Marinari pe submarin

Încă una cu ucrainieni

Hai să vă mai spun una cu ucrainieni, mai ales că ieri mă întreba Gigi Tolan dacă mai știu ceva de Pumukli (și-a adus aminte de el în contextul războiului):

”Coboram într-o vâlcea plină de galeţi de dimensiuni apreciabile, când dintr-o dată auzim glasuri. Cine să fie în pustietatea asta? Mă uit mai bine şi printre copaci mi se pare că recunosc câţiva băieţi din Odesa ce îşi fac de lucru în jurul unui galet mai mare. Ne apropiem curioşi şi când ne recunosc ne fac semne prietenoase să ne apropiem.
Grupul din Odesa nu vorbeşte engleza, aşa că ne înţelegem ca maimuţele. Ne arată un sfredel de mână de dimensiuni apreciabile cu care mimează că vor face o gaură în galet, gaură pe care o vor umple cu explozibil pe care urmează să-l detoneze. De ce? Doar pentru distracţie! Dacă-i aşa, vrem să ne distrăm şi noi. Sfredelitul pietrei merge greu şi ca să nu stăm pasivi le cerem permisiunea să lucrăm şi noi. Robocop apucă sfredelul şi apăsân-du-l cu pieptul începe să-l învârtă în timp ce mie nu-mi rămâne decât să-l ajut cu propria greutate drept pentru care îi sar în spate ca la lapte gros.
- Ai grijă, mă apostrofează Robo, nu cumva să crapi piatra, că nu mai au ăştia ce să detoneze.
Râzând ca nebunii şi schimbându-ne des la sfredel, în vreo 15 minute reuşim să scobim gaura necesară pentru calupul de explozibil. Artificierul, un tip cu păr creţ pe care Robo l-a botezat Pumukli, introduce explozibilul şi trage un fir electric pentru detonare. Ne pitim după trunchiurile unor arbori vânjoşi şi, după ce toată lumea e în siguranţă, Pumukli acţionează. Un fum albicios se ridică deasupra galetului, după care urmează detunătura şi piatra se sfărâmă în două-trei bucăţi, ce zboară cât colo. Ukrainienii ţopăie de fericire, în timp ce noi îi luăm la rând la felicitări. Cine a spus că nu ne distrăm în expediţie?
La focul de seară aflăm că Babugan e o zonă neexplorată din punct de vedere speologic, cu un uriaş potenţial, cât şi despre racheţi, foşti luptători în Afganistan ce nu au altă meserie decît jaful şi violenţa. Suntem asiguraţi că, dacă am fi venit cu maşina, ne-am fi întors acasă pe jos, dar că aici e încă bine faţă de zona dintre Abhazia şi Georgia de unde cine se întoarce este declarat erou. Urmează ziua de Paşti şi lumea rămâne la foc pentru Înviere, dar eu nu prea înţeleg esperanto-ul în care se poartă discuţiile şi mi-e groaznic de somn, aşa că prefer căldura sacului de dormit, în timp ce Robo, cu curajul alcoolului în sânge, îi propune Svetlanei să meargă împreună să privească stelele (de câteva zile cometa Halley evoluează în imediata apropiere a Pământului, fiind vizibilă la căderea întunericului). ”

La fel ca multi altii, urmaresc si eu cu atentie si tristete razboiul din Ucraina,


https://en.wikipedia.org/wiki/2022_...,military attack in Europe since World War II.


si asa dupa cum a declarat si Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați, un razboi fara sens,


https://news.un.org/en/story/2022/03/1113192


Dat fiind faptul ca ne aflam in Postul Sarbatorilor Pascale, sa speram ca pina la urma, ratiunea si credinta,


Matei 5 : 9 “Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”


vor reusi sa puna capat razboiului.

Referitor la instalatiile militare de auto-aparare, un aspect mai putin vizibil dar niciodata de neglijat este cel al atacurilor cibernetice asupra acestor instalatii de catre terte parti si cea mai reprezentativa dintre ele o reprezinta teroristii ISIL,


https://resources.infosecinstitute.com/topic/isis-cyber-capabilities/


acei diavoli cu chip uman care au decapitat si omorat oameni, aproape in intreaga lume,


https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_terrorist_incidents_linked_to_the_Islamic_State


acei diavoli cu chip uman care au incendiat si distrus catedrale, biserici si manastiri.


Este bine stiut faptul ca regimul dictatorial de la Damasc, altul din regiune care se mascaradeaza in democratie, nu ar fi supravietuit fara suportul rusilor si a bazei militare pe care o au in Siria,


https://en.wikipedia.org/wiki/Russi...been used,as well as for the Syrian Arab Army.


si care teroristilor ISIL din regiune, le-a ramas ca un ghimpe in coaste si ar face tot ce le sta in putinta ca sa scape de ea.

Pentru teroristii ISIL, o oportunitate mai mare ca aceea a unui atac cibernetic asupra unei instalatii militare de auto-aparare cu care sa loveasca la 360 de grade nu exista.

Lumea, nu trebuie sa neglijeze ISIL,

https://resources.infosecinstitute.com/topic/isis-cyber-capabilities/


mai ales ca au si un nou lider,

https://en.wikipedia.org/wiki/Abu_al-Hasan_al-Hashimi_al-Qurashi

Grecia 3.0


După cei doi ani de ucenicie în Egeea aveam brevetul de skipper și aveam încredere că pot să manevrez un yacht. Cu aceste condiții îndeplinite eram liber să mă manifest în măsura cutezanței mele. Odată cu venirea primăverii yachturile trebuiau duse din nou în Skiathos și la cererea mea, Constantin mi-a încredințat din nou Teranga.
Am solicitat yachtul fără să mă-ndoiesc că voi putea închega un echipaj. Imediat ce am încheiat convorbirea cu Constantin l-am sunat pe Mike care a confirmat pe loc ocuparea rolului de secund asigurând echipajul minim. Cosmina cocheta cu gândul de a se îmbarca însă nu dispunea de suficiente zile de concediu, și înainte de a invita alți prieteni pe locurile vacante mi-am luat răgazul de a-mi lămuri mie însumi ce așteptări aveam de la acest voiaj pentru a-i putea defini caracterul.
Călătoria din toamna trecută durase cinci zile și ni s-a părut dezamăgitor de scurtă, în plus ruta se suprapusese cu cea din 2020, neavând niciun pasaj nou, dar a corespuns cerințelor de aprofundare a practicilor din școală în condițiile unui concediu relaxat. De data asta însă voiam să navigăm cel puțin șapte zile și mai mult, voiam să fim mai mult pe apă decât pe uscat, ceea ce presupune să navigăm și noaptea, să fim practic într-o navigație continuă cu intrare în porturi doar pentru aprovizionare și pentru câte o masă caldă.
-Și pentru vizitarea insulelor… a adăugat Mike
-OK, am fost eu de acord, cu subordonarea acestui scop navigației, adică în măsura în care nu prejudiciază culoarele meteo favorabile sau nu aduce impedimente ce ar obstrucționa respectarea rutei.
Am deschis Navionicsul și am făcut câteva simulări pentru a verifica încadrarea în timp. Între Salonic și destinația noastră finală, Sporadele de Nord, singura digresiune posibilă e prin Sporadele de Est, înșirate pe lângă coasta Turciei. Situate la 50-70 de mile una față de alta ar fi accesibile pentru rute de o zi, deci fezabil. Lăsând câte o zi pentru fiecare insulă, pentru vizite sau stat la adăpost în caz de vreme nefavorabilă, planul de acasă prevedea un salt din Salonic până în Porto Koufo, apoi pe rând prin insulele Limnos, Lesvos, Skyros, Kyra Panagia, Skopelos și în final Skiathos.

