Marinari pe submarin

O cafă la Stambul - 23

Punct ochit, punct lovit​

Ziua începe în cabina de duş. Las apa fierbinte să-mi ajungă până la oase şi prelungesc senzaţia pînă la saturaţie crescând treptat temperatura. Gata. Roşu ca un oţelar, trec la bărbierit. Grupul sanitar al marinei beneficiază de muzică în surdină şi în această atmosferă degajată îmi fac toaleta meticulos, savurând fiecare clipă.

atakoy4.JPG


atakoy9.JPG

La ora 8 ne regrupăm în cockpitul lui Bananec Blues. Yachtul e pavoazat cu prosoapele puse la uscat pe balustradele transformate în mandare. Un soare plin, de lună mai, ne dezmiardă pe obraz. Acum înţeleg visul yachtmanilor de a migra, iarna, spre sud!
Aseară nu s-au completat prea multe acte. Practic nu avem intrarea făcută şi în aşteptarea agentului, ne întindem la o sticlă de Chianti deschisă de Iulian. Cei doi business-mani, Liviu şi Iulian, vor pleca azi către ţară, împinşi de necesităţi. Se schimbă telefoane, cărţi de vizită, adrese. Ne bucurăm că ne-am cunoscut. Liviu şi-a luat deja bilet de avion, iar Iulian intenţionează să plece cu autobusul. Bem pentru acest voiaj şi pentru bucuria de a fi făcut echipaj.
Liviu e sub stres. Avionul lui zboară la ora 13. Deşi turnul de control al aeroportului se vede printre catargele yacturilor, nu poate trece drumul fără ştampila de intrare, în paşaport. Se vor termina formalităţile la timp? Totul depinde de agentul ce trebuie să sosească.
-Echipaj! strigă Constantin. Tocmai suntem pe cale să ratăm misiunea. Dacă vine agentul, Liviu o taie şi pierde cafeaua turcească.
Ar fi prea trist. Hotărâm să rezolvăm misiunea neîntârziat. Poză de grup în faţa yachtului, poză de grup în faţa biroului marinei şi poză de grup în jurul cafelei.

atakoy1.JPG


atakoy2.JPG


atakoy3.JPG

Marina Atakoy pare să fie polul de atracţie al unei anumite pături sociale. Chiar dacă yachturile sunt la iernat, localurile din jur sunt pline până la refuz iar maşinile parcate în faţă nu sunt cele pe care le folosim acasă. Urmărim toate astea de pe fastuosul mobilier de ratan pe care ne-am tolănit în jurul cafeluţei. Dulcică. Aromată. Chintesenţă a stărilor noastre, cu un deget de zaţ pe fund. Un zâmbet fin ne luminează chipurile. Cunosc prea bine zâmbetul acesta pe care l-am încercat prima dată într-o vară, în personalul de Braşov. În patru zile, parcursesem împreună cu Mike întreaga creastă a Făgăraşului. Pentru amândoi fusese o premieră. Deşi era luna august, sus, pe creastă, ninsese viscolit. Îmi ardeau obrajii de la vânt şi am ieşit la geam, să mă mai răcoresc. Orizontul era zimţat de crestele de pe care tocmai am coborât şi privindu-le de aici, de la poale, am schiţat pentru prima dată acel zâmbet îngăduitor, puţin misterios, de la înălţimea căruia îţi permiţi să fii bun, darnic, amabil. Iulian renunţă la plecarea acasă. Va rămâne pe punte, până la capăt.
Apare agentul şi Liviu se mută cu tot cu bagaje în faţa biroului marinei. Actele se întocmesc contra cronometru. Deznodământul e palpitant ca un final de meci hotărât prin lovituri de la 11 metri. Avioanele vin şi se duc în orizontul apropiat şi unul din ele va merge la Bucureşti. Ne va lipsi Liviu în carturile cu lună plină.
 
Ultima editare:
Punct ochit, punct lovit​

Marina Atakoy pare să fie polul de atracţie al unei anumite pături sociale. Chiar dacă yachturile sunt la iernat, localurile din jur sunt pline până la refuz iar maşinile parcate în faţă nu sunt cele pe care le folosim acasă.
-VA URMA-​


Pai da ! Se fac nunti acolo, petreceri, guleai :) .
Si la restaurante si pe cate un super-yacht de la pontoane.

La sfarsitul verii trecute acostand obositi dupa niste zile si nopti nedormite, am renuntat sa facem popas si am plecat val vartej.
Oricum nu puteam dormi in acea noapte, vizavi de noi incepea o nunta .
Asa ca am preferat sa mai bagam 36 de ore de navigatie in carturi :) .
Marea libera e o vecinatate mai buna decat un ponton cu decibeli .
 
