Marinari pe submarin

În septembrie 1999 am încheiat coborîrea pe Mureş cu pluta Caimanu Manu Manu “fundarisind ancora” într-un mic golf alături de o luntre artizanală. Ambarcaţia părea destul de hidrodinamică, în plus extrem de simplă aşa că în toamna anului 2001 cuprins de febra marilor plecări am construit împreună cu Mike ceva asemănător dar demontabil, în maniera deja consacrată: schelet din lemn acoperit cu folie din PVC. Ambarcaţia avea 5m lungime, 1m lăţime şi trebuia să ducă 4 persoane cu bagajul lor. Într-o duminică de noiembrie luntrea a ajuns pe unda Crişului Repede: zeci de gheizere minuscule inundau santina prin locul prin care trecuse acul. Era foarte clar că ambarcaţia avea apucături de submarin, aşa că am botezat-o cu un nume potrivit: KURSK.

*

August 2002. Suntem în tren, eu cu Mike în compartiment, Kursk, uriaş, în WC-ul din capătul vagonului. Din cînd în cînd, la vreo oprire, mergem să-l vedem. La 6 dimineaţa ne trezeşte zdrăngănitul podului de peste Dunăre, apoi cădem din nou pradă somnului şi cînd deschid ochii văd pe geam arcadele podului de la Medgidia unde trebuie să schimbăm trenul. Aburii somnului dispar instantaneu, îl zgîlţîi pe Mike şi cu rucsacul în spate fug la capătul vagonului unde uşa de la WC e blocată pe dinăuntru. Bat cu hotărîre şi cînd se deschide un tînăr livid îşi cere scuze precipitat. Îl ignor, mă opintesc la coletul în care zace Kursk şi în următoarele clipe sînt pe peron cu tot calabalîcul. Coboară şi Mike încă somnoros, apoi trenul pleacă în scurt timp. N-avem timp să ne bucurăm: personalul de Tulcea nu ne-a aşteptat.


*


Împreună cu Cosmi, Magda, Mike, Corina, Traian şi Coco cobor în Murighiol dintr-un autobuz prăfuit. În sfîrşit sîntem în Deltă, acolo unde drumurile se înfundă în regatul bărcilor, a vapoarelor şi a şalupelor. Un localnic priveşte uluit grămada de rucsaci lîngă care tronează Kursk.
-Băieţi, ăsta nu mai e concediu. Chiar vreţi să căraţi totul cu voi? Trebuie că sînteţi nişte birocraţi, sau măcar studenţi …
Sub privirile avide Kursk îşi intră în formă pe marginea unui canal ce promite să ne scoată la Dunăre. Fiecare şurub, fiecare leţ adaugă ceva formei, derulînd rapid filmul înregistrat toamna trecută în livada de pruni unde măcinat de proiecte şi gînduri de călătorie, construiam scheletul punîndu-mi aceeaşi întrebare la care încă nu am răspuns: va putea Kursk să dea piept cu fluviul?
Împreună cu Mike ies pe canal “în probe”. Încă nu avem “banchetele” din saci umpluţi cu PET-uri aşa că vîslitul incomod de pe fundul bărcii îi dă lui Kursk un aer stîngaci. Luăm apă ceea ce dovedeşte că benzile din poliplan lipite termic peste cusături nu sînt destul de eficiente, dar situaţia pare totuşi sub control, aşa că îmbarcăm o parte din rucsaci şi ne desprindem de mal cu destinaţia ponton Murighiol, unde urmează să ne întîlnim cu restul grupului, ce se deplasează pe dig.
Ieşim pe canal. De pe un ponton doi bărbaţi ce par să fi trăit toată viaţa pe fluviu se ridică în capul oaselor să ne vadă mai bine.
-Cu “chestia” aia vreţi să ieşiţi pe Dunăre?
Schimb rapid o privire cu Mike. Va să zică, în faţa Dunării Kursk e doar un biet şoricel, o “chestie”. Ricoşez:
-Mergem doar pînă la ponton.
Îmi vin în minte avertismentele tuturor prietenilor ce au văzut “bărci serioase” întoarse de siajul şalupelor. Deocamdată ne bucurăm de sălcii şi de canalul serafic, strigîndu-le din cînd în cînd celor de pe dig:
-Vă rog, mergeţi mai încet.
Kursk trage tribord şi pun asta pe seama canarisirii. De după un cot apare o barcă cu motor ce vine spre noi fără a avea cea mai vagă intenţie de a reduce motorul.
-Mike, pune-o pe val!
Acum e momentul adevărului. Ne răsturnăm? Vom fi ridicoli? Valurile siajului mătură malul violent, apropiindu-se de noi. Un plescăit pe prelată anunţă impactul: molatec “chestia” se mulează pe val atenuînd şocul pînă la dispariţie. Ura! Bărcuţa noastră elastică se pleacă în faţa valurilor, dezarmîndu-le. Îmi vin în minte Brendan, Ra şi plutele noastre din PET-uri, construcţii elastice, cu o infinită stabilitate. “Chestia” redevine Kursk. Încep să sper la o călătorie dincolo de ponton.
Malurile împădurite cu sălcii găzduiesc corturi şi pescari. În faţă apare braţul Sf. Gheorghe, uriaş. Bărci cu motor de toate mărimile, şalupe şi mici vapoare îşi amestecă siajele congestionînd suprafaţa fluviului. Luaţi în primire de curent, coborîm cu mare viteză. De pe mal suntem strigaţi:
-Hei! Tu trebuie să fii Kiru şi atunci el e Mike!
-?!!!
Mă uit mai bine dar în ciuda dioptriilor, tipul nu pare o figură cunoscută. Schimbăm cîteva amabilităţi pînă ce distanţa se măreşte.
-De unde ne ştie ăsta?
-Precis e un aranjament de-a lui Traian în drum spre ponton.
În scurtă vreme ne zărim prietenii într-un zăvoi şi acostăm lîngă ei. Trasul la rame pe canal n-a fost lesne dar pe Dunăre în jos a mers prea bine pentru a rămîne indiferent. În ciuda tuturor avertismentelor aş încerca o coborîre pînă la Sf. Gheorghe, pînă unde sînt 63 de km. Acum e clar că nu pot lua cu mine mai mult de 2 coechipieri cu tot cu bagaje. Cosmi şi Mike?
Întindem corturile apoi împreună cu Cosmi plec înapoi la Murighiol pentru aprovizionare. Digul e plin de PET-uri aşa că nu va fi greu să ne încropim “banchetele”.
Seara facem foc şi mîncăm o delicioasă ciulama de ciuperci. Traian e atins la dinţi dar găseşte în Mike un aliat tradiţional ce-l găzduieşte pe Kursk pînă-i mai trece Corinei supărarea. Urmăresc amuzat replicile pline de umor ale lui Mike, pînă cînd somnul mă eliberează de grijile zilei de mîine.
- VA URMA -
 