Mai sunt zece zile până la plecarea în Grecia. În încercarea de a anticipa cursul călătoriei, ori de câte ori ajung în fața computerului arunc un ochi asupra previziunilor meteo din Egeea de nord. Chiar dacă prognoza pe termen mediu nu e exactă, pentru perioada voiajului se conturează circulația maselor de aer pe direcția nord-sud, apoi invers, dinspre sud către nord, cu o zi de acalmie la schimbarea direcției. Îmi convine. În marea majoritate rutele pe care urmează să le parcurgem sunt orientate est-vest sau invers, așa că e posibil să avem parte de sailing.


9 mai 2022. Sunt împreună cu Dorin într-un microbuz de noapte spre aeroportul din Budapesta. Având experiența celor două drumuri auto anterioare am decis că e mult mai rapid și mai comod să luăm avionul spre Salonic, cu atât mai mult cu cât, în lipsa bagajului de cală, prețul zborului dus întors e simbolic.

Cu Dorin mă știu de 30 de ani. Am fost împreună pe crestele munților ori în măruntaiele pământului și mai recent, ajunși la casele noastre, ne-am ajutat reciproc ca să le construim, el fiind instalator iar eu electrician. Am apreciat întotdeauna la Dorin camaraderia fără cusur, umorul pe gustul meu, îndemânarea și viziunea tehnică, abilitatea de a se descurca în cele mai diverse împrejurări și felul lui de-a fi „dintr-o bucată”, gata oricând de acțiune. Când i-am propus tura la telefon, căci prietenii se cheamă și la distracție nu numai la lucru, mi-a dat răspunsul pe loc, fără inerții, fără „dacă” și „să vedem”, aidoma unui skipper ce ține singur timona navei sale. Din lungul șir de prieteni cărora le-am oferit șansa de a urca la bord a fost singurul ce a onorat invitația, prezența lui în echipaj fiind cu atât mai prețioasă.


Zorii zilei ne găsesc în aerul rarefiat al altitudinii. În timp ce aeronava coboară spre Salonic zăresc pe hublou coasta pe care o cunosc atât de bine din cursele anterioare la bordul Terangăi. Perspectiva aeriană aduce un plus de inedit, dar viteza avionului nu-mi îngăduie să aprofundez senzațiile și în scurt timp suntem pe pământ ferm, în terminalul aeroportului Makedonia.

Imediat ce-mi scot mobilul din „mod avion” îmi intră mesajul lui Constantin ce ne așteaptă cu mașina în fața aeroportului. Reîntâlnirea e caldă. Anii l-au albit, dar în timp ce-l îmbrățișez îi simt trupul încă oțelit. Constantin e în mare formă și în drum spre marină comentează cu umor peripețiile domestice prin care a trecut de când ne-am despărțit astă toamnă. Față de anul trecut, îl simt din nou aproape, putem comunica.


Teranga e la același mooring la care am lăsat-o anul trecut. Mike a sosit încă de ieri și-l găsim asistând un tehnician chemat să repare pilotul automat. Ne strângem mâinile pe cheu, apoi urcăm în cockpitul plin cu scule. Pilotul automat a cedat și pe celălalt yacht, Amorgos, și din două defecte se încearcă combinarea pieselor în speranța obținerii unuia funcțional. În scurt timp montajul reușește și se face proba la rece: pare să funcționeze.


Coborâm în cabină și preluăm cușetele. Mike e instalat în cușeta pupa babord, eu preiau cușeta din prova și Dorin cea care a mai rămas, adică pupa tribord. Constantin a pregătit deja contractul de charter și lista de echipaj în cinci exemplare ce trebuiesc „sfințite” doar, cu semnătura skipperului.



Constantin va pleca cu mașina, urmând să treacă cu feribotul în Skiathos, iar noi vom ieși în larg vizând Porto Koufo, nu înainte de a face o minimă aprovizionare cu alimente pentru care descindem la un magazin cu de toate.

La ora 14 încălzim motorul. Cureaua alternatorului e un pic cam largă, dar nu avem ce-I face fiindcă reglajul e la maxim. Pare să meargă încă, dar avem și rezervă în caz că va trebui să o înlocuim.

Vântul adie din babord. Mike trece în prova pentru dezlegarea mooringului, eu preiau timona, iar Dorin dezleagă și recuperează legăturile pupa. Pun mașina încet înainte, apoi, la trecerea peste mooring o trec în punctul mort. Vântul ne împinge peste yachtul din tribord și mai rău, aud motorul poticnindu-se. Ce naiba? Se pare că nu eram în punctul mort și am prins la elice parâma mooringului. Acționez maneta până ce motorul își revine și fug în prova unde Mike trage de mooringul ce dispare sub corpul navei:

-L-am prins!

Trec în marșarier în speranța unei deblocări facile, dar nu ne iese și nu are rost să insist. La naiba! Suntem „ancorați” în mijlocul portului, fără putința de a face ceva.

-Mă scufund să văd ce pot face, propune Dorin.

Om de acțiune, matelotul vădește inițiativă, dar apuc să-l liniștesc:

-Stai calm, putem suna un prieten. Chestii de-astea se mai întâmplă prin porturi și se rezolvă cu… Mastercard.

Opresc motorul și-l sun pe Constantin:

-Alo! Constantin? Am prins mooringul la elice, cine ne poate ajuta?

-Bravo! Chem scafandrul…

Un minut mai târziu mă sună înapoi:

-Vine într-o jumătate de oră.

Neavând nimic de făcut, luăm prânzul în cockpit. Soarele e sus pe cer, un vânt subțirel ne ține în siaj iar în port nu e nici cea mai mică mișcare. Mestecăm brânză cu roșii, apoi se aude zumzetul unui motor și la capătul pontonului apare o bărcuță ce vine drept spre noi: e scafandrul.

Omul știe ce are de făcut. Oprește în apropiere, își leagă barca la mooringul adiacent apoi se echipează rapid cu un neopren, o centură cu plumb, labe și mască. Plonjează. Din două mișcări dispare sub coca Terangăi de sub care încep să iasă alge și zdrențe de parâmă.

Într-un minut reapare și scafandrul:

-It`s clean!

Ne cere 50 de euro pe care îi bagă în mască, iar noi, bucuroși de libertate pornim motorul și atenți să nu agățăm alte mooringuri ieșim în larg.

*

Tăierea legăturii cu uscatul e neplăcută fiindcă comportă formalități, aprovizionări, haosul îmbarcării, nerăbdarea de a pleca și nu în ultimul rând primele manevre ale unui echipaj nerodat și încă neamarinizat. E ora 14:30 și în ciuda rateului, gata: suntem pe mare!


Mare de gradul doi. Un vânt tăricel de 13-15 noduri rotește anemometrul din vârful catargului, dar din păcate ne vine din prova. Dacă ținim cap Megalo Emvolo am putea strânge vântul la limită…

-Ridicăm focul cu murele-n babord! Pregătiți manevra…

În timp ce Mike eliberează școta din babord, Dorin ține să precizeze:

-Mie spuneți-mi ce am de făcut cu stânga-dreapta, nu tribord-babord, că pentru o călătorie de câteva zile n-am de gând să învăț termenii marinărești.

Recepționez mesajul și nu-mi vine să cred. „Când ești la Roma, fă ca romanii” spun înțelepții, dar Dorin tocmai asta refuză! Evaluez rapid posibilele consecințe ale acestui punct de vedere și mă alarmez, nu pentru yacht sau echipaj, ci pentru răzvrătit, căci respingerea aparent inofensivă a terminologiei trădează refuzul amarinizării, al trecerii de la condiția de om al uscatului la cea de om al mării, cu toate consecințele ce decurg.

