Râul fără stele
Sună telefonul. Era prin 1994, la sfârşitul vacanţei de vară.
-Alo!
-Salut Kirule! N-ai chef de o peştereală?
Propunerea pica bine căci de la o vreme cam lâncezeam. Dan aflase că doctorul din Gârda de Sus era speolog şi nici mai mult, nici mai puţin îmi propunea să mergem să-l căutăm. Doctorul Ciubotărescu era de felul lui bucureştean dar fiind pasionat de speologie, la terminarea studiilor, căutase un post într-un cătun situat în plină zonă carstică. Aşa ajunsese în Gârda, unde nimeni nu venea decât forţat, stătea cel mult un an şi-apoi dispărea de unde a venit.
A doua zi urcam împreună în autobusul de Alba Iulia. Distanţa până în Gârda nu e mai mare de 150km însă autobusului i-au trebuit 5 ore interminabile ca să ajungă, ba, colac peste pupăză, la intrarea în Gârda de Sus s-a oprit în camping, la localul Mamei Uţa, pentru pauza de masă. Fierbeam de nerăbdare şi eram gata să ne coborâm rucsacii şi s-o luăm pe jos, când un localnic ne-a povăţuit să avem răbdare căci până la dispensar mai sunt km buni şi tot cu autobusul vom ajunge mai repede.
Localul părea destul de animat şi până ce şoferul s-a înfruptat din uriaşa porţie de fasole cu cârnăciori, noi am chestionat-o pe Mama Uţa în legătură cu uriaşul afiş ce trona lăngă raftul de sus al barului:
-Ştiţi, înainte eram obligaţi să afişăm „Nu servim băuturi alcoholice înainte de ora 10” şi după Revoluţie m-am gândit că e libertate, că lumea trebuie să simtă schimbarea şi am scris ce vedeţi: „Servim băutură după pofta inimii”.
O jumătate de oră mai târziu coboram în staţia din centrul localităţii, treceam Arieşul pe un pod de lemn şi intram în dispensarul proaspăt văruit. Era deja dupăamiază, programul de consultaţii se terminase şi n-am găsit decât o asistentă care ne-a spus că doctorul e plecat. Tot entuziasmul nostru era pe cale să se evapore când, văzându-ne rucsacii asistenta ne-a întrebat:
-Sunteţi d`aceea a lu` dom` doctor?
Apoi văzându-ne nedumerirea a continuat:
-Cu peşterile?
-Da, da! ne-am înviorat noi.
-Atunci poate că-l ajungeţi. A zis că merge în Zgurăşti, voi trebuie să ştiţi ce-i aia.
Gheţarul Zgurăşti era o peşteră serioasă şi pentru o clipă am simţit un fior dar, la naiba, de aia venisem aici! Ne-am echipat în salopete, am umplut lămpile cu carbid, am îndesat în banane ceva mâncare, căştile şi echipamentul de urcare pe coardă, apoi lăsând restul lucrurilor la dispensar am luat-o spre munte. Pentru început am luat-o pe Valea Gârda Seacă, apoi, la confluenţă, am intrat pe strâmta şi sălbatica Vale Ordâncuşa, parcursă de drumul parţial asfaltat ce urcă la Gheţarul Scărişoara. Pentru Zgurăşti n-a trebuit să mergem mult pe vale. La o cotitură Dan mi-a arătat o urmă ce intra în pădure atacând versantul:
-Aici este! Dar înainte să urcăm, umpleţi lampa cu apă căci nu se ştie dacă sus vom găsi.
A urmat urcuşul pe o pantă dură, pe poteca abia ghicită ce ne-a scos pe buza unei uriaşe prăbuşiri. Aici era intrarea în Gheţarul Zgurăşti, în fapt, o colosală „groapă” formată prin prăbuşirea tavanului unei săli imense. Citisem despre această peşteră însă imaginaţia mea lipsită de exemple nu fusese în stare să zămislească ceva atât de grandios şi acum mă uitam uluit spre fundul pământului, puţin speriat la gândul de a coborâ în acea gură întunecată. Tocmai citeam romanul Dune a lui Frank Herbert aşa că, spre amuzamentul lui Dan am lăsat să-mi scape:
-Noroc cu antrenamentul Bene Gesserit că altfel nu aş avea curajul să cobor.
Am urmat o urmă bătătorită ce se angaja abrupt pe verticalele peşterii. Ploase şi noroiul alunecos făcea şi mai periculoasă această coborâre însă, cu grijă şi mai ales datorită antrenamentului Bene Gesserit am ajuns cu bine pe fundul sălii.
