Marinari pe submarin

[CrocodiluDiluDilu]

La orizont apare un șir de mătănii căci încrucișăm drumul vapoarelor din sau spre Dardanele. Venind din sensuri opuse, fiecare pereche de vapoare foarfecă spațiul dintre ele și printre aceste Scile și Caribde va trebui să trecem și noi. Ca o repetiție înaintea încercării, un feribot al Blue Star Ferries vine exact pe azimutul nostru obligându-ne să schimbăm cursul. După valul de etravă pe care-l ridică trebuie să aibă ceva viteză, dar nu o putem aprecia cu adevărat decât atunci când ne ajunge la travers.

Cu obișnuita precauție, Mike preia timona. Îl îngrijorează navele, chiar dacă încă sunt departe.

-Alea? îl ironizează Dorin. Oooo ho-ho, până ajung alea la noi…

-E adevărat, dar mărimea, inerția și felul în care se conduc aceste nave le fac să nu ne prea poată ocoli, în plus manevra hotărâtă și din timp, care nu dă emoții, e ceea ce se cheamă „o bună practică marinărească”.

Dorin îmi aduce aminte cum eram și eu cândva. Acum zece ani, când am pus prima dată piciorul pe puntea unui yacht am trăit și eu deziluzia vitezei maxime de 8-9 noduri, m-am întrebat la rândul meu de ce se intră și se iese din port cu încetinitorul și am socotit cam bizară grija de a manevra din timp din calea vapoarelor, însă spre deosebire de Dorin, le-am dat credit oamenilor mării și n-am găsit de cuviință să le spun, de la înălțimea experienței mele de la uscat, că ceea ce fac e exagerat. Având șansa de a fi în preajma lui Constantin, toate aceste lucruri mi-au intrat în sânge și azi realizez șansa pe care am avut-o de a învâța de la un om dedicat mării.

Avem un transcontainer în babord. Poate că dacă am mări turația mașinii i-am putea trece prin prova, dar așa ceva bineînțeles că nu se face, așa că dimpotrivă, scoatem din viteză și punem prova pe pupa vaporului. La viteza cu care trece, abaterea e doar de câteva minute, după care ne putem relua cursul.

Timpul s-a scurs și soarele ne luminează de la zenit. Foamea ne încearcă din nou și de comun acord hotărâm să prăjim niște ouă. Deoarece încă suntem în preajma vapoarelor îl lăsăm pe Mike de cart cât timp ne retragem în cabină pentru a pregăti mâncarea.

Înăuntru miroase din nou a motorină. Ridicăm paiolul și constatăm că scurgerile de combustibil au ajuns din nou în santină.

-Acum, că știm consumul, putem estima destul de bine cât combustibil avem în rezervor și nu trebuie să-l mai umplem…

Nu e nimic de făcut, așa că așezăm paiolul la loc și ne vedem de treabă.

După prânz, lenevim. Vântul are tendința să cadă și marea s-a liniștit. Pe sub marginea de întinsură a focului urmăresc un vapor ce ne-o ia în față îndreptându-se spre Turcia.

Un bipăit al telefonului mă anunță că sunt în contact cu lumea. Distanța relativ mică între insule și faptul că undele nu sunt restricționate de relief face ca în aproape toată Egeea să existe semnal GSM. Bâjbăi după telefon. E Constantin, pe Whatsapp: „Să nu mergeți în Turcia. Și nu aproape de graniță”. Tastez: „Nu mergem în Turcia. La Mithymna e aproape de graniță?” Răspuns: „E OK”.

N-avem nici-o intenție să mergem în Turcia. Nu m-am interesat dacă ar fi sau nu ceva de văzut pe acolo, fiindcă formalitățile ar fi prea complicate și nu se justifică. Între Mithymna și coasta Turciei sunt doar cinci mile marine, ceea ce vizual înseamnă „la o aruncătură de bâț”.

Soarele se lasă spre orizont colorând coasta ce e tot mai vizibilă. Deși am studiat în cartea pilot dispunerea cheiului, tot nu mi-e clar unde vom acosta. Mike nu se arată dornic să facă manevra așa că preiau timona și țin prova pe cetatea ce se distinge deja pe coama unui deal. Sunt intrigat de doua dubițe cu radare și antene ce ne așteaptă pe chei, dar când ne apropiem suficient de mult îmi dau seama că nu sunt mașini, ci suprastructurile unor nave militare de dincolo de dig.

Dublăm digul și intrăm în acvatoriu la relanti. În fundul golfului e portul pescăresc unde nu avem ce căuta așa că singura opțiune rămâne digul de larg, în preajma vedetelor militare. Ne apropiem cu babordul și ne legăm la babale prova/pupa, cu un spring în prova: gata, am mai încheiat o traversare!

