Urmărește clipul video de mai jos pentru a vedea cum să instalezi siteul nostru ca o aplicație web pe pagina ta principală.
Notă: This feature may not be available in some browsers.
Eu stiu un singur lac numit Titicaca. Asta de care vorbesti unde este? Nu l-am gasit pe nici-o harta.
Multumesc.
Voila de vezi!Evit intenționat să pun harta sau sa vorbesc in clar despre acest loc fiindca este unul din putinele oaze de liniste, unde nu au aparut inca barci cu motor si cabane (prea multe). E clar, e un lac de altitudine și iarasi e clar, e aproape de Oradea. Deja cred ca am spus prea multe
Frumos Kirule! Peisaje de Scottish Highlands!
Am fost cu caiacele pe Tisa de nenumărate ori, începând de primăvara devreme până toamna târziu, ba într-un an chiar în decembrie când se formau primii țurțuri, dar n-am surprins niciodată peisajul lacustru sub mantia zăpezii. Profitând de ninsorile recente m-am gândit la o incursiune de o zi, oarecumva la noroc, neavând de unde să știu dacă apele nu vor fi înghețate (citind aventurile arctice ale lui Peter Freuchen, cu geruri extreme și supraviețuiri miraculoase, n-ai cum să rămâi acasă pretextând că e iarnă și afară ninge).
Telefoanele date prietenilor nu au strâns prea mulți adepți, doar Marco arătându-se interesat. Prognoza meteo ne îndreptățea să sperăm la o zi însorită, cu temperaturi ușor negative, ceea ce era mulțumitor. Am stabilit întâlnirea nu prea de dimineață și după obișnuita fotografie cu caiacele pe mașină ne-am așternut la drum.
Bănuind că lacul și canalele ar putea fi înghețate, am descins direct pe malul Tisei unde curentul apei nu lăsa să se formeze gheața, dar chiar și așa în coturile râului se adunaseră sloiuri. Pământul era acoperit de un strat compact de zăpadă, dar din coroanele copacilor se topise, răpind o parte din farmec.
Pentru a mă proteja de frig am întins pe fundul caiacului un izolir și un sac de dormit în care mi-am vârât picioarele, punând capac cockpitului cu fustița strânsă în jurul trunchiului. Malul înclinat, tapetat cu zăpadă, ne-a permis îmbarcarea facilă pe uscat de unde ne-am lăsat să alunecăm în apă ca focile.
Împinși de curent am savurat în sfârșit peisajul. Cerul albastru cu soare plin se reflecta în apă și-n țurțurii de gheață de pe maluri, iar uneori măcănitul rațelor sălbatice întrerupeau liniștea firească a locului.
Plănuisem să încercăm să ieșim pe lac, dar stăvilarul prin care trebuia să trecem era închis. Am fi putut, desigur, să trecem caiacele peste el, dar lipsit de curent cu siguranță canalul ar fi fost înghețat. Nu ne rămânea pentru joacă decât brațul Tisei pe care am pornit înapoi, în amonte.
La fel ca apa, gheața este facinantă. Pentru fotografi, transparența, strălucirea sau formele pe care le ia sunt tot atâtea invitații la acțiune. Cât timp Marco și-a făcut de lucru cu aparatul foto, am urcat pe Tisa până la un canal principal, dar degeaba: era înghețat.
Întoarcerea am făcut-o la „ora de aur”, când soarele lăsat spre orizont învăluie peisajul într-o lumină portocalie. Găselnița cu sacul de dormit îmi asigura un confort nesperat ce-mi îngăduia să mă bucur de ieșire. În liniștea râului am sorbit câteva căni de ceai fierbinte (din termos) și am consumat dulciurile din cală, după care am făcut cale întoarsă.
Chiar dacă n-a fost cine știe ce, am revenit acasă cu bucuria și tonusul specifice unei zile petrecute în natură, mulțumiți de mica noastră escapadă.
Fiind in convalescenta si sa mai schimb "atmosfera" , tocmai re-citeam una din cartile autorului mentionat de d-ta... Vad ca mai sunt si altii care il apreciaza.
Motto: "Cea mai bună metodă de a scăpa de răul de mare e să te culci la rădăcina unui copac"
din străvechea înțelepciune a navigatorilor
-Dacă ar fi să desenezi un copac, cum l-ai face? m-a întrebat întro zi Cosmina.
-Cu coroana bogată ca în logoul Timberland și cu rădăcini stufoase.
Chiar dacă nu se văd, rădăcinile sunt importante căci fără ele copacul nu poate să existe. În urmă cu doi ani când m-am apucat să-mi fac casa, Constantin m-a deplâns la telefon:
-Dacă-ți faci castel ai rupt-o cu marea...
-Nicidecum, am protestat cu gândul la Mara, cățelușa ce poate să doarmă ziua întreagă, dar care la primul semn de plecare sare sprintenă la ușă vociferând pe limba ei.
Să ridici o casă e o epopee în sine. Muncă, multă muncă. Muncă cu drag, muncă cu satisfacții, muncă din cauza căreia orice altceva nu mai are loc, apoi întrezărești sfârșitul, ritmul scade și-ți amintești de lucrurile pe care le făceai altă dată. Cam în această stare eram în februarie când Constantin m-a sunat să vadă ce mai fac. Îmi ardea buza după o ieșire pe mare și de data asta am găsit repede un motiv:
-M-am gândit să iau C-ul și D-ul...
-Te aștept în Skiathos, mi-a spus Constantin.
Trebuia să se întâmple în iulie, dar a venit peste noi molima COVIDului și am lăsat-o baltă. Vara a trecut ca și cum n-ar fi fost și într-o zi de toamnă timpurie m-a sunat din nou Constantin cu o propunere tentantă:
-Dacă veniți în octombrie, puteți sta două săptămâni căci după curs ducem navele la iernat la Salonic.
Nu se schimbase nimic în ecuația COVIDului, ba încă situația se înrăutățise, dar propunerea suna prea tentant pentru a rămâne indiferent. L-am sunat pe Mike, veșnicul meu coechipier, și am bătut-o în cuie. Vom pleca din nou, de astă dată împreună cu Cipri, vechiul nostru prieten de uscat ce a găsit oportunitatea de a-și petrece activ concediul.
- VA URMA -