Marinari pe submarin
- Autor subiect CrocodiluDiluDilu
- Dată creare
Voila de vezi!Evit intenționat să pun harta sau sa vorbesc in clar despre acest loc fiindca este unul din putinele oaze de liniste, unde nu au aparut inca barci cu motor si cabane (prea multe). E clar, e un lac de altitudine și iarasi e clar, e aproape de Oradea. Deja cred ca am spus prea multe
Locul este cu adevarat superb. Din pacate furtuna care a culcat asta toamna padurea lasand o brazda de doboraturi pe traiectoria ei a atins si malurile lacului. „Poienita noastra”, un loc retras, umbrit de brazi falnici, arata cam ca si domul din Hiroshima dupa caderea bombei atomice. Terifiant! Aproape ca nu-mi mai vine sa merg pe acolo.
Patru inși la Cinciș
Exact ca-n „Domnul Goe”, ca să nu rămânem repetenți după întâlnirea ratată de la lacul Colibița, Gigi ne-a adus la Cinciș
foto și siglă Gigi Tolan
Am plecat cu Cosmina vineri după amiază, direct de la serviciu, ne-am întâlnit cu Gigi și Felicia în Hunedoara și odată cu lăsarea întunericului ne-am instalat pe malul lacului, în campingul Ledo.
Sâmbătă dimineața am ieșit pe lac la ora la care doar câțiva pescari ne-o luaseră înainte. Soarele tocmai se ivea de după dealuri făcând apa să „fumege”. Nici natura nu părea să se fi trezit și liniștea era deplină. Am explorat un „crac” al lacului, mai mult lăsându-ne legănați de valuri decât vâslind. Acolo unde malurile erau inaccesibile doar pescarii își încropiseră maghernițe, dar mai sus, la drum, se ițeau cabane nu prea aspectoase și chiar două clădiri monstruoase, bineînțeles rămase neterminate.
foto Gigi TolanPe la ora 9 farmecul a dispărut și ne-am întors în camping. Pe mal au început să apară oameni dezbrăcați cu recuzită de ștrand, hotelurile și terasele învecinate au dat drumul la muzică și locurile amenajate pentru grătar au început să fumege. Obișnuiți cu singurătatea locurilor retrase ne simțeam stingheri, așa că după cafeaua preparată de Gigi și micul dejun servit agale ne-am urcat din nou în caiace și am plecat într-o tură la coada lacului. O vreme ne-a mai însoțit muzica de la terasele hotelurilor și zgomotul traficului de pe șoseaua de contur, apoi am regăsit liniștea naturii așa cum o știam din alte locuri.
La coada laculuiO veche biserică rămasă în paragină își mai sumețea clopotnița deasupra copacilor, însă nava rămasă fără acoperiș se umpluse de vegetație. Locul ar fi părut uitat de timp, de n-ar fi fost omniprezentele PET-uri plutitoare, proliferând ca un cancer în cele mai ascunse locuri. Am mai fi rămas în aceste locuri pustii, dar soarele amiezii iradia cu prea mare dărnicie fugărindu-ne înapoi în camping, la umbra câtorva copaci.
Colțuri ascunseSpre seară am pus din nou caiacele pe apă și am plecat într-o altă tură, de astă dată spre baraj. Dantelăriile malurilor ascund locuri sălbatice, cu adevărat frumoase. Nefiind un lac de altitudine, malurile sunt bordate cu păduri de foioase ce trebuie să arate nemaipomenit toamna. La ora apusului apa se liniștește și temperatura e atât de plăcută încât ne-am prelungit traseul cât am putut, explorând fiecare pliu al lacului.
Seara pe CincișNe-am întors în camping la ora la care amatorii de ștrand își strângeau prosoapele și degajau plaja. Un vin de Recaș ne-a oferit motivul pentru a mai pălăvrăgi pe lângă cort, dar în cele din urmă s-a terminat și am convenit că pentru această zi a fost destul.
foto Gigi TolanDuminică am repetat programul matinal bucurându-ne din nou de liniște și mister, apoi ne-am savurat cafelele și am mai vâslit o dată până la biserică într-o tură de adio.
Lacul Cinciș mi-a făcut o impresie bună, dar pentru gustul nostru e prea multă gălăgie în jur și mai mult, ar trebui inclus neapărat printre obiectivele „Let`s Do It, Romania!”