După amiaza ar putea fi frumoasă pentru sailing, dar soarele pare să-și piardă strălucirea și simt refuzul lui Dorin de a se integra yachtului și mării ca o umbră ce planează deasupra noastră. Condiția esențială pentru a fi vrăjit este să te lași vrăjit, dar dacă dimpotrivă ți se pare nonsens, e foarte probabil ca ceea ce urmează să nu „te prindă”. Desigur, nu are rost să ne impunem în fața musului, însă îmi este clar că semințele nemulțumirii au fost deja semănate în sufletul său și mai mult, au toate șansele să încolțească. Discutăm pe această temă:

-În prima carte pe care am publicat-o am o dedicație de genul „dedic această carte tatălui meu pentru curajul cu care mi-a dezlegat parâma”. Un cititor nedeprins cu terminologia marinărească mi-a reproșat folosirea termenului „parâmă”, sugerând că aș fi putut folosi un sinonim mai digest omului de uscat, însă cu toată bunăvoința „dedic această carte tatălui meu pentru curajul cu care mi-a dezlegat funia” nu numai că sună ca naiba, dar mai înseamnă și complet altceva…

-De fapt, intervine Mike, totul pornește de la faptul că ordinele trebuie să fie lipsite de ambiguitate. Tribordul sau babordul, școta sau funga sunt termeni exacți, fără echivalent, pe când stânga sau dreapta lasă loc de interpretare: stânga mea sau a ta? Sau poate stânga navei?

-Bine, bine, se apără Dorin. Spuneți-mi mie cu stânga și dreapta că înțeleg eu ce vreți.

Clar ca bună ziua! Ridicăm vela fără probleme trăgând de parâma neagră din dreapta și constatăm cîștigarea unei jumătăți de nod în viteză.

La ora 16:45 navigăm cu vânt strâns și murele-n babord pe 230, având în tribord șirul de balize verzi al culoarului de demarcație al ieșirii din portul Salonic. În babord avem la travers capul Megalo Emvolo marcat cu silueta unui far cocoțat pe o limbă de pământ puternic erodată de mare, iar în prova capătul culoarului de demarcație ce se lărgește în evantai obligându-ne să schimbăm cursul la 180, adică cu vânt de bulină. Vântul s-a întărit la 19 noduri așa că facem volte scurte, atât cât ne permite coridorul îngust dintre uscat și culoarul de demarcație. Navionicsul ne indică o viteză între 5 și 6 noduri, însă progresul pe drum adevărat este cvasinul.


Câteva vele de windsurfing roiesc ca muștele în jurul nostru. De la timonă, Mike e neliniștit de felul în care ne taie calea, însă viteza lor net superioară le permite joaca fără probleme. După patru volte încă n-am câștigat suficientă înălțime pentru a ieși de sub coastă, dar am scăpat de culoarul de demarcație, lucru ce ne permite să revenim la direcția 230 și să ieșim la mare largă.


Soarele se lasă spre orizont schimbând cromatica ambientală. Oprim motorul pentru sailing, dar odată cu liniștea viteza scade la trei noduri. Avem departe în prova silueta înzăpezită a muntelui Olimp. Dacă am fi pe drumul nostru ar fi cumva, dar deocamdată navigăm și încet și spre altă direcție. Ieșim în larg 2,5 mile, apoi facem volta în vânt. Teoretic am putea ține 130, ceea ce ne-ar duce paralel cu coasta, practic abia înaintăm pe 90, adică spre țărm.


Soarele cade în mare lăsându-ne pradă nuanțelor de albastru. De cum a dispărut portocaliul, s-a făcut frig. Suntem pe mare, așa cum ne-am dorit, și dacă n-aș ști că acest lucru e o plăcere, aș spun că-I un chin. Încercarea de a face sailing ne ține în gura golfului Salonic, ne e frig și suntem obosiți. Gata distracția! Pornim motorul, strângem velele, cuplăm pilotul automat și o luăm paralel cu coasta înfundându-ne în umbrele tot mai negre ale estului.

*

Vreau să dorm. Bagajul minuscul cu care am venit pe avion nu ne-a permis prea multe haine și în încercarea de a ne păstra căldura le-am îmbrăcat aproape pe toate. Noaptea petrecută pe drum își spune cuvântul așa că și picotim la adăpostul sprayhoodului. Nu mai vreau noaptea pe mare: vreau în port! Știu că la două ore de mers am putea intra în Nea Kallikrateia și hotărârea e deja luată. În masa de navigație am cartea pilot a Greciei și caut indicații pentru acostarea de noapte. Mi-e teamă de adâncimile mici semnalate de Navionics, dar cartea mă liniștește: „free of danger”. N-am mai acostat niciodată aici, dar știu de la Armand că e o opțiune valabilă pentru yachturi așa că ar trebui să fie OK.

Nu e nimeni pe mare. Dorin s-a retras în cabină, iar Mike picotește pe cealaltă banchetă din cockpit. Din când în când ies de sub protecția sprayhoodului pentru a panorama orizontul, apoi pornesc Navionicsul și mă uit pe unde suntem. La ora 22:30 reduc viteza și chem echipajul pentru intrarea în port. Întuneric de smoală. Cu toții căutăm din priviri sclipirile balizajului de intrare mascat de luminile localității. Baliza verde se vede, dar cea roșie lipsește la apel. Intrarea e cumva oblică și cu ochii pe Navionics vin pe mijlocul pasei. În scurt timp se disting digurile: baliza roșie nu luminează.

Am redus motorul la 1500 de rotații și cu viteză redusă intrăm în acvatoriu. Digul de larg este pustiu și comunic echipajului acostarea cu bordul. În timp ce Mike montează o parâmă la tachetul din prova, Dorin mută baloanele de acostare pe tribord. Pun maneta în punctul mort, las nava să se apropie de dig sub un unghi mic și când prova e la un metru de beton trec maneta ușor în marșarier pentru a opri yachtul și pentru ca efectul de roată să-mi tragă pupa către cheu.

Un pescar nocturn și-a abandonat undița și vine ca să ne ajute, apoi Dorin coboară și amarăm ca la carte cu o parâmă pupa și una prova plus un spring. Mi-a fost silă să intru în port, dar odată ce totul s-a terminat cu bine oboseala aproape că a dispărut și o senzație confortabilă de bine și de siguranță a pus stăpînire pe mine. În port vântul nici măcar nu adie așa că rămânem în cockpit ca să ne bem berea aidoma unor fantome, în miez de noapte…

Dimineață proaspătă în Nea Kallikrateia! Soarele a răsărit deja când sar pe cheu cu pas elastic fiindcă am dormit neîntors și sunt odihnit.


La lumina zilei portul arată altfel. O faleză de pământ domină acvatoriul iar orașul se vede în lateral, în dreptul unei plaje cu umbreluțe, pustie la ora asta. Până în Porto Koufos avem 55 de mile și am putea pleca imediat, dacă n-ar trebui să facem aprovizionarea cu pâine.

La ora opt echipajul bate la pas strada principală. De la o patiserie ne aprovizionăm cu foietaje, apoi găsim cu greu un magazin alimentar, unde nu au pâine, dar de la a cărui vânzătoare înțeleg că ar fi o brutărie la următorul colț de stradă și că pâinea se numește în greacă „psomi”. Odată rezolvată problema micului dejun revenim la yacht, molăm parâmele și cu Mike la timonă punem prova pe Cap Posidhion, proeminența extremă a peninsulei Kasandra.

E minunat în concediu. Soare, calm și cât vezi cu ochii doar albastru ultramarin. Egeea e de un albastru specific (nu degeaba Dacia are o culoare care se cheamă „albastru Egee”). Mike cuplează pilotul automat și se alătură echipajului ce servește în cockpit foietaje cu iaurt.