O cafă la Stambul - 24

Stambul​

Constantin rămâne la yacht, Liviu stă în blocstarturi iar noi, ceilalţi, plecăm să vizităm oraşul. Autobusul ce opreşte în faţa marinei are cap de cursă la Eminonu, cartierul ce se suprapune cu partea istorică a oraşului. Urcăm.
Şoseaua ţine coasta oferind o largă panoramă spre mare. La lumina zilei ne putem imagina parcursul de aseară printre navele ancorate. Cu toate că cele două benzi pe sens permit o circulaţie fluentă, de mare viteză, rulăm mai bine de jumătate de oră până la Eminonu, în proximitatea podului Galata.
De îndată ce pun piciorul pe asfalt, regăsesc aerul cosmopolit al marelui oraş. Suntem în zona de îmbarcare pe vaporaşele ce ţes cu rutele lor o pânză deasă peste întreg Bosforul. O mare de oameni, umăr la umăr, umplu subteranele ce conduc pe partea cealaltă a şoselei. Nici pe platformele de îmbarcare nu găseşti loc să arunci un ac şi nici pe podul Galata cu pescarii nelipsiţi şi garda lor de pierde-vară, ce par ornamente perpetue. Turcii sunt mulţi, mai ales la Istanbul. După unele surse oraşul este cea mai mare aglomerare umană europeană, adunând laolaltă între 12 şi 18 milioane de locuitori. Imens. De neconceput.

stambul1.JPG


stambul2.JPG


stambul3.JPG


stambul4.JPG

Începem periplul cu moscheea Eminonu, în fapt moscheea Sultan Valide (mama sultanului). Cunosc clădirea din precedentele vizite însă un fel de nostalgie mă împinge să revăd interioarele luminoase, ornamentele geometrice şi florale, să păşesc desculţ pe covoarele moi. Deşi nu este oră de rugăciune, o parte a moscheii este interzisă turiştilor, în spaţiul delimitat desfăşurându-se o ceremonie neînţeleasă. Oricum, măcar putem intra, ceea ce pe perioada celor cinci rugăciuni zilnice este cu totul interzis pentru că islamismul, definit ca „aderarea la pacea lui Dumnezeu” nu are preoţi, venirea la moschee însemnând doar rugăciune în sensul de sacralizare a relaţiei cu Dumnezeu. Aşadar covoare moi, interior cu faianţă pictată manual, înscrisuri din coran într-o caligrafie frumoasă, cupole sprijinite una peste alta ca valurile de frişcă de pe un tort. În curte şi mai ales în faţa moscheii, porumbei. De pe trepte îmbrăţişez cu privirea piaţa Eminonu, plină până la refuz de comercianţi, trecători, samsari, hamali...

stambul5.JPG


stambul6.JPG


stambul7.JPG


stambul8.JPG


stambul9.JPG


stambul10.JPG


stambul11.JPG


stambul12.JPG


stambul13.JPG

Nu avem lire turceşti aşa că convenim să ne începem periplul urcând spre Marele Bazar, zonă comercială înţesată de bănci. Din mers ne îmbăiem privirile cu imaginea peştilor şi a fructelor de mare întinse pe tarabe, apoi ne pierdem pe ulicioarele strâmte, umbrite de clădiri vechi cu mai multe caturi. Nu avem hartă, dar nici nu e necesar, fiindcă bazarul e chiar pe vârful dealului. Comerţul s-a întins ca o plagă pe aceste stradele, oferind spre vânzare cele mai eteroclite obiecte, parcă alese înadins pe criteriul calitativ-mult, calitativ-yoc. Când ajungem în zona tinichelelor, ibrice, narghilele, diverse ornamente pentru cupole (ţepuşe cu semiluni) ştiu că suntem aproape ajunşi. E weekend şi Kapalicarsi, Marele Bazar, are porţile închise. De fapt bazarul este un orăşel în sine, dar unul acoperit, ca un kasbah marocan, găzduind între zidurile sale aproape 60 de străduţe şi peste 4000 de magazine. Nu ne interesează. Ricoşăm în piaţa din faţa universităţii şi ieşim pe Yeniceriler Cadessi, arteră principală unde găsim nenumărate bănci şi implicit, ATM-uri. Cu lirele în buzunar începem să fim interesaţi de vitrinele cu rahat şi alte delicatese turceşti. Refacem drumul spre Eminonu pe aceleaşi stradele strâmte, oprindu-ne vremelnic să ne astâmpărăm setea, sau poate pofta, cu suc de portocale proaspăt stors prin procedee mecanice. Mike ocheşte un ambulant ce plimbă un imens samovar instalat pe un cărucior şi pentru a-l opri la o poză, cheltuie o liră în schimbul căreia primeşte un păhărel cu lapte fierbinte, îndulcit şi condimentat cu scorţişoară. Fără a scormoni istoria, ne mulţumim să ne lăsăm purtaţi de curentul de suprafaţă, înregistrănd culori, gusturi, mirosuri, aşa că nu ratăm Misir Carsisi, piaţa egipteană de condimente prin care trecem în drum spre Cornul de Aur.