Alte imagini:
foto Gigi Tolan
foto Gigi Tolan
foto Gigi Tolan
Exact ca-n „Domnul Goe”, ca să nu rămânem repetenți după întâlnirea ratată de la lacul Colibița, Gigi ne-a adus la Cinciș
foto și siglă Gigi Tolan
Am plecat cu Cosmina vineri după amiază, direct de la serviciu, ne-am întâlnit cu Gigi și Felicia în Hunedoara și odată cu lăsarea întunericului ne-am instalat pe malul lacului, în campingul Ledo.
Sâmbătă dimineața am ieșit pe lac la ora la care doar câțiva pescari ne-o luaseră înainte. Soarele tocmai se ivea de după dealuri făcând apa să „fumege”. Nici natura nu părea să se fi trezit și liniștea era deplină. Am explorat un „crac” al lacului, mai mult lăsându-ne legănați de valuri decât vâslind. Acolo unde malurile erau inaccesibile doar pescarii își încropiseră maghernițe, dar mai sus, la drum, se ițeau cabane nu prea aspectoase și chiar două clădiri monstruoase, bineînțeles rămase neterminate.
foto Gigi Tolan
La coada lacului
Colțuri ascunse
Seara pe Cinciș
foto Gigi Tolan
Lacul Cinciș mi-a făcut o impresie bună, dar pentru gustul nostru e prea multă gălăgie în jur și mai mult, ar trebui inclus neapărat printre obiectivele „Let`s Do It, Romania!”
Alte imagini:
foto Gigi Tolan
foto Gigi Tolan
foto Gigi Tolan
Ultima editare:
Întâlnire pe Mureș
N-am mai fost demult pe Mureș. Ani la rând am coborât pe Mureș în octombrie, apoi tradiția s-a pierdut, până anul ăsta când ne-am propus să o reactivăm. Sub sigla constructorilor de ambarcații din Transilvania aveam șansa de a ne întâlni din nou, trupa de pe Drina. În final au fost Mike, Grasu, Janu și Kiru. Au lipsit Cosmina, Răzvan, Marco si Radu, dar s-a compensat cu Gigi, Adi și Patric.
Așa cum am anticipat luna octombrie a readus un pic de căldură încurajându-ne la o tură nautică. Întâlnirea am fixat-o sâmbătă 6 octombrie iar ca punct de start am ales pontonul din Arad (fără a specifica precis care).
Sub sigla constructorilor de ambarcații din Transilvania aveam șansa de a ne întâlni din nou, trupa de pe Drina. În final au fost Mike, Grasu, Janu și Kiru. Au lipsit Cosmina, Răzvan, Marco si Radu, dar s-a compensat cu Gigi, Adi și Patric
În ziua Z am pornit spre locul de întâlnire, eu cu Mike din Oradea, Gigi, Adi, Patric și Emilia din Tg. Mureș și Grasu cu Janu din Simeria/Deva. În ciuda unei mici întârzieri, toate ar fi fost bune dacă în Arad n-ar fi fost în desfășurare o sărbătoare de sezon (Simfonia Toamnei) care a întors orașul pe dos interzicând circulația pe unele străzi, dar cu caiacele deasupra am beneficiat de clemență din partea agenților de circulație care ne-au lăsat, totuși, să ajungem la Mureș. Gigi și trupa lui a tras la un ponton mai aval, pe care-l mai folosisem cândva, iar eu cu Grasu la unul mai amonte, așa că întâlnirea s-a făcut pe apă.
foto Gigi Tolan
Ziua a fost exact ca pe siteurile meteo, cu cer senin și soare cald. Chiar dacă Mureșul era la cote scăzute, avea suficient debit pentru pescajele reduse ale bărcilor noastre. Tura era potrivită pentru a testa noua canoe pe râu, așa că împreună cu Mike am luat loc pe banchetele Balenei.
Echipajul Balenei – foto Gigi Tolan
Fără pasaje tehnice traseul promitea să ne ofere o zi plăcută pe apă. Trunchiurile groase ale unor copaci eșuați în albia râului erau singurele obstacole pe care trebuia să le ocolim și neatenți, în zona unei bulboane ne-am urcat cu canoea pe capătul submers al unui astfel de trunchi. Fundul canoei s-a bombat făcând filele să pârâie amenințător, dar am scăpat fără să ne răsturnăm și mai mult, îmbinările nu au cedat, singura distrugere fiind o crăpătură de 10-15cm lungime pe fața interioară a placajului unei file, fără corespondent în exterior.