La ora 10 se ridică un vânt de 6-7 noduri din spatele traversului. Scoatem velele ocupând spațiu în cea de-a treia dimensiune. Dorin face plajă pe dinghy, iar eu mă instalez comod în locul meu preferat de la balconul prova. Teranga se leagănă ușor și valul de etravă îmi foșnește la picioare. Recunosc că mi-a fost dor de senzația asta. Mai mult decât orice minune omenească îmi place natura. Îmbătrânesc și mi-e tot mai greu să-mi car rucsacul, dar la bordul yachtului sunt în mijlocul naturii având în același timp tot confortul la dispoziție. Mă bucur pentru șansa de a-l fi întâlnit pe Constantin, căci fără el probabil că marea ar fi rămas pentru mine doar o dungă albastră la orizont. Tinerii de azi consideră firesc să obțină brevetul de skipper și să ia largul, însă eu și Mike am trăit vremea când marea era interzisă fiindcă nu are granițe, purtând în noi acest refuz la nivel subconștient. Ca refulare am făcut cu Mike speologie și caiac, dar recunosc că yachtingul mă împlinește. Îmi pare rău că n-am început mai devreme? Poate… dar n-au fost ani pierduți. Urmăresc strălucirea soarelui dansând pe valuri și mă simt fericit.


Pilotul automat ne eliberează de serviciul la timonă. În cazul sailingului, ținerea timonei este plăcută, dar noaptea, când nu ai repere sau chiar și ziua, pe calm, pilotul automat te scutește de munca de rutină.

O aglomerare de construcții marchează Nea Moudania. Recunosc falezele roșcate de pământ ce vestesc canalul Potideea, însă de la depărtarea la care navigăm mi-e imposibil să-i localizez intrarea. Vântul se rotește spre prova și Mike rămas în cockpit ajustează mereu alura velelor, apoi ajunge să fie de bulină și nu ne rămâne decât să le strângem.

Spre prânz ne apropiem de Cap Posidhion. De departe se zărește silueta albă a unui far și o plajă lungă și joasă ce înaintează în mare. Încă nu a început sezonul de turism în Grecia, dar câțiva oameni fac plajă sau se plimbă pe nisip. Lumina directă a soarelui colorează marea într-un albastru intens ce virează spre turcoaz în dreptul capului, marcând adâncimi mici. Ca regulă generală, panta uscatului se continuă cam la fel și sub apă așa că nu ne lăsăm furați de peisaj și dublăm capul dincolo de baliza verde ce marchează ape sigure.

Dincolo de cap schimbăm cursul. Pe noua direcție avem vânt strâns și ridicăm din nou velele. Chiar dacă nu oprim motorul, tracțiunea velelor ne face să câștigăm viteză sau să continuăm cu aceeași viteză la turații reduse ale mașinii, ceea ce înseamnă consum redus de carburant.

Planul acestei ture prevede printre altele exersarea acostărilor, fapt pentru care ne pregătim sucurile gastrice pentru un prânz în Nea Skioni. Intrăm în portul aproape gol, tragem cu bordul la digul de larg și descindem în târgușorul adormit. La această oră soarele e brutal și ne retragem de sub lumina lui necruțătoare la umbra unei terase cu specific marin.


Câteva picturi cu bărci și pescari creează atmosferă. De când am debarcat n-am văzut țipenie de om, dar un chelner apare din pământ și ne aduce meniurile. Începem cu Mithos și continuăm cu supă de pește și legume la gril, apoi satisfăcuți de traiul îndestulat o luăm înapoi spre cheu.

O plajă curată ne face cu ochiul. Deviem. Ne îndreptăm spre zona litorală cu nerăbdarea cu care în copilărie fugeam ca să vedem marea și odată ajunși la nisipul ud Dorin se oprește, își desface larg brațele și exclamă:

-Uite marea!

Înapoi la yacht. Ne scuturăm nisipul din șosete, molăm parâmele și ieșim în larg.


Georgică ține drumul în locul echipajului ce-și face siesta. Vântul a căzut, iar soarele s-a mai înmuiat. Picotim pe banchetele cockpitului cu ochii mijiți spre orizontul din pupa unde un pescar își desenează silueta întunecată pe fundalul sclipirilor mării. Doi delfini ne vizitează vremelnic. Malurile devin muntoase, cu căsuțe de vacanță ascunse în amfiteatrele văilor ce sfârșesc în mare. Prelungim toropeala până când umbrele înserării ne obligă să ne îmbrăcăm.


Vom acosta din nou pe întuneric, însă de data asta cunoaștem portul ceea ce ne ajută. Măsor distanța pe Navionics, dar n-apuc să o comunic echipajului căci pe Whatapp apare mesajul lui Constantin: „Hai, ca zece mile trec repede! Sună la tavernă să nu închidă”.


Zece mile înseamnă două ore. Întunericul aduce cu el frigul. Porto Koufos e specialitatea lui Mike așa că rămâne la timonă pentru acostare. Reducem viteza pentru intrarea în bazinul interior și lăsăm fenderele în ambele borduri. O mulțime de lumini ne strică vederea nocturnă. Ghicim digul și ne-ndreptăm spre el, apoi în ultima clipă ne dăm seama că suntem în eroare. Rondou. Un pescador mărișor ocupă capătul digului și Mike manevrează pentru a acosta cu bordul la un loc liber. De pe uscat suntem atenționați să nu ocupăm acel loc, așa că abandonăm manevra din nou.

-Kirule, ia timona! cedează Mike.

Preiau. Hotărăsc să acostez bord la bord cu un yacht amarat la baza digului. Las yachtul să înainteze din inerție și cineva de pe mal ne ia parâma din prova. Schimb de replici din care nu înțeleg nimic. Aștept calm comenzi din prova, apoi vine Mike cu vestea că ajutorul de la mal ne-a abandonat. Se pare că nu s-au înțeles. Mă fâțâi un pic ca să mă apropiu de yachtul amarat, un coechipier trece pe puntea lui cu parâma prova și iată-ne ajunși.

E ora 23, dar n-a închis la tavernă. Încheiem seara cu o nouă masă caldă, apoi ne retragem la somn. Astă noapte mi-a fost rece cu o singură pătură și Mike, care are sac de dormit, îmi cedează pătura lui.

O nouă dimineață. Acvatoriul din Koufos e ca oglinda. Locul în care am fost avertizați să nu acostăm e ocupat de un pescador uriaș.



Azi vom porni spre insula Limnos. Ruta măsoară 54 de mile, ceea ce inseamnă un drum de zece ore. Nu cunosc consumul real al Terangăi și pentru orice eventualiate socot că ar fi prevăzător să fac un stoc de motorină. Știu că există o benzinărie nu departe de port și împreună cu Dorin cumpăr 20 de litri de carburant, în două canistre.
La ora 9 molăm parâmele și plecăm. Windy prognozează vânt strâns din babord în prima jumătate a zilei. Ieșim solemn prin strunga de piatră și punem prova pe est curat. Navionicsul semnalează în drumul nostru o epavă, dar nu e stres căci adâncimile sunt în jur de 90 de metri. Soarele începe să ardă și marea e de ulei: deocamdată suntem în calm plat.
Pentru micul dejun scoatem de la frigider o pungă de salată pe care o combinăm cu roșii și porumb și o dregem cu ulei de măsline și niște brânză. Georgică ține timona în locul nostru. Dacă e adevărat că ziua se cunoaște de dimineață, e posibil să avem parte de o nouă zi însorită, dar cam fără vânt. Dorin își ia în primire locul de plajă de pe dinghy, iar eu mă cocoț pe scaunul din balconul prova.
În timpul micului dejun Teranga a ieșit de sub coasta Sithoniei, asigurându-ne vizibilitate directă spre Athos, ultima din cele trei peninsule ce formează „tridentul” Halkidiki. Administrativ, limba de pământ constitue teritoriul unui stat monahal constituit din 20 de mănăstiri și 14 schituri, însă pilonul de forță al locului e muntele omonim de 2033 metri ce domină marea cu silueta lui perfect piramidală. O ușoară pâclă voalează în albastru depărtările, dar asta nu ne împiedică să fotografiem continuu căci vârful e, fără discuție, fotogenic.
Pe nesimțite calmul dimineții se destramă și se ridică vântul. Desigur, n-avem norocul să fie purtător, dar nici ghinionul să fie de bulină, așa că ridicăm velele și cu 1800 de rotații la mașină avem 5,5 noduri pe Navionics. Marea e de gradul 1 asigurându-ne o înaintare lină, deloc pe placul lui Dorin.