Atașamente

  • 2 Kursk si constructorii lui.jpg
    2 Kursk si constructorii lui.jpg
    124.7 KB · Vizualizări: 630
  • Baia de la mila 47.jpg
    Baia de la mila 47.jpg
    146.6 KB · Vizualizări: 540
  • Golful Sperantei.jpg
    Golful Sperantei.jpg
    113.8 KB · Vizualizări: 1,994
  • life in colour.jpg
    life in colour.jpg
    98.8 KB · Vizualizări: 497
  • in Delta.jpg
    in Delta.jpg
    130.9 KB · Vizualizări: 451
V-a pus dracu' sa faceti forum de barci si acum se aduna toti "nebunii" pe el! ;)
Bun venit submarinarilor!:ahoy:
 
Ultima editare:
Rar o poveste atat de pitoreasca... Si episodul urmator ? Tocmai imi luasem o Cola si o punga de popcorn, instalandu-ma confortabil pentru savurarea frumoasei povesti.
Asteptam cu mare interes ! Wellcome !!!
 
wow ce nostalgie mi-ati starnit....eram prin 2002 si eram proaspat proprietar de caiac demontabil cu husa de poliplan. Sunt din Galati si din cauza ca stau foarte aproape de faleza Dunarii,proba de apa am facut-o chiar pe Dunare...Si chiar a fost o zi cu valuri aceea. Intamplator lipiturile mele termice n-au luat apa intr-atat cat sa ma ingrijoreze. Apa dintotdeauna am luat pe undeva in extrema pupa si timp de 8 sezoane ,oricat am carpacit pe acolo , n-am reusit sa etanshez... Deci i-am facut proba de apa intr-o sambata dupa-amiaza la sfarsit de luna Mai. A doua zi duminica am traversat fluviul, ca sa ajung la plaja de pe malul tulcean. La noi Dunarea are cam 1km latime si nu pot sa uit emotia care ma incerca veerificand fiecare articulatie si incheietura a scheletului din lemn al batranului meu caiac de 5,5 m. "Cui-Rasat" a fost numele lui...si tot albastru-romantic, ca si Kursk-ul vostru este !
Am sa atasez si eu o imagine cu el,cu dedicatie,pentru voi !
Admir temerarii !
Cui-Rasatechipajullui.jpg
 
Marinari pe submarin - episodul 2

In primul rand, multumesc pentru comentariile favorabile. Ma intorc in vara lui 2002, pe malul Dunării, la Murighiol.