Prânzul l-am luat pe un prundiș de la mijlocul drumului, prilej cu care Mike a primit un tricou personalizat
I do my own stunts
foto Gigi Tolan
Conform planului, pe la ora 17 am ajuns la finiș, la Pecica. Soarele cobora spre orizont îndulcindu-și lumina, temperatura era plăcută și apa era liniștită, pregătindu-se parcă pentru culcare. De acum înainte urmau momentele cele mai plăcute pe râu și tocmai pe acelea le ratam. Cu regret am scos ambarcațiile din apă, apoi a venit Emilia cu una din mașini cu care ne-am întors în Arad și după celelalte, apoi a urmat împachetarea, despărțirea echipelor și drumul spre casă.
N-am mai fost demult pe Mureș. Ani la rând am coborât pe Mureș în octombrie, apoi tradiția s-a pierdut, până anul ăsta când ne-am propus să o reactivăm. Sub sigla constructorilor de ambarcații din Transilvania aveam șansa de a ne întâlni din nou, trupa de pe Drina. În final au fost Mike, Grasu, Janu și Kiru. Au lipsit Cosmina, Răzvan, Marco si Radu, dar s-a compensat cu Gigi, Adi și Patric.
Așa cum am anticipat luna octombrie a readus un pic de căldură încurajându-ne la o tură nautică. Întâlnirea am fixat-o sâmbătă 6 octombrie iar ca punct de start am ales pontonul din Arad (fără a specifica precis care).
Sub sigla constructorilor de ambarcații din Transilvania aveam șansa de a ne întâlni din nou, trupa de pe Drina. În final au fost Mike, Grasu, Janu și Kiru. Au lipsit Cosmina, Răzvan, Marco si Radu, dar s-a compensat cu Gigi, Adi și Patric
În ziua Z am pornit spre locul de întâlnire, eu cu Mike din Oradea, Gigi, Adi, Patric și Emilia din Tg. Mureș și Grasu cu Janu din Simeria/Deva. În ciuda unei mici întârzieri, toate ar fi fost bune dacă în Arad n-ar fi fost în desfășurare o sărbătoare de sezon (Simfonia Toamnei) care a întors orașul pe dos interzicând circulația pe unele străzi, dar cu caiacele deasupra am beneficiat de clemență din partea agenților de circulație care ne-au lăsat, totuși, să ajungem la Mureș. Gigi și trupa lui a tras la un ponton mai aval, pe care-l mai folosisem cândva, iar eu cu Grasu la unul mai amonte, așa că întâlnirea s-a făcut pe apă.
foto Gigi Tolan
Ziua a fost exact ca pe siteurile meteo, cu cer senin și soare cald. Chiar dacă Mureșul era la cote scăzute, avea suficient debit pentru pescajele reduse ale bărcilor noastre. Tura era potrivită pentru a testa noua canoe pe râu, așa că împreună cu Mike am luat loc pe banchetele Balenei.
Echipajul Balenei – foto Gigi Tolan
Fără pasaje tehnice traseul promitea să ne ofere o zi plăcută pe apă. Trunchiurile groase ale unor copaci eșuați în albia râului erau singurele obstacole pe care trebuia să le ocolim și neatenți, în zona unei bulboane ne-am urcat cu canoea pe capătul submers al unui astfel de trunchi. Fundul canoei s-a bombat făcând filele să pârâie amenințător, dar am scăpat fără să ne răsturnăm și mai mult, îmbinările nu au cedat, singura distrugere fiind o crăpătură de 10-15cm lungime pe fața interioară a placajului unei file, fără corespondent în exterior.
Prânzul l-am luat pe un prundiș de la mijlocul drumului, prilej cu care Mike a primit un tricou personalizat
I do my own stunts
foto Gigi Tolan
Conform planului, pe la ora 17 am ajuns la finiș, la Pecica. Soarele cobora spre orizont îndulcindu-și lumina, temperatura era plăcută și apa era liniștită, pregătindu-se parcă pentru culcare. De acum înainte urmau momentele cele mai plăcute pe râu și tocmai pe acelea le ratam. Cu regret am scos ambarcațiile din apă, apoi a venit Emilia cu una din mașini cu care ne-am întors în Arad și după celelalte, apoi a urmat împachetarea, despărțirea echipelor și drumul spre casă.
Ultima editare:
Hyggelig
Hygge este un termen destul de necunoscut nouă. Provenind din daneză, o țară cu un înalt stadard de viață care își permite să mai uite de muncă și să se preocupe și de fericire, hygge ar putea fi explicat ca „arta de a crea intimitate”, „confort sufletesc” sau „bucuria dată de lucrurile care induc o stare de bine”. Hyggelig este adjectiv și se referă la lucrurile sau situațiile în acord cu hygge. Axiomatic lumânările și șemineul sunt cele mai hyggelig lucruri, dar mai există ceva care le concurează serios: bărcile.