stambul14.JPG


stambul15.JPG


stambul16.JPG


stambul25.JPG

Regăsim podul Galata cu viermuiala lui. M-au intrigat întotdeauna pescarii ce-şi fac veacul umăr la umăr pe balustradele sale. Jos, supă de vapoare, întretăiere de siaje, amestec de ape albastre cu bule de aer verzi-turcuaz. Cum poţi spera să prinzi, măcar de mostră? Şi totuşi, în cutiile de polistiren din spatele fiecăruia, mai mari, mai mici, lucesc corpurile reci acoperite cu solzi. Privite pieziş, firele de nylon puse în evidenţă de contralumină sunt atât de dese încât fac aproape zid, iar jos, în apă, resturile alimentare şi alte zoaie explică prezenţa peştilor.

stambul17.JPG


stambul18.JPG


stambul19.JPG


stambul20.JPG


stambul21.JPG


stambul22.JPG


stambul23.JPG


stambul24.JPG

De cealaltă parte a Cornului de Aur intrăm în cartierul Beyoglu. Pentru început urcăm abrupt spre silueta de piatră a turnului Galata. Construcţia elegantă este atribuită genovezilor care, asemeni altor republici de pe coasta Italiei au profitat de slăbiciunea tot mai evidentă a imperiului Bizantin pentru a-şi implanta aici capetele de pod ce le susţineau comerţul profitabil. Turismul modern sprijinit de transportul rapid şi facil, a ajuns să sufoce majoritatea siturilor valoroase, astfel că pe vârful colinei ne întâlnim nu numai cu turnul ci şi cu coada viguroasă şi învârtoşată a celor dornici să-l viziteze. Ricoşăm şi de astă dată şi ne continuăm periplul prin cartierul istoric, înţesat de cafenele şi buticuri cu suveniruri, spre renumita arteră Istiklal, pe care mai circulă încă, evident în scop turistic, o veche garnitură de tramvai amintind ilustratele de la începutul secolului trecut. Punct. Artera ce găzduieşte clădiri istorice se termină după un parcurs nu prea rectiliniu în piaţa Taksim, noi însă ne mulţumim cu imaginea tramvaiului şi facem cale întoarsă: turnul Galata, podul Galata, Eminonu.
S-a făcut târziu şi foamea ne dă ghes. Din goana autobusului, Iulian a ochit pe malul mării o aglomerare de restaurante cu specific pescăresc şi hotărâm să cinăm acolo. Chiar dacă nu avem timp pentru vizite aprofundate, ruta de întoarcere trece în revistă principalele atracţii ale oraşului. Începem cu gara Sirkeci construită în 1890 pentru renumitul Orient Express ce lega Parisul de Istanbul, trecând şi pe la Bucureşti, apoi urcăm din nou, de data asta spre Topkapi, palatul sultanilor. Împinşi de la spate de umbrele înserării, ignorăm Poarta Salutului pe sub care treceam împreună cu Cosmina acum şase ani pentru a vedea sabia lui Ştefan cel Mare, lucrată din oţel de Toledo, ce a făcut minuni doar în mâna domnitorului. Cum a ajuns în palatul sultanilor de vreme ce Ştefan a fost un învingător? Unii susţin că a fost pierdută pe câmpul de bătălie de la Războieni, alţii că a fost furată din Suceava în timpul campaniei lui Soliman Magnificul împotriva lui Petru Rareş, dar nici o variantă nu e certificată ştiinţific. Palatul, fostă reşedinţă a puterii absolute ar merita o vizită, nu atât în scop turistic ci, mai important, pentru a te dumirii că în schimbul pericolului de a fi strangulat cu funia de mătase doar pentru a nu ridica pretenţii la tron în dauna vreunui frate, nu primeai decât palate şi obiecte ce par azi desuete, fără valoare, în ciuda preţiozităţii cu care au fost lucrate.
Regăsesc Aya Sofia, bătrâna şi mereu frumoasa biserică bizantină transformată de soldaţii lui Mehmed în abator uman, apoi în moschee şi reabilitată ca muzeu de către Ataturk. Este remarcabil să putem vedea azi, să putem atinge, să putem respira acelaşi aer cu acest adevărat vehicul ce a călătorit nu prin spaţiu ci prin timp, în aura căreia s-a impregnat nu numai groaza celor ucişi cu cruzime în zilele căderii, ci şi evlavia din zilele fericirii. Mă sprijin pe amintirile vizitei din trecut ca să putem trece mai departe spre Hipodrom, nu înainte de a încerca o incursiune la Moscheea Albastră, închisă pentru rugăciune. În lipsa moscheii ne mulţumim cu ora albastră. Iluminatul public aduce un plus de modernitate parcului cu piese antice. Cândva arenă ce găzduia cursele de care, din vechiul hipodrom de 100.000 de locuri construit de romani, nu a mai rămas decât numele ce pare nelalocul lui, stârnind întrebări. Teodosie cel Mare a adus din Egipt un obelisc sculptat în granit roz pentru marele templu din Karnak. Lucrarea monumentală a trebuit secţionată în trei pentru a putea fi transportată şi doar treimea superioară a ajuns în Hipodrom, dar şi aşa impresionează.
În părculeţul lunguieţ mai tronează Coloana lui Constantin, dezbrăcată de cruciaţi de plăcile ei de bronz şi un ciot dintr-o coloană metalică spiralată. Recapitulez: obeliscul din Karnak la Istanbul, plăcile de bronz din Istanbul la Veneţia. Nu era mai bine să rămână fiecare pe loc? Dincolo de istorie mi se pare interesant faptul că fiecare coloană îşi are baza mult mai jos decât nivelul zero de azi, într-un fel de bazin adânc de aproape 3m. De unde atâta sol? Şi-a mărit Terra diametru şi eu n-am aflat? Las pentru nopţile albe rezolvarea acestei enigme şi mă grăbesc să-mi regăsesc coechipierii ce coboară deja străzile în pantă spre Marmara.
Găsim fără probleme restaurantele ochite de Iulian şi ne aşezăm la masă. Băieţii sunt îmbiaţi cu un peşte gigantic pe care bucătarul promite să-l gătească pe loc, câtă vreme eu îmi găsesc desfătarea într-o mâncare de fasole cu sos picant şi garnitură de măsline. Iulian a visat tot drumul, pe lângă cadâne, un platou cu fructe de mare. Chiar dacă fructe de mare n-am găsit, mă gândesc că peştele l-a mai îmbunat.
-Iuliane, eşti mulţumit?
-Sincer? Nu!
Chiar dacă platoul a fost gustos, regretă experienţa unei cine “la botul calului”, la grătarele cu jăratec pe care se prăjeau peştii live, în proximitatea staţiei de autobus.
Revenim la yacht cu următorul autobus. Liviu a prins avionul şi ne dă SMS de acasă, în timp ce la bord Adi serveşte echipajul cu baklava şi alte delicatese locale.
 