Duminică 11 august 2002

Cînd ies din cort, razele soarelui reflectate pe valuri proiectează pe sălcii “şerpi” luminoşi. Ajustez ramele, apoi ajutat de Corina umplu 3 saci cu PET-uri ce vor constitui “banchetele”. Din cîteva bucăţi de cordelină întind în prova şi în pupa două plase ce vor suspenda bagajele peste santină.
La ora 11 sîntem gata de plecare şi după ultimele fotografii ieşim pe fluviu cu Cosmocea provist, navigator şi pilot, Kiriuc căpitan şi matelot şi Mişinski pupist, cîrmaci, poet şi prozator “da` mişto de tot”. Suntem în barcă, aşa cum ne-am dorit, ziua e superbă şi fluviul ne mînă la vale. Încă nu ştim prea multe despre Kursk aşa că ţinem malul.
Depăşim pontonul, o frontieră psihică. Valuri medii ne zgîlţîie prova. Este aşa cum am visat. Prozatorul mîzgăleşte în jurnalul de bord, provistul se relaxează. La ora 12:30 se aude prima pîrîitură. Gravă, în prova sub rucsaci. Forma lui Kursk nu a avut de suferit aşa că ne mutăm privirea spre santină: nici-o schimbare. Dăm drumul aerului blocat în plămîni şi plutim mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Tăbliţele de pe mal ne indică distanţa pînă la Sulina (în km): 63, 62, 61.
La ora 13 ne ajung din urmă două lotci cu motor, pline cu saci de cereale, cu care ne salutăm de la egal la egal. Provistul îmi simte satisfacţia:
-Eşti mulţumit de Kursk?
-Vă spun diseară.
Apare prima confluenţă. Pe mal un grup de tăbliţe par să fie puse pentru a ne informa asupra drumului de urmat dar nu le înţelegem simbolurile. Presupunem că am ajuns la unul din canalele care taie meandrele fluviului, dar care e canalul şi care fluviul? Încă nu avem ochiul format aşa că întrebăm nişte oameni de pe mal.
E vremea prînzului şi soarele dogoreşte. Ne încrucişăm cu o barjă de siajul căreia trecem fără probleme. Cîteva bărci de viteză încearcă fără succes să ne scuture. Canalul se termină şi ieşim din nou la Dunăre la Km 55: straşnică scurtătură. Vom ajunge mîine la Sf. Gheorghe? O mulţime de pescari, o casă şi încă una în paragină marchează canalul spre Dunavăţ. Un mic vaporaş trece pe lîngă noi reducînd motorul:
-Aveţi tupeu măi!
Mi se pare că nu aud bine.
-Ce?
-Aveţi tupeu!
Vorba asta ne atinge la profesionalism: Kursk a trecut de calificativul “chestie” şi a parcurs mai bine de 15 km fără incidente ca să vină un oarecare, bine proptit pe o punte de oţel, să ne ironizeze. Vîslim mai departe superiori.
Cum am depăşit Dunavăţul, navigaţia s-a redus simţitor. Ieşim dintr-un nou canal. E cald, ar merge o baie. Şi-un prînz ar merge. La km 47 tragem la mal să rezolvăm ambele probleme. În timp ce parlamentez, fac cîţiva paşi prin apă. N-apuc să mă ud pe genunchi cînd fundul mîlos îmi dispare de sub picioare şi păşesc în abis. Totul s-a petrecut atît de neaşteptat încît logosul continuă sub formă de bule, în timp ce mă scufund de-alungul unui perete de pămînt perfect vertical. Experienţa finalizată doar cu cîţiva stropi de adrenalină şi gust sălciu de Dunăre, ne dezvăluie unul din secretele şenalului navigabil: pe toată lungimea sa, braţul Sf, Gheorghe este adîncit avînd maluri drepte, abrupte. Facem o baie prelungă, lăsîndu-ne corpurile dezmierdate de apa plăcută, apoi ne căţărăm pe mal ca şi cînd am ieşi din bazinul unui ştrand.
Prînzul de la km 47 se termină cu o privire aruncată pe hartă. Ne îmbarcăm. E minunat vertijul de pe puntea unei bărci cu motor, e plăcută senzaţia resimţită-n stomac atunci cînd accelerînd prova se ridică ţintind săgeată deasupra orizontului, dar prea repede monotonia zgomotului aduce platitudinea, prea superficiale “senzaţiile de vîrf” cer alte “vîrfuri”. La bordul lui Kursk călărim fluviul docil folosind bărcuţa pe post de şa, peisajul defilează prin faţa retinei cu încetinitorul iar Kursk, fidel fluviului, se mulează pe ciolanelei mişcătoare urcîndu-ne şi coborîndu-ne odată cu respiraţia planetei. Urechea nu mai aude “aleargă, aleargă” şi sufletul biciuit se dilată de plăcere. Şi totuşi, din cînd în cînd, aceeaşi întrebare ne chinuie pe toţi: vom ajunge mîine la Sf. Gherghe?
Un nou canal. Precum cîinele lui Pavlov am învăţat să reperăm canalele după piramidele metalice ce le marchează intrările. Îl las pe Mike la vîsle. Picotim. După 2 km de canal ieşim la Dunăre cu 10 km aval. Mike îmi face semn să-l înlocuiesc:
-Mai trage şi tu că io am vîslit 10 km!
Canalele astea ne aduc fericirea. Contabilizăm km şi deschidem harta să vedem cît ne-a mai rămas.
Departe în faţă apare silueta unui pasager. E cea mai mare navă cu care ne-am intersectat pînă acum aşa că căutăm adăpostul trestiilor. VRANCEA trece pe lîngă noi cu punţile pline de pasageri blazaţi, prea puţini învrednicindu-ne cu vre-o privire. Cîteva mîini fluturînd. Ne facem o fotografie cu vaporul gîndind că ar fi mai exotic să-şi facă pasagerii acestuia fotografii cu noi. Siajul Vrancei nu ridică probleme.
Ziua dă semne de oboseală. Soarele aruncă reflexe portocalii. Natura recade în linişte. Într-o curbă a fluviului un elegant vaporaş aparţinînd companiei PETROM stă la ancoră aşteptîndu-şi pasagerii ce pescuiesc înşiraţi pe mal.
-Ce-i băieţi, aţi rămas fără benzină?
Poante de petrolişti. Ne urmăm cursul mai departe şi acostăm pentru noapte într-un golfuleţ înierbat protejat de o salcie groasă. Debarcăm bagajele, facem o ultimă baie şi integraţi în acel colţişor de lume potolim o foame plăcută, cu gîndul la umbrela protectoare a cortului sub care ne refugiem devreme din calea ţînţarilor.