În lumina apusului, stăm pe piatra caldă a digului cu câte o cutie de Mythos în mână. Ah, ce mult îmi plac aceste acostări de seară, după o zi de sailing! Veniți de nicăieri și fără vreun interes evident, ne permitem să savurăm clipa. Bip-bip! Sanda pe whatsapp: „vă rog să beți fiecare câte un Mythos, cu gândul la mine!”. Bine Sanda, de dragul tău bem și-o bere! Facem o poză drept dovadă și o trimitem pe același canal.

-Mergem în oraș?

-Hai!

Cu aparatele foto în mână și-o haină pe umăr o luăm în lungul digului spre portul pescăresc. Pe puntea unei vedete o uniformă trebăluiește la parâme și felul în care e animată ne atrage atenția. „Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place”, se justifică bărbații și mai mult, nici croiala cazonă nu poate ascunde. Trec în tandem cu Mike, întorcând doar capul (nu și bustul!), dar îl auzim pe Dorin, care vine în urmă, vorbind ceva în engleză. Mare pușlama! Îl așteptăm în portul pescăresc și când ne ajunge, ține să ne comunice:

-Zice că trebuie să acostăm cu pupa și să mergem cu actele să ne anunțăm la poliție, în oraș.

[CrocodiluDiluDilu]

Dimineața în Mithymna. La ora la care ne trezim cafenelele din port sunt închise, iar străzile localității sunt pustii. Urcăm spre cetatea din vârful dealului pe stradele strâmte și întortocheate, umbrite de glicine matusalemice. Așezarea etajată pe panta abruptă oferă o frumoasă priveliște din larg, dar e cvasianostă de-aproape.

Panta ne conduce la cetate. Biletul de intrare de 10 euro ne face să ricoșăm în dreptul porții, și ca premiu de consolare pentru efortul depus dăm un ocol complet, pe la baza zidurilor. Fortificația e masivă și destul de bine conservată. Pe dinafară nu sunt prea multe de văzut, așa că revenim în port unde s-au deschis câteva terase și putem savura o cafea.

-For me, comandă Dorin, one cofee, half cofee, half milk.
-Cafelate, spune chelnerul.
-Cafelate, comandăm și noi.

Ne sorbim cafelele cu gândul aiurea. Soarele a început să ardă. E duminică și pur și simplu nu avem ce face în Mithymna.
-Am rezervat o zi pentru Lesvos, dar aici nu avem nimic de vizitat. Eu zic să plecăm mai departe.
-Ok, încuvințează echipajul. Unde mergem?
-În Sigri, în extremitatea vestică. E un chei și un port pescăresc acolo. După cartea pilot adâncimile par mici și nu-mi dau seama dacă putem acosta, dar dacă chiar nu e posibil, avem un golf frumos unde putem sta la ancoră.
Revenim la bord tocmai când o Bavarie dublează cheiul de larg. Le indicăm locul din pupa noastră și Mike coboară pentru a prelua parămele. Tipul de la timonă execută un rondou și lipește nava de chei dintr-o singură mișcare. Yachtul are la crucetă pavilionul Suediei și în curând doi tipi cărunți, dar încă în putere, coboară pe chei. Vin din Sigri unde au stat la ancoră fiindcă portul slujește intereselor comerciale și nu i-a primit.
Plecăm. Mola prova, mola pupa și ne desprindem ușor. Nu e vânt, așa că navigăm în lungul coastei la motor.