Cu ani în urmă Topografu' mi-a arătat o barcă ieșind din portul Bekes.
- Proprietarul e un notar din Bekescsaba; În fiecare după-amiază iese pe râu, leagă barca de o salcie și doarme o oră, după care se întoarce.
Mi s-a părut foarte hyggelig să dormi pe apă. Apa are proprietatea de a absorbi și a se impregna cu tot felul de energii și de aici senzația de calm din preajma râurilor. Câteodată, când avem chef de hyggelig, plecăm și noi ca să dormim pe apă; așa și acum, am pus Endorfinul și Gringo în cârca Bagherei și, după ce ne-am băut pe îndelete cafeaua, am pornit spre*lacurile de pe Tisa.
Zona este de un farmec absolut. Vegetația abundentă specifică zonelor umede, păsările, și nu în ultimul rând, apa sunt ingredientele hyggelig. Cu atâtea minunății în preajmă, nu-i de mirare că pescuitul atrage, si daca ai și o barcă in care să te lași legănat de apă pe sub coroanele copacilor s-ar putea să constați că ai descoperit ceva ce provoacă dependență.
Ca sa fie o zi tihnită un traseu de 15 kilometri e suficient. La început, când am descoperit lacurile, făceam trasee lungi, de explorare. Cu harta și GPSul am parcurs ani la rând fiecare cotlon, apoi nemairămânându-ne nimic de cercetat am revenit sa surprindem diversele ipostaze ale naturii, mereu altele în funcție de anotimp sau de condițiile meteo.
Poate ziua superbă cu soare și temperaturi ridicate sau poate senzația că sezonul e pe sfârșite a atras pe apă o mulțime de pescari. Pe canalele principale ne-am intersectat continuu cu alte ambarcații, traficul culminând pe brațul mare al Tisei, dar am avut și momente de singurătate pe canalele mici, mai retrase.
Odată ce am ieșit pe lac, peisajul s-a schimbat. Orizontul s-a îndepărtat, apa s-a liniștit și au apărut păsările: pescăruși, rațe și lebede. Mirosul de stuf, de pește și de plante intrate în putrefacție a devenit pregnant, intensificându-se la fiecare pală de vânt. Am căutat cu privirea foișorul construit pe o limbă de pământ ce separă două lacuri și am pornit într-acolo cu gândul la popas.
Mișcarea și aerul curat ne-au stârnit pofta de mâncare. Am tras caiacele pe uscat pentru a lăsa liber debarcaderul în eventualitatea în care ar mai fi venit cineva, apoi ne-am întins lucrurile pe iarbă și am îmbucat cu nesațul unor cosași după o zi de muncă. Nu neg existența plăcerilor sofisticate, dar îmi place să cred că cele mai bune lucruri de pe lume sunt gratuite.
După somnul plănuit, un pic de lectură și o vizită pe uscat am ieșit din nou pe lac. Apusul începea să coloreze cerul și apa îi împrumuta la rândul ei nuanțele. Am revenit la punctul de start cu părere de rău ca ziua fusese atât de scurtă, ne-am împachetat lucrurile și odată cu înserarea am pornit spre casă.
Hygge este un termen destul de necunoscut nouă. Provenind din daneză, o țară cu un înalt stadard de viață care își permite să mai uite de muncă și să se preocupe și de fericire, hygge ar putea fi explicat ca „arta de a crea intimitate”, „confort sufletesc” sau „bucuria dată de lucrurile care induc o stare de bine”. Hyggelig este adjectiv și se referă la lucrurile sau situațiile în acord cu hygge. Axiomatic lumânările și șemineul sunt cele mai hyggelig lucruri, dar mai există ceva care le concurează serios: bărcile.
Cu ani în urmă Topografu' mi-a arătat o barcă ieșind din portul Bekes.
- Proprietarul e un notar din Bekescsaba; În fiecare după-amiază iese pe râu, leagă barca de o salcie și doarme o oră, după care se întoarce.
Mi s-a părut foarte hyggelig să dormi pe apă. Apa are proprietatea de a absorbi și a se impregna cu tot felul de energii și de aici senzația de calm din preajma râurilor. Câteodată, când avem chef de hyggelig, plecăm și noi ca să dormim pe apă; așa și acum, am pus Endorfinul și Gringo în cârca Bagherei și, după ce ne-am băut pe îndelete cafeaua, am pornit spre*lacurile de pe Tisa.
