieci se baga in seama cu doua fete ce ocupa masa de langa acvariul cu homari.



-Iubesc lumea asta. E glasul skipperului ce are panorama deschisa spre teatrul de operatiuni cu homari.

Revenim la ale noastre. E vorba despre mine:

-Ai doua posibilitati, imi spune skiperul. Unu: participi activ …

Nu-l las sa termine:

-N-am venit ca pasager. Categoric, particip activ!

-Atunci e bine. Eu sunt capitanul, Ovidiu e secundul, mai avem liber un post, Ovi, care e ala?

Nu-l las nici pe Ovidiu sa zica, stiu, e cel de mus. Nici nu doresc altceva.

-Si al patrulea membru al echipajului? Indraznesc.

-Nu mai vine. E retinut cu alte indatorir, dar cine stie, poate i-a fost frica …

Frica? Mie nu mi-e frica! Exceptand luxul ambarcatziei care in mod cert nu face parte din lumea mea, restul parca l-as avea in sange. “Prostule” imi spun, ai baut si tu o bere in cockpitul nemiscat al unui yacht legat la cheu si te crezi capitanul Nemo.

-E foarte posibil sa fie doar o calatorie de placere fiindca vom avea vanturi portante de N-E, de forta 3-4. Dar daca vine vreo furtuna, n-avem nici o sansa!

Ha! Daca a vrut sa ma sperie, nu a reusit, nu pentru ca nu ma tem de stihiile dezlantuite. Nu! Nu ma tem doar pentru ca stiu ca nu e sezonul furtunilor.

Ne bem berile noastre de 5 euro si pe la ora locala 22 ne intoarcem la yacht, trecand in revista ambarcatiile. In tara mea e ora 5 dimineata, maine trebuie sa punem yachtul pe picioare si sa iesim in probe, asa ca ne luam cusetele in primire si personal, inchei cea mai lunga zi din viata mea.

Pregătiri

La prima geană de lumină am făcut turul marinei tecând în revistă mulţimea yachturilor aliniate la baloanele de acostare. Cine sunt oare aceşti oameni ce îşi permit asemenea ambarcaţii? Cine sunt oare aceşti oameni ce hoinăresc prin lume cu căsuţele lor plutitoare?


La ora 7 suntem cu toţii gata de acţiune. Deoarece nu ne-am acomodat încă cu noul fus orar nu ni se pare că suntem matinali, însă la celelalte yachturi nu se vede nici o mişcare. În timp ce împreună cu Ovi umflu dinghy, Constantin toarnă două canistre de motorină în rezervor şi face proba de motor, ce nu iese chiar cum am vrea noi. În continuare musul este trimis cu peria şi furtunul să spele puntea, în timp ce skipperul şi secundul ridică şi coboară vela mare pentru a se asigura că totul e OK. Urmează lecţia de noduri la care musul e gata să capete peste degete şi o plimbare cu dinghy la balonul de acostare unde trebuiesc refăcute legăturile. În plină operaţiune, yachtul primeşte vizita unui mecanic ce se înfige în motor. Rulmentul pompei de apă e kaput, la fel şi paleta de cauciuc ce împinge apa: nu putem pleca! Mecanicul dispare să facă rost de piese, până atunci însă fug împreună cu Ovi la magazin să cumpărăm de-ale gurii.
Azi voi găti tagliatele cu caşcaval. Văzând pachetul de paste din coş, Ovi îi asociază două borcane cu sos, însă ştiu sigur că nu le va folosi căci am reţeta mea verificată. Micul-mare secret stă alături în coş: uleiul nu e decât pentru prăjit, pentru gătit e nevoie de unt. În timp ce pastele Barilla dau în clocot, cu gândul la reţetele prezentate de-alungul timpului de Vincenţiu (unde eşti tu Vince?) prăjesc nişte usturoi în 2 bucăţele de unt, apoi păstrând un strop de apă de la fiertură amestec totul cu caşcavalul răzuit (mi-ar fi trebuit parmezan ...) şi poftesc lumea la masă. Constantin e flămând ca un lup: de când e la yacht a lucrat continuu şi doar a ciugulit câte ceva.
Cu stomacul potolit ne permitem să ne destindem. Câteva portocale pun capac procesului gastronomic şi cu asta suntem gata să continuăm.
În sarcina mea pică instalaţia electrică. Cu bandă izolatoare refac fixarea luminii compasului, schimb becul veiozei de la masa de navigaţie şi cu un aparat de măsură fac recensământul tensiunilor la bord. Ca şi construcţie yachtul e belgian dar stăpânii lui americani au schimbat toată instalaţia la 110V aşa că pentru a ţine laptopul funcţional avem nevoie de un invertor.


