Marinari pe submarin

Inca mai este mult pina la sfirsit (sper, din tot sufletul!) si deja mi s-au schimbat simtirile. La inceput simteam regretul de a nu fi participat la o plimbare cu aventuri. Frumoasa. Nicicum usoara. Alaturi de oameni deosebiti.
Acum, deja am virat spre invidie. In sensul bun si curat. Ati trait un eveniment la care tare as fi vrut sa fiu si eu parte! Le-am avut, la timpul lor, si eu pe ale mele insa niciunul ca asta.
Nu pot spune, in cuvinte, cit de mult astept continuarea!

O cafă la Stambul - 19

Şile​

În timp ce Bananec Blues a fost lecuit, o ceaţă lipicioasă, deasă, cu accente malefice, a umplut portul. Motorul toarce liniştitor încărcând acumulatorii, iar eu fac calcule. E ora 13. De Bosfor ne despart 20 de mile pe care în cel mai bun caz le facem în patru ore. Probabil că toţi rumegăm aceeaşi idee căci îl aud pe Liviu spunând:
-Constantin! Mai plecăm azi? Vom ajunge în Bosfor pe întuneric.
-Nu mi-e de întuneric. Am mai făcut Bosforul noaptea. Problema e ceaţa. Nu mă bag pe ceaţa asta printre vapoare.
Decizia e în totalitate a skipperului. Pe o navă nu e democraţie, căci, în caz de belea, nici răspunderea nu se împarte democratic. Din păcate suntem plecaţi de patru zile şi mai avem încă una până la Istanbul, ceea ce ne scoate total din grafic. Nu pot decât să ridic din umeri. Yachtingul presupune plăcere şi plăcerea nu face casă bună cu cronometrul. „Cu răbdarea treci şi marea” îmi spunea adeseori bunicul. Şi totuşi... Ies în cockpit şi prin plafonul lăptos ghicesc discul soarelui. De câte ori, îngheţat sau murat de ploaie, adăpostit sau bătut de vânt pe vreo creastă alpină, n-am tresărit de bucurie întrezărind astrul luminos? Când e vreme bună ciobanul e trist, fiindcă va urma vremea rea şi când e rea, se bucură, fiindcă va urma vreme bună.
Am sentimentul interior că asemeni lui Ulise, ţinut în captivitate de Circe vrăjitoarea, un spirit malefic vrea să ne păcălească, să ne ţină locului. Două minute mai târziu sentimentul se concretizează căci fix deasupra noastră cerul e de un azur ireproşabil. Ceaţa asta e asemeni mayei, doar o iluzie. Câţiva metri de aburi lipiţi de suprafaţa apei, pe care, presimt că soarele o va împrăştia cu repeziciune.
-Constantin! Ceaţa asta nu va dura. Eu zic să plecăm!
Skipperul are încredere în cunoştiinţele sau intuiţiile mele meteo, dar de astă dată mă combate ferm:
-Te pricepi tu la vreme, dar n-ai cum să cunoşti ceaţa asta. E ceaţă de convecţie, subţire, lipită de mare, ce se formează datorită diferenţei de temperatură dintre apă şi aer. Nu se va risipi prea repede. Nu plecăm.

Decizia e definitivă şi dacă nu plecăm, toată lumea e de acord să coborâm la uscat. Se scot din chesoane deodorante şi haine de oraş şi în zece minute echipajul vesel şi guraliv e pe cheu. Pentru început luăm cap compas o tavernă cu specific pescăresc, ţinută de nişte tineri serviabili. Ostilităţile se deschid cu un borş pescăresc, apoi se trece în forţă la heringi şi calamari. Constantin insistă să găsească pentru mine ceva vegetarian, dar într-un asemenea loc e comparabil cu a-ţi pune vată în urechi în sala de concert. Nu-mi pare rău. Înainte de a coborî am terminat spaghetele rămase de aseară, aşa că nu mi-e foame şi până ce tovarăşii mei îşi pun burţile la cale, aleg să dau o raită prin port.



O brambureală de cutii, otgoane, năvoade, saci, prelate, bărci, balize, ancore şi câte altele, îmi împiedică plimbarea. Din noianul de lucruri se desprinde profilul acvilin al unei ancore măcinată de rugină, dincolo de care flota de pescuit a orăşelului asigură un fundal neclar. Îmi vine în minte un aforism: după ce ai învăţat să fotografiezi lucruri, surprinde atmosfere. Ca marinar aş putea să mă supăr pe ceaţă, dar ca fotograf nu. Cheul nu e mare şi revin la tavernă tocmai la timp ca să surprind cum chelnerul stilat, prezent în stradă pentru a agăţa clienţi, pupă mâna bătrânului ce părăseşte localul. Adus de spate, păşind poticnit, cu capul ascuns în căciula ce lasă să se vadă doar privirea ageră străpungând deasupra ţepilor cărunţi de pe obraji, bătrânul este preţuit. Gestul mă răscoleşte. Aici, în acest port, printre pescari, mă simt umilit pentru toţi bătrânii ce sunt batjocoriţi în ţara mea, pentru pierderea tradiţiilor, pentru faptul că având sănătate şi vigoare nu suntem capabili de compasiune şi pentru că, având puterea de a acţiona, nu ştim să plecăm urechea pentru a învăţa. Nimic serviabil, nimic linguşitor în acest gest ci doar respect şi supunere, primite cu modestie de făptura ce se îndepărtează ca o umbră.