-Am crezut că o să fie mai palpitant!
-Păi, când e vânt, e palpitant!
-Mda, poate, dar până acum n-a fost. Mă gândeam că yachturile astea merg cu vreo 30 de kilometri pe oră…
Dorin are o cabană pe malul lacului Beliș, și-o barcă cu motor, un RIB, cu care se plimbă pe lac. Obișnuit cu viteza RIBului, i se pare că Teranga se târăște pe apă. Om de acțiune și implicit în antiteză cu firile meditative, Dorin se plictisește repede.
-În teorie navigația cu vele pare frumoasă, dar prea puțin bate vântul atunci când ai nevoie, sau când bate nu e din direcția bună, așa că nu prea văd rentabilă investiția în atâtea pânze, funii și catarg. E cam ca și cu panourile solare: când e cald și n-ai nevoie de ele îți furnizează energie din plin, iar când e frig, te lasă baltă.



-În mările interioare n-ai nici-un control asupra vântului, însă ține cont de faptul că pentru yachturile mici, velele oferă singura opțiune de înconjor al Pământului: la motor este exclus căci nu poți îmbarca combustibilul necesar, în schimb dacă îți programezi bine etapele, prinzi vânturile sezoniere ca alizeele și musonii, ce bat constant și rezolvă traversarea oceanelor.
-Io zic să nu opriți motorul, că e de bază, și dacă chiar vreți, puteți scoate și velele, că dau bine în poze!



Ăsta mi-e omul! Nu mă mir, fiindcă îl cunosc destul de bine. Atunci când i-am propus să vină cu noi m-am gândit că va fi posibil să i se pară plictisitor. Cu câțiva ani în urmă l-am chemat la o tură cu caiacele pe Mureș și după câteva ore a declarat că a văzut tot ce e de văzut și că ne așteaptă la piciorul unui pod de unde putem să-l recuperăm cu mașina.



Pe la ora 14 ni se face foame. Avem în frigider trei porții semipreparate de cus cus cu legume pe care le vărsăm în tigaie împreună cu niște apă. Nu e cine știe ce delicatesă, dar ne astâmpără foamea și cu burta pusă la cale putem să ne facem somnul de frumusețe.

No, daca nu spunem nimic e pentru ca suntem ocupati cu cititul, tu da-i inainte. Pana acum imi place, multumesc!

Merci byteworks pentru feedback! Unde ramasesem?

......................................

Continentul a dispărut în pâcla din pupa și doar Athosul ne veghează în babord, în timp ce în prova apare tot mai apăsat conturul unui tărâm ce nu poate fi decât insula Limnos. După o zi superbă și vântul a obosit, așa că strângem velele și ridicăm turația motorului.


În cabină miroase a motorină. Știu că au fost ceva probleme la rezervor, dar la Salonic am aspirat motorina din santină cu aspiratorul de lichide. Ridicăm paiolul și dăm iarăși peste motorină: ce naiba?
-Miroase și la mine în cabină, se plânge Dorin.
Acolo e rezervorul, sub cușetă. Ridicăm salteaua și capacul de tego și găsim o băltuță de carburant pe rezervor, în apropierea bușonului sondei de nivel.
-Să mai strângem șuruburile bușonului, cere matelotul.
Îl servesc cu o șurubelniță, dar se dovedește că din șase șuruburi doar două strâng, restul învârtindu-se în gol. Ștergem motorina din jurul garniturii cu un șervețel și imediat se umezește iar. E clar! Din păcate nu avem ce-i face. Rezervorul pare să fie din poliamidă și în plus uns cu motorină așa că siliconul și alte lipiciuri se exclud, iar pentru prinderea mecanică trebuie făcute alte găuri cu grijă pentru a nu băga șpan înăuntru și desigur, pentru a nu strica și mai rău rezervorul. Nu vrem să o dăm în bară așa că punem totul la loc și lăsăm reparația în seama proprietarului.



În timp ce noi trebăluim în cabină, Mike își face de lucru strângând șuruburile pasarelei. Ar fi de cusut și îmbrăcămintea timonei, dar pentru asta va trebui să cumpărăm în Myrina ac și ață.


Înserarea se insinuează prin coloratură. Marea e de mercur, liniștită și oarecum vâscoasă, reținând multă vreme deformările din siaj. Pe cerul stratificat în nuanțe de la albastru la oranj, catargul, ghiul și sarturile trasează contururi clare, geometrice. Sunt din nou în scaunul din balconul prova, fascinat de mare și de culori, sau mai corect, nesătul de mare și de culori. Nu spun că nu-mi plac majoritatea zilelor mele, cele în care fac tot ce trebuie ca să viețuiesc, dar le consider prețul ce trebuie plătit pentru plus valoare, pentru aceste zile în care mă bucur necondiționat. N-am mai văzut niciodată marea așa, ca un smalț neted și lucios în prova sau ca o cremă bătută cu telul în pupa și nu mă mai satur să fotografiez. Oare ce ne mai rezervă această călătorie? Avem în față câteva insule și traversadele dintre ele și deja mi se par prea puține, dar până acolo trebuie să pregătesc întrarea în Myrina.


Consult cartea pilot. Orășelul ocupă fundul unui golf a cărui gură e apărată de două centuri de diguri, una exterioară delimitând portul navelor comerciale și al feribotului, și una interioară pentru portul turistic în fundul căruia e și portul pescăresc. Din larg, reperul e constituit de cetatea de piatră ce domină orașul de la înălțimea unei coline, pe care o distingem deja în prova.


Mike e la timonă, stresat de un vapor ce ne vine din babord. După alură și viteză e clar că e un feribot ce vizează Myrina. Pentru a intra în port perpendicular pe pasa de intrarea trebuie să facă aproape un rondou ce nu știm dacă va fi prin pupa sau prin prova noastră, ca să deviem în babord sau în tribord.

-Ne vine prin pupa!

-Ba cred că prin prova!

Profesorul meu de matematică avea o teorie potrivit căreia, pus în dificultatea de a alege între două posibilități,elevul o alege întotdeauna pe cea proastă și așa pățim și noi: nu bine abatem spre babord când feribotul își schimbă cursul, punând prova pe noi. Suntem încă departe unul de altul, însă e clar că vaporul va intra în port înaintea noastră, ceea ce impune să ne abandonăm ruta și să-i fugim din cale.

-Mărește turația mașinii!

Mike execută cu bucurie. Fugim paralel cu țărmul în timp ce feribotul ne taie siajul, apoi întoarcem și ne reluăm ruta.


În timp ce ne fâțâiam în gura portului, seara a pus stăpânire pe oraș și pe capetele digurilor s-au aprins luminile de balizaj. Intrăm cu viteză redusă în acvatoriu, în timp ce feribotul e amarat deja și-și descarcă mașinile. Un nou dig delimitează portul turistic ce e aproape gol. Ar fi loc în fundul portului, în fața hotelului Lemnos, dar nu suntem chiar așa vedete. Dorin propune o amarare la capătul digului, eu propun baza lui și Mike care se uită când la unul când la altul ratează rondoul…


-Bine, hai la capăt!

Nu-mi place capătul fiindcă e expus siajelor tuturor navelor, dar e important să ne legăm cu bine la chei și mâine om mai vedea. Mike aduce yachtul paralel cu digul și când să cobor zăresc la suprafața apei un brâu de piatră ce împinge cheiul spre larg, atentând la coca Terangăi.