Skipperul rămâne la yacht în aşteptarea mecanicului iar noi ceilalţi ne îmbrăcăm pentru o ieşire în oraş. Soarele e al naibii de tare şi cu toate că sunt destul de rezistent la arsuri, încep să-i simt biciul pe piele. În ciuda celor peste 30C şi a umidităţii excesive, trecem la pantalon şi la mânecă lungă, luăm rucsacul în spate şi plecăm.
Prima oprire o facem la magazinul cu de toate din marină, unde dăm cep cumpărăturilor cu un jurnal de bord. N-au steagul Panama: e o destinaţie prea îndepărtată. Cei ce vin în Guadeloupe zăbovesc prin insule căci e prea frumos aici pentru a pleca. Au şi invertor dar e destul de scump şi cum tot mergem în oraş amânăm achiziţia.


Până în centru avem de mers 3-4 km printr-un cartier de mahala. În mare ţinem malul canalului ce separă insula în două secţionând-o pe direcţie nord-sud. Dughenele de pe stânga drumului au ieşire la apă aşa că aproape în fiecare curte e o ambarcaţie. Flora e fascinantă. Cocotierii cresc aici ca la noi porcii de îngrăşat, apoi alte şi alte specii se călăresc una pe alta într-o exuberantă orgie, etalându-şi anatomia ca la un carnaval brazilian. Pe panta abruptă a unui deal rădăcinile arborilor curg ca lianele, pe ramurile vânjoase şi labirintice ale unui arbore matusalemic cresc tufişuri care altfel stau cuminţi pe sol şi culmea fertilităţii, printre frunzele unui cocotier ţâşnind ca razele unui soare din vârful trunchiului înalt, ies la iveală câteva tufe neaoşe de ferigi.
Cocoşi, găini, capre, cucurighează, cotcodăcesc sau behăie prin curţi. Casele vechi, din scânduri, îşi trăiesc bătrâneţea sub ameninţarea unor macarale ce-şi întind braţele peste nişte blocuri din beton. Fotografiez în lung o uliţă din vechiul cartier când aud vociferări în spate. Un tânăr înalt cu mutră şi freză afro spune ceva de „foto”.


-Care e problema? Întreb, în timp ce un altul strigă la intimidare, dar deloc convingător:
-Police!
-Lasă-i în pace, mă potoleşte Ovi, bagă-i undeva în gând şi hai să plecăm.
Ceea ce şi facem. Ameninţarea nu e reală, probabil că vroiau să stoarcă nişte bănuţi pe care nu i-am scos.
În scurt timp ajungem în Piaţa Victoriei mărginită de canalul ce se lăţeşte într-un golf, dincolo de care se zăresc munţii cu conul vulcanului de 1400m, plutind în nori. Clădirile ce mă atrag au un aer colonial, uşor desuet, cantonat în anii de glorie ai structurilor metalice. Piaţa de legume în care nu găsesc decât o vânzătoare de condimente este umbrită de o copertină măricică din ferme metalice bulonate, iar catedrala, dincolo de frontonul zidit este în fapt o hală metalică susţinută de dantele şi arcade ranforsate, amintind de Turn Eiffel.

Localnicii acestei insule par mai puţin cuprinşi de nebunia secolului nostru. Dealungul unei întregi artere comerciale nu găsim decât magazine de haine şi de pantofi. Mulatrele sunt dichisite şi aerul de fertilitate de care pomeneam înainte pare să cuprindă în mreaja lui întreaga populaţie. Căldura şi umiditatea ce fac să încolţească orice sămânţă par argumente mai mult decât suficiente pentru o viaţă eminamente corporală, departe de aspiraţiile continentale spre lumi virtuale şi computere. Drept pentru care găsim al naibii de greu un magazin din care să achiziţionăm o unitate DVD externă, vitală pentru a instala pe laptop programele ce dau viaţă telefonului prin satelit.