Echipajul a terminat masa. Constantin se întoarce la yacht pentru a pregăti drumul la hartă, Liviu dispare din cadru iar noi ceilalţi suntem gata pentru a lua localitatea la picior. Câteodată uitarea e cea mai eficace metodă în calea nerăbdării şi eliberaţi de misiunea de la Istanbul ne simţim liberi să explorăm localitatea etajată pe verticala coastei. Şoselele strâmte urcă în pantă accentuată printre clădiri cu două caturi, uneori vechi, din lemn, alteori moderne, cu arhitectura definită de materialele şi tehnologiile de azi, printre vitrine cu cârnaţi uscaţi, coloraţi de condimente, cu dulcegării apetisante, cu bănci ce-şi scot în stradă ATM-urile sau cu magazine cu bunuri de larg consum. Flamuri colorate cu sigla vreunui partid împodobesc abundent o porţiune de stradă, apoi, mai departe, acelaşi spectacol se repetă, schimbându-se doar grafica. O moschee, o piaţă şi silueta farului ridicată peste acoperişurile în dezordine. Prin cuanta deschisă între două clădiri zăresc rada portului cu Bananec Blues minuscul, legat la bordul unui pescador măricel, legat la rândul lui la bordul unui pasager imens. Hei! Dacă îl văd pe Bananec Blues înseamnă că ceaţa s-a dus. Mă uit instinctiv la ceas: e ora 15:30. Mă calmez la timp pentru a nu le spune nimic celorlalţi. De ce am fi tot timpul în căutarea altui orizont?



Adi cunoaşte deja topografia localităţii din drumurile matinale în căutarea primăriei:
-Nu e nimic interesant mai departe. Mai bine să o luăm pe aici, să ajungem în bazar.
Bazarul este de fapt o piaţă de „de toate”, înşirată dealungul câtorva străzi mai aerisite. Varză. Praz. Ciuperci. Conopidă. Morcovi. Ridichi. Roşii. Castraveţi. Zarzavaturi. Ardei. Vinete. Apoi toată chiloţeala ieftină, apoi toate surogatele tehnice denumite generic „turcisme”, într-un spectacol vesel şi colorat. Fructe uscate, seminţe, brânzeturi într-o varietate copleşitoare, măsline asemenea. Oale. Cer să mi se arate un ceainic şi văzut de aproape, mă oripilez de grosolănia lui. Suntem totuşi „la ţară”, unde conceptul de ieftin şi practic câştigă în faţa celui de bun şi frumos. În faţa unei librării mă opresc să învârt un stativ de cărţi poştale înţesat cu reproduceri după picturi celebre cu specific oriental, dar mai ales cu portretul lui Ataturk în diferite atitudini, pentru care naţiunea are un respect vecin cu veneraţia.


-Haideţi să gustaţi o îngheţată adevărată, ne invită Adi, cu ochii la o gelaterie.
Intrăm şi comandăm cele mai diverse combinaţii.
-Ia! Gustaţi de la mine asta cu vişine. E îngheţată adevărată! se entuziasmează Adi.
Îngheţata e vâscoasă şi lipicioasă. Nu atât de fină şi de aerată precum îngheţatele „moderne”, însă mult mai naturală. Secundul cunoaşte patiseria turcească şi plusează cu nişte prăjiturele însiropate. Exclamaţiile curg natural şi fata de la magazin, înduioşată, ne serveşte încă un sortiment, din partea casei. Ne îndulcim fără griji pentru dietă, starea vremii ori ordonanţele de urgenţă date anapoda de guvern. O stare de bine ne învăluie ca un nor. La plecare fata ne urează ceva pe limba ei. Îmi pare rău că în dicţionarul comun româno-turk nu găsesc decât kebab, bacşiş, baclava. Situaţia îmi aduce aminte de un banc: cineva venit din Japonia se plângea că singurele cuvinte englezești pe care le-a găsit acolo au fost Sony şi Mitsubishi. La repezeală găsesc totuşi un cuvânt care mi se pare universal:
-Arivederci!
Mike se prăpădeşte de râs.