-Nu e bine! Abandonăm!

-De ce?

-Cheiul nu e perpendicular și mă tem să nu ne lovească opera vie. Du-te la celălalt loc.

Mike iese și duce yachtul la baza digului. Oroare: și aici e la fel!

-O să punem două rânduri de baloane, și sus, și jos. Sar pe chei și iau volta parâmelor după babale, apoi vine și Mike și ne strângem mâinile: traversadat s-a terminat!

Incursiune de seară în Myrina. Față de călătorul pasiv, venit de exemplu cu trenul, marinarul ajuns în port are satisfacția izbânzii. Poate să pară puțin, dar planificarea rutei, parcurgerea ei în siguranță și nu în ultimul rând acostarea și amararea yachtului presupun pricepere și implicare. Mulțumiți de prestația noastră, dar și dornici să vedem unde am ajuns, o luăm dealungul cheiului spre portul pescăresc.


Dincolo de hotelul Lemnos, câteva taverne cu deschidere la mare colorează locul, peste drum de un pescador ce-și vinde peștii direct de pe punte. Târgușorul e cuprins de o anume rumoare potolită. Descoperim fără greutate artera pietonală a localității și o urmăm pe sub o boltă continuă de glicine care la ora asta doar înfrumusețează locul, dar care ziua, cu siguranță, asigură o plăcută umbră.


Oricât ne-ar place marea, rămânem în adâncul nostru pământeni. Chiar dacă magazinele sunt închise și prea puțini localnici mai circulă pe străzi, ne face plăcere să explorăm. Foamea ne dă ghes și, surpriză, pietonala ne scoate din nou la mare, într-un alt golf înțesat cu terase și taverne. Cinăm la o masă întinsă pe buza uscatului, la nici doi metri de marea ce se înfundă în beznă: Dorin cu Mike degustă ihtiofauna Egeei, în timp ce skipperul, în lipsa legumelor, se chinuie să dea gata un lighean de paste.

Foarte frumos totul, și pozele și povestea. Foarte interesant să vezi viața insulelor in afara sezonului.

De pe acea plajă ințesată de terase și taverne, in zilele cu cer senin se poate admira Muntele Athos in lumina apusului. E o priveliște unică.

@pelicanul
„Foarte frumos totul, și pozele și povestea. Foarte interesant să vezi viața insulelor in afara sezonului.

De pe acea plajă ințesată de terase și taverne, in zilele cu cer senin se poate admira Muntele Athos in lumina apusului. E o priveliște unică.”
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Ma bucur de cititori
Nu am fost în Grecia vara, ci doar în octombrie când deja sezonul era terminat și era... respirabil. Pot spune că în mai, porturile din Sporadele de Est au fost goale, dar deja în Skyros (marina Linaria) și în Skopelos majoritatea locurilor erau ocupate, iar în Skiathos deja era problemă să găsești loc la chei.
Da, a doua zi am avut ocazia să vedem și noi imaginea Athosului de care spui:


Dar să nu anticipez...

Îmi fac toaleta pentru o zi la uscat: azi vom vizita insula. La ora șapte îl găsesc în cockpit pe Mike, cu o ceașcă de nes în față.
-Hai pe dealul cetății!
-Hai!


Urcăm panta abruptă ce începe în spatele căpităniei și ne oprim la baza unui perete stâncos de unde putem panorama întregul port împreună cu localitatea ce se întinde în jur. Detașați, privim cu mirare furnicarul de vehicule ce se întretaie în mișcarea browniană cotidiană, apoi realizăm că arhitectura Myrinei aparține mai degrabă spațiului mediteraneean, cu clădiri impozante și fațade clasice, decât celui egeean, cu căsuțe spoite cu var, neregulate, cocoțate una peste cealaltă în amfiteatrul unor pante abrupte.
La ora opt întregul echipaj se regrupează în cockpit. Sunt preocupat ca să facem plinul cu motorină. Conform evidenței, până aici am avut 28 de ore de motor și până în Lesvos e un drum de încă zece ore, ceea ce la un consum de trei litri pe oră se apropie de capacitatea rezervorului. E drept că avem în canistre rezerva de 20 de litri cumpărați în Porto Koufos, dar punând în față neprevăzutul, nu vreau să întind coarda. Habar n-am de unde putem cumpăra carburantul, dar atâta timp cât nu e cocaină ar trebui să putem întreba pe oricine.
-Haideți în oraș la o cafea!
Echipajul e de acord. Din două mișcări suntem pe chei, apoi în colțul portului intrăm la căpitănie și ne interesăm de cisterna cu combustibil.
-După ora 11, ne spune fata de la birou.
-Ne puteți da un număr de telefon?
-Sigur! …și aceeași fată ne scrie un șir de cifre pe un post stick.


Înafară de zona portuară, orășelul nu pare să se fi trezit. Magazinele sunt încă închise și doar mașina de gunoi își face treaba. Eliberați de griji regăsim aleea pietonală pe care am ochit aseară o cafenea și ne sorbim zemurile parcimonios la o masă umbrită de tavanul de glicine: mmmmm! …viața e frumoasă!
-Până la 11 putem urca la cetate și după ce facem plinul suntem liberi să hoinărim prin insulă. În partea de nord există un parc geologic cu niște roci interesante…
Întrebăm dacă există vreun autobuz spre nord și rămânem stupefiați de faptul că nu, sau mai precis, există unul ce face turul insulei, dar se întoarce abia a doua zi. Hm! Nu sună deloc încurajator, dar hotărâm să ne facem programul de dimineață, după care om mai vedea.


Regăsim golful în care am cinat aseară. Cetatea se află pe un pinten ce desparte golful de port și găsim ușor aleea ce urcă spre ziduri. Câteva panouri explică istoria locului. Poziția ce domină portul a făcut ca încă de pe vremea bizantinilor să existe aici un sistem fortificat, sistem preluat și extins de toate puterile ce s-au perindat succesiv: venețieni, genovezi, otomani. Ce se vede azi e ceea ce s-a construit în perioada otomană, un ansamblu de trei kilometri de ziduri de piatră, pe alocuri renovate.


Cetatea în sine e frumoasă, dar mai frumoasă e panorama din vârf. Fotografiem ca japonezii (tot), apoi coborâm pe cealaltă parte a dealului, adică în port.