Ultima editare:
O cafă la Stambul - 25

Pregătiri de plecare​

Ziua începe febril. Azi vom pleca spre casă şi sunt 1001 lucruri de făcut. Tandemul Adi-Iulian demontează motorul, câtă vreme Mike racordează colacul de furtun la priza de apă de pe ponton şi secondat de mine, spală puntea de sare. Alimentăm din cele două canistre, în timp ce skipperul, abia sosit de la serviceul din cadrul marinei, trage concluzii cu voce tare:
-Văd că s-au găsit singure rolurile de echipaj! Veste bună: cei de la Volvo Penta sunt şi reprezentanţi Nanni Kubota. Vin într-o jumătate de oră la bord.
Până atunci însă ne umplem burţile cu ochiuri de ouă şi castraveţi muraţi. Fac inventarul cambuzei: fructele (mere şi portocale) sunt la jumătatea cantităţii de la plecare, zarzavatul e neatins, săculeţul de cartofi idem, mai avem trei borcane cu mazăre, doi litri de lapte, orez, două rude de salam, un caşcaval, parmezan, spaghete, ulei şi peste 30 de litri de apă la PET. A mai rămas o pâine, dar e veche de o săptămână. N-ar fi rău să cumpărăm pâine proaspătă, biscuiţi şi nişte şervetele de hârtie, nu atât pentru bucătărie, cât pentru alimentările cu motorină şi reparaţiile la motor. Desigur, mai trebuie să luăm motorină şi să schimbăm butelia ce dă semne că ar fi pe terminate.
La ora 9 apar tehnicienii. Vor să vadă actele motorului, piesa stricată şi locul de montaj. Partea tehnică a echipajului le acordă asistenţă, apoi se negociază preţul reparaţiei la 50 de euro, cu condiţia ca reparaţia să se facă în regim de urgenţă.
-Două ore, promit turcii.
-Mai repede, plusează skipperul.
Deoarece tangajul pronunţat nu ne-a lăsat să gătim în marş, pun la fiert o oală de cartofi iar ca desert fierb orez în lapte. În timp ce bucătăresc, Constantin a pornit laptopul pe măsuţa de navigaţie şi studiază prognoza meteo.
-Nu e prea bine. În centrul şi nordul Mării Negre va fi bulău. La ieşire în mare vom avea parte de vânturi de sud şi sud-est de 20-28 de noduri, apoi, în ziua următoare se vor intensifica la 35-40 de noduri. Pe sfârşitul săptămânii vântul se va roti, din nord, dar până atunci trebuie să fim acasă.
A sosit butelia cerută. Cât timp băieţii fac schimbul, mă apuc să mătur prin cabină. Incredibil câtă mizerie s-a strâns! Deretic prin toate cotloanele cu mica măturice când... ce naiba! Simt o arsură puternică pe spatele antebraţului, apoi un val de apă fierbinte îmi trece peste bocanci invadând pe la şireturi şi oala cu cartofi şi sora ei mai mică, cu orez, poposesc pe paiol. În febra plecării, furtunul de gaz cu care este alimentată mica maşină de gătit a rămas nemascat şi din nebăgare de seamă am călcat pe el înclinând aragazul mişcător, cu consecinţele arătate mai sus. Vestea rea: o parte din fiertură l-a prins şi pe Constantin. Vestea bună: oalele au aterizat în poziţia standard, aşa că mâncarea e intactă.
La ora 11 se întorc tehnicienii cu piesa alămită. Lucrătura îngrijită trădează pricepere şi un atelier dotat cu ce trebuie. Adi cu Iulian o montează la loc şi motorul o ia la sfert de cheie. Urale! Plecăm acasă!
De abia acum ne grăbim. Pentru a putea pleca, trebuie să vizăm noua listă de echipaj şi să obţinem ştampilele marinei, a grănicerului, cea fito-sanitară şi a poliţiei de frontieră.
-Şi toate astea maxim până la ora 15, avertizează skipperul. Dacă nu reuşim până la 15, plecăm doar mâine.
Adi şi Iulian iau mapa cu acte şi pleacă să facă formalităţile, în timp ce Constantin se îngrijeşte mai departe de pregătirea yachtului:
-Găsiţi în masa de navigaţie o cheie, sau tot atât de bine puteţi şi cu un patent. Luaţi la rând şi strângeţi toate cheile de împreunare. Amintiţi-vă că pe mare tot ce poate cădea, va cădea şi tot ce se poate desface, se va desface.
Sub privirea atentă a skipperului, împreună cu Mike strâng tot ce poate fi strâns, de la pupa spre prova.
-Adă o inelară şi strânge piuliţa de la straiul focului! Destul, am văzut cum ieşea zeama de sub ea!
Cu asta chiar că suntem gata. Ba nu:
-Hai să facem ultimele cumpărături!
La magazinul marinei găsim tot ce ne trebuie.
-Mike, cum stai cu ţigările? îl întreabă Constantin.
-Mai am două pachete.
-Şi îţi ajung până acasă?
-Mda. Aproape.
-Mai bine cumpără-ţi încă două, să ai, că de la mine să nu ceri.
Constantin funcţionează cu aer, dar şi cu tutun. Dacă nu are un pic de fum în carburator nu se simte bine, aşa că ţigările sunt sfinte. Mai luăm şerveţele, pâini şi biscuiţi. Acum chiar că suntem gata.
Pe drumul de întoarcere, abia intraţi pe ponton, sună telefonul:
-Funcţionarul de la căpitănie cere prezenţa skipperului în persoană.
-Băgaţi-i o bancnotă de cinci lire printre hârtii. Lasă-l pe Iulian că se pricepe el cum să facă.
Skipperul închide şi ne continuăm drumul. Când ajungem la yacht, telefonul sună iar. Se pare că n-au reuşit să rezolve.
-Kirule, hai vorbeşte.
Iau telefonul. E Adi.
-Vă aşteptăm la capătul podului Galata. Grăbiţi-vă!
E ora 12:30. Şansele de a pleca azi scad văzând cu ochii.
 