Coborâm spre port. Fără masca ceţei, configuraţia locului ni se destăinuie. Portul este apărat de trei stânci-insule ieşite în mare. Cea mai impozantă are pe vârf un turn de piatră de la care porneşte un funicular spre vecina ei. Skipperul ne-a povestit ceva despre stâncile astea ce ar fi folosite turistic şi recreativ. În lumina apusului stâncile sunt luate cu asalt de stoluri de pescăruşi ce se soresc pe suprafeţele lor.
Pe un promontoriu de la ţărm ghicesc un punct de belvedere şi propun să ne abatem acolo. Adi şi Iulian nu sunt interesaţi, dar îmi găsesc un aliat în Mike. Plecăm de-a dreptul, căţărând o faleză facilă. Ieşirea de pe asfalt ne aduce mai aproape de escapadele pe care le avem în siaj. Locul are un farmec aparte, cu marea spărgându-se de stânci, pescăruşi vocali şi raţe amuzante. Sus, pe promontoriu, un vechi tun atestă faptul că în trecut era un loc strategic. Luăm loc pe o bancă. Soarele coborât spre orizont fură culorile lăsând doar nuanţele calde. Pe o mare deghizată, un pescador taie pasa de intrare a portului. Vocea muezinului din minaretul moscheii vine să completeze ambianţa. Kitsch: tânguirea se termină cu soundul Windows.

bustanson a spus:

Inca mai este mult pina la sfirsit (sper, din tot sufletul!) si deja mi s-au schimbat simtirile. La inceput simteam regretul de a nu fi participat la o plimbare cu aventuri. Frumoasa. Nicicum usoara. Alaturi de oameni deosebiti.
Acum, deja am virat spre invidie. In sensul bun si curat. Ati trait un eveniment la care tare as fi vrut sa fiu si eu parte! Le-am avut, la timpul lor, si eu pe ale mele insa niciunul ca asta.
Nu pot spune, in cuvinte, cit de mult astept continuarea!

Click pentru a extinde...

Realizezi cat este meritul Crocodilului in asta . Nu stiu in ce proportie, dar e clar ca este.
Ia sa-ti fi povestit lapidar ca au plecat intr-o barca, au mers cu val de prova, le-a fost cam rau si i-a lasat bateria motorului .
Cata invidie iti starnea ?

P.S.
Stiu, la cat suntem noi de pasionati, il invidiam si asa . Dar cand iti infoaie imaginatia cu frazele lui fin reglate pe senzatii ...eee ?
Am spus asta fiindca am simtit exact ca tine, de cand a inceput povestirea. De fapt inca de cand se derula aventura lor, vazand o poza cu ei la 'Stanbul, trimisa de Constantin.
Nu-i nimic, iarna nu mai are forta, vine primavara ca maine si iesim pe ape.

Florio a spus:

Realizezi cat este meritul Crocodilului in asta . Nu stiu in ce proportie, dar e clar ca este.
Ia sa-ti fi povestit lapidar ca au plecat intr-o barca, au mers cu val de prova, le-a fost cam rau si i-a lasat bateria motorului .
Cata invidie iti starnea ?

P.S.
Stiu, la cat suntem noi de pasionati, il invidiam si asa . Dar cand iti infoaie imaginatia cu frazele lui fin reglate pe senzatii ...eee ?
Am spus asta fiindca am simtit exact ca tine, de cand a inceput povestirea. De fapt inca de cand se derula aventura lor, vazand o poza cu ei la 'Stanbul, trimisa de Constantin.
Nu-i nimic, iarna nu mai are forta, vine primavara ca maine si iesim pe ape.

Click pentru a extinde...

Nu orice voiaj generează o poveste. Ca să iasă povestea, trebuie să ai "substanţă" şi varietate, dublate de trăiri. Seara, în Şile, acolo lângă tun, i-am spus lui Mike că e posibil să iasă de o carte şi întâmplările din următoarele zile mi-au dat dreptate.

CrocodiluDiluDilu a spus:

Yachtingul presupune plăcere şi plăcerea nu face casă bună cu cronometrul. „Cu răbdarea treci şi marea” îmi spunea adeseori bunicul.

Click pentru a extinde...

Roz Avel înseamnă în limba bretonă, celtică, vecină cu welsh si cu cornic, "roza vânturilor". La Combarro, în Ria de Pontevedra vecină, în ultima zi înainte de a o lua spre Vigo, am descoperit cam unde se termina satul si începea un soi de plaja plina de cochilii golite de goelanzi o casă de piatră, micuță, cu o terasă amenajată, în curte, de fațada căreia atârna o bucată de tablă scobită - citind cu atenție, "A Rosa dos ventos". Musai sa bem o bere acolo înainte de a pleca. Lângă noi, un cuplu de olandezi. Din vorbă în vorbă exploram conceptul drag și noua si lor, de "slow motion". Tipul, excelent locutor de limba franceză, îmi spune ce i-au lansat de pe un chei, pe la Brest, niște prieteni în momentul în care a luat-o spre sud.
"Prends ton temps. Un bateau qui a le temps ne rencontre pas de mauvais vent." (Adică ceva gen "Nu te grăbi. Un vas care are timp nu întâlnește niciodată vânt potrivnic").
Mulțam Crocodilule, am citit pe nerăsuflate și mi s-a răcit cafa-n cană

Portofelu' din acea poza seamana leit cu al meu

Florio, sa fie in aprilie inceputul anul acesta?!?
Si eu care (din nou virsta isi spune cuvintul!) am "fugit de o saptamina de canale in Olanda. Intentionam sa prind cimpurile de lalele in floare, dar m-au speriat cei de la firma de charter cum ca-i cam frig. Daca ma gindesc la Bananec si echipajul, cele 12-14 grade nici nu ar fi fost de speriat!

