De pe cușeta din salon aud cum plouă. E ora 3. Urc în cockpit și de sub protecția bimini topului privesc la lumina felinarelor picăturile dese și mari se sparg pe asfalt în jerbe luminoase.
*
Dimineață răcoroasă. Ies pentru o tură matinală pe țărm. Cheul din beton al marinei se termină cu un dig, dincolo de care începe plaja de nisip. Câțiva pescari sunt deja prezenți în peisaj. Nici urmă de vânt: am făcut bine că am fugit din calea furtunii.
Ca în fiecare zi luăm micul dejun în cockpit, apoi suntem gata să o luăm din loc. Azi furtuna își va face de cap în Egeea, așa că vom naviga în golful Volos. Armand are yachtul lui de 9m pe care și-a petrecut vara și, mare amator de liniște și singurătate, pentru diseară a pus ochii pe Kottes, o așezare-port minusculă ce promite să fie deosebită.
Ne desprindem de cheu și ieșim la motor. Cu cât înaintăm prin fiord, vântul pe care-l avem dinapoia traversului se întărește.
-Ridicăm velele?
-Hai în vânt!
Îmi place maxim Armand., matinal și oricând gata pentru sailing. Vinciul răpăie scurt și Teranga simte imediat tracțiunea focului, dar randa ne face probleme. Veselindu-ne cu cântece, aseară n-am prea fost atenți când am rulat randa și o cută urâtă o împiedică acum să iasă. Sunt la timonă atent la ordinele echipajului ce se chinuie să scoată vela și în final reușim.
Vântul s-a întețit binișor. Facem volta și cu noua direcție picăm pe gura de intrare în golful Volos.
Îl las pe Cipri la timonă.
-Când se vine rafala și yachtul se apleacă, reduci presiunea pe vele venind în vânt, adică rotind prova spre direcția din care bate vântul.
E simplu, dar la primul ciocan Cipri reacționează lent și Teranga se culcă obligându-ne să ne ținem bine.
-Rotește, ia stânga!
Cipri se execută cu atâta râvnă încât trece prin vânt și-l scapă în cealaltă parte. Desigur, nu e nicio catastrofă, dar pentru timonierul care se vede culcat pe val oricum învârte timona, e debusolant. Încearcă cu disperare să o ia înapoi, dar fără viteză yachtul nu urcă în vânt așa că până la urmă facem un rondou pentru a relua cursul.
-Bravo Cipri! Ne-ai spălat velele...
Știu cum e când lucrurile se petrec atât de repede încât nu înțelegi nimic. Reechilibrat, yachtul își urmează cursul, dar Cipri reține că manevra în vânt n-a fost bună și la următoarea rafală, instinctiv o ia invers. Teranga ia viteză și se înclină din ce în ce mai mult. Mâinile se încleștează din nou pe ce apucă. Pare că ne vom răsturna, dar nu, yachtul merge înainte bandat.
-Ești cam curajos, comentează laconic skipperul.
Cipri recunoaște că sailingul e diferit de mersul la motor și-i predă timona lui Mike.
Kottes este un buzunar bine dosit al golfului Volos, un bazin portuar situat cumva în centrul unei spirale. O culme muntoasă se învârte în jurul Kottesului ca un cârcel și noi trebuie să urmăm volutele uscatului. Intrarea în acest pasaj se face printr-un canal destul de strâmt dintre o insulă și continent. Golful Volos este imens și pe suprafața lui ca o mare interioară vântul are loc să formeze valuri ce vin aproape în axul canalului, deci senzație plăcută de navigație sportivă cu vânt constant de 28 de noduri și berbeci de spumă pe coama fiecărui val. Plăcere pură. Ca-ntrun sistem de vase comunicante, clocotul interior se ridică la nivelul ambientului și echipajul simte efluviul de energie preluat direct din aer. Prana.
