Mi-a fost mult mai ușor să plec pe mare la început, când habar nu aveam ce înseamnă. Pentru a nu se termina prost, inconștiența începătorului, vecină cu cea a nebunului, trebuie contrabalansată de însoțirea cu o persoană experimentată. Deși nu am trecut încă prin nici o furtună serioasă, de-a lungul milelor mele marine am avut ocazia să intuiesc energiile colosale ce clocotesc în aer și în apă și am devenit conștient de faptul că odată plecat pe mare nu poți promite că te vei și întoarce. Nu mi-a fost niciodată frică, însă l-am avut întotdeauna alături pe Constantin.
Cu viteza modestă asigurată de motor dublăm cu greu digul de nord, descoperind în prova luminile balizelor cardinale de la intrarea în portul Constanța.
-Ține 160! comandă skipperul.
Traversarea culoarului de demarcație obligă la atenție și la respectarea unor reguli stricte. Constantin vorbește prin stație cu cei de la căpitănie:
- … the name is: bravo, alpha, november, alpha, november, echo, charlie. Second word: bravo, lima, uniform, echo, sierra…
Fiecare detaliu contribuie la centrarea sau recentrarea în universul marin. Pentru novici multe vor trece direct în subconștient, unde poate le vor accesa cândva.
- Ia 060!
O navă iese din port și trebuie să întârziem pentru a nu-i sta în cale.
- Ia 330!
În timp ce executăm rondoul, nava apare prin fanta digului.
- Pune prova pe pupa ei!
Pe coșul navei ies trâmbe negre de fum și huiduma prinde viteză. Ne grăbim și noi pentru a trece culoarul de demarcație înainte de a fi opriți din nou și odată cu înserarea suntem liberi să ne vedem de drum. Recunosc balizajul roșu al turnului de televiziune din Techirghiol și sclipirea farului Tuzla.
- Aici e apă mică, îmi arată Constantin pe ecranul chart plotterului, apoi ridicând vocea pentru a putea fi auzit din cockpit, foarte bine Șerban, ține largul. Mai poți?
- Mai stau până la Tuzla.
- Preiei timona la Tuzla, îmi spune Constantin.
Noaptea coboară îmbrăcând litoralul în luminițe. În cockpit, Mugurel suferă de rău de mare. Alin s-a blindat cu pastile cu care-l tratează pe bolnav. Emeticul nu-și face efectul decât peste două ore de la îngurgitare, dar se încearcă efectul placebo. Răul de mare e corelat și cu starea psihică și gradul de oboseală și la acest ultim capitol Mugurel are restanțe. Fondator și președinte al Clubului Nautic San Giorgio, Mugurel tocmai a încheiat cu o zi în urmă acțiunea anuală numită „parada ambarcațiunilor”.
Șerban mă cheamă la timonă.
- Ce curs ții?
- Cam 200, dar mai bine pune prova pe luminile roșii.
Luminile roșii îmi sunt familiare. Sunt luminile șantierului naval Daewoo, din Mangalia, pe care le-am mai avut în prova în urmă cu un an. Faptul mă liniștește. Cunosc configurația locului dincolo de talmeș-balmeșul luminițelor de la țărm ce maschează reperele marine. Încă e prea devreme, dar știu că digul de larg din Mangalia opturează lumina verde, că din unghiul sub care navigăm vom vedea doar baliza roșie și lumina albă ce trebuie dublată la capătul digului. Mai știu și că dincolo de pasa de intrarea vom avea apă mică în babord, fiind recomandat să ținem strâns pe lângă geamandurile verzi, dar toate la timpul lor. Deocamdată țin baza catargului pe luminile roșii luptându-mă cu pleoapele de plumb. Se pare că somnul nopții trecute din cușeta vagonului CFR n-a fost prea odihnitor. Șerban a rămas lângă mine, dar n-am chef de vorbă. S-a făcut frig.
Echipajul s-a pitit care pe unde. Nu e nimic spectaculos în a naviga cu 3,5 noduri împinși de motor, pe o mare de gradul doi. Reperele de la uscat se modifică lent. Condițiile sunt ideale pentru a picoti, mai puțin frigul. Rabd și simt nerăbdarea încercându-și colții. Cu ochii larg deschiși visez la cușeta din prova. Din când în când verific cursul, apoi reperele de la uscat, apoi mă întorc la visul cu draga mea cușetă… Trebuie să fac ceva să nu pic peste timonă. Mă scutur de vise și revin în prezent. Simt corpul navei valsând, sunt conștient de aromele mării și pentru moment îmi simt endorfinele tranzitându-mă precum bulele de gaz carbonic dintr-o sticlă sub presiune căreia-i deschizi dopul pentru o clipă… Dar vai, clipa e trecătoare! Caut cu disperare ceva de care să mă agăț și din noianul de lumini albe ce lucesc în prova, aleg una pe care o investesc cu rolul de baliză la capătul digului, îmi pironesc privirea de ea și-mi propun să verific dacă a fost alegerea norocoasă. Ideea de a-mi ține mintea trează dă roade. Timpul trece și odată cu el, implacabil, ne apropiem de Mangalia. Lumina albă pe care o fixez de o eternitate începe să capete personalitate și da, e chiar lumina de la capătul digului. Îl chem pe Constantin și-i predau timona, trecând în prova cu fenderele și o parâmă.
E două noaptea când intrăm în Mangalia adormită. La țărmul tăcut și pustiu e risipă de lumini. Constantin a redus motorul și ne apropiem de ponton aproape silențioși, cu apa de răcire a motorului bolborosind aproape de linia de plutire. Senzație respingătoare: marea duhnește a canal. Parâmele sunt legate la tacheți și apar vameși, grăniceri, poliția de frontieră. Ultima impresie conștientă e cea a unui bărbat în uniformă ce se uită la mine cu pașaportul în mână, apoi cad abisal într-o prăpastie întunecată din care un porumbel alb se chinuie să iasă la lumină: nu mi-am luat rămas bun de la Șerban.
- VA URMA -
Cât despre ProExpedition, da, postez și acolo, nu e nici-un secret. Va invit sa treceti si pe acolo. Mare diferenta nu e (acolo am posibilitatea sa afisez drumul pe harta, puteti lasa comentarii sau puteti da „like”), dar poate mai vedeti si alte lucruri care va plac (de la uscat).