Nu-mi plac duminicile. Nu sunt tipul de om muncitor, dar inactivitatea mă deprimă. Tura matinală prin localitatea adormită n-a fost pe gustul meu și nici această navigație plată, dealungul coastei anodine. Până în Sigri avem 20 de mile, ceea ce înseamnă un drum de patru ore.
Ca pentru a ne mai înviora, apar câțiva delfini. O vreme ne țin în priză cu giumbușlucurile lor, apoi dispar în larg văzându-și de drumul lor.
Încetul cu încetul s-a montat vântul și pentru variație hotărâm să ridicăm velele. Conform legilor lui Murphy ne vine din față, adică vânt strâns, dar cu focul și randa desfășurate putem să ne păstrăm viteza reducând turația mașinii cu 200 de rotații/minut.
Mike a preluat timona, probabil din plictis. La capătul insulei virăm către sud și zărim insulița lunguiață Nisidha Megalonisi ce apără Sigri spre larg, aidoma unui dig. Cu toate că vântul s-a rotit dinapoia traversului, viteza yachtului a scăzut.
-Suntem în contracurent, spune Mike. Simt în timonă cum ne duce…
Colac peste pupăză, traversăm o zonă cu adâncimi mici. Sunt cu un ochi pe Navionics pentru a nu devia de la șenal și cu celălalt în prova unde transparența apei dezvăluie fundul, când nidipos, când acoperit cu alge lungi și unduitoare.
Câteva acoperișuri trădează localitatea pe vârful unei peninsule. Ne apropiem precauți și zărim gura portului. Golful în care vrem să ancorăm e dincolo de cap, așa că ne continuăm ruta. Exact pe vârful peninsulei e un chei înalt, în unghi drept. Grămezi de pietriș adunate pe mal trădează o activitate industrială, iar digul înalt, cu babale masive pare dimensionat pentru barje. Câteva utilaje zac înțepenite și cât vedem cu ochii nu e țipenie de om. Pe una din laturile vinclului e acostat un pescador.
-Ce-ar fi să acostăm aici? dă glas Dorin gândurilor mele.
-Ok! E duminică și pare să nu fie activitate. Nu cred că încurcăm pe cineva și-apoi, în cel mai rău caz o să vină cineva să ne spună să plecăm.
Echipajul e de acord, așa că pregătim acostarea cu tribordul montând o parâmul la tachetul din prova. Vântul ne împinge în chei. Câteva anvelope atârnă ca protecție, dar nu vreau să murdăresc coca așa că prefer baloanele noastre de acostare. Mike e la timonă și aduce yachtul paralel cu digul, suficient de încet pentru ca vântul să ne lipească de mal.

Pentru a ajunge la uscat, de data asta e necesar să urcăm. Folosesc o anvelopă pe post de scară, iau volta la baba și arunc parâma la bord. Manevra iese impecabil, oprim mașina și ne regrupăm cu toții pentru o poză.

[CrocodiluDiluDilu]

Nu vine nimeni ca să ne alunge. Probabil că până mâine nu va mișca nimic prin zonă, iar noi ne-am propus să plecăm mai departe dis dimineață, dacă vom reuși să aprovizionăm cambuza.
Plecăm în oraș pe lângă un șir de blocuri de beton turnate la fața locului. Locul pare să fie un șantier de prefabricate. Pe o movilă ce domină cheiul deslușim zidurile din piatră a unei cetăți și sub ea o stație de concasare ca un adaos al vremurilor noastre.
Găsim portul pescăresc în spatele grămezilor de pietriș. Cu coada ochiului remarcăm două taverne plictisindu-se în soare. O luăm la întâmplare pe străduțele localității cu ochii după un magazin alimentar și chiar găsim unul în imediata vecinătate a portului. Închis. Nu e nici-un orar pe ușă și cât vedem cu ochii în lungul drumului, nu e țipenie de om: parcă a dat bomba! Revenim la prima tavernă și întrebăm când se deschide magazinul: nu știe nimeni.
Am o puternică senzație că suntem în România. Cheul abrupt, nefinisat, peisajul industrial făcând pereche cu ruinele arheologice, localitatea cu case modeste, cu desăvârșire pustie, și chiar și vântul ce suflă a pagubă, toate trezesc în mine amintirea Dobrogei. Față de minunatele localități grecești, locul e chiar deprimant, însă mă simt ca acasă. N-avem decât să așteptăm deschiderea magazinului, însă până atunci îmi aduc aminte că Sigri are un muzeu…
-La marginea de sus a localității există un muzeu de științe naturale. Hai să mergem până acolo!

Nu ne omorâm după muzee, dar în lipsă de altceva ne târșim pașii la deal. Localitatea e mică, așa că ajungem repede. Lângă o moară de vânt cam nouă, construită, pare-se, ca decor, se ridică o clădire cenușie, modernă, înconjurată de un parc. Pe grilajul metalic e fixată o placă: Natural History Museum of the Lesvos Petrified Forest. Intrăm în parc și descoperim, culcate la sol, niște coloane diforme. La prima vedere seamănă cu niște ruine, cam ca pietrele căzute din Acropole, dar preveniți asupra pădurii împietrite reușim destul de iute să ne dăm seama că sunt trunchiuri de copaci, fosilizate. Curiozitatea pune stăpânire pe noi și cercetând îndeaproape descoperim în mineralele cristalizate structura lemnului, cu fibre dispuse în inele concentrice. De la albul marmorei, la roșu sau chiar la verde, piatra pare că s-a substituit cumva lemnului, nedistrugând însă tiparul. Ceea ce mă intrigă e faptul că nu e vorba de transformarea lemnului, ci de substituirea lui, ceea ce pare ireal! Exponatele nu au valențe estetice, însă pe cât de anodine, pe atât de interesante ne par. Însuflețiți de descoperire intrăm în clădirea muzeului, într-o sală umbrită și răcoroasă. La un punct de recepție o doamnă pare să-și împacheteze lucrurile: muzeul se închide!