O cafă la Stambul - 20

Spre Istanbul​

Un proverb marinăresc interzice plecarea pe mare vinerea iar altul îl justifică pretextând că numai cine nu a fost pe mare nu e superstiţios. Poate de aceea, vineri 17.01.2014 la ora 7:23 fix, Bananec Blues rămas fără motor la nici o milă est de pasa de intrare în portul Şile stă cimentat pe o mare de gradul zero. Soarele abia scăpătat pare un imens reflector roşu iar radiaţia lui, sau poate mânia, colorează faţa skipperului. Nici o moleculă de aer nu se mişcă şi velele stau strânse. Cheie. Urmăresc linia catargului, uşor frântă în reflexia impecabilă de la suprafaţa apei. Partea electrică îşi face treaba. Acumulatorul duce, demarorul învârte. Marea e de ulei. Grea. Netedă. Cu suprafaţa aproape bombată de tensiunea superficială. Cheie. Tot echipajul e pe punte. De unde atâta frumuseţe? De unde s-a revărsat serenitatea? Cheie. Până şi timpul a încremenit. Cheie...


Se produce o schimbare. Prima explozie din cilindrii strică tot puzleul. Valul de etravă rupe catargul, apa se ţuguiază, zgomotul percutează auzul, limba secundarului porneşte. O boare ne trece peste obraji.
-Adi, întoarce! Bătrânul a luat banii, dar nu şi-a făcut treaba.
La ora 7:58 Bananec Blues e legat din nou la bordul pescadorului. Nu ştim nimic despre meşter, dar portul e mic, nu se poate ca cineva, oricine, să nu ştie cine a reparat nava românească. Cât timp Adi e trimis să facă pe detectivul, Iulian rămâne să dea seama pentru motor:
-Ce poate să aibă? îl întreabă skipperul
-Prinde aer fals. Ieri a fost aerisit, a mers. A prins aer fals şi s-a oprit. Acum merge iar şi dacă nu-l oprim nu va mai prinde aer. Garantez că ajungem la Istanbul.
În lipsa meşterului e bună şi garanţia lui Iulian. Adi a fost pe la primărie şi în port, la barca pe care bătrânul i-a arătat-o lăudându-se că este a lui. Peste tot doar uşi închise.
-Plecăm! comandă skipperul. Mola prova. Mola pupa.
Se consumă a doua ieşire cu echipajul atârnând în sarturi. Un pescador vine tare din spate şi bazându-se pe viteză, ne dublează în prova luând largul.
-Pe pescadorul ăla, un întârziat îşi ia şuturi în fund, îşi dă cu părerea skipperul.
Marea a rămas de gradul zero. Cu cât soarele urcă pe cer, apa devite tot mai albastră.
-Noi nu mâncăm nimic? se interesează skipperul.


Echipajul votează pentru omletă. Avem la bord un cofrag de ouă şi în lipsa tigăii, nişte cratiţe de inox. Împreună cu Adi pregătesc mâncarea pe care o savurăm apoi la soare, în cockpitul devenit strâmt.
La ora 9 Mike preia timona.
-Ţine 285!
Se ridică vântul, bineînţeles din prova. Marea se burzuluieşte. Valurile devin abrupte, violente. Calmul matinal a fost doar o părere. Ne târâm cu 2,5-3 noduri. Prea puţin. Urmăresc detaliile coastei şi mi se pare că stăm pe loc. Cunosc senzaţia de agonie ce mi se transmite de la Bananec Blues. Chinul lui îmi curge prin vene.


-Vino spre coastă, comandă skipperul. Hai pe 240!
Înţeleg. Intrăm la adăpost. Cu noua alură mă gândesc că am putea profita de vânt...
-Nu ridicăm velele?
-O să ne încline!
-Un colţ...
Skipperul ştie că nu vom merge mult pe cursul ăsta, dar nu poate să se opună poftei echipajului.
-Daţi drumul la foc, dar nu-l scăpaţi, doar cât zic eu.
Cu vela ajungem la 4,5 noduri. Yachtul îşi recapătă măreţia, dar nu durează mult şi ajungem în proximitatea coastei. Cu ochii la harta de pe GPS, skipperul evaluează posibilitatea navigaţiei în volte.
-Strângeţi focul! Cât e ceasul?
-10.
-Tovarăşul Iulian la timonă. Ţine 285!
-Da domnu`, 285. Să-mi spuneţi când să fac parcarea cu spatele.
Cu aceasta revenim la viteza de melc şi chinul reîncepe. Măcar de am fi în larg, să nu avem repere.
La 10:25 se face o descoperire tulburătoare: cabina e plină de vapori de motorină. Constantin ridică paiolul şi în loc de zeamă salmastră dă peste un amestec uleios.
-Adrian şi Liviu! Verificaţi motorul!
Adi e deja expert. Scoate scara şi deschide uşiţa. Un val de vapori şi gaze invadează cabina odată cu zgomotul ce scapă din carcera antifonată. Raza lanternei cotrobăie peste tot. O vreme se aud doar mormăielile celor doi, apoi ajunge la noi o voce înfundată:
-Avem o ţeavă crăpată! E returul de motorină de la injectorul trei.
-Pe acolo curge?
-Da.
-Tare?
-Destul de tare. Supurează.
-Ce-i putem face?
O clipă rămânem încordaţi aşteptând verdictul...
-Nimic. Este într-un loc imposibil, la o îmbinare, sub injector.
-Închide. Mergem aşa şi vom suda piesa la Istanbul. Daţi drumul la pompa de santină.
Nimeni nu mai spune nimic. Ce ar mai fi de spus? Acum se explică pe unde trăgea aer fals. Sperăm doar că atâta vreme cât motorul funcţionează, presiunea combustibilului va împiedica intrarea aerului în instalaţie.
La ora 11 preiau timona. În ora mea de cart ne chinuim să dublăm farul de la cap Karaburun, pe care îl ştiu din cărţile lui Radu Theodoru. Arunc o privire pe hartă: n-am făcut nici jumătate din drumul spre Bosfor. Nu mai am răbdare. Deasupra noastră trec avioanele în drum spre capitală.