Am asistat întâmplător la o discuție dintre Armand și Constantin, în care Armand își manifestase disponibilitatea de a ieși în furtună. Skipperul vroia să experimenteze, să trăiască o furtună pentru experiența în sine și desigur, pentru a avea un reper valoric. Atunci când pleci întro traversadă a unei mări sau a unui ocean nu te poți sustrage unor asemeni experiențe fiindcă pur și simplu n-ai unde să fugi, însă skipperii formați în insulele însorite ale Greciei n-au parte de așa ceva, în primul rând datorită faptului că contractele de charter interzic ieșirea din port pe vânturi mai mari de 25 de noduri și apoi din cauze subiective: înafara vânătorilor de furtuni nimeni nu e nebun să se bage voit în bucluc și porturile din insule stau mereu la îndemână asigurând retragerea la timp.
La capătul insulei cotește și uscatul. Intrăm în buzunarul marelui golf, la adăpost de valuri și vânt. Strângem velele și ne deplasăm mai departe doar cu motor. Adăpostit pe toate cele 360 de grade atât pe apă cât și în aer, locul pare tărâmul de poveste al tinereții fără bătrânețe și-al vieții fără de moarte. Intrăm maiestuoși pe ultima linie dreaptă spre Kottes și zărim cheul la care mai sunt amarate două yachturi. O persoană se ridică de la mesele tavernei și vine să ne asiste la acostare. Povara anilor pe care-i duce în spate l-au cam gârbovit așa că mai tai de la "tinerețe fără bătrânețe" și mai pun la "viață fără de moarte". Lăsăm ancora pe fundul nisipos și ne legăm la babale, dar ancora nu prinde. Ieșim din nou. Fundul e nisipos și totuși, când dau să întind lanțul o simt cum derapează. Cumva, cumva suntem ancorați, dar ne bazăm mai mult pe protecția naturală a locului și pe faptul că vom sta doar câteva ore.
Ne e foame. Moșul cu baba lui țin taverna de la capătul pământului, căci se poate spune și așa devreme ce șoseaua ce duce la Volos spiralează tot melcul muntos, dublând cel puțin distanța în linie dreaptă. Nu mai mult de zece case stau pitite printre măslini și nici la alea nu prea e mișcare. Descindem la tavernă și ni se aduce meniul. Între peștii pe care-i vedem sărind din apă la doi metri de noi și cei din meniu, diferența e de 50 de euro/kilogram. Comandăm pe săturate, apoi chiar ne săturăm. De pe unul din yachturi arborând pavilionul Austriei, un cuplu în vârstă coboară să facă baie.
Mai avem două ore de lumină. Nu mi-am mai folosit picioarele demult și mi se face poftă să urc într-o șa din care s-ar putea să văd dincolo, spre insula Evia. Încerc să-mi găsesc un tovarăș pentru această incursiune și mi se alătură Adi. Pornim la pas pe șoseaua asfaltată impecabil. Flecărim. Din când în când, singurătatea e tulburată de câteo mașină în mare viteză pe care o zărim de departe căci șoseaua dă ocol largului golf pe curbă de nivel, tăind versanții tapetați cu măslini. Deși părea aproape, ne ia mai bine de o oră să ajungem în șa. Așa cum am anticipat, dincolo de culme e fiordul în care am navigat cu o zi în urmă și, uriașă, insula Evia.
Ne facem câteva fotografii în lumina apusului și ne întoarcem. La fel ca și la dus, Adi îmi povestește peripețiile lui din cele 50 de țări prin care a hoinărit. Privite retrospectiv sunt amuzante, dar e clar că am mai găsit un om care știe să se bage singur în belele. Pământean până în vârful unghiilor, l-a însoțit pe Armand pe mare doar așa, ca să spună că a făcut-o și pe asta, dar nu l-a prins și nu m-ar mira dacă în cușeta lui de la pupa pe care cu umor o compară cu experiența unui RMN, n-ar trage linii pe perete socotindu-și AMR-ul.
Ajungem înapoi pe întuneric. La noapte, la ora 12, vom ridica ancora pentru a traversa Egeea spre nord. Echipajul s-a culcat, taverna e cufundată în beznă și nici pe celelalte yachturi nu e vreo mișcare. Nu mi-e somn așa că îmi aduc sacul de dormit în cockpit pentru a mai rămâne conectat la țârâitul greierilor și a mai simți în nări aromele pământului.