Decepția ni se citește pe față. Ne uităm rapid la ceas: patru fără trei minute! Probabil că prin pustietățile astea nu vine nici dracu și doamna se plictisește di granda cât e ziulica de lungă și tocmai când să plece și ea acasă, duminica la patru, hop și ciudații ăștia…
-Dacă chiar vreți, putem face un tur rapid, de cinci minute.
Vrem! Ne însoțește pe perimetrul sălii ce conține o mare varietate de buturugi și trunchiuri pietrificate. Cum spuneam, exponatele nu atrag, ci trebuie descoperite. Cercetate bucată cu bucată ele dezvăluie aceeași și aceeași substituire a lemnului de către mineral. Nu avem timp ca să aprofundăm și pentru explicarea misterului întrebăm dacă nu au pliante. Au. Bucuroasă să scape de noi, tanti ne împarte pliantul muzeului cu care ieșim din nou în lumina crudă a dupăamiezei.

[CrocodiluDiluDilu]

Întoarcerea în port o facem pe aceleași străduțe golite de orice urmă de viață. Târgușorul pare un decor de film abandonat după producție. Dacă acum, în mai, soarele a alungat orice ființă, ce-o fi în august?

Trecem de control pe la magazin, (dar nu au deschis) și ne ducem la cetate. Ușile masive sunt date la o parte, însă o inscripție avertizează că cetatea e în ruine și deci, periculoasă. Intrăm pe riscul nostru într-o curte invadată de maci și ierburi cu spicul pârguit, apoi urcăm o rampă ce ne scoate pe ziduri. Cetatea plasată în punctul cel mai înalt ne asigură panorama împrejurimilor. De o parte e golful în care plănuisem să stăm la ancoră, frumos, cu o mică plajă pe care am fi putut acosta cu dinghy, de cealaltă e cheiul la care Teranga e legată de căpăstru, prefabricatele din beton, concasorul, grămezile de pietriș și două veliere din oțel, culcate pe-o rână și căzute pradă ruginei: shaorma cu frișcă!

Coborâm înapoi în port și descindem la prima tavernă.

-Trei Mythos, deschide Mike.

N-au Mythos.

-Trei de care aveți, nu se lasă Mike.

Chelnerul revine cu trei beri la doză.

-Supă de pește?

-Nu.

-Altceva de mâncat?

Chelnerul se întoarce spre tavernă și îl întreabă pe Kostas dacă face mâncare. Face, dar nu supă. Rămânem cu berea, apoi ne mutăm la cealaltă tavernă.

-Supă de pește?

-Da!

-Și ceva fără carne?

-Găsim!

Asta da! Grecul aduce două blide cu supă și unul cu roșii umplute cu orez.

După prânz plecăm din nou la magazin și de data asta găsim deschis. Au de toate, mai puțin pâine de care aveam cea mai mare nevoie.

-Psomi?

-Avrio!

Adică mâine. Nu e bine, căci mâine vrem să plecăm în zori. Au pâine pentru prăjit, în pungă, dar din voiajul prin Caraibe, când mi s-a făcut rău de la ea, mi se întoarce stomacul pe dos numai privind-o. Tot răscolind rafturile găsim posmagi, adică bruschete. Tone. Rafturi întregi, de la diverși producători. Nu ne vedem mâncând așa ceva. Ce-or face cu ele? Mai găsim niște chifle tăiate în două, pentru burgeri, și dintre toate paleativele optăm pentru ele.

Ne întoarcem la yacht cu rucsacul plin. Mai avem trei ore de lumină și optăm ca să le petrecem pe o mică plajă împresurată de betoane și fiare ruginite. Mike încearcă marea cu gleznele și declară că nu se poate face baie. N-avem nimic de făcut în acest colț uitat de lume decât să așteptăm împăcați lăsarea serii. Îmi place nespus! Pentru o panoramă mai cuprinzătoare urc dealul până la baza zidurilor cetății. Pare ciudat, dar nimicul e cea mai bună ofertă. Apusul de soare ce colorează cerul și însuflețește rugina de pe cele două yachturi Mi se pare magnific.

Băieții s-au întors la yacht, dar e atât de frumos pe deal, printre bălării, încât prelungesc șederea la maxim. Mda, e adevărat, nu-ți trebuie mare lucru ca să fii fericit!