Coitus interuptus

O cafă la Stambul - 21

Printre mamuţi​

Timpul trece inexorabil şi atât timp cât micţul Nanni Kubota de 14CP se încăpăţânează să învârtă elicea, de bine, de rău, ne apropiem de Bosfor. În jurul nostru a început să plouă cu vapoare. La început le vedem ca un punct pe orizont, apoi se tot măresc...
-Ştefan cel Mare aştepta în cetate, înconjurat de oşteni. Vine straja speriată:
-Măria ta! Vin turcii!
Oastea se dezlănţuie:
-Stefane! Ce le facem Stefane?
Cu un gest măreţ domnul îi reduce la tăcere.
-Cum se văd turcii?
Straja desparte puţin două degete.
-Cam atât.
-Lasă-i în pace.
Mai trece o oră şi straja vine şi mai speriată:
-Măria ta! Turcii se apropie!
Oastea se dezlănţuie:
-Stefane! Ce le facem Stefane?
Ştefan îi calmează, apoi se întoarce spre strajă:
-Cum se văd?
Straja coboară palma la nivelul genunchilor:
-Cam atât!
-Lasă-i în pace.
Mai trece o oră şi straja vine albă la faţă:
-Măria ta! Turcii sunt pe noi!
Oastea se dezlănţuie:
-Stefane! Ce le facem Stefane?
Ştefan se uită la ei, depărtează un pic degetele şi spune:
-Nu le facem nimic că-i ştim de când erau uite-aşa de mici.
Opt nave se aliniază să intre în strâmtoare. În baboard avem racheta albă a farului Anadolu iar drept în faţă, cea a farului Rumeli. După monotonia cabotajului chinuit, schimbarea de decor ne remontează.


Faţă de acum şase ani când, tot împreună cu Mike vedeam gura Bosforului, dar în sens invers, dinspre uscat, căţăraţi pe meterezele cetăţii din Anadolu Kavagi, peisajul s-a mai schimbat. Turcii construiesc un nou pod între continente, chiar în buza strâmtorii. Pilonii de beton ce vor susţine podul sunt deja ridicaţi, fiind vizibili de departe. Apusul colorează marea şi urmăresc lucirea apei cu regretul de a fi ocupat cu timona. Constantin îmi ghiceşte gândurile:
-Adi, înlocuieşte-l pe Kiru la timonă, să poată să-şi facă pozele
-Mulţumesc!


Ca să ajungem la locul nostru, adică lângă malul rumeliot, sau european pe limba noastră, trebuie să traversăm zona de demarcaţie, altfel spus, să tăiem calea vapoarelor ce dau să intre în Bosfor. Skipperul corelează viteza convoiului cu viteza lui Bananec Blues, mai face corecţiile datorate timpului necesar îmbarcării pilotului şi stabileşte că vom trece prin faţa unui vrachier piturat în roşu şi albastru.
-Poţi să vezi numele vasului?
Zoomez la maxim, fac fotografia, apoi o măresc cât pot pe displayul aparatului.
-St. Gregory, sub pavilion ucrainean.



Constantin apucă staţia VHF şi încearcă să intre în legătură cu nava pentru a negocia traversarea. Nici un răspuns. Vrachierul ne ignoră şi, având prioritate de gabarit, se năpusteşte în calea noastră.
-Ce facem, întreabă timonierul?
-Nu facem nimic, că-l ştim de când era aşa mic, îi răspunde skipperul cu umor.
Colosul este atît de aproape încât îi auzim bătăile maşinii. Corectăm cursul pentru a-l lăsa să ne-o ia în faţă şi-i trecem uşor prin pupa. Pe lângă el, chiar şi pilotina pare o jucărie. Cum reuşesc piraţii somalezi să pună mâna pe navele astea?