Suntem epuizaţi de căldură şi km aşa că pentru întoarcere târguim un taxi. Şoferiţa, o negresă la volanul unui Mercedes are cercei masivi, brăţări şi o grămadă de inele, toate din aur, contrastând plăcut cu tenul ei închis.

Seara o încheiem la aceeaşi terasă ce exploatează tema piraţilor caraibieni, cu aceeaşi bere de 5 Euro, trecând pe rând la laptop pentru binefacerile internetului. Ce-i drept, defilarea mulatrelor ahtiate după magazinele lor de haine şi pantofi ne fac să mai ratăm clickurile, dar incurabil, ele rămân cu băieţii lor iar noi cu universul nostru virtual.

Bravo, capitane, sunt sigur ca vor urma si alte episoade, dar nu cumva esti cu ochii dupa alte aventuri? Ai grija ce-ti doresti...

gvincentiu a spus:

Bravo, capitane, sunt sigur ca vor urma si alte episoade, dar nu cumva esti cu ochii dupa alte aventuri? Ai grija ce-ti doresti...

Click pentru a extinde...

Desigur, episoadele se vor derula pana la capatul capatului ... In ceea ce priveste alte aventuri, deocamdata nu, multumesc. Dupa o masa copioasa trebuie sa-ti faci timp sa digeri si eu inca sunt departe de a fi digerat ultima calatorie, dovada si incetineala cu care reusesc sa mai pun cate ceva aici pe forum (cu aceasta ocazie imi cer scuze fata de cei nerabdatori).

Lucrurile se precipita

Azi vom ieşi pe mare şi mai sunt încă 1001 lucruri de făcut. Plecăm cu toţii de la yacht dar la ieşirea din marină ne despărţim: Constantin pleacă să rezolve cele oficiale, Ovi la spălătorie cu hainele deja murdare iar eu la magazinul alimentar pentru aprovizionare. Împreună cu Constantin am alcătuit o listă de ingrediente uriaşă, ce acoperă două mese/zi timp de 12 zile şi încep complicatul traseu cu coşul prin magazin în căutarea fiecăei poziţii de pe listă.
În scurt timp apare şi Ovi şi apoi Constantin şi cumpărăturile prind viteză. Lăsăm la casă un card de identitate gaj şi înhămaţi la căruciorul-navetă ne îndreptăm spre yacht. La o tarabă cu legume/fructe Constantin târguieşte roşii, ardei şi o chită de banane liliputane, nu mai mari de un deget.
-Pe aici prin insulă, asta e măsura? Întreabă cu subânţeles
-Doar la blonzi ...
Adică la europeni.
Ultima oprire o facem la magazinul cu accesorii nautice unde Ovi îşi cumpără un costum de furtună. Nu am reuşit să instalăm softul telefonului prin satelit şi skipperul cere detalii tipului de la raionul cu aparate însă se dovedeşte a nu fi doar o chestie de 3 butoane, trebuiesc făcute mai multe setări în program şi cum omul nu poate închide magazinul pentru a veni cu noi la yacht ... asta e!
Din mână în mână transferăm totul în cambuză şi în lada frigorifică, vitală pentru mai mult de 50% din alimente.


Constantin ne cadoriseşte cu tricouri şi băscuţe Africa Challenge iar Ovi cu revista Yacht Magazin, cu care ieşim pe ponton pentru fotografiile „oficiale”, apoi trecem din nou la ţinuta de lucru. Se desface pe chei spinakerul şi focul de furtună pentru o verificare vizuală, apoi dinghy-ul pleacă la balonul de acostare să termine treaba nefinalizată ieri. Urmează îndepărtarea brâului de alge şi scoici depus la linia de plutire, operaţiune ce se execută sub ploaia caldă de la ora prânzului, apare mecanicul cu factura pentru reparaţia motorului, recuperăm hainele de la spălătorie (oroare: tricourile albe au devenit roz), un ultim duş şi sub oblăduirea unui nou ropot de ploaie venit peste noi ca o binecuvântare, mola pupa, mola prova şi traversăm marina la relanti spre staţia de alimentare cu carburant, ce ne stoarce ultimii euro. Pare puţin credibil dar cu toate că am muncit alert, e ora 16 când ne angajăm în culoarul balizat ce iese din marină. Ploaia s-a oprit.