*

Ies. Noapte călduţă cu greieri şi stele. Stau pe iarbă şi mă dilat în fluviu şi-n sălcii. Un vînt rău mă nelinişteşte la fel ca pe salcia ce se pleacă peste noi. Doar Kursk stă liniştit în golf, egal la orice continuare.


- VA URMA -
 

Atașamente

  • misa pe Sacalin.jpg
    misa pe Sacalin.jpg
    135.5 KB · Vizualizări: 406
  • we are the robots.jpg
    we are the robots.jpg
    123.6 KB · Vizualizări: 363
  • tot Kursk.jpg
    tot Kursk.jpg
    167.9 KB · Vizualizări: 346
  • ultima cursa.jpg
    ultima cursa.jpg
    125.3 KB · Vizualizări: 335
  • 1 montarea.jpg
    1 montarea.jpg
    112.6 KB · Vizualizări: 345
  • provistul.jpg
    provistul.jpg
    124.6 KB · Vizualizări: 331
  • vreme rea.jpg
    vreme rea.jpg
    106.6 KB · Vizualizări: 346
  • vreme buna.jpg
    vreme buna.jpg
    121.8 KB · Vizualizări: 344
(wow. Anul de gratie 2002 !
Acelasi an cand mi-am dat si eu CuiRasatul la apa!)
-Aveti vocatie de temerari si scriitori !
-Din ce localitate sunteti ?

(Acum era sa spun "poate va pune mama naibii sa nu ..." :) ) Un pont :
In fiecare vara se organizeaza un turneu pe Dunare unde sunt acceptate ambarcatiuni nemotorizate.Turneul pleaca din Germania si se incheie la Sf Gheorghe ! va puteti alege liber,perioada si portiunea de traseu,daca nu-s posibilitati pentru mai mult...
Noi, am fost anul trecut. Vezi aici : http://forum.barcaholic.ro/showthre...tional-Dunarea-Nr.54(TID-2009)-Romania/page36

pentru editia din acest an, vezi aici : http://forum.barcaholic.ro/showthread.php/808-Turneul-International-Dunarea-Nr.-55-TID-2010-Romania
Anul trecut am fost cam 25 de participanti romani (majoritatea mare,a forumistilor de aici)Se pare ca vom fi mai numerosi anul acesta !
Astept sa lecturez continuarile aventurei voastre, care doresc sa fie cat mai multe !
 
Ultima editare:
(wow. Anul de gratie 2002 !
Acelasi an cand mi-am dat si eu CuiRasatul la apa!)
-Aveti vocatie de temerari si scriitori !

Ha, ha! Amatori! Alte povesti, nu neaparat cu barci am mai publicat pe www.proexpedition.org

-Din ce localitate sunteti ?

Eu (Kiru) sunt din Oradea, iar Mike e din Suceava

(Acum era sa spun "poate va pune mama naibii sa nu ..." :) ) Un pont :
In fiecare vara se organizeaza un turneu pe Dunare unde sunt acceptate ambarcatiuni nemotorizate.Turneul pleaca din Germania si se incheie la Sf Gheorghe ! va puteti alege liber,perioada si portiunea de traseu,daca nu-s posibilitati pentru mai mult...
Noi, am fost anul trecut. Vezi aici : http://forum.barcaholic.ro/showthre...tional-Dunarea-Nr.54(TID-2009)-Romania/page36

pentru editia din acest an, vezi aici : http://forum.barcaholic.ro/showthread.php/808-Turneul-International-Dunarea-Nr.-55-TID-2010-Romania
Anul trecut am fost cam 25 de participanti romani (majoritatea mare,a forumistilor de aici)Se pare ca vom fi mai numerosi anul acesta !

Pai deja am discutat cu Mike si cea mai grea decizie este ce ambarcatie sa ne construim pentru TID :)

Astept sa lecturez continuarile aventurei voastre, care doresc sa fie cat mai multe !

In curand va ajunge la apa si ultima parte a jurnalului
 
Marinari pe submarin - ultima parte

Imaginile sunt atasate la partea a doua

Luni 12 august 2002



În lumina dimineţii salcia redevine decor. Sîntem expeditivi şi ne îmbarcăm devreme încercînd să prindem curentul. Pornim cu vînt din tribord şi după un cot ne trezim cu vîntul în prova, ridicînd valuri supărătoare.

Peisajul se schimbă pe nesimţite. Malurile solide de pămînt umbrite de crînguri de salcie şi plop lasă loc mlaştinilor ce se ascund dincolo de cordoane din ce în ce mai compacte de trestie. Nici vremea nu mai e aceeaşi: pe nesimţite valurile s-au transformat în brizanţi înfricoşători din calea cărora îl scoatem pe Kursk navigînd la rasul trestiilor. Cerul s-a închis iar pe malul opus vîntul îndoaie trestiile ca pe-un pămătuf. Furtuna pluteşte în aer.