Zona este de un farmec absolut. Vegetația abundentă specifică zonelor umede, păsările, și nu în ultimul rând, apa sunt ingredientele hyggelig. Cu atâtea minunății în preajmă, nu-i de mirare că pescuitul atrage, si daca ai și o barcă in care să te lași legănat de apă pe sub coroanele copacilor s-ar putea să constați că ai descoperit ceva ce provoacă dependență.
Ca sa fie o zi tihnită un traseu de 15 kilometri e suficient. La început, când am descoperit lacurile, făceam trasee lungi, de explorare. Cu harta și GPSul am parcurs ani la rând fiecare cotlon, apoi nemairămânându-ne nimic de cercetat am revenit sa surprindem diversele ipostaze ale naturii, mereu altele în funcție de anotimp sau de condițiile meteo.
Poate ziua superbă cu soare și temperaturi ridicate sau poate senzația că sezonul e pe sfârșite a atras pe apă o mulțime de pescari. Pe canalele principale ne-am intersectat continuu cu alte ambarcații, traficul culminând pe brațul mare al Tisei, dar am avut și momente de singurătate pe canalele mici, mai retrase.
Odată ce am ieșit pe lac, peisajul s-a schimbat. Orizontul s-a îndepărtat, apa s-a liniștit și au apărut păsările: pescăruși, rațe și lebede. Mirosul de stuf, de pește și de plante intrate în putrefacție a devenit pregnant, intensificându-se la fiecare pală de vânt. Am căutat cu privirea foișorul construit pe o limbă de pământ ce separă două lacuri și am pornit într-acolo cu gândul la popas.
Mișcarea și aerul curat ne-au stârnit pofta de mâncare. Am tras caiacele pe uscat pentru a lăsa liber debarcaderul în eventualitatea în care ar mai fi venit cineva, apoi ne-am întins lucrurile pe iarbă și am îmbucat cu nesațul unor cosași după o zi de muncă. Nu neg existența plăcerilor sofisticate, dar îmi place să cred că cele mai bune lucruri de pe lume sunt gratuite.
După somnul plănuit, un pic de lectură și o vizită pe uscat am ieșit din nou pe lac. Apusul începea să coloreze cerul și apa îi împrumuta la rândul ei nuanțele. Am revenit la punctul de start cu părere de rău ca ziua fusese atât de scurtă, ne-am împachetat lucrurile și odată cu înserarea am pornit spre casă.
Tisa hibernală
Am fost cu caiacele pe Tisa de nenumărate ori, începând de primăvara devreme până toamna târziu, ba într-un an chiar în decembrie când se formau primii țurțuri, dar n-am surprins niciodată peisajul lacustru sub mantia zăpezii. Profitând de ninsorile recente m-am gândit la o incursiune de o zi, oarecumva la noroc, neavând de unde să știu dacă apele nu vor fi înghețate (citind aventurile arctice ale lui Peter Freuchen, cu geruri extreme și supraviețuiri miraculoase, n-ai cum să rămâi acasă pretextând că e iarnă și afară ninge).
Telefoanele date prietenilor nu au strâns prea mulți adepți, doar Marco arătându-se interesat. Prognoza meteo ne îndreptățea să sperăm la o zi însorită, cu temperaturi ușor negative, ceea ce era mulțumitor. Am stabilit întâlnirea nu prea de dimineață și după obișnuita fotografie cu caiacele pe mașină ne-am așternut la drum.
Bănuind că lacul și canalele ar putea fi înghețate, am descins direct pe malul Tisei unde curentul apei nu lăsa să se formeze gheața, dar chiar și așa în coturile râului se adunaseră sloiuri. Pământul era acoperit de un strat compact de zăpadă, dar din coroanele copacilor se topise, răpind o parte din farmec.
Pentru a mă proteja de frig am întins pe fundul caiacului un izolir și un sac de dormit în care mi-am vârât picioarele, punând capac cockpitului cu fustița strânsă în jurul trunchiului. Malul înclinat, tapetat cu zăpadă, ne-a permis îmbarcarea facilă pe uscat de unde ne-am lăsat să alunecăm în apă ca focile.
Împinși de curent am savurat în sfârșit peisajul. Cerul albastru cu soare plin se reflecta în apă și-n țurțurii de gheață de pe maluri, iar uneori măcănitul rațelor sălbatice întrerupeau liniștea firească a locului.