Toată lumea e în cockpit. Ceva nedefinit pluteşte în aer. Există un punct de inflexiune inodor şi incolor, punctul de la care ceva se schimbă. Probabil simţim cu toţii că nu mai suntem insulari, că de acum înainte urmează ceva ce nu pot face cei ce rămân în urmă. Constantin e alt om. Pe uscat e omul actor, omul din centrul atenţiei. Aici e omul skipper dar în aceste momente, mai cu seamă, omul navigator, care după ce îşi croieşte drum cu compasul pe harta întinsă pe masa de navigaţie, iese la timonă, unde transpus total în raza privirii, identifică la orizont balize, vase, repere pe uscat.



E important să ne păstrăm puterea şi echilibrul interior aşa că încerc să recuperez prânzul sărit cu nişte paste pe care le aduc aburinde în cockpit, împreună cu sosurile cumpărate ieri. Se mănâncă din mers, cu poftă, într-o atmosferă de tăcut entuziasm. Zgomotele insulei au rămas în siaj şi alte zgomote, cele ale bordului şi ale mării ne vor ţine companie de acum înainte.

Deocamdată suntem mascaţi de insulă aşa că nu avem vânt ca să ridicăm velele. Pantele vulcanului par să taie plafonul întunecat prin spărturile căruia soarele cerne o perdea oblică de raze. Cu aparatul foto mă mut de colo colo încercând să surprind lumina din raze, din reflexiile mării, din straturile translucide ale norilor.
-Crocodilu, nu şi-e rece? mă întreabă grijuliu skipperul
Mă întorc să-i răspund dar faţa mea fericită nu lasă loc de interpretări ...
-E clar, acum nu ai nevoie de nimic: eşti prins.
Luăm loc pe scaunele tari ale balustradelor îmbătaţi de legănatul valului, de peisajul vulcanic, de noutatea absolută a trăirilor, de vibraţia proprie a yachtului. Fără să ne dăm încă seama, nu mai suntem entităţi individuale, ci suflete ale yachtului, condamnate la fericire atunci când yachtul zbârnâie în puterea vântului şi prăbuşite în disperare atunci când yachtul agonizează fără vânt, mici pete de conştiinţă într-un mare corp marin.


Până noaptea târziu stăm cu toţii în cockpit, fără a ne sătura de mare. Întunericul este suliţat de o rază în prova tribord.
-E farul din capătul insulei, ne tălmăceşte skipperul. Dar lumina verde din babord a văzut-o careva? Nu ştiu de ce eu, mai bătrân şi cu ochelari, trebuie să le văd pe toate.
Lumina verde din babord e o lumină aparţinând Insulelor Sfinţilor. Luna plină luminează ca un reflector pustiul de ape, lucind în curbe moi pe valuri. Nimeni nu vorbeşte şi doar păcănitul monoton, răzbătând de sub punte, ne aduce aminte că aparţinem civilizaţiei şi deci, implicit, marelui zgomot. Mă retrag la culcare în cuşeta prova, cu luminiţa verde încă pe retină, amintindu-mi o frumoasă povestire.
Pe o insulă trăiau retraşi trei călugări. Într-o zi, un misionar veni la ei cu o barcă, să-i înveţe să se roage.
-Cum vă rugaţi voi? I-a întrebat.
-„Doamne, noi suntem trei, tu eşti Unul, luminează-ne!”
-Nu e bine, i-a dojenit misionarul. Trebuie să vă rugaţi aşa ... şi le-a arătat cum.
Insula rămânea tot mai mică în urma bărcii misionarului când acesta, uimit, i-a văzut pe cei trei călugări fugind pe valuri către el.
-Iertare părinte, spuseră spăşiţi, deja am uitat. Mai spune-ne o dată cum trebuie să ne rugăm ...
-Nu-i nevoie. Rugaţi-vă aşa cum aţi făcut-o şi până acum.
Cine or fi fost sfinţii din insulă? În sertar am Sfânta Scriptură dăruită de Gigi Tolan, să o am cu mine pe mări.