Ultima editare:
O cafă la Stambul - 26

Ştampila​

Mike rămâne la yacht. Ies împreună cu Constantin în faţa marinei şi urcăm într-unul din autobusele dese ce fac curse la Eminonu. Dacă ieri, drumul în oraş ne entuziasma, azi nu mai are nici un farmec. Disciplinele asiatice pretind că lumea este aşa cum o vezi, că totul e în mintea noastră, iar în mintea noastră nu mai e nimic frumos. Ne grăbim. Conform planului iniţial trebuia să fi ajuns deja acasă şi dacă nu aveam nimic împotriva vântului, a valului şi chiar împotriva tehnicii, în ceea ce priveşte birocraţia şi ifosele funcţionarilor turci aveam orice împotrivă, la nevoie totul.
Ne găsim cu uşurinţă cu Adi şi Iulian ce ne târăsc cu paşi mari la clădirea căpităniei de pe malul Cornului de Aur. În timp ce skipperul şi secundul său intră să rezolve actele, mă aşez împreună cu Iulian pe marginea unui ghiveci ornamental:
-Cum aţi ştiut să veniţi aici?
-N-am ştiut. Am ieşit din marină şi am urcat într-un taxi. Ne-a costat 30 de euro informaţia asta. Am ajuns repede dar nici asta nu ne-a ajutat fiindcă era închis pentru pauza de masă. Am mai aşteptat 30 de minute, apoi când am reuşit să ajungem la biroul unde se vizează listele de echipaj, n-am avut cu cine discuta fiindcă turcul ăla pretindea să vină skipperul în persoană. Degeaba insista Adi că el este coskipperul, trecut ca atare în lista pe care tocmai trebuia să o vizeze. Am încercat să-i dăm şpagă, dar ne-a refuzat. Ne-a sugerat că, dacă chiar vrem să plătim, trebuia să fi făcut formele prin agent. De fapt, am impresia că aici e şpilul şi din cauza asta sunt toate şicanele, că nu avem agent. Chestia cea mai tare a fost alta: după ce ne-am dat întâlnire cu voi, nu ne mai dădeau drumul să plecăm. Cică fără ştampilă nu putem ieşi.
Mă uit la ceas. E deja trecut de ora 13.
-Nu cred că reuşim să facem actele până la ora trei şi Constantin nu vrea să plecăm mai târziu.
-Nu înţeleg de ce, că la venire a fost tot noapte şi ne-am descurcat. Am înţeles că după ce ne pun ştampilele cei de la poliţia de frontieră nu mai avem voie să punem piciorul pe uscat şi trebuie să plecăm. Asta înseamnă că va trebui să trecem pe la ei mâine dimineaţă, deci alt timp pierdut. I-am spus şi lui Adi, dacă poliţia de frontieră are program nonstop, eu propun să plecăm la 2 dimineaţa când nu e coadă la poliţie şi nu circulă nici-un ferryboat pe Bosfor.
Nici unul nu mai spune nimic. Rumegăm ideea plecării la ore mici, apoi gândurile ne fug acasă, la rutina zilnică compromisă de întârzierea pe meleagurile îndepărtate...
-De fapt, de ce ne plângem? continuă Iulian. Nu ne convine că trebuie să aşteptăm, dar sunt alţii care stau cu ochii pe ceas pe vre-un pat de spital. Pentru ăia chiar contează timpul.
N-apuc să fac schimbarea de perspectivă sugerată de Iulian căci lângă noi apare skipperul şi secundul lui.
-N-am mai păţit de-astea niciodată, se confesează Constantin. Tipul m-a întrebat doar atât: „Tu eşti skipperul?” şi gata. Putea să vină în locul meu oricine de pe stradă. Apoi şi-a deschis cu cheia un sertar, a scos ştampila şi o tuşieră în care a muiat ştampila cu ochii la lista de echipaj, a mai citit o dată tot documentul, şi-a mutat privirea la ştampilă, a mai muiat-o o dată în tuşieră, s-a mai uitat o dată la document şi cu mişcări lente a catadicsit să pună ştampila. Apoi a admirat amprenta lăsată, a mai citi încă o dată documentul de la cap la coadă, a pus şi semnătura şi în sfârşit mi l-a dat. Când am ieşit din biroul ăla am avut senzaţia că am clei pe talpă, că atmosfera e mai vâscoasă şi toată lumea se mişcă cu încetinitorul. Cumplit!
Revenim la autobus. Pe malul mării, cu ochii la vapoare, Constantin reia cursurile la fără frecvenţă:
-Cum ştii, dacă vaporul pe care-l vezi este mai mare de 50 de metri?
Cunosc şpilul. Se pare că e una din întrebările preferate ale skipperului fiindcă mi-a pus-o şi acum doi ani, în Caraibe. Răspunsul stă în luminile de navigaţie: navele mai mari de 50 de metri sunt obligate să aibă două lumini albe, una mai ridicată, în pupa şi una mai joasă, în prova. Dacă există un mic catarg în prova, e clar că nava are mai mult de cinzeci de metri.
Diversiunea pică bine. Ne mai deconectează de la tensiunea plecării.
-Când ajungem la marină, continuă Constantin, Adi merge cu actele mai departe, la grăniceri, la fito-sanitari şi la poliţie, iar Kiru merge la pompa de benzină să vadă dacă au program nonstop. E ora 14 şi nu ştiu dacă mai e posibil să plecăm azi, dar măcar mâine dimineaţă să putem pleca, cum se crapă de ziuă.
 