Abia aici am putut să ne dăm seama că nu tot tavanul se prăbuşise. Avenul pe care am intrat scobea doar o fereastră în bolta neagră, însă ce-i drept o fereastră uriaşă prin care lumina ce intra de afară dezvăluia destul de bine topografia locului. Un lac imens umplea sala aproape din perete în perete.
-Vara, la ora amiezei, soarele e fix în axul avenului şi reuşeşte să strecoare înăuntru câteva raze care din cauza umidităţii ridicate din aer se văd ca laserele.
Scara grandioasă a peisajului, completată cu descrierea lui Dan mi-a readus în memorie versurile eminesciene: „Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze/ Mii de fire viorie ce cu raza încetează ...”
Ne-am aprins lămpile şi la lumina palidă a flăcărilor acetilenice am ocolit lacul până într-un colţ întunecat unde Dan s-a ghemuit lângă o gaură de şoarece.
-Pe aici? am întrebat eu mirat
-Da.
De multe ori natura se joacă creind bizarerii şi uriaşa sală ce se continua cu acest coridor în care nu încăpeam decât târâş, arăta ca şi caricatura unui om cu trup firav şi cap imens. Cu icnete şi vaiete ne-am lăsat înghiţiţi de acest maţ subţire, bine căptuşit cu argilă lipicioasă ce s-a sfârşit într-o mică săliţă în care abia încăpeam amândoi ghemuiţi.
-Urmează un puţ, m-a anunţat Dan. Trebuie să ne punem coborâtoarele.
Asta era prea de tot! Pentru a coborâ pe coarda ce dispărea în golul vertical trebuia să îmbrăcăm hamul din chingă asemeni unui costum de baie bikini şi cum să îmbraci aşa ceva stând ghemuit?
- ... noroc cu antrenamentul Bene Gesserit!!!
Unul câte unul am coborât puţul, la început strâmt, apoi tot mai larg, ce ne-a lăsat într-o galerie orizontală parcursă de un râu subteran. De astă dată încercările vizau capacităţile noastre acrobatice căci apa ocupa toată lăţimea coridorului şi pentru a înainta deasupra ei trebuia să ne expandăm cu mâinile şi picioarele din perete în perete, să facem pe oamenii paianjen. Pereţii umezi nu confereau o prea mare aderenţă, mai ales că din târâş eram deja plini de argilă, dar undele tremurătoare ale râului scobiseră stânca aşa cum un copil ar fi scobit o uriaşă budincă cu linguriţa şi pe muchiile acestui desen repetitiv reuşeam cât de cât să ne proptim. Cu chin cu vai am reuşit să scăpăm fără căzături şi după parcurgerea a încă câtorva zeci de metri prin nişte galerii clasice am debuşat într-un gol imens în întunecimea căruia am detectat ecourile unor activităţi. Ne-am oprit amândoi ca fulgeraţi, apoi ne-am revenit în simţiri:
-Trebuie să fie doctorul!
Într-adevăr, după ce am mai parcurs câţiva zeci de metri am zărit, la început palidă, apoi tot mai intensă, o luminiţă ce se mişca în fază cu nişte clicăituri: era doctorul ce se deplasa haotic printr-o argilă clisoasă ce ameninţa să-i invadeze cizmele peste tureac.
-Hai salut! I-am strigat noi dedeparte.
Luminiţa s-a îndreptat spre noi desluşind o formă umană. Citisem în „Enigmatic pământul” a lui Mironov despre o incredibilă întâlnire cu nişte români, la 4000 de m altitudine, pe lacul Titicaca, dar socot că în condiţiile date nu eram cu nimic mai prejos. Aşa am făcut cunoştiinţă cu doctorul jovial, la care mă uitam ca într-o oglindă: amândoi purtam ochelari, barbă şi mustaţă, doar că eu eram brunet iar el blond.
-Bine aţi venit!
-Ce faci pe aici de unul singur?
-Intrasem pentru o tură foto şi acum căutam barca ...
-Barca? Ce barcă?
-Suntem în Sala Mare şi nu departe de aici e Lacul Mare. Astă primăvară am lăsat pe malul lacului o barcă gonflabilă numai că astă vară după ploi peştera s-a umplut cu apă, nivelul lacului s-a ridicat şi cum am omis să leg barca, nu ştiu pe unde a ajuns.