[CrocodiluDiluDilu]

Ca și la Myrina, mă trezesc cu noaptea în cap. Ies. Vântul s-a oprit. O lună plină de toatră frumusețea asigură o bună vizibilitate.
E ora cinci și echipajul e treaz. N-are rost să așteptăm ca să se lumineze. În timp ce se încălzește motorul ne bem cafelele, apoi ne desprindem ușor de chei și țintim strunga dintre insulele Sedousa și Megalonisi ce apără Sigri ca un veritabil dig de larg.
-Au mușcat lupii din Lună, zice Mike.

Într-adevăr, Luna apare ca un biscuite mușcat. De la timonă, cu ochii la track, nu dau prea mare importață ciudățeniei ce este (după cum vom afla mai târziu) o eclipsă parțială de Lună.

Odată cu zorii se ridică vântul, la început timid, ajungând destul de repede la 9-10 noduri. Pe un recif din preajma Sedousei se distinge cu claritate lunula unui yacht eșuat, dar ieșirea este destul de largă pentru a nu creea emoții.

La ora 6:30 orizontul sângerează. Schimbăm cursul pentru a trece prin pupa unui transcontainer, după care cu 6,2 noduri asigurate de motor și vele traversăm drumul vapoarelor. Soarele se ridică deasupra orizontului poleind totul cu aur topit. Începe să fie cald și renunțăm la geci și căciuli.

O zi superbă se revarsă peste noi. Activitatea de dimineață ne-a făcut foame așa că ne desfătăm cu o nouă omletă. După prognoza de pe Windy speram să fie o zi de sailing, dar în timp ce mâncăm vântul cade, obligându-ne să strângem velele.
Lesvosul se pierde în siaj. Insula poetei Sapho și a filosofului Epicur este a treia ca mărime dintre insulele grecești, și în scurta noastră incursiune n-am reușit să vedem decât coasta nord-vestică. „E bine să lași loc de revenire”, îmi fredonează vocea interioară. Așa o fi!

Îmi reiau locul la balconul prova. Soarele urcat spre zenit îmi aruncă umbra pe apa de un albastru intens, iar jocul difracției o înconjoară cu raze ce converg spre centrul câmpului vizual. Încerc o compoziție abstractă și o postez pe grupul de sailing, unde nu întârzie să apară reacțiile:

-Ce e refracția asta?
-Umbra skipperului
-Artistic!
-Nici nu vreau să-mi închipui cum arată umbra artistului
-Nici nu vreau să-mi închipui cum arată artistul…
Mă amuz. Să le zic? Hai să le zic:
-Skipperul este artistul!

La ora prânzului avem în babord o navă pe care scrie cu litere imense POWERED BY NATURAL GAS. Dacă chiar e adevărat ce scrie, nu e mare scofală de combustibilul ăsta căci merge cam cu viteza noastră. Nu e nici-un pericol de coliziune fiindcă navigăm aproape paralel, însă pentru Mike (care e timonă) vecinătatea colosului produce angoasă.
-Kiru, eu schimb cursul.
-Schimbă-l!
Mike pune prova pe pupa vaporului și imediat namila își schimbă, vizibil, cursul. Odată ce-i trecem prin pupa revenim la drumul nostru și, ciudat, și vaporul revine la cursul său, astfel că navigăm în continuare în paralel, atât doar că acum îl avem în tribord.

La bordul Terangăi suntem milionari în timp liber. Având uneltele cumpărate în Myrina mă apuc să cos, împreună cu Mike, îmbrăcămintea timonei, a cărei cusătură în zig-zag se face la două ace. Neținând seama de noi, câteodată Georgică mai rotește timona în stilul lui smucit, dar absența vântului și marea de ulei nu-i dau prea mult de lucru.

[CrocodiluDiluDilu]

Încet, încet, ne obișnuim cu prezența Skyrosului. Insula apărută difuz se întrupează tot mai pregnant odată cu trecerea orelor, până ce o avem la travers, tangibilă. Relieful ei sălbatic impresionează și la viteza yachtului îl putem observa în detaliu.