Ultima editare:
O cafă la Stambul - 27

Asterix şi Obelix înving birocraţia​

Pompa de benzină e în curtea atelierului mecanic. Furtunele exagerat de lungi dau posibilitatea pistoalelor să ajungă până la pontonul unde trag navele ce vor să alimenteze. Un turc cu un început de chelie tocmai încasează contravaloarea unei alimentări. Nu trebuie să încropesc un dialog prea sofisticat:
-Nonstop?
-Nonstop, nonstop!
Pompa nu pare să aibă alţi clienţi înafara ambarcaţiilor iar acestea cam hibernează... Mă cam îndoiesc că cineva ar asigura permanenţa în perioada asta a anului şi pentru siguranţă, îmi plimb degetul într-o tură completă pe cadranul ceasului, la care şi funcţionarul schiţează, prin aer, un cerc complet. E clar: nonstop!
Îl regăsesc pe Constantin în faţa marinei:
-Cum stăm cu ştampilele?
-Umblă Adi de nebun. Avem fito-sanitarul dar grănicerul nu ştampilează până ce nu avem viza poliţiei de frontieră iar poliţia de frontieră când ştampilează, gata, trebuie să plecăm, nu mai putem pune piciorul pe uscat, să venim la grănicer. Una peste alta, grănicerul e aici iar poliţia de frontieră o milă mai în colo, la alt debarcader.
-Cum naiba? Asta e nerezolvabil. Păi, ăştia nu ştiu unii de alţii?
-Le-am dat telefonul să se certe între ei...
-Şi?
-Fiecare o ţine pe-a lui, cum că el e ultimul care pune ştampila.
-Stai un pic. Nu se poate! Nu cred că toţi care vin în Turcia sunt puşi în imposibilitatea asta.
-Dacă faci formele prin agent, nu e nici o imposibilitate. Ni se sugerează explicit să nu facem pe deştepţii. Doamne, ce mă mănăncă să mergem la poliţie şi să nu ne mai lase ăia să coborâm, să spun „Stop! Să vină consulul României pe punte!”
-Ce mai e şi asta?
-Incident diplomatic! La asta nu au ce face, trebuie să cheme consulul. Să-i explice lui cum mai venim noi înapoi la grănicer. Numai că asta durează apoi două-trei zile, dar dacă nu ne-am grăbi, asta aş face.
-Cum? Dacă am probleme la graniţă, pot să chem consulul?
-Nu chiar. Aici treaba e un pic diferită fiindcă suntem pe o navă. Nu contează, mică, mare, e navă şi există prevederi legale specifice.
Sunt frustrat. Nu mai vreau să stau în Turcia nici un minut, dar o mână nevăzută nu mă lasă să plec. Dacă la venire a trebuit să învingem o serie de piedici, acum, alte piedici nu ne lasă să ne întoarcem.
-Şi ce facem?
-Abdulah ăsta de la marină umblă împreună cu Adi să rezolve.
Mă uit la ceas. Este deja ora 16:30.
-Şi dacă rezolvă, mai plecăm azi?
-Nu. Vom pleca mâine, cum se crapă de ziuă.
A apărut şi Mike. S-a lăsat seara şi intrăm în biroul marinei să ne încălzim. Interior plăcut, decorat cu gust. Uşile din lemn masiv au hublouri cu montură metalică iar biroul din mijlocul încăperii pare adus de pe puntea de comandă a unei nave. Pe un perete atârnă, imensă, o hartă în relief a Mării Negre şi a zonelor limitrofe. Privirea ne e atrasă de conul proeminent al vulcanului Ercyas, din mijlocul Anatoliei, şi de lanţul măreţ al Caucazului. Sunt sătul de hoinăreli, vreau să mă întorc acasă. Interesant cum propriile gânduri pot să modeleze realitatea. Dacă am fi plecat de acasă pentru două săptămâni, ne-am simţi în plină aventură. Aşa însă, această călătorie agonizează. Ne întoarcem la yacht unde suntem smulşi din apatie de un telefon. E Adi:
-Aduceţi-mi repede plicul cu acte de pe masa de navigaţie.
Biroul grănicerului este de fapt un container. S-a găsit o soluţie de compromis: grănicerul va pune ştampila în schimbul permisului de conducere a lui Adi, lăsat drept garanţie că ne vom întoarce cu documentele ştampilate de poliţia de frontieră.