Cartul din zori

E încă întuneric. Motorul nu se mai aude, în locul lui registrul sonor fiind umplut de vâjâitul muzical al generatorului eolian ce interpretează partitura „Time wind” a lui Klaus Schulze.
Ies în cockpit. Fără motor, yachtul calcă valurile maiestuos, cu velele deschise ca aripile unui fluture uriaş. Undeva, în pupa, Constantin îmi indică luminile Guadeloupei, ce încă se mai ghicesc aproape lipite de orizont. Mă uit pe aparate: vegheaţi de lumina albă de la catarg, fugim cu 5,4 mile pe loch spre întinsul larg al mării.
-Astă noapte am avut parte de surprize.
-Da?
-Am inundat yachtul.
-Am simţit eu că e ud preşul ... Cum s-a întâmplat?
-Am avut vreo 300 de litri de apă în cabină. A ieşit Ovi vitejeşte în cockpit, m-a anunţat că jos e plin de apă şi s-a aruncar pe manivela pompei de santină.
-Şi ce era?
-O vană de sub chiuvetă rămăsese deschisă şi la valuri mari luam apă. Tu eşti OK, nu ai rău de mare?
-Nu.
-Ai dormit bine? Eşti odihnit?
-Da.
-Atunci mă duc şi eu să mă culc. Fi cu ochii în patru după vapoare. Dacă apar lumini sau dacă se schimbă vântul, mă trezeşti. La fel dacă ai orice fel de dubii.
Constantin coboară în cabină, apoi nu se mai aud decât zgomotele mării şi generatorul. E obosit: de trei zile a tras continuu, fiindcă un yacht nu e doar o bucată de punte pe care se face plajă, ci un complex angrenaj om-maşină ce interacţionează în timp real în ambele sensuri.
Am rămas singur în cockpit şi mă instalez confortabil pentru primul meu cart. Nu era vorba că voi face numai carturi de zi? Sunt un pic pătruns de încrederea ce mi s-a acordat căci yachtul a rămas în grija mea. Poate că nu e cine ştie ce, însă gândul unei greşeli mă face să mă cutremur. Vântul nu e foarte puternic aşa că e puţin probabil ca o schimbare a lui să ne fie fatală. Vapoarele se mişcă încet, aşa că dacă nu adorm le pot repera din vreme. Cel mai periculos mi se pare o cădere peste bord. Oricât de tare aş striga e imposibil să fiu auzit de cei ce dorm sub punte, iar la viteza asta e de la sine înţeles că nu pot ajunge yachtul. Presupunând că nu mă înnec, nu fac decât să-mi prelungesc agonia căci după 2-3 ore când lipsa mea va fi sesizată, cum pot fi găsit, un grăunte plutind pe apele ce au şters urma yachtului? N-am voie să greşesc, asta e!
În orizontul pupa tribord a apărut o lumină albă. E foarte departe aşa că o urmăresc o vreme prin binoclu, înainte de a coborâ să-l trezesc pe Constantin:
Luminiţa e acolo, fără îndoială, însă trebuie urmărită evoluţia ei. Constantin îşi aprinde o ţigară şi la capătul ei se retrage iarăşi în cabină.
-Probabil e un vapor, dar nu se apropie. Fi totuşi cu ochii pe el.
Deci asta e marea şi asta e una din multiplele faţete ale navigaţiei. Sunt din nou singur cu gândurile mele. Sunt aici unde mi-am dorit şi această nouă experienţă nu mi se pare nicicum. Poate că în condiţii extreme sailingul să se poată concentra la nivel de clipe, însă aici, când yachtul glisează cu doar 5,4 noduri pe o mare relativ calmă, el înseamnă viaţa de la bord cu toate ale ei iar aici încă nu am scufundat polonicul până la fundul castronului.
Un dublu eveniment astral e pe cale de a se petrece. În timp ce în pupa, franjuri trandafirii vestesc iminenţa răsăritului, în prova, discul Lunii cade în valuri rotund şi strălucitor ca o monedă. Aparatele bordului nu înregistrează nici o schimbare dar sufletul corabiei, vardia, surprinde în toate aspectele evenimentul ce îl alchimizează, nu numai risipindu-i temerile ci dându-i de-a dreptul poftă de viaţă, dar şi de un ceai pe care coboară în cabină să-l pregătească.
Lumina vaporului a dispărut, la fel ca luminile Guadeloupei. Pentru prima dată suntem cu adevărat singuri. Omul uscatului, pământeanul şi mai ales pământeanul orăşean obişnuit cu orizontul apropiat şi zdrenţuit de contururi, realizează imediat o purificare a retinei şi mai ales, urcându-se pe banchetele cockpitului pentru a câştiga înălţime îşi dă seama că în aceste conditii excepţionale în care raza privirii poate mătura ca radarul cele 360 grade ale planului marin, orizontuil cunoaşterii nu este decât o pată rotundă ce i se pare mult prea mică. Resemnat se aşează în scaunul tare al balustradei şi sorbindu-şi ceaiul cu înghiţituri mici renunţă la orice încercare de a cuceri mediul, trecând în cealaltă extremă, lăsându-se el cucerit. E ora la care lumina intră direct în apă, aproape fără difracţie, dezvăluind albastrul profund al adâncurilor. În lumea yachtingului există termenul de marinar de apă albastră care, evident, nu se atribuie celui ce face cabotaj.