Scăpaţi de stresul traversării, ne putem muta privirea spre coastă. Şantierul rumeliot este impresionant. Probabil pentru a micşora deschiderea podului, fundaţia pilonului a fost construită în mare. Urmăresc zig zagul drumurilor tăiate în pantă, cantitatea imensă de material derocat, apoi îmi mut admiraţia la pilonul de beton garnisit cu macarale, pe coloanele cărora văd culisând cabinele lifturilor. Investiţia trebuie să fie imensă şi nu pot să nu îi admir pe turci pentru puterea financiară de care dau dovadă.
Soarele a trecut dincolo de orizont şi peisajul devine albastru. În faptul serii, ajutaţi de curentul favorabil ne strecurăm cu 5 noduri între drumul vapoarelor şi coastă. La rândul lor, mamuţii reduc viteza, păstrând-o totuşi la dublul valorii noastre. Constantin coboară în cabină, aprinde luminile de navigaţie şi revine cu un tub de spray ce se termină cu o trompetă.
-Kirule, ai grijă de scula asta şi mai ales, dacă va fi nevoie să o folosim, nu o îndrepta spre mine.
Suntem deja în strâmtoare. În babord, căţărată pe pintenul unui contrafort ghicim zidurile de piatră ale cetăţii Anadolu Kavagi.
-Toată lumea să fie cu ochii la ferryboaturi!
Întunericul cade peste noi. Miliardele de lumini ce se aprind pe cele două maluri se continuă la zenit cu luminile stelelor iar în apă cu reflexii mişcătoare. Echipajul savurează atmosfera din cockpit. Nimeni nu zice nimic...
-Pe ăla l-aţi văzut? ne indică skipperul o mogâldeaţă neagră, abia semnalizătă cu luminile regulamentare.
Abia acum îmi dau seama cât e de greu să discerni pericolul în plasa de camuflare a spectacolului. Bosforul e ca o bestie care te hipnotizează ca să nu vezi ce-ţi pregăteşte...
-Dar vasul care vine din spate?
Wow! Noroc cu Constantin care e versat la treburi de-astea!
Printre colinele ce străjuiesc strâmtoarea, oriunde e schiţată o vale, curg spre apă râuri de luminiţe, ca magma unui vulcan sau ca o feerie de Crăciun tixită cu beculeţe
-Ambarcaţie în prova tribord, anunţă Mike.
Echipajul a început să recunoască primejdiile. Ochiul se formează, mintea recunoaşte şabloane.
Un hotel luminat abundent îşi varsă lumina pe apă. Şoseaua de coastă susţine un trafic impresionant. Ajung până la noi zgomotele maşinilor. Ascunşi de întuneric, sustraşi agitaţiei terestre, urmărim detaşaţi spectacolul trepidant al vieţii din marile metropole, alergătura, goana în numele pâinii. Cât de insignifiante par problemele omenirii, la bordul lui Bananec Blues!

O sa tin minte, bancul asta !

Coitus interruptus.... reloaded
De ce am stat pina la ora asta? DE ceeeeeeeee?

mihaif99 a spus:

Coitus interruptus.... reloaded
De ce am stat pina la ora asta? DE ceeeeeeeee?

Click pentru a extinde...

De ce m-am trezit la ora asta? DE ceeeeeeeee?

Ce fain (nu vorbesc de "coitus interruptus, evident ). Acu' ca s-o oprit și ploaia, povestea lui Bananec Blues îmi dă curajul necesar (sau măcar doza necesara de culpabilitate) ca să ma apuc de dat cu peria pe punte, făcut ordine în careu, revizie la motor, să schimb uleiul, să verific filtrele, să schimb pompa de santina, să verific de ce nu mai vrea să afișeze turo-metrul, să... să... că uite, unii se duc iarna până la Istanbul și eu am aici, în spatele meu, toată Ria de Vigo numa' pentru mine... Crocodilul are darul de a-mi intensifica starea de frustrație. Asta o fi chestia aia de-i zice "talent" ?

Am consultat "fișele" mele (mă întrebam de la început din ce serie face parte, formele sunt clasice pentru anii 60 și au oficiat destui arhitecți navali francezi în perioada respectiva). Bananec Blues, un Karaté Cabine Arrière, plan Bigoin și Duvergie construit în Sud-Vestul Frantei, la CNSO, am dat peste el pe lista asociației CapKaraté, unde figurează și acum, "port d'attache Constantza, Roumanie" a fost bazat la Le Havre înainte de a face un mega-periplu pe Dunăre până la Constanta. Sigur ne-am întâlnit, primul meu velier, TINKIETT, a fost bazat la Le Havre. Nu știu dacă Constantin a aruncat o privire pe site-ul asociației, merita mai ales dacă are ceva bricolaj de făcut la bord.
O poză, numai pentru superba linie clasică a carenei...

Roz Avel a spus:

Nu știu dacă Constantin a aruncat o privire pe site-ul asociației, merita mai ales dacă are ceva bricolaj de făcut la bord.

Click pentru a extinde...

Bine identificat. Constantin stie de site-ul asociatiei: mi-a dat si mie linkul.