S-a făcut cald. E ora 11 și putem telefona după cisternă. Băieții se descurcă mult mai bine ca mine cu engleza, așa că le dau post stickul cu numărul de telefon ca să trateze chestiunea. Ce naiba??? După cum decurge discuția, ceva nu e în regulă… Se dovedește că numărul scris cu pixul e de la căpitănie… E clar, nu ne-am înțeles deloc cu fata de dimineață! Și cisterna? Nu știe! Cică să întrebăm la nu știu ce tavernă. Întrebăm. Rezultatul? Nimeni nu știe! Pare să fie o conspirație ocultă având drept scop ascunderea sursei de carburant. Mergem la pescari, dar și ei dau din umeri… Nu concep ca într-o societate capitalistă să existe cerere fără ofertă…
-Bine, bine, dau glas indignării ce mă încearcă, dar pescarii ce bagă în rezervor? Pipi??? Ei de unde alimentează?
Întrebăm pe oricine ne iese în cale și în curând toată Myrina află că avem nevoie de o sută de litri de motorină. Câțiva binevoitori dau telefoane în stânga și-n dreapta, dar ciudat, treaba nu poate fi rezolvată. În cele din urmă, vine spre noi un pescar cu care am vorbit la început:
-Ar putea frate-meu să vă aducă motorina la yacht!
-Ok. La ce preț?
-2,4 euro/l. Nu pentru că e frate-meu, dar e un preț bun fiindcă e motorină premium cu care faceți mai mulți kilometri…
Ne doare în cot de faptul că e premium, dar e singura ofertă, așa că acceptăm. Pescarul vorbește cu frate-său și rămâne să ne aducă hectolitrul de carburant la ora 20.
S-a făcut ora 12. De bine, de rău am rezolvat motorina, așa că e cazul să vedem cum ajungem la parcul geologic. O agenție de turism face reclamă închirierilor auto. Ușa e zăvorâtă, dar pe vitrină e lipit un număr de telefon la care sunăm. Convenim asupra unei mașini mici, la 30 de euro, dar când aud că vrem să mergem la parcul geologic spun că e nevoie de o mașină de teren și prețul urcă la 50 de euro… Ok, ne mai gândim.
-Având mașină, am putea să ne cumpărăm singuri motorina de la benzinărie, vine Dorin cu ideea. La o sută de litri câștigăm 40 de euro, adică aproape prețul mașinii…
V-am spus că Dorin e un descurcăreț! Electrizați de idee batem palma pentru mașina de teren ce trebuie să apară într-un sfert de ceas.
-Rămâi aici ca să preiei mașina, în timp ce eu cu Mike vom merge ca să golim canistrele.
Zis și făcut. În drum spre yacht remarc un echipaj de poliție pe barca din fața hotelului Lemnos.
Nu-mi place să lucrez cu motorina, dar dacă vrem motor trebuie să-mi înving sila. Bușonul e chiar în pupa, destul de accesibil. Încerc să torn direct, fără pâlnie, și inevitabil prima dușcă o ia pe lângă, scurgându-se în mare. O irizație mizerabilă se întinde cu viteză de sub carenă și-mi aduc aminte fulgerător de echipajul de poliție. Hait! Până aici ne-a fost! Știu că amenzile pentru poluare sunt colosale, dar răul a fost făcut și n-am cum să-l opresc. Citisem undeva că stratul de hidrocarburi de la suprafața apei e atât de subțire încât o singură picătură e în stare să acopere… Transpir, dar nu de la soare, în timp ce sângele-mi îngheață în vine. Urmăresc ca paralizat infamia ce strălucește în bătaia soarelui, dar constat că pe seamă ce se întinde își reduce consistența până ce se pierde cu totul. Pfui! Ce spaimă am tras!

Ha ha! Partea asta trebuia sa o lasi pentru episodul urmator:

"Urmăresc ca paralizat infamia ce strălucește în bătaia soarelui, dar constat că pe seamă ce se întinde își reduce consistența până ce se pierde cu totul. Pfui! Ce spaimă am tras!"

Nuuu, pentru episodul următor am lăsat reacția polițailor

Un Suzuki Jimny oprește pe chei, în dreptul cockpitului. Ne îmbarcăm cu tot cu canistre și la ieșire din Myrina oprim la benzinărie. Prețul motorinei este de 2,07euro/litru, dar nu au. Fiind vorba despre o insulă mă tem să nu fi nimerit o sincopă în aprovizionare, însă la următoarea stație carburantul există la discreție. Nu e cazul să ne panicăm și pentru a nu împuți mașina optăm să umplem canistrele la întoarcere.
Destinația noastră este „Faraklou geological park”, situat pe coasta nordică la vreo 30 de kilometri de Myrina. Până la ultima localitate șoseaua e asfaltată, apoi urmăm un drum de pământ ce se strecoară printre dealuri înverzite.


Un indicator atestă că am ajuns la „sedimentary rocks”. Abandonăm mașina într-un golf pietros și coborăm la apă. Sub soarele amiezei, marea de un albastru saturat contrastează plăcut cu coasta stâncoasă roșcat-portocalie.


Îmi plac putietățile. Mare liniștită, stânci și soare. O luăm dealungul țărmului peste uriași bolovani rotunjiți de vreme. Apa, puțin adâncă, lasă să se vadă fundul pavat cu aceeași bolovani. Știu din fotografii că vedetele parcului sunt niște formațiuni aproape sferice, numite „capete chele”, dar cât văd cu ochii sunt numai aflorimente stratificate ce numai rotunde nu sunt.


Dorin a găsit un năvod și Mike o geamandură sferică de mărimea unei mingi de handbal.
-Ce naiba faceți cu astea?
-E păcat de el, mai bine îl dăm unui pescar, zice Dorin.
-Iar eu duc îi duc geamandura asta lui Constantin, să-și facă în Skiathos mooringul lui, se justifică Mike.


Chiar dacă nu văd nicăieri „chelioșii”, sunt entuziasmat de peisaj. Cimitirul mineral pe care-l străbatem este atât interesant cât și fotogenic. Roca sedimentară ce asigură materialul este un fel de nisip compactat și supus eroziunii în fel și chip. Acolo unde valurile s-au izbit cu putere de stâncă, au lărgit fisurile, iar dincolo, pe fața pe care s-au scurs, au creeat lapiezuri și chiar marmite. Când marea s-a potolit și valurile n-au mai reușit să încalece stâncile, apa ce s-a evaporat a lăsat în urmă sarea, uneori subțire, ca o poleială, alteori în depozite groase, pe fundul unor bălți temporare. Dar cele mai fantastice forme apar acolo unde apare la vedere caracterul pietrei. Sculptorii știu că materialul nu e amorf, că în masa fiecărui bloc de piatră există „un suflet” creat în momentul zămislirii și eroziunea lentă și egală e cea care dezvăluie acel model unic. Poate că nisipul unei viitoare stânci a fost aranjat de un vârtej în forme circulare. Forța centrifugă a sortat granulele după greutate, creind inele diferite, unele mai dense și mai dure, altele mai rarefiate și mai moi, cedând primele eroziunii.


-No, le-am văzut pe toate?
-Nu. Tot n-am dat de „capetele chele”. În golful ăsta sigur nu-s, poate în următorul.
-Bine. Mă duc să mut mașina.


În timp ce Dorin pleacă, eu cu Mike fotografiez mai departe, piatră cu piatră. În minte îmi vine o răstălmăcire a poveștii „Ali Baba și cei 40 de hoți” în care Ali Baba se mângâia în barbă și-și zicea:
-Ce de pietre prețioase!!! Prețioase pentru drumuri, prețioase pentru poduri…
… căci am uitat să vă spun că Ali Baba era responsabil de balastieră, iar cei 40 de hoți erau neamurile lui care furau piatra…


În următorul golf peisajul e diferit. Forma pietrelor e alta și fără prea multă bătaie de cap îi descoperim pe „chelioși”. Dorin a mutat mașina mai aproape și ne așteaptă cu răbdare să terminăm de fotografiat.


-Unde mai mergem? întreabă Dorin.
-Ar mai fi pe undeva niște dune de nisip, dar nu știu locul exact.
-Văd un drum care șerpuiește pe coclauri, spune Mike cu ochii în telefon.
-Eu vă duc unde ziceți, e de acord șeferul, dacă tot avem mașină de teren.


Până ce coechipierii sug o țigară, fac câțiva pași în jur pentru niște fotografii. Îmi place locul. Cât văd cu ochii nu e niciun copac, ci numai maquis țepos, de nestrăbătut. Cunosc maquisul din Corsica unde un ziar local relata acțiunea de recuperare a unor turiști rătăciți care au rămas fără haine după doar căteva sute de metri străbătuți prin maquis. Încerc și eu și într-adevăr, înțeapă al naibii.


Ne urcăm în mașină și o pornim la drum. Dacă până aici s-ar fi putut veni și cu un autoturism oarecare, mai departe trecem pe 4x4. Drumul părăsește coasta și se înfundă printre dealuri, uneori accidentat, alteori cu pante dure sau aproape pierzându-se în natură. După o vreme apar ogoare și mici ferme. Mă frapează roșul închis al macilor. Până acum credeam că peste tot culoarea roșie a macilor este aceeași, dar aici aceste flori sunt aproape bordo.