-Şi cum vom face asta?
-Le vom trimite cu un taxi, ce ne va aduce înapoi permisul.
 
Ultima editare:
O cafă la Stambul - 28

Adio Istanbul!​

La 6 dimineaţa toată lumea e în picioare. Nu mai avem stare. Vrem să ne vedem plecaţi, smulşi din tentaculele Istanbulului. Nu e doar veşnica nemulţumire, goana după viitor sau poate după schimbare, ce face ca atunci când eşti pe mare să-ţi doreşti să ajungi la uscat, iar atunci când eşti pe uscat să vrei să ieşi în larg. Nu e numai atât. Ni s-a acrit pur şi simplu! Încă o zi la ţărm ar duce la explozie.
Pelerinaj la spălător pentru o ultimă desfătare, apoi revenim la pontonul G2 şi începem preparativele de plecare cu comanda skipperului:
-Asiguraţi totul pe navă. Nu uitaţi că tot ce poate pica, va pica, tot ce se poate desface, se va desface şi tot ce poate mişca, va mişca.
Ne decuplăm de la curent. Skipperul preia timona şi porneşte motorul ce ascultă de prima cheie.
-Mola pupa! Mola prova!
Bananec Blues se desprinde uşor şi alunecă spre canalul de ieşire. Scurgându-ne uşor dealungul yachtului vecin, zărim inscripţia cromată de la pupa.
-Ce v-am zis eu! triumfă skipperul. E un Moody!
Una din preocupările oricărui echipaj sosit într-o marină e aceea de a face inventarul pontonului. Încă din prima seară am cântărit din ochi fiecare yacht legat la tachet şi mai mult, Constantin ne-a desluşit câte ceva din familia din care vine, din calităţile şi preţul lor. Vecinul nostru e un yacht de lux, cu puntea îmbrăcată în teck şi arboradă de carbon. N-a plecat nicăieri dar avea la bord câţiva tineri veniţi să se simtă bine şi care, la plecare, ne-au făcut cadou stocul lor de bere. Adio vouă, fiinţe marine! Poate că suntem noi cei mai sărăcuţi, dar azi cadoul mării e al nostru!
Străbatem lent distanţa până la cheul pompei de combustibil, mutăm fenderele în celălalt bord şi acostăm ca la carte. Nu iese nimeni să ne servească. La ora asta...
Batem în geam, cu bun simţ, ca străinii. Zgomotul alarmează un om al curţii ce vine să ne dea o mână de ajutor. Fiind de-al casei, îşi permite să facă mai mult zgomot, în plus apelează şi la voce:
-Mehmed! Mehmed!!!
Nimic. O presimţire grea ne coboară până în sfinctere. Nu se poate să doarmă cineva atât de adânc! În cele din urmă, ajutorul nostru pare să-şi amintească:
-Programul e de la 8.
Derizoriu. Parcă am fi în reclama cu „hai mă, că închide la nonstop”. Am şi acum pe retină gestul cicular cu care turcul mă asigura că putem veni la orice oră. Căutăm pe afişele de pe vitrină un orar sau măcar un număr de telefon, dar nu avem norocul să găsim aşa ceva. Nu ne rămâne decât să aşteptăm cu canistrele aliniate la cheu. Vom scăpa vreodată din ghearele oraşului?
Zori de zi trandafirii. Doar calmul dimineţii ne ajută să ne ţinem în frâu tumultul. Pentru a ne ţine ocupaţi, skipperul comandă inspecţia velelor de furtună. Se aduce la uscat sacul portocaliu de sub cuşeta prova şi se întinde pe caldarâm focul micuţ, întărit la colţuri cu cusături frumoase. Latura de învergare e dublată cu un cablu oţelos ce tinde să facă bucle. Stai numa`, să vezi ce-o să te cuminţească vântul! Totul pare în regulă. Strângem.
În jurul orei 8 apare Mehmed. Dacă am câştiga timpul irosit degeaba, i-aş aminti vehemenţa cu care strigase ieri:
-Nonstop! Nonstop!!
Umplem ochi rezervorul, băgăm şi în canistre şi punem cap compas poliţia de frontieră. Marea e de ulei...
 