La bordul lui Kursk situaţia nu e încurajatoare. Mai avem 1l de apă minerală în condiţiile în care azi nu am băut încă nici-un strop iar pînă la Sf. Gheorghe de care ne despart încă 21 de km, harta nu indică decît smîrcuri şi trestii. Pe vreme bună distanţa n-ar fi mare însă valurile ne reduc substanţial viteza iar pupa improvizată îmbarcă apă la fiecare val mai serios obligînd pupistul să trudească la ispol.

Dunărea coteşte brusc la dreapta şi pe malul opus baliza metalică marchează intrarea în canal. Încercăm o traversare dar cum ieşim de sub protecţia sălciilor ne scutură brizanţii. Un furchet s-a lărgit lăsînd vîsla să scape şi pînă ce Mike încearcă să o fixeze la loc sîntem întorşi transversal, gata să ne răsturnăm.

-Vîsleşte Mike!

-Nu pot…

-Vîsleşte sau ne răsturnăm!

-Nu am cum.

În cele din urmă vîsla ajunge în furchetul ei şi Kursk se întoarce cuminte la adăpostul trestiilor. Încercăm să trecem peste emoţiile unei răsturnări ca şi făcute şi abandonăm ideea de a ajunge la canal. Încet acul busolei ne confirmă schimbarea de direcţie şi valurile ne vin acum din babord împingîndu-ne implacabil în trestii unde nu mai putem vîsli. Sîntem prinşi în capcană şi cînd după eforturi grele reuşim să ieşim hotărîm în unanimitate să luăm fluviul în piept şi să riscăm încă odată traversarea spre canal. În aceste condiţii nu ne putem schimba la vîsle aşa că Mike va trebui să vîslească pînă la adăpostul malului opus. Va rezista oare? Îi ţinem pumnii în timp ce scoatem mereu apa îmbarcată prin pupa. Malul se apropie dar avem derivă şi încet Dunărea ne suge în meandru. Vom rata canalul? Acum sîntem sub protecţia malului dar trebuie să parcurgem vreo 35m în amonte. Mike se încoardă şi înaintăm centimetru după centimetru pînă cînd ne încurcăm în ramurile unei sălcii aplecate peste faţa apei. Tragem, împingem şi fără să ştim cum, ne simţim supţi de curentul canalului. Ura! Malurile defilează din nou cu viteză şi complet relaxaţi ne simţim în siguranţă.

-Avem tupeu, bă!

-Avem!

Îl schimb pe Mike care se resimte şi plutim înălţaţi de reuşită încă 2 km unde se termină canalul şi apare din nou braţul Dunării ce trebuie traversat. Cam 150 de m. Fie ce o fi. Părăsim malul şi ne luptăm din nou cu brizanţii. Vîsla din tribord dă rateuri din cauza furchetului slăbit, ceea ce face să ne rotim penibil şi primejdios, dar mai ales ne reduce înaintarea facilitînd deriva spre mijlocul braţului, în puterea furtunii. Kursk urcă uşor pe valuri dar cînd e să-l împingi din vîsle e greoi ca un bolovan. Malul se apropie atît de încet încît mă rog să rezist. Cu multă strădanie ajungem la adăpost şi ne schimbăm la vîsle. Deocamdată malurile bine garnisite cu trestii nu ne permit să vedem “uscatul” dar hotărîm să acostăm cu prima ocazie şi să aşteptăm sfîrşitul furtunii.

E rece. Kursk are un ruliu pronunţat dar se ţine bine, în schimb viteza de înaintare e cvasinulă cu toate sforţările lui Mike. După aproape o oră ghicim în faţă un golf în care se sparg berbecii de spumă ai brizanţilor. Acostăm într-un loc încîntător, din păcate nu şi în situaţia noastră: dincolo de malul din pămînt ferm se întind mlaştini cît vezi cu ochii. Ne e clar că nu putem pleca de aici decît pe apă aşa că îl tragem pe Kursk pe uscat şi întindem masa. Bem parcimonios, încercăm cu strîmbături comice cîteva fructe de cătină, apoi ne întindem pe izolire pentru somnul de dupăamiază.

Oare cît va mai ţine furtuna? Dacă am săpa o groapă, nu am da de stratul freatic? Cît de bună ar fi apa de Dunăre fiartă? Ce s-ar fi întîmplat dacă ne-am fi răsturnat sau dacă ar fi cedat structura din lemn? Din cauza trestiei compacte ar fi fost exclus să ieşim la mal şi chiar de am fi putut, acum ştim că ar fi fost în zadar. Cum de nu ne-a fost teamă? Realizez că în acele momente doar încordarea intensă ne-a scos din minte ideea unei răsturnări cu consecinţe din cele mai neplăcute.

-Kiru, uite!

Ridic privirea şi zăresc spre celălalt mal o lotcă navigînd în amonte cu ajutorul unei vele dreptunghiulare. Apariţia are ceva din graţia lebedei aşa că nu-mi iau privirea de la ea pînă cînd dispare în dosul trestiilor din prim-plan.

-Ai văzut? triumfă Mike.

Mike e veşnicul navigator, omul ce ar pune vele şi unui aparat de fotografiat. Din păcate în tura asta noi sîntem cu “submarinul”. Prea puţin hidrodinamic din cauza burţilor pe care le face învelişul din PVC sub presiunea apei şi mai ales cu o structură prea slabă pentru a susţine tensiunile unui catarg, Kursk rămîne un “submarin” cu vîsle.