Înainte de a ieși la șoseaua asfaltată facem o oprire pentru a vizita niște mori de vânt în ruine. Pe vârful unui deal se disting cu claritate corpurile lor cilindrice, zidite cu piatră. Una mai are acoperișul conic și axul orizontal, cealaltă însă are zidul în parte surpat. O capră rumegă lângă cea surpată și când mă apropiu cu aparatul foto sar afară prin spărtură alte și alte capre, două, cinci, zece… ce stăteau înghesuite înăuntru la umbră.

Pe drumul de întoarcere umplem canistrele cu motorină. Turnăm în rezervor cu ajutorul unei pâlnii improvizate dintr-un PET și avem surpriza să refuleze preaplinul înainte de a goli cea de-a doua canistră (noroc cu servețelele de hârtie pregătite pentru intervenție). Pentru cele 28 de ore de motor am completat 55 de litri, ceea ce ne duce la un consum de doi litri pe oră, față de trei, cât am estimat. Chiar dacă nu am avut vânt ca să mergem curat pe vele, atât cât au stat întinse au ajutat!

Mai facem o tură până la pompă ca să umplem din nou canistrele, după care suntem liberi. Avem o foame de lup, așa că abandonăm mașina și mergem în oraș ca să mâncăm.

Mike caută și găsește un magazin de ochelari. După episodul cu mooringul agățat nu și-a mai găsit ochelarii de citit, în schimb i-a revenit memoria, amintindu-și că-i avea agățați de rejansa de la gâtul tricoului atunci când se apleca înafara bordului ca să vadă parâma… Așadar eu cu Dorin așteptăm pe pietonală, cât timp, în magazin, Mike probează câțiva ochelari gata făcuți.

-Stai să vezi când o să iasă, îmi spune Dorin. O să trecem pe lângă magazinul ăla de instrumente muzicale și o să ne tragă după el: „uite taverna!”…

… dar nici noi nu mai vedem bine de foame. În scurt timp ne instalăm la terasa de aseară și începem cu un Mytos.


De data asta golful e luminat în culorile apusului. Athosul se ridică la orizont ca o umbră triunghiulară, o pâclă spectrală subliniază orizontul iar culorile calde ale cerului joacă pe undele unei mări liniștite, ca de catifea. În timp ce ne bem berile urmărim câteva schifuri ce săgetează cadrul dintr-o parte în alta. Peste tot pe unde am ajuns, grecii se jucau pe mare cu vele, planșe, caiace sau schifuri, ca un veritabil popor insular, înrudit cu marea.


După cină ne retragem la noi în port pentru o înghețată. În timp ce se aprinde iluminatul public o luăm ușurel spre casă, adică spre Teranga noastră cea de toate zilele. A fost o zi grozavă, cu multe lucruri faine, dar gata, ne retragem la somn căci mâine dimineață pornim mai departe și avem în față o nouă etapă lungă.

Valuri scurte plesnesc în coca Terangăi semnalând o schimbare de vânt. Subconștientul a dat alarma, dar modest, nu-și arogă drepturi ci se retrage lăsând loc conștientului.
Îmi aduc aminte cu claritate un episod consumat acum cinci ani în Skopelos. Stăteam de două zile adăpostiți din calea unei furtuni, când, la un moment dat, Constantin ne-a întrebat:
-A sesizat cineva că vântul și-a schimbat direcția?
Eram cu toții în cabină și doar variația glasului mării ar fi putut fi indiciul. Nu sesizase schimbarea decât skipperul, fiindcă skipperul este sufletul navei, conștiința veșnic atentă la integritatea ei, și mă bucur că azi sunt la rândul meu conectat cu o navă, avatarul ei în lume.
Nu mai am somn. Mă îmbrac și ies în cockpit, cu ochii la pavilion. Așa cum preconizam, bate sudul. Cobor pasarela și fac câțiva pași pe chei. Pentru o parte din Myrina ziua a început deja căci dincolo de pasa de intrare, pe platforma feribotului, se adună camioanele.
Se crapă de ziuă și e momentul să ne pregătim de plecare. Echipajul s-a trezit și-și bea nesul în cockpit. Încălzim motorul, închidem hublourile, aranjăm lucrurile prin cabină: plecările matinale includ în ele ceva din rostul lumii!
-Cu mintea mea de instalator, eu zic să dezlegăm parâmele, să tragem yachtul înapoi, să îi împingem fața către larg și gata, putem ieși…
Cuget la planul lui Dorin și îl găsesc bun. Inteligența naturală a unui individ bine integrat în existență îl ajută să găsească soluții corecte indiferent de domeniu. Echipajul execută manevrele, apoi revine la bord și plecăm de la chei simplu și firesc.
Aerul rece al dimineții ne înviorează. Ieșim de sub protecția digurilor lăsând insula în urmă. A fost foarte frumos în Limnos și ar mai fi fost încă multe de văzut, dar am învățat din călătoriile mele că nu e bine să epuizezi o destinație ci mai bine să lași loc de revenire.


Un pescador revine din larg cu nelipsitul stol de pescăruși în siaj. Soarele răsare de după insulă colorând marea în roșu și portocaliu în timp ce țărmul, încă în umbră, e tributar albastrului. Mare de gradul unu. Cu Mike la timonă ocolim promotoriile stâncoase luând-o spre sud-est pentru o traversadă de 65 de mile vizând portul Mithymna (Molivos) din Lesvos.
Pentru micul dejun încropim din nou o salată din verdețuri proaspete cumpărate din insulă. În timp ce Mike ține cursul, pregătesc legumele împreună cu Dorin, după care ieșim cu castronul în cockpit, îl punem la treabă pe Georgică și ne punem burta la cale.


La ora 9:30 avem vânt strâns din tribord. Cu velele ridicate și 1800 de turații la mașină înaintăm cu 5,2 noduri. Mă instalez din nou în locul meu preferat din balconul prova. Am lăsat în babord ultimul cap al insulei, dincolo de care uscatul se îndepărtează în fundul unui golf uriaș. La mijlocul golfului, pe cele două maluri, față în față, se ridică Portianos și Moudros, cele două localități ce au slujit drept baze trupelor ANZAC (trupe aparțínând Australiei și Noii Zeelande) în anii Primului Război Mondial. Totul a început cu forțarea Dardanelelor de către o flotă aliată, având ca scop scoaterea Turciei din război. Aflate sub tirul forturilor de pe maluri, navele n-au putut dezafecta barajul de mine ce închidea strâmtoarea, prin urmare apărând necesitatea unei debarcări și a unei ofensive terestre asupra forturilor. Ca aliați de facto ai coroanei britanice această sarcină le-a revenit Australiei și Noii Zeelande a căror trupe au fost aduse pe insulă la începutul anului 1915, din Egipt. Ofensiva cunoscută în istorie ca bătălia de la Gallipoli a fost câștigată de turci, marcând ascensiunea lui Mustafa Kemal, devenit ulterior Attaturk, în timp ce pentru trupele ANZAC, grecii au construit două cimitire militare pe insula Limnos.
-Delfini!


Atenționarea lui Mike mă readuce în prezent. Trei-patru delfini se adună să se joace sub etrava Terangăi și din balconul suspendat la nici un metru deasupra lor îi aud cu chițăie. Corpurile lor musculoase ce săgetează apa sunt întotdeauna un spectacol ce mă binedispune, însă de astă dată nu durează mult căci abia reușesc să fac câteva fotografii și delfinii își văd de drum.


Vântul s-a întărit constant, iar marea de un albastru profund ne încearcă cu valuri de 1,5 metri. Cu velele pline de vânt Teranga face mustăți de spumă, alungându-mă de la balcon. Cu toate că soarele e orbitor, stăm cu gecile pe noi din cauza vântului rece. E o minunată zi de sailing pe care o savurăm regrupați pe roof.