Ultima editare:
O nimica toata: 300 Euro pentru el si 100 de Euro "taxe" (in conditiile in care nici capitania, nici granicerul si nici politia de frontiera nu percep nici un ban pentru stampilele pe care le pun).

Dorin, tu vorbesti serios sau glumesti ? V-au cerut 400 euro mita ? Cam atata costa e o padela de carbon.
Pai fu..........#@@%$#%*&^*$@#@#$#@$%^&$% de jegosi. Asta e jaf curat. Nu stiu cat de tare va grabeati voi, dar parca ziceai ceva de consul. Meritau sa faceti scandal, sa chemati consulul, sa le faceti reclamatie, sa le amintit de Vlad Tepes.
 
Dorin, tu vorbesti serios sau glumesti ? V-au cerut 400 euro mita ? Cam atata costa e o padela de carbon.
Pai fu..........#@@%$#%*&^*$@#@#$#@$%^&$% de jegosi. Asta e jaf curat. Nu stiu cat de tare va grabeati voi, dar parca ziceai ceva de consul. Meritau sa faceti scandal, sa chemati consulul, sa le faceti reclamatie, sa le amintit de Vlad Tepes.

Stai! N-ai înţeles bine. Agentul a cerut 300 de euro ca sa ne rezolve actele. Legal. Ăsta era tariful. Probabil ne dădea şi chitanţă. Şi a mai cerut 100 de euro pentru taxe. Cu ăştia 100 de euro e nebulos, fiindcă nouă ne-a luat o zi şi un pic să ne plimbăm hârtiile pe la toate ghişeele şi nicăieri n-a trebuit să plătim nici măcar o liră. Doar aceşti 100 de euro se pare că erau preţul... amabilităţii :) Pe tine te înneacă furia citind povestea, dar cum ne simţeam noi, vrând să plecăm şi nefiind lăsaţi...
 
Stai! N-ai înţeles bine. Agentul a cerut 300 de euro ca sa ne rezolve actele. Legal. Ăsta era tariful. Probabil ne dădea şi chitanţă. Şi a mai cerut 100 de euro pentru taxe. Cu ăştia 100 de euro e nebulos, fiindcă nouă ne-a luat o zi şi un pic să ne plimbăm hârtiile pe la toate ghişeele şi nicăieri n-a trebuit să plătim nici măcar o liră. Doar aceşti 100 de euro se pare că erau preţul... amabilităţii :) Pe tine te înneacă furia citind povestea, dar cum ne simţeam noi, vrând să plecăm şi nefiind lăsaţi...

Cei 300 de euro mie imi suna a mita legalizata.
 
Cei 300 de euro mie imi suna a mita legalizata.

Se pare ca invazia occidentului se simte din ce in ce mai mult si la noi...:( , eu nu uit ca e vorba despre TURCI , personaje pe care le vad in salvari , cu fes , cu un suras fugar si ochi sfredelitori atintiti asupra interlocutorului, cantarindul din priviri , adulmecand un potential CIUBÚC , eventual .... Bahșiș. Pai nu ar fi lumea cu susul in jos daca cei care au dat glas frumosului cuvant Bahșiș se vor debarasa de aceasta minunata mostenire doar de dragul occidentului...?
 

Back
Sus