Partea ei sudică constă într-un relief montan, cu creste masive, rotunjite și aride, pe care cresc cel mult niște tufișuri, dar inima lor din piatră macră le conferă forță și strălucire. Contactul cu marea a erodat-o în faleze verticale, tăiate parcă cu barda. Pe pintenul cel mai sudic e instalat un far, pe o platformă tăiată în piatră. În timp ce mă minunez de construcția plantată într-un loc atât de inospitalier, un zumzet neliniștitor reverberează între faleze și ca-ntr-un film cu James Bond, de după muchia farului apare un helicopter evoluând în viteză. Culoarea neagră și profilul agresiv nu lasă loc de îndoială: e un aparat militar. În spatele lui mai apare încă unul identic și această formație se deplasează la joasă altitudine, parcă furișându-se pe sub stâncăria insulei. Intrigați de apariția iritantă, urmărim din priviri bondarii ce se îndreaptă spre o navă pe care o avem departe, în prova. Profilul ei îmi este cunoscut: e o navă militară.

Incidentul mă readuce în prezent. În contextul războiului din Ucraina stabilitatea conservată mutual după al doilea Război Mondial e pe cale să se destrame, dând apă la moară zânzaniilor istorice. Grecia și Turcia, care de-a lungul timpului s-au războit revendicând-și una alteia diverse teritorii, se acuză în prezent de încălcări ale spațiului aerian și al diferitelor convenții. După doi ani de pandemie Europa e pe cale de a fi absorbită într-un război și simt că într-un viitor incert ne vom aduce aminte cu regret de aceste vremuri fără griji. Urmăresc îndeaproape războiul din est, realizez distrugerea și durerea pe care o provoacă și-mi spun că nimic pe lume nu le justifică. Din culcușul de puf al siguranței și îndestulării ne sare prea ușor țandăra și ne lăsăm prea ușor atrași de vrajbă, uitând că războiul înseamnă distrugere totală și că în urma lui, viața (dacă mai scapă) e aruncată în trecut, necesitând zeci de ani de eforturi doar pentru a ajunge în punctul din care a regresat.
Episodul mi-a stricat starea, dar peisajul reușește să mă acapareze din nou…

[CrocodiluDiluDilu]

Munții sterpi ai insulei mă fascinează. Cu velele ridicate intrăm în golful ce gâtuie insula pe la jumătate, golf în fundul căreia cartea pilot indică portul Linaria.

Ne apropiem urmând trackul de pe Navionics. Într-un buzunar al golfului descoperim o vedetă militară la ancoră. Insula slab populată, dar plasată în mijlocul Egeei, pare să fie un punct strategic pe hărțile militare. Câteva catarge ne indică locul portului, în stânga copertinei unei benzinării Shell. Tocmai când ne dumiream unde e cheiul și cum trebuie acostat, de la uscat se desprinde un zodiac ce vine țintă spre noi. Se pare că Linaria nu e port pescăresc, ci marină, zodiacul venind ca ajutor pentru acostare. Ni se dau indicații în engleză. Sunt mooringuri, dar trebuie acostat cu pupa. Preiau timona de la Mike, fac un rondou și cu mașina pe înapoi mă îndrept spre locul indicat de personalul marinei. La țărm mai e un băiat ce ne preia parâmele, în timp ce barca ne ridică mooringul în prova.

Gata. Nava e bine legată, opresc motorul și cu actele bordului și punga cu euro a echipajului îl urmez pe băiatul de pe mal la ghereta marinei. Tarifele sunt în funcție de lungimea navei și pentru cele 36 de picioare ale Terangăi avem de plătit 25 de euro/zi, sumă contra căreia beneficiem de toate facilitățile: mooring, alimentare cu apă și curent, wifi, toaletă, duș, containere de gunoi (inclusiv rezervor pentru ulei uzat), acces la pompa de combustibil de la chei, acces la ATM.
Cel mai mult ne bucurăm de accesul la toaletă și duș, căci suntem plecați de o săptămână. Înarmați cu prosoape, săpun, lame de ras și periuțe de dinți, purcedem la o curățare temeinică. E minunată viața de hoinar, dar asta nu ne împiedică să ne bucurăm de binefacerile civilizației. Sub jetul de apă caldă mă simt din nou „acasă”, apoi cu ajutorul lamei îmi refac faciesul.

Amurgul în Linaria nu lasă loc pentru multe opțiuni. Orașul (Molos) este pe coasta nordică, la vreo zece kilometri, așa că ne mulțumim cu turul tavernelor cu vedere la port. Un feribot uriaș și-a descărcat mașinile și pasagerii, așteptând zorii pentru a porni în cursa zilnică spre continent.