Hotărît să nu stau degeaba meşteresc un sparge-val menit să ne ferească de valurile ce ar escalada prova, după care desfac pupa pentru ai adăuga încă o bucată de poliplan care să ne îmbunătăţească etanşeitatea. Din amonte se aude zgomotul unei bărci cu motor, tot mai aproape, pînă cînd în deschizătura golfului apare o şalupă puternică pe puntea căreia cîţiva … Hei, dar cei ce flutură mîinile sînt chiar prietenii noştrii! Şalupa reduce viteza şi se întoarce.

-Salut sînteţi bine? Haideţi la Sf. Gheorghe!

-Venim!

Şalupa nu poate intra în golf, în plus e greu de ţinut în loc din cauza valurilor. Îmbarcăm la repezeală bagajele şi ieşim din nou pe fluviu. Kursk e canarisit, pupa desfăcută înghite lacomă apa iar şalupa jucînd pe valuri e cînd deasupra noastră, cînd sub noi. Pare imposibil să urcăm la bord dar nu fără pericol operaţiunea reuşeşte şi cu o sforţare colectivă îl îmbarcăm şi pe Kursk.

Suntem din nou cu toţii. Puternicul motor Honda se turează, prova se ridică şi şalupa ţîşneşte cu viteză. Din cînd în cînd cîte un val mai mare acţionează ca o trambulină şi dacă “căpitanul” nostru nu e suficient de vigilent să încetinească, amerizarea se lasă cu şocuri resimţite-n stomac şi cu o ploaie de stropi, nu tocmai plăcuţi dacă socotim viteza cu care navigăm. Malurile defilează cu viteză, mereu aceleaşi: trestii la nesfîrşit. Undeva în stînga Traian (avizat) recunoaşte farul din Sfîntu, apoi apare canalul spre Sulina, la capătul căruia cerem să fim debarcaţi.

Coborîrea noastră s-a încheiat neaşteptat. Sîntem pe pămînt ferm, la adăpost, avem apă şi toate acestea au ucis aventura. Kursk ancorat acum într-un nou golf, e nefolositor. O parte din mine a rămas să fiarbă apă de Dunăre în Golful Speranţei unde furtuna are o altă semnificaţie.

*

Marea mugeşte biciuită de furtună. Valurile imense ce se ridică mereu ascund orizontul firesc şi dau impresia că marea ridicată peste noi ar vrea să înghită plaja. Vacarmul ne împiedică să ne înţelegem unii cu alţii şi mai ales îl îngrozeşte pe Mişa, micuţul pisoi cu ochi albaştrii ce ne urmează plîngăcios păşind stîngaci, ca un mecanism. Aventura a reînceput azi …
 
Sublima descriere...iti multumesc pentru ea...
Dar de atunci si pana acum, nu s-a mai lasat cu nicio alta aventura ?
 
Sublima descriere...iti multumesc pentru ea...
Dar de atunci si pana acum, nu s-a mai lasat cu nicio alta aventura ?

Merci si eu pentru interes. Alte aventuri? Poate e mult spus ... dar totusi, n-au fost ani uscati. Din pacate marile si fluviile n-au auzit de Oradea asa ca litoralul nostru e la 1000m altitudine, pe malul lacurilor de acumulare. Poate sa para prea putin, dar in lipsa de altceva e destul de interesant ... o sa incerc sa ilustrez acestea in zilele urmatoare, povestind de la inceput, cum mi-am construit primul caiac si tot ce a urmat.
 
salut CrocodiluDiluDil , verde ,lacom ...dar util!
se pare ca locu' asta e mult mai mult decat un forum de constructori ,navigatori , visatori sau bagatori de seama; e un forum cu oameni frumosi !
si eu iti multumesc pt . povestea asta si pt imaginile oferite ;m-au scos binisor din amorteala pe care mi-o da rutina zilnica si mi-au alimentat dorul de duca ,care chiar daca e dureros e foarte sanatos!
 
salut CrocodiluDiluDil , verde ,lacom ...dar util!
se pare ca locu' asta e mult mai mult decat un forum de constructori ,navigatori , visatori sau bagatori de seama; e un forum cu oameni frumosi !
si eu iti multumesc pt . povestea asta si pt imaginile oferite ;m-au scos binisor din amorteala pe care mi-o da rutina zilnica si mi-au alimentat dorul de duca ,care chiar daca e dureros e foarte sanatos!

Ma bucur ca ne scoatem reciproc din amorteala :)
Din ciclul "una pe zi", incep cu inceputul inceputului. Primul Crocodil a fost de fapt o pluta cu care ne-am avantat pe Mures, de la Reghin pana la Aiud. Asta se intampla in vara lui 1992 si pentru azi m-am gandit sa postez copia unui articol pe care l-am scris acum cativa ani pentru revista Muntii Carpati.
Lectura placuta!