Plănuisem să încercăm să ieșim pe lac, dar stăvilarul prin care trebuia să trecem era închis. Am fi putut, desigur, să trecem caiacele peste el, dar lipsit de curent cu siguranță canalul ar fi fost înghețat. Nu ne rămânea pentru joacă decât brațul Tisei pe care am pornit înapoi, în amonte.
La fel ca apa, gheața este facinantă. Pentru fotografi, transparența, strălucirea sau formele pe care le ia sunt tot atâtea invitații la acțiune. Cât timp Marco și-a făcut de lucru cu aparatul foto, am urcat pe Tisa până la un canal principal, dar degeaba: era înghețat.
Întoarcerea am făcut-o la „ora de aur”, când soarele lăsat spre orizont învăluie peisajul într-o lumină portocalie. Găselnița cu sacul de dormit îmi asigura un confort nesperat ce-mi îngăduia să mă bucur de ieșire. În liniștea râului am sorbit câteva căni de ceai fierbinte (din termos) și am consumat dulciurile din cală, după care am făcut cale întoarsă.
Chiar dacă n-a fost cine știe ce, am revenit acasă cu bucuria și tonusul specifice unei zile petrecute în natură, mulțumiți de mica noastră escapadă.
Am fost cu caiacele pe Tisa de nenumărate ori, începând de primăvara devreme până toamna târziu, ba într-un an chiar în decembrie când se formau primii țurțuri, dar n-am surprins niciodată peisajul lacustru sub mantia zăpezii. Profitând de ninsorile recente m-am gândit la o incursiune de o zi, oarecumva la noroc, neavând de unde să știu dacă apele nu vor fi înghețate (citind aventurile arctice ale lui Peter Freuchen, cu geruri extreme și supraviețuiri miraculoase, n-ai cum să rămâi acasă pretextând că e iarnă și afară ninge).
Telefoanele date prietenilor nu au strâns prea mulți adepți, doar Marco arătându-se interesat. Prognoza meteo ne îndreptățea să sperăm la o zi însorită, cu temperaturi ușor negative, ceea ce era mulțumitor. Am stabilit întâlnirea nu prea de dimineață și după obișnuita fotografie cu caiacele pe mașină ne-am așternut la drum.
Bănuind că lacul și canalele ar putea fi înghețate, am descins direct pe malul Tisei unde curentul apei nu lăsa să se formeze gheața, dar chiar și așa în coturile râului se adunaseră sloiuri. Pământul era acoperit de un strat compact de zăpadă, dar din coroanele copacilor se topise, răpind o parte din farmec.
Pentru a mă proteja de frig am întins pe fundul caiacului un izolir și un sac de dormit în care mi-am vârât picioarele, punând capac cockpitului cu fustița strânsă în jurul trunchiului. Malul înclinat, tapetat cu zăpadă, ne-a permis îmbarcarea facilă pe uscat de unde ne-am lăsat să alunecăm în apă ca focile.
Împinși de curent am savurat în sfârșit peisajul. Cerul albastru cu soare plin se reflecta în apă și-n țurțurii de gheață de pe maluri, iar uneori măcănitul rațelor sălbatice întrerupeau liniștea firească a locului.
Plănuisem să încercăm să ieșim pe lac, dar stăvilarul prin care trebuia să trecem era închis. Am fi putut, desigur, să trecem caiacele peste el, dar lipsit de curent cu siguranță canalul ar fi fost înghețat. Nu ne rămânea pentru joacă decât brațul Tisei pe care am pornit înapoi, în amonte.
La fel ca apa, gheața este facinantă. Pentru fotografi, transparența, strălucirea sau formele pe care le ia sunt tot atâtea invitații la acțiune. Cât timp Marco și-a făcut de lucru cu aparatul foto, am urcat pe Tisa până la un canal principal, dar degeaba: era înghețat.
Întoarcerea am făcut-o la „ora de aur”, când soarele lăsat spre orizont învăluie peisajul într-o lumină portocalie. Găselnița cu sacul de dormit îmi asigura un confort nesperat ce-mi îngăduia să mă bucur de ieșire. În liniștea râului am sorbit câteva căni de ceai fierbinte (din termos) și am consumat dulciurile din cală, după care am făcut cale întoarsă.
Chiar dacă n-a fost cine știe ce, am revenit acasă cu bucuria și tonusul specifice unei zile petrecute în natură, mulțumiți de mica noastră escapadă.