O cafă la Stambul - 22


Bosforul are în jur de 20 de mile lungime, astfel că la viteza noastră socotim că-l vom străbate în mai bine de patru ore. Dealungul lui există mai multe marine însă am optat pentru marina Atakoy, ceea ce lungeşte parcursul cu aproape 5 mile, fiind ultima, la ieşirea în Marmara.
Cotim. Parcursul prin strâmtoare are forma literei „S”. Odată cu noi cotesc şi mamuţii ce ne vin mereu în babord. Constantin stă în gura roofului urmărind parcursul pe GPS.
-Ţine 150!
Adi aduce yachtul pe noul curs cu precizie de mecanism. Hotelul luminat feeric a rămas în spate. Cândva, pe vremea zeilor, Bosforul se numea Vadul Vacii în amintirea supliciului frumoasei Io care, transformată de Zeus într-o junincă, ar fi înotat prin strâmtoare înebunită de muştele trimise de Hera... Legenda spune că Io ar fi fost o frumoasă preoteasă a templului Herei, din Argos. Prins în farmecele făcute de o nimfă, Zeus s-a îndrăgostit de ea şi prin intermediul viselor a chemat-o pe malul unui lac unde a învăluit-o cu un nor pentru ca întâlnirea lor să nu fie văzută de soaţa lui, Hera, apoi a transformat-o într-o junincă albă pentru a fi la adăpost de orice bănuială. Hera a intuit aventura şi a trimis un tăun care să o chinuie pe Io. Înebunită, Io s-ar fi aruncat în mare, dăruind cu acest prilej numele Mării Ionice, după care, în goana ei ar fi traversat şi Bosforul, ajungând să fie transformată înapoi în om abia în Egipt...
-Ţine 220!
Dacă am schimbat cursul înseamnă că am intrat pe ultima buclă a „S”-ului. De aici înainte vom străbate porţiunea cea mai interesantă, dar şi cea mai aglomerată a strâmtorii. În faţă ne apare, iluminat în totalitate, podul Fatih Sultan Mehmet. Întreaga suprastructură este acoperită cu corpuri de iluminat liniare a căror culoare se schimbă lent, insesizabil, astfel că, pe nebănuite, podul roşu e ba verde, ba galben, ba albastru. Turismul lent are avantajele lui!
-Ferryboat în prova tribord!
-Barcă cu motor la travers.
-Vapor în pupa!
Atenţionările curg neîncetat. Navigaţia în strâmtoare e ca o cursă ce-ţi solicită la maxim atenţia, cu atât mai mult cu cât piloţii locali, obişnuiţi cu înghesuiala, nu se sfiesc să treacă unii pe lângă alţii la distanţe ce ne ridică adrenalina. Uneori, ca să fim siguri că suntem observaţi, skipperul aprinde scurt farul portabil, manevră la care ni se răspunde similar de pe celelalte ambarcaţii. Încet ne scurgem pe sub arcul ciclopian al podului ridicat cu aproape 40 de metri deasupra noastră. De o parte şi de alta, pe maluri, se ridică palate iluminate feeric. Turcii au conştiinţa naţiunii pe care o alcătuiesc. Pe orice clădire impunătoare sau, uneori în vârful unor piloni plasaţi pe înălţimi e arborat drapelul cu semilună, iluminat la rândul lui. Cu toată tensiunea generată de vânzoleala maritimă, noaptea reuşeşte să fie fastuoasă.
Ne apare în prova podul Bosfor, primul pod costruit peste strâmtoare şi în acelaşi timp primul construit între două continente. Ideea podului a fost lansată în 1957 însă realizarea s-a terminat abia în 1973. Arcul lui este susţinut de cabluri dispuse în zig-zag de care sunt prinse mii de corpuri de iluminat cu LED. Imensa deschidere permite un joc de lumini dinamic, mereu altul, imaginativ şi deloc kitschos. La piciorul lui, pe partea europeană, ne reîntâlnim cu Rumeli Hisar fortăreaţa construită de Mehmed II în 1451, ca bază pentru viitoarele atacuri asupra Constantinopolului, apoi, după ce lăsăm în spate podul cu luminaţia spectaculoasă, recunoaştem în tribord palatul Dolmabahce. Suntem deja în proximitatea Cornului de Aur, inima vechiului Stambul. Strîmtoarea se lărgeşte, prefigurând ieşirea în Marmara. Scăpăm de stresul marilor nave însă rămânem cu cel al traficului de ferryboaturi ce aici atinge apogeul. Sirene, pleoscăitul valurilor în carene şi în fundal oraşul etajat pe coline cu turnul Galata, mare, stabil, sau minaretele moscheilor, subţiri, ascuţite, ca nişte rachete. În prova Topkapî, vechiul palat în tribord, Cornul de aur iar în babord, insulă în mijlocul apelor, turnul lui Leandru. Gata. Ieşim în Marmara şi asta se simte şi-n traficul maritim în scădere. Din noul unghi vedem Aya Sofia, biserica far, şi Moscheea Albastră, obiectiv emblematic al oraşului.
-Mai avem 4 mile, ne anunţă skipperul.