Acomodare


Soarele începe să ardă. Sunt echipat cu pantaloni lungi, cămaşă cu guler şi mânecă lungă şi pălărie cu boruri generoase, dar îi simt razele pe labele picioarelor, deja rumene (la bord umblăm desculţi).
În scurt timp apare în cockpit tot echipajul. Nimeni nu spune nimic: e prea cald pentru cea mai mică activitate. Ovidiu vede un peşte zburător, din păcate singurul prin aceste locuri. Un pescăruş apare din orizont, se învârte de câteva ori în jurul yachtului şi pleacă mai departe, în direcţia în care un colţ de stâncă ieşit din mare, chiar dacă nevăzut, pe hărţile noastre apare ca Ave Island.


Ne tragem la umbra velei cu câte o bere în mână şi brusc, răcoriţi şi scăpaţi de bombardamentul solar ne revine tonusul. Constantin ne ţine o lecţie despre coordonate şi despre problemele ce apar atunci când încerci să pui întreaga coajă de portocală la ierbar (hărţile Mercator).


-Crocodilu, ce mâncăm azi?
-Păi, ar trebui să începem cu cele perisabile. Merge o salată orientală?
Amestec cartofi fierţi cu măsline, castraveţi muraţi, ouă fierte, roşii şi ardei, îmbibate toate cu ulei de măsline. Amestecul pare bun dar nu reuşesc să mănânc prea mult fiindcă o greaţă inexplicabilă îmi taie orice poftă.


Pentru azi mai am o misiune: trebuie să repar lanterna compasului. Îmi desfăşor arsenalul de scule pe masa din cabină în timp ce totul în jurul meu bubuie, trosneşte sau tresaltă ca într-o căruţă trasă după un TIR. Yachtul are înveliş dublu iar cele două corpuri, torsionându-se diferit îl fac să scârţâie şi să se vaiete la fiecare val. În aceste condiţii e destul de greu de lucrat dar învingând greaţa şi salturile haotice ale pieselor şi ale sculelor, reuşesc să asamblez totul într-un ansamblu funcţional.

Abia spre seară se mai domoleşte căldura. De jur împrejur norii se adună în grămăjoare fotogenice printre care soarele coboară la asfinţit, în timp ce, ca într-o balanţă, din partea opusă se adună medalionul portocaliu al lunii.
-Ce zici de vreme? mă întreabă Ovi.
-Nu e pericol. Norii ăştia sub formă de grămăjoare sunt cumuluşi, nori de vreme bună. Doar dacă încep să se dezvolte pe verticală şi să formeze turnuleţe, atunci e bai, dar deocamdată stau cuminţi aşa că mâine vom avea o zi frumoasă.
O vreme mai rămân în cockpit, apoi somnul mă alungă către cuşeta prova pe care mă prăbuşesc într-un somn reparator ce mă eliberează de greaţă. Pentru prima zi plină pe mare a fost destul.