[CrocodiluDiluDilu]

Azi avem o etapă mai scurtă, de numai 41 de mile. Aseară mi-a scris Constantin pe Whatsapp:
„Kirule, mâine seară voi fi în Skyros. Mă aștepți?”
„Cum ajungi în Skyros?”
„Cu Nefeli”
„Nu e nimic de făcut pe-aici”
„Vin cu Nino, pentru plăcerea noastră. Ia scuter și vezi insula”
”Nu te aștept. Mergem în Kyra Panagia”
„Drum bun.”
Așadar Kyra Panagia. Pentru echipaj este tot o destinație nouă, căci cu toate că ne-am învârtit doi ani la rând prin Sporadele de Nord, n-am ajuns niciodată aici. Fiind o insulă nelocuită nu are port, însă un golf adânc, în Y, oferă un frumos loc de ancorare. Nici la ancoră n-am mai înoptat vreodată și nici cu dinghy n-am mai fost la mal și cum odată și odată va trebui să exersez toate acestea, mi se pare momentul potrivit, cu atât mai mult cu cât îl avem cu noi pe Dorin care se pricepe la bărci și la motoare.
La ora opt echipajul își bea cafeaua în coockpit. Înainte de a pleca mai departe urc până la bisericuța ce se expune privirilor pe un bot de deal ce domină marina. Construcția în sine e banală, dar locul oferă o privire panoramică asupra golfului. Un yacht tocmai ia largul și e momentul să-i urmăm exemplul.

Personalul marinei își începe munca abia la ora nouă, așa că nu avem pe cine saluta. Încălzim motorul, ridicăm pasarela, molăm parâmele pupa și ne dezlegăm de la mooring. Un yacht vine la acostare și neînțelegându-i prea bine manevra ajungem să-i luăm fața, ne cerem scuze prin gesturi și punem prova pe canalul ce desparte Skyros de o insulă lungă și aridă ce acoperă marina spre nord.

Din nou, marea e de ulei. Nicio boare de vânt nu justifică ridicarea velelor, așa că ne bazăm exclusiv pe motor. Rămân la timonă până ce ieșim din canal, apoi cuplez pilotul automat și-mi ocup postul de observație din balconul prova.

Totul în jur e albastru. De data asta culoarea cerului se ia la întrecere cu cea a Egeei. Deep blue. Cu soarele prăjindu-mi ceafa, culoarea rece e reconfortantă. Nu ne grăbim: cu 2000 de rotații la mașină, Teranga pare că stă pe loc.
O aripioară se joacă prin apă ușor în tribord.
-Delfin în față!

Echipajul scoate telefoanele. Se pare că e doar unul, absorbit cu totul de o îndeletnicire misterioasă. Cum nu are de gând să vină la noi, îi sugerez lui Mike să țină prova pe el. Când suntem aproape, ne evită elegant, apoi îl zărim o vreme în siaj, mereu în același loc, continuându-și îndeletnicirea.

[CrocodiluDiluDilu]

La ora 10:30 telefonul bipăie: e Constantin pe Whatsapp.
„Kirule, uită Kyra Panagia. Mergeți la Neo Klima. Va fi cumplit mâine seară. Nu e bine nici în Skopelos port”
Mda! Mă temeam de asta! M-am uitat aseară pe Windy și am văzut că vine vâjul, violet-roz, culoarea vântului turbat, dar asta pe miercuri seară, adică mâine. Dacă ne facem damblaua și înoptăm în Kyra Panagia, putem pleca cu noaptea în cap ca să ajungem până la 14-15 în Neo Klima. Tastez:
„Am văzut pe Windy. Avem timp să ajungem mâine la adăpost”
„Nu. Va veni mai devreme cu câteva ore”
Hm! Noua situație îmi cam încurcă planurile. Dacă intrăm deseară în Neo Klima, înseamnă că mâine vom sta toată ziua la mal așteptând furtuna. Mă gândesc să ne continuăm traseul spre Kyra Panagia, să dăm o tură de golf, după care să mergem să înoptăm undeva spre Neo Klima, de exemplu în Patitiri, de unde mâine dimineață avem timp să ajungem devreme la adăpost. În felul ăsta ne ținem cumva de plan și navigăm câteva ore și mâine. Verific distanțele. Până în Patitiri, via Kyra Panagia, sunt cam 55 de mile, adică un drum de 11-12 ore. Ar însemna să gonim toată ziua și să acostăm pe întuneric, dar ar merge… Îi scriu lui Constantin și primesc „ok”.
E bine că avem un plan, însă planul nu-mi place. Tot chichirezul Kyrei Panagia stătea în noaptea la ancoră, ori partea asta a rămas pe dinafară… în rest trebuie să tragem tare toată ziua și tot vom ajunge târziu la acostare. Și pentru ce? Și-apoi, nu cunosc Neo Klima, dar nu poate fi un port mare: dacă mâine se vor trage și alții la adăpost și pe când vom ajunge noi nu vom găsi un loc convenabil? Se merită? Parcă o aud pe Cosmina, toamna trecută, tot prin aceleași ape: „Te cunosc eu, ai tendința de a întinde coarda…!”. Asta cam așa e. În plus sunt balanță, adică nehotărât, așa că îmi vine greu să iau o decizie. Ce să fac? Mă uit la marea liniștită și albastră și parcă nu-mi vine să schimb cursul, dar nici n-are rost să bifez porturile și insulele numai așa, ca să spun că am fost și pe acolo.
În prova babord apare ca o pată Skanzoura, insula piraților din „Toate pânzele sus”. O știu din toamna trecută, când ne-am apropiat de ea, o insulă nelocuită, cu maluri pe alocuri stâncoase. Dacă ne-am abate pe la Skanzoura pentru a face o acostare cu dinghyul? Ideea mă înveselește spontan. Avem timp berechet pentru o zbenguială cu barca și deseară vom intra pe lumină în Neo Klima. Pentru azi traseul este fain, iar mâine vom vedea ce e de făcut, poate luăm autobuzul până în Skopelos port. Împărtășesc ideea echipajului și primind sufragiile lui, revin pe Whatsapp:
„Nu, e prea lung traseul. Tragem deseară în Neo Klima”
„Perfect”
O senzație de liniște mă cuprinde, semn că noul plan mă mulțumește. Îi comunic timonierului noul curs și-mi reiau locul în balconul prova.