DoiNomazi
Seasick & Grumpy
Am fost cu caiacele pe Tisa de nenumărate ori, începând de primăvara devreme până toamna târziu, ba într-un an chiar în decembrie când se formau primii țurțuri, dar n-am surprins niciodată peisajul lacustru sub mantia zăpezii. Profitând de ninsorile recente m-am gândit la o incursiune de o zi, oarecumva la noroc, neavând de unde să știu dacă apele nu vor fi înghețate (citind aventurile arctice ale lui Peter Freuchen, cu geruri extreme și supraviețuiri miraculoase, n-ai cum să rămâi acasă pretextând că e iarnă și afară ninge).
Telefoanele date prietenilor nu au strâns prea mulți adepți, doar Marco arătându-se interesat. Prognoza meteo ne îndreptățea să sperăm la o zi însorită, cu temperaturi ușor negative, ceea ce era mulțumitor. Am stabilit întâlnirea nu prea de dimineață și după obișnuita fotografie cu caiacele pe mașină ne-am așternut la drum.
Bănuind că lacul și canalele ar putea fi înghețate, am descins direct pe malul Tisei unde curentul apei nu lăsa să se formeze gheața, dar chiar și așa în coturile râului se adunaseră sloiuri. Pământul era acoperit de un strat compact de zăpadă, dar din coroanele copacilor se topise, răpind o parte din farmec.
Pentru a mă proteja de frig am întins pe fundul caiacului un izolir și un sac de dormit în care mi-am vârât picioarele, punând capac cockpitului cu fustița strânsă în jurul trunchiului. Malul înclinat, tapetat cu zăpadă, ne-a permis îmbarcarea facilă pe uscat de unde ne-am lăsat să alunecăm în apă ca focile.
Împinși de curent am savurat în sfârșit peisajul. Cerul albastru cu soare plin se reflecta în apă și-n țurțurii de gheață de pe maluri, iar uneori măcănitul rațelor sălbatice întrerupeau liniștea firească a locului.
Plănuisem să încercăm să ieșim pe lac, dar stăvilarul prin care trebuia să trecem era închis. Am fi putut, desigur, să trecem caiacele peste el, dar lipsit de curent cu siguranță canalul ar fi fost înghețat. Nu ne rămânea pentru joacă decât brațul Tisei pe care am pornit înapoi, în amonte.
La fel ca apa, gheața este facinantă. Pentru fotografi, transparența, strălucirea sau formele pe care le ia sunt tot atâtea invitații la acțiune. Cât timp Marco și-a făcut de lucru cu aparatul foto, am urcat pe Tisa până la un canal principal, dar degeaba: era înghețat.
Întoarcerea am făcut-o la „ora de aur”, când soarele lăsat spre orizont învăluie peisajul într-o lumină portocalie. Găselnița cu sacul de dormit îmi asigura un confort nesperat ce-mi îngăduia să mă bucur de ieșire. În liniștea râului am sorbit câteva căni de ceai fierbinte (din termos) și am consumat dulciurile din cală, după care am făcut cale întoarsă.
Chiar dacă n-a fost cine știe ce, am revenit acasă cu bucuria și tonusul specifice unei zile petrecute în natură, mulțumiți de mica noastră escapadă.
Din fotografii si descrieri mi se pare ca a fost o iesire deosebita care unge la suflet...
Aaaaaaa!!! Nu stiam de „vanatori”! Merci! Eu am citit „Aventura arctica”, aparuta recent in librarie, carte care m-a fascinat pe data (am citit-o pe nerasuflate). De la „Vraja marelui nord” n-am mai citit ceva atat de captivant.
Hyggelig 2
Chiar dacă manualele de hygge nu spun nimic despre animale, noi ne-am gândit că un câine în cockpitul caiacului este hyggelig și am luat-o cu noi pe Mara în mica escapadă de pe lacul Titicaca, unde ne-am refugiat pentru trei zile din calea caniculei.
Chiar dacă manualele de hygge nu spun nimic despre animale, noi ne-am gândit că un câine în cockpitul caiacului este hyggelig și am luat-o cu noi pe Mara în mica escapadă de pe lacul Titicaca, unde ne-am refugiat pentru trei zile din calea caniculei.
Ultima editare:
Copacul
Motto: "Cea mai bună metodă de a scăpa de răul de mare e să te culci la rădăcina unui copac"
din străvechea înțelepciune a navigatorilor
-Dacă ar fi să desenezi un copac, cum l-ai face? m-a întrebat întro zi Cosmina.