Motto:
Nu ma mai pisca de cot
Crocodile, cand innot

Ideea ne-a venit într-un loc în care se fumeazã mult, în care afli cã Ceauşescu n-a murit şi cã benzina se va scumpi. Acolo am imaginat pluta şi ne-am oprit asupra Mureşului dar sã nu uit: ideea ne-a venit în tren.
Pluta am construit-o în Breaza de unde un cãruţaş ţanţoş ne-a transportat-o la Reghin pe malul Mureşului. Mircea, Florin, Şulţ şi Kiru, 4 camere de tractor legate cu cordelinã pe o structurã de scînduri, 2 padele, un drapel şi-un nume pentru toate acestea: CROCODILU DILU DILU.
Era luna august, nivelul rîului era scãzut şi cursul domol. Împinsã uşor de curent pluta înainta “printre dealuri verzi şi sate/ printre fabrici, combinate”. Seara am înoptat lîngã Ocna Mureş, 30 de km aval de punctul de plecare.
Dis dimineaţã Mircea şi Florin se apucã de pescuit şi prind peşti: 2 cã altfel ar fi fost peşte. Plecãm mai departe. Tîrgu Mureş reprezintã un capitol aparte. Odatã cu profilarea sumbrului peisaj industrial suprafaţa apei devine “oglindã” supunîndu-te la îndelungi sforţãri apoi zãreşti barajul şi dacã îţi vine ideea de a trece prin cãderea lui (aşa cum ne-a venit nouã) vei constata cã pentru obiectele ce trebuiesc uscate digul oferã largi disponibilitãţi. Urmãtoarele 4 ore sînt rezervate trasului la rame pînã la cel de-al doilea baraj ce poate fi depãşit numai pe uscat. Urmeazã porţiunea cea mai cea unde simţi cã pluteşti cu adevãrat, unde apa dã nãvalã în meandre peste praguri ridicîndu-ţi în faţã brizanţi spumegînd în dosul cãrora se cascã hãuri vineţii, unde curentul foarte puternic te poartã uluitor de repede printre maluri de canion în miniaturã, unde nu mai ai timp sã respiri iar sîngele-ţi îngheaţã în vine de 5 ori în 5 secunde. Abia dupã ce Mureşul se linişteşte iar camerele nemailuînd contact cu pragurile rãmîn mute, abia atunci realizezi cã ai trãit cu adevãrat. În scurt timp treci pe sub podul C.F.R., dupã care la nici 100 de m trebuie sã scoţi pluta la mal pentru a depãşi un mic stãvilar, apoi dupã încã o orã şi jumãtate dai de un nou pod de balastru. Viaţa devine palpitantã, o nouã cãdere în douã trepte ce poate fi depãşitã cu uşurinţã pe lîngã malul drept diversificã programul, apoi la Vidrasãu ajungi cu lecţia învãţatã astfel cã micul prag nu-ţi mai cauzeazã dureri de cap. Între Tîrgu Mureş şi Iernut, Mureşul are toate adîncimile posibile, vadurile fiind relativ puţine, ba te şi rãsfaţã dacã ai ochiul format şi ţii bine curentul, iar dacã ai plãcerea de a vîsli sau plãmîni sã sufli în drapelul întins ca velã poţi depãşi uşor cîte-un cadavru umflat de apã ce pluteşte în derivã.
De-alungul Mureşului întîlneşti o clasã aparte de oameni: “homo pescaris”. Îi recunoşti de la o poştã: au bãtãturi în palmã de atîta tras la mulinetã iar culoarea epidermei diferã doar cu 15% faţã de cea a negrilor Bantu. Sînt oameni ce nu se dau pe toatã lumea auzind clinchetul clopoţelului agãţat pe vîrful undiţei, adevãraţi pescari care întreg concediul zi de zi se trezesc cu noaptea-n cap, îşi fac magherniţe ingenioase pe malul apei, sapã trepţi, vin cu maşini, pun corturi aduc tranzistoare, bãrci pneumatice, împlîntã ţepuşe, pun capcane, urmãresc asiduu rîmele, fac mãmãligã de dragul peştilor, au legitimaţii cu pozã şi mint mult. Unii stau pe mal cu cîte-o undiţã-n mînã revãrsîndu-şi pîntecul peste cureaua pantalonilor, alţii se vîrã în mijlocul apei unde stau nemişcaţi minute în şir sã nu-i simtã peştele. Cei norocoşi te salutã şi-ţi ureazã “drum bun”, pe cînd cei ce se aleg doar cu latura sportivã strigã şi gesticulezã de cum apari în raza lor vizualã.
Aceştia ar fi “aristocraţii” dar la fel de tributari Mureşului sînt oamenii de rînd, gospodarii dar mai ales gospodinele ce ies la apã cu cãrucioare, mese, perii şi detergenţi pentru a-şi spãla covoarele. Dupã felul în care densitatea lor creşte sau nu poţi trage concluzii asupra distanţei faţã de aşezãrile umane sau faţã de arterele de circulaţie. Printre toţi aceşi oameni treci ca un rege, cocoţat pe spinarea “crocodilului”. Un delir sã pluteşti neauzit în amurg surprinzînd natura în toatã plenitudinea ei, sã vezi peştii sãrindu-ţi în faţã, sã zãreşti vidre sau pãsãri de baltã, sã înoptezi pe mal ascultînd greierii lîngã un foc jucãuş la flacãra cãruia clocoteşte ceaunul, sã mãnînci porumb copt sau sã iei viaţa de coarne şi sã te avînţi cu pluta prin brizanţii ce-i acoperã prova.
Urmezã Iernutul care se face simţit încã de departe datoritã lipsei curentului. Odatã ajunşi la podul de pontoane recomandãm ridicarea ambarcaţiei pe cavaleţi şi transportarea ei pe cale rutierã pînã dincolo de digurile şi barajele termocentralei. Deşi în zilele noastre afacerea costã ceva parale, te scuteşte de nervi şi draci cel puţin pe moment cãci dacã cei de la termocentralã varsã apã caldã în Mureş cãlãtoria pînã la Gura Arieşului devine un permanent ştrand cu apã termalã ce vara pe arşiţã nu e de preferat.
Pînã la Luduş Mureşul face un meandru colosal cu apã bãltind apoi imediat aval de oraş o nouã cãdere te pune la încercare. Aici malurile sînt pline de vegetaţie îngreunînd mult scoaterea plutei pe uscat asfel cã pentru cei cu plute stabile, cu mare flotabilitate, recomandãm trecerea curajoasã prin cãdere cu condiţia neapãratã ca aceasta sã se facã în imediata vecinãtate a malului pentru ca o persoanã aflatã pe uscat sã poatã trage la edec. Cei ce se vor încumeta la o astfel de treabã vor învãţa ceva despre navigaţie, curenţi şi “folclor” marinãresc.
Pînã la Aiud, punctul terminus al cãlãtoriei noastre, mai ai ocazia sã constaţi cã toate gunoaiele şi apele reziduale se aruncã sau se varsã în Mureş. Pentru cei greu încercaţi ale cãror gînduri zboarã la locuriule natale Gura Arieşului e locul cel mai propice pentru încheierea cãlãtoriei. Beneficiind de avantajul unei staţii C.F.R. amplasate chiar pe malul rîului, localitatea mai pune la dispoziţia fugarilor şi douã cãderi de apã în care pluta se poate desface în bucãţi oferind o retragere onorabilã şi glorioasã. Nu acelaşi lucru se poate spune însã despre Aiud. Aici Mureşul soseşte molcom, iar gara e departe, dar “balta” cum îi spun localnicii unui drãguţ ştrand amenajat chiar pe malul rîului te ademeneşte grozav mai ales în weekeduri cînd mirosul de mititei şi lãzile de bere îţi desfac mîinile de pe padelã.
De la Reghin pînã aici am parcurs 133 km în 7 zile într-o perioadã a anului cînd cotele rîului sînt scãzute, cînd sãrind de pe plutã pentru depãşirea pragurilor, cînd vîslind din rãsputeri în zone cu curent cvasinul, cînd tîrîţi cu vitezã de curent. Ca orice apã de cîmpie şi Mureşul e leneş meandrînd mereu, astfel cã pentru o aventurã totalã recomand perioadele ploioase de primãvarã.