Cabotajul chinuit m-a supt de energie şi abia aici, învăluiţi în întuneric şi scăpaţi din nebunia megalopolisului realizez cât de obositor a fost şi Bosforul. Cu toate că am fost simplu spectator, mi-a ajuns. Foamea mă macină şi nu-mi doresc decât să ne vedem legaţi în siguranţă la ponton, când îl aud pe Mike:
-Mă laşi şi pe mine la timonă?
-Dacă vrei...
Îl admir. Tipul e tare. Nu ştiu de unde are atâta energie.
-Ţine 180, mârâie skipperul.
Aoleu! La oboseala pe care o avem, numai lecţii de cârmit ne-ar mai trebui.
-Mike! Ţine 180!
-Vin acuşi!
Străbatem ceva ce seamănă a radă portuară. O grămadă de vapoare stau la ancoră, obligându-ne să facem slalom. Uneori, vreo reflexie a unui siaj ne înclină molatec. Siluetele negre ale unor matahale, fără nici cea mai mică lumină, creează impresia de cimitir al elefanţilor. Sinistru.
-Ocoleşte nava la ancoră, Mike.
Timonierul dă să execute comanda când zgomotul motorului se rupe într-o bolboroseală rău prevestitoare, apoi bolboroseala încetează cu totul reinstaurând liniştea. Senzaţia de foame se acutizează. Cineva toarnă oboseala în mine cu paharul.
Skipperul dă cheie după cheie în ruliul tot mai pronunţat ce tinde să ne arunce din cockpit. Nici o boare de vânt nu adie. Îmi amintesc cu greaţă cum stăteam azi dimineaţă la o aruncătură de băţ de ţărm, fără să fim în stare să facem ceva.
-Aerisiţi motorul.
Sunt chiar în dreptul roofului aşa că sar în ajutorul lui Adi. Cabina e plină de vapori. Scoatem scara şi deschidem la motor. Un val de fum se risipeşte în cabină. Aruncat de colo colo de ruliu, încerc să ţin fixă raza lanternei pentru ca Adi să poată desface purjorul. A văzut la Şile cum făcea bătrânul şi comandă în cockpit:
-Contact! Scurt! Contact! Contact!
Motorina ţâşneşte, Adi strânge purjorul şi motorul o ia. Mă depresurizez. Atât ne-ar mai fi lipsit, să rămânem în derivă atât de aproape de ţintă! Adi închide compartimentul maşinii, dar nu apucă să pună scara înapoi căci motorul tuşeşte, dă semne de asfixie şi în final îşi dă duhul. Cerule! Opriţi în loc, reîncepe sarabanda ruliului. Adi meştereşte, skipperul chinuie contactul iar eu ţin lumina, sperând să fie de folos. Motorul o ia din nou spre uşurarea generală, Mike revine la direcţie, Adi se şterge de motorină iar eu închid uşiţa şi dau să pun scara la loc... Taaadaaaa! Micuţul Nanni moare în spasme. Nu e de râs. Simt că mă prăbuşesc. I-aş aduce pe toţi cei ce visează la deliciul de pe puntea velierelor să încerce gustul fetid al neputinţei. Sting luminile de navigaţie pentru a cruţa acumulatorul şi reîncepem chinul aerisirii. Adi are o tenacitate ieşită din comun. Băgat până la coate în mecanism, are puterea de a o lua iar şi iar de la capăt, de câte ori după închiderea uşiţei motorul moare iar eu sting luminile de navigaţie ca să cruţ acumulatorul.
-Poate că sună a superstiţie, dar ştii ce? Hai să nu mai închidem uşiţa motorului!
Nu am nici o explicaţie plauzibilă pentru cererea asta, dar prea asociez oprirea motorului cu închiderea uşiţei. Adi se uită la mine amuzat, dar acceptă. N-a mers. Asta e, măcar am încercat.
Nu pot să spun de câte ori am pornit motorul fiindcă mecanismele defensive şi instinctul de conservare m-au decuplat de la realitate. Nu ştiu decât că m-am forţat să fixez raza lanternei asupra purjorului, în timp ce cu picioarele mă propteam în cuşete pentru a nu fi azvârlit prin cabină. Ce am fi putut face altceva? Balizajul marinei se vedea cu ochiul liber în prova şi refuzam să mă gândesc ce am fi făcut dacă motorul n-ar fi luat-o în cele din urmă. Skipperul apucă staţia:
-Marina Atakoy, marina Atakoy, marina Atakoy! Sailing vessel Bananec Blues call you!
-Marina Atakoy...
Ce revigorant sună răspunsul clar! Suntem aşteptaţi la pontonul G2.
Baliza roşie de la intrare e fixată pe acoperişul unui restaurant în care se dă o petrecere. Ţinute de seară, oameni relaxaţi, o umbră de muzică. Bananec Blues alunecă în marină. Skipperul a preluat timona şi îl conduce domol, tot mai încet spre pontonul unde a apărut reprezentantul marinei. Se coboară fenderele, se aruncă parâmele şi la ora 22, prima parte a voiajului se încheie. Într-un fel, e ca şi cum aş fi cucerit Everestul: sunt atât de obosit încât abia am curiozitatea de a arunca o privire împrejur.
Skipperul semnează câteva acte cu reprezentantul marinei, apoi revine la bord:
-Adi! Îţi alegi trei zile, când vrei tu şi îl ai gratis pe Bananec Blues să ieşi cu el pe mare!

ar fii fost bun un outboard micut de rezerva ?