-Cu coroana bogată ca în logoul Timberland și cu rădăcini stufoase.
Chiar dacă nu se văd, rădăcinile sunt importante căci fără ele copacul nu poate să existe. În urmă cu doi ani când m-am apucat să-mi fac casa, Constantin m-a deplâns la telefon:
-Dacă-ți faci castel ai rupt-o cu marea...
-Nicidecum, am protestat cu gândul la Mara, cățelușa ce poate să doarmă ziua întreagă, dar care la primul semn de plecare sare sprintenă la ușă vociferând pe limba ei.
Să ridici o casă e o epopee în sine. Muncă, multă muncă. Muncă cu drag, muncă cu satisfacții, muncă din cauza căreia orice altceva nu mai are loc, apoi întrezărești sfârșitul, ritmul scade și-ți amintești de lucrurile pe care le făceai altă dată. Cam în această stare eram în februarie când Constantin m-a sunat să vadă ce mai fac. Îmi ardea buza după o ieșire pe mare și de data asta am găsit repede un motiv:
-M-am gândit să iau C-ul și D-ul...
-Te aștept în Skiathos, mi-a spus Constantin.
Trebuia să se întâmple în iulie, dar a venit peste noi molima COVIDului și am lăsat-o baltă. Vara a trecut ca și cum n-ar fi fost și într-o zi de toamnă timpurie m-a sunat din nou Constantin cu o propunere tentantă:
-Dacă veniți în octombrie, puteți sta două săptămâni căci după curs ducem navele la iernat la Salonic.
Nu se schimbase nimic în ecuația COVIDului, ba încă situația se înrăutățise, dar propunerea suna prea tentant pentru a rămâne indiferent. L-am sunat pe Mike, veșnicul meu coechipier, și am bătut-o în cuie. Vom pleca din nou, de astă dată împreună cu Cipri, vechiul nostru prieten de uscat ce a găsit oportunitatea de a-și petrece activ concediul.
Motto: "Cea mai bună metodă de a scăpa de răul de mare e să te culci la rădăcina unui copac"
din străvechea înțelepciune a navigatorilor
-Dacă ar fi să desenezi un copac, cum l-ai face? m-a întrebat întro zi Cosmina.
-Cu coroana bogată ca în logoul Timberland și cu rădăcini stufoase.
Chiar dacă nu se văd, rădăcinile sunt importante căci fără ele copacul nu poate să existe. În urmă cu doi ani când m-am apucat să-mi fac casa, Constantin m-a deplâns la telefon:
-Dacă-ți faci castel ai rupt-o cu marea...
-Nicidecum, am protestat cu gândul la Mara, cățelușa ce poate să doarmă ziua întreagă, dar care la primul semn de plecare sare sprintenă la ușă vociferând pe limba ei.
Să ridici o casă e o epopee în sine. Muncă, multă muncă. Muncă cu drag, muncă cu satisfacții, muncă din cauza căreia orice altceva nu mai are loc, apoi întrezărești sfârșitul, ritmul scade și-ți amintești de lucrurile pe care le făceai altă dată. Cam în această stare eram în februarie când Constantin m-a sunat să vadă ce mai fac. Îmi ardea buza după o ieșire pe mare și de data asta am găsit repede un motiv:
-M-am gândit să iau C-ul și D-ul...
-Te aștept în Skiathos, mi-a spus Constantin.
Trebuia să se întâmple în iulie, dar a venit peste noi molima COVIDului și am lăsat-o baltă. Vara a trecut ca și cum n-ar fi fost și într-o zi de toamnă timpurie m-a sunat din nou Constantin cu o propunere tentantă:
-Dacă veniți în octombrie, puteți sta două săptămâni căci după curs ducem navele la iernat la Salonic.
Nu se schimbase nimic în ecuația COVIDului, ba încă situația se înrăutățise, dar propunerea suna prea tentant pentru a rămâne indiferent. L-am sunat pe Mike, veșnicul meu coechipier, și am bătut-o în cuie. Vom pleca din nou, de astă dată împreună cu Cipri, vechiul nostru prieten de uscat ce a găsit oportunitatea de a-și petrece activ concediul.
Ultima editare:
Florio
Member
E bine că v-ați încumetat să rupeți coada pisicii, cu plecarea pe vreme de molimă.
Eu am amânat 4 călătorii pe Egee, în anul acesta. Și până la urmă mi-am petrecut vara pe barcă, numai la noi pe fluviu.
N-a fost deloc rău, dar... mi-a lipsit marea grecilor