După ce ne-am porcăit ca lumea prin argila de cea mai bună calitate ce tindea să ne înfulece cizmele, am găsit în cele din urmă barca, înămolită bine la rândul ei. Cu asta greul abia începea fiindcă până la lac trebuia să o coborâm pe o pantă extremă, alunecoasă ca un derdeluş. Toate ca toate, dar ca pentru a pune capac, Ciubo ne-a avertizat că trebuie să punem pe noi hamul cu toate zorzoanele metalice necesare urcării pe coardă:
-Dincolo de lac ajungem la un perete vertical unde e lăsată o coardă pe care trebuie urcat direct din barcă.
Mi s-a făcut teamă. Dacă mi-aş fi pierdut echilibru pe panta nămoloasă şi aş fi alunecat în lac, n-aveam nici o şansă să înnot cu cizme în picioare şi toate mărţişoarele ce zăngăneau metalic în ham. Nu fără emoţii am pus barca pe apă şi cu grijă m-am îmbarcat împreună cu Dan, în timp ce Ciubo ne-a dat fiecăruia un reflector halogen şi s-a retras în spatele unui aparat foto montat pe un trepied. Acumulatorii (groaznic de grei) nu rezistau să alimenteze halogenurile mai mult de câteva minute şi de aceea nu ne era permis să le aprindem decât la comanda fotografului.
Ne-am depărtat vâslind stângaci. Prin salopeta subţire simţeam cum ne patrunde umezeala nămolului ce acoperea materialul bărcii. Cu cât ne depărtam de mal, luminile palide ale lămpilor cu carbid se diluau tot mai tare în bezna adâncă. Clipocitul apei era sinistru şi mă rugam în gând ca nu cumva să dăm peste vre-o septă submersă ce ar fi tăiat barca ca un brici.
-Opriţi-vă acolo, ne-a rugat Ciubo. La semnalul meu, Dan să dea lumină spre pereţi iar Kiru să bage halogenul în apă.
Lampa halogen artizanală nu era deloc ermetică, însă dacă balonul becului era complet imersat, puteam să o aprind fără probleme. M-am aplecat şi am băgat mâna în apa glacială, cutremurându-mă.
-Acum! A poruncit Ciubo.
Am apăsat pe comutator şi o lumină albă, vie, a dat brusc dimensiuni nebănuite cavernamentului. Abia acum realizam cu adevprat scara grandioasă a golului subteran pe care nu l-am apreciat totuşi, fiindcă ceva mult mai impunător ne acaparase deja atenţia: sub noi, toată masa apei a devenit o imensă lentilă care s-a umplut de lumină ca oglinda unui far. Prin masa ei perfect transparentă, la 10-14m adâncime se zăreau cu cea mai mare claritate stalactite ce coborau din pereţii boltiţi sau stalagmite complet inundate. Era mai mult decât îmi imaginasem cu mintea mea de copil citind despre peştera lui Aladin şi ca să întregească spectacolul, şerpi luminoşi reflectaţi de unde dansau tremurător pe pereţii reci. După câteva secunde Ciubo ne-a strigat să stingem şi în cvasiîntunericul lămpilor de carbid am rămas încă multă vreme cu gurile căscate, până ce uluitorul peisaj latent de pe retina noastră s-a topit ca o imagine fosforescentă. În ora ce a urmat am mai aprins de câteva ori luminile panoramând feliuţă cu feliuţă imensa cavitate, abandonând doar atunci când acumulatorii, storşi de ultimii amperi, au devenit nefolositori.
Lacul Mare din Zgurăşti
foto:
Claudiu Szabo
Fotografie preluată de pe Alpinet
Am revenit din nou la mal ca să lăsăm proiectoarele şi să-l luăm pe Ciubo. Supraîncărcată şi puţin dezumflată, barca era la limita de plutire.
-Noroc cu antrenamentul Bene Gesserit, i-am spus doctorului, că altfel nu cred că m-aş fi urcat pe putregaiul ăsta.
Cu inima cât un purice am pornit la lunga traversare a lacului întunecat şi după feeria de lumini dinainte, acum mi se părea că suntem de-a dreptul pe Styx. Cu infinită precauţie am ajuns pe malul opus unde din înaltul nevăzut cobora o coardă de care m-am agăţat cu vădită uşurare. Am urcat unul câte unul până-ntr-o galerie ce continua orizontal printre concreţiuni de mari dimensiuni dar gândul meu nu mergea înainte ci se reântorcea mereu la lacul negru ce trebuia traversat înapoi. Nici flăcăruia lămpii cu carbid (pe care o botezasem Luminitza) nu se bucura de această galerie, scăzând mereu în intensitate şi abia acum ne-am dat seama că eram de 5 ore în subteran.
