Marina Atakoy
O mie și-o sută de mii de lucruri sunt de făcut odată ajuns la țărm, dar skipperul e prins cu formalități birocratice, neavând răgazul de a da comenzi. Gândul tuturor e la duș și, lipsit de experiență, Marco face imprudența de a ieși pe ponton cu prosopul și săpuniera sub braț.
-Unde pleci, Marco? mârâie skipperul, întrerupându-se pentru o clipă din completarea formularelor.
Musul șovăie. Intuiește că a călcat pe bec, dar nu-și dă seama cu ce.
-Merg să fac un duș…
-Foarte bine. Sunt atâtea lucruri de făcut, dar ție nu-ți pasă decât de ale tale. Du-te fă duș!
Constantin face formele de intrare
Constantin are limba ascuțită. Când vrea, știe să-ți înfigă cuvintele de-a dreptul în carne și dintr-odată mi-e clar jocul pe care-l face. Marco e blocat. Încă tot nu a înțeles cum stă treaba, dar n-am timp să-i explic căci sunt deja în drum spre magazinele cu piese deschimb.
Va să zică suntem din nou în Atakoy. Cunosc bine împrejurimile așa că o iau de-a dreptul spre micul șantier naval în incinta căruia sunt magazinele. Turcii sunt amabili și profesioniști. Negociez. Nu pot plăti cu cardul, dar știu bine că în stația de autobuz sunt ATM-uri, scot banii necesari și mă achit de sarcină.
Când revin la yacht, găsesc doi puștani dând târcoale locului. Echipajul a plecat la duș in corpore, și cum pun piciorul pe pasarelă, sar pe mine:
-Unde e Constantin?
-La duș. E vreo problemă?
-Da. Nu are pașaport.
Mă dumiresc: cei doi trebuie să fie agenții. Bună dimineața, unde v-a fost capul când v-ați apucat de jobul ăsta? Îi las să-și macine grijile în continuare și plec să mă alătur echipajului.
Grupul sanitar din Atakoy e locul unor plăceri orgasmice. Deși e un spațiu public, mi-a fost întotdeauna foarte intim. Strălucitor de curat și decorat cu un desăvârșit bun gust cu piatră naturală și reproduceri după picturi celebre pe teme turcomane, mă atrage în mod deosebit datorită selecției muzicale ce asigură fondul sonor, discret, în surdină. Îmi abandonez interfața la vestiar și mă contopesc cu șuvoiul de apă reglat la temperatura optimă. Senzația e atemporală și dacă vreodată, una din acele echipe prestigioase ce studiază legătura dintre consumul de linte și creșterea îngrijorătoare a șomajului va rămâne în pană de idei, e oricând disponibilă enigma excesului de endorfine în raport cu dizolvarea sărurilor pe muzică de Rolling Stones.
Îmi regăsesc prietenii la o terasă adiacentă grupului sanitar și când îmi întind o halbă aburită pe care scrie Efes, realizez că viața este un șir nesfârșit de plăceri. La yacht, poliția de frontieră veghează să ne aresteze, așa că avem dreptul la o ultimă dorință: încă o bere!
Este nemaipomenită senzația de a trage la țărm. Orice debarcare reușită este o victorie ce face pereche cu fiecare plecare pe mare, ce este o incertitudine. Indiferent ce s-a întâmplat între cele două momente, faptul că ai reușit să te întorci te umple de inefabil, ceea ce ne ajută să transformăm momentul în care primim nota de plată într-o nouă sursă de plăcere: plăcerea de a sparge bani.
Fotografie clasică în fața sediului marinei Atakoy
De la stanga la dreapta: Mugurel, Dorin, Constantin, Alin și Marcel
Ne întoarcem la yacht și pe drum îl iau pe Marco deoparte să-i explic cum stă treaba.
-Nu înțeleg de ce am greșit, se disculpă musul.
-Marco! Pe mare nu omul contează, ci yachtul. Desigur, omul este valoarea supremă, dar ca să păstrezi omul, trebuie să nu moară yachtul. La fel, atunci când ajungi în port, prima urgență e yachtul, abia apoi echipajul. Atenție! Am spus echipajul, nu omul. Așa cum yachtul prevalează echipajului, echipajul prevalează individualității, așa că tu, ca persoană, ești abia pe locul trei.
-Bine, dar stăteam. Pur și simplu nu era nimic de făcut…
-Ignoranța ta este încântătoare! Atunci când faci parte dintr-un echipaj, cea mai nobilă calitate este aceea de a fi disponibil. Desigur, deocamdată nu ești capabil să discerni momentele în care trebuie să fii disponibil și Constantin, dincolo de aparențe, nu te-a executat ci ți-a servit o lecție. Ca să înțelegi ceea ce-ți spun, o să-ți povestesc un episod din cartea lui Thesiger, un englez care s-a integrat cinci ani în viața unor beduini arabi. În deșert, valoarea supremă nu e omul, ci cămila. Intuiești de ce. Arta de a-ți atinge scopul este ca să țintești un pic mai sus și atunci obiectivele tale vor fi atinse cu naturalețe, ca o consecință a îndeplinirii scopului. Dacă vrei să ții omul în viață, nu te ocupi de om, ci de cămilă și acolo unde trăiește cămila, va ști să trăiască și omul. Dacă dădeau peste tufe, arabii se opreau din cea mai grăbită călătorie, lăsând cămilele să pască. Odată, caravana era în drum spre o oază. Nu mai aveau apă demult și sufereau cumplit de sete, dar au descoperit un loc în care ploase și înviaseră plantele. Ore întregi au lăsat cămilele să pască și când Thesiger și-a pierdut răbdarea, i-au dat doi oameni să-l însoțească la oaza ce nu era departe, restul spunând că mai stau. Asigurarea hranei cămilelor era pusă pe primul plan, și acum lecția doi, când au ajuns la oază, arabii s-au așezat. După o oră Thesiger nu a mai rezistat și i-a întrebat de ce nu beau apă, la care arabii l-au îndemnat să bea el, ei îndurând în continuare și așteptând să vină și ceilalți. Cinci ore au așteptat cu fântâna lângă ei, dar n-au băut decât atunci când au fost toți. Cu timpul vei ști când trebuie să fii disponibil. Când intri sau ieși din port nu-ți desfaci portocala fiindcă trebuie să ai mâinile libere, gata oricând să prindă o parâmă, iar când ajungi la mal, prima dată speli yachtul de sare și apoi faci duș.
- VA URMA -
cu gandul ca "farul" a iesit din ceata. Maine dimineata vom savura odata cu cafeaua un nou episod al aventurii marine.