[CrocodiluDiluDilu]

S-a ridicat vântul, deci ridicăm și noi velele. Insula se vede din ce în ce mai bine în prova și caut pe Navionics un golf în care să ancorăm. Mike e la timonă și tot el va rămâne la bord cât timp nava va sta la ancoră.
La ora 1:30 coborâm velele și intrăm în golf la motor. Marea este destul de adâncă așa că ne apropiem de uscat cât mai mult. Îl instruiesc pe Dorin privind manevra vinciului de ancoră și îl las la prova, în timp ce stau cu ochii pe sonar.
-Aici e bine!
Mike execută rondoul și când e cu pupa la uscat, pune mașina pe înapoi.
-Lasă ancora!
Lanțul începe să huruie și ancora dispare sub apă. Derulăm întreaga lungime, căci golful este destul de larg ca o eventuală rotire în jurul ancorei să nu ne pună pe țărm. Vântul bate dinspre uscat și mi-e teamă că ne va împinge peste ancoră, dar greutatea lanțului pare să ne țină în loc. O vreme urmăresc reperele de la mal precum și trackul de pe Navionics, dar înafara rotirii în jurul provei, nu văd să avem derivă.
-Ok. Debarcăm!
Dezlegăm dinghy și îl lasăm la apă, după care îl aducem în pupa dealungul bordului. Dorin coboară în barcă și îi pasez motorul. Obișnuit cu motoare mai mari, se teme că va fi greu, dar micuțul Suzuki de 2-3 cai putere e de jucărie. Odată instalat pe oglinda bărcii, slăbim capacul rezervorului ca să „benzinească”, tragem șocul, trecem comutatorul pe „on” ca să „scâteiască” și tragem la sfoară ca să pornească, ceea ce și face, din prima. Până la plajă nu e mult, dar habar n-avem câtă benzină e în rezervor și pentru orice eventualitate luăm cu noi și canistra cu combustibil. Dezleg dinghy, Dorin cuplează elicea și plecăm.

Pentru dimensiunile bărcuței, motorul e vânos. Abia apuc să fac câteva fotografii cu yachtul rămânând în siaj, că și ajungem la mal. Dorin rabatează motorul pentru a nu lovi elicea și echipați cu sandale, sărim în apă. Sub soarele nemilos, baia e binevenită. Tragem barca pe nisip și ne uităm în jur.

Golful are malurile stâncoase și doar în capăt o mică plajă cu nisip. Valurile au adus la mal dealungul timpului o groază de obiecte plutitoare ce împestrițează locul. Facem câțiva pași și asta e tot căci vegetația sub formă de arbuști se întinde până la apă și e de nepătruns. În conjunctura dată este foarte clar că am debarcat doar așa, de chichi-machi, căci nu e nimic de făcut pe insulă și înainte de a urca din nou în barcă ne minunăm doar de septele și lapiezurile săpate de șiroirea valurilor pe stâncile malului.

La întoarcere preiau eu motorul, de la pornire până la acostarea în pupa yachtului, apoi ridicăm dinghy la bord, fixăm micuțul Suzuki pe balustrada de inox din pupa și ridicăm ancora cu destinația Neo Klima.