-Cred că ar fi cazul să ne întoarcem: mai avem un singur schimb de carbid.
Cu regret pentru galeria ce pentru mine va rămâne misterioasă şi în acelaşi timp cu teamă pentru lacul rece ce trebuia traversat, am primenit carbidul în lămpi şi am coborât unul câte unul coarda, direct în barca ce juca sub picioarele noastre. Poate mai pierduse aer sau poate era doar imaginaţia mea la mijloc dar mi s-a părut că a trecut o viaţă de om până am ajuns dincolo, la abrupta pantă argiloasă.
Argila avea consistenţă scăzută şi cizmele se afundau în ea ca într-o zăpadă apoasă de primăvară, apoi, la scoaterea piciorului făceau vid dedesubt şi abia când echilibrul presiunilor se rupea, consimţea să ne elibereze pasul. Cu chin şi vai am tras barca după noi, noroc cu antrenamentul Bene Gesserit!
În timp ce Ciubo dezumfla barca, am făcut câţiva paşi prin galerie. Acolo unde din înaltul tavanului cădeau picături bogate, nişte cratere negre şi adânci se formaseră în masa argilei iar pe panta către lac, acolo unde nu călcasem noi, urmele de şiroire se vedeau ca nişte canale adânci şi întortocheate. În sfârşit, după câteva zeci de minute Ciubo reuşi să împacheteze totul (barcă, scule foto, proiectoare, acumulatoare) şi fiecare se înhămă la câte-un bagaj ce arăta mai degrabă a boţ de argilă decât a lucru tehnic. Argila păcătoasă căuta să ne îngroape şi doar feţele ne rămăseseră neatinse de murdăria ei.
Am ajuns în galeria activă unde a trebuit să facem din nou acrobaţii deasupra râului subteran. Dacă la venire reuşisem să înaintăm destul de uşor folosindu-ne de aderenţă, acum alunecam ca peştele ud din cauza stratului de argilă ce ne acoperea ca nămolul de Techirghiol şi am început să pricepem de ce pe tot traseul pereţii erau mânjiţi până sus. Ciubo încerca să ne ajute şi la tot pasul mă întreba:
-Poţi?
La care îi răspundeam invariabil:
-Cred că da. Noroc cu antrenamentul Bene Gesserit ...
Până ce bietul Ciubo n-a mai rezistat şi a explodat:
-Bine măi, dar ce-i antrenamentul ăsta Bene Gesserit?
-Cum? N-ai citit Frank Herbert? Bene Gesserit este un element cheie în puterea socială, religioasă şi politică din romanul Dune …
-Ha?
A urmat apoi urcarea puţului şi târâşurile strâmte. Argila se uscase pe noi şi frecuşul din gaura de şoarece o răşpălise şi o transformase în pulbere pe care o inhalam la fiecare respiraţie până ce am ajuns să-i urâm mirosul.
De la o vreme se întâmpla ceva straniu: aproape că nu mai vedeam. Cu toate că flăcăruile lămpilor nu scăzuseră cine ştie ce, parcă eram înconjuraţi de negură.
-E din cauza ochelarilor tăi, m-a asigurat Dan. Cine a mai văzut speolog cu ochelari de soare?
Era adevărat, nici eu nu mai văzusem, dar ce să fac dacă atunci când mi-am comandat lentile fumurii nu mă gândisem la latura speologică? Şi totuşi, altă dată mă descurcasem mai bine … Mi-am dat jos ochelarii şi abia atunci am înţeles: pulberea de argilă ce ne însoţea ca un nor se depusese pe lentile opacizându-le. Eram atât de murdar încât a trebuit să-mi deschei salopeta pentru a găsi dedesubt un petec de haină neinvadată de argilă, cu care să-mi şterg ochelarii.
După aproape 10 ore în subteran am ajuns la avenul de ieşire. Era târziu în noapte aşa că sala de intrare nu mai era luminată. Am urcat cu greu panta abruptă şi ne-am trântit pe pământ extenuaţi atunci când am ieşit în pădure. Deasupra noastră, dincolo de lentilele fumurii, aproape opace, străluceau mii de stele.