Articolul pentru Munţii Carpaţi a fost un rezumat unde nu-şi aveau locul picanteriile inerente unei astfel de călătorii aşa că voi încerca să-l îmbunătăţesc în continuare, atât cât mă mai ajută memoria.
.............................
Şantierul naval l-am stabilit la Breaza, la vreo 10km de Reghin, în curtea lui Mircea, şi într-acolo am pornit din toate colţurile ţării: eu de la Oradea, Florin din Haţeg şi Schulţ din Piatra Neamţ. În seara în care am ajuns am gustat vinul alb din podgoriile locale şi-am fabulat pe seama viitoarei călătorii până ce capetele au devenit de plumb dar a doua zi cred că am fost primii din sat care s-au trezit şi ne-am apucat de treabă: am umflat cele 4 camere uriaşe şi am încropit deasupra lor un grătar din scânduri. Înainte de prânz eram deja gata şi nu mai aveam astâmpăr, doar că baciu Ion, căruţaşul pe care l-am tocmit să ne ducă pluta la Mureş, nu mai venea de la câmp. Eram disperaţi! Seara ne-a găsit încă la poartă, scrutând orizontul drumului, dar baciu Ion tot nu a apărut, aşa că a doua zi ne-am tocmit cu un alt căruţaş, nea Mărin, pe a cărui platformă am priponit Crocodilu cu tot cu bagaje şi călători. După fotografia oficială, ciudatul crocodil ecvestru a parcurs şoseaua naţională doar pe două roţi căci celelalte două le-a răstogolit prin şanţ, spre a lăsa liberă măcar o bandă, iar noi, jubilând, experimentam acest stil hibrid de a călători cu pluta. Nici nea Mărin nu era indiferent la însemnătatea transportului, pocnind mereu din bici pentru a atrage atenţia consătenilor săi, ba mai mult, la întâlnirea cu o altă trăsură s-a lăudat în gura mare:
- Măi Janos, vezi ce duc eu?
- Asta nu-i nimic, nu s-a lăsat Janos, eu am dus odată un submarin.
Nea Mărin s-a frecat înciudat după ureche, apoi dintr-odată, cu o nebănuită vioiciune l-a întrebat:
- Ai poză?
Am lansat Crocodilu la podul din Reghin, am dat mecanic din mâini până ce siluetele de mal au dispărut în cotul râului şi fără să ştim prea bine care e rolul nostru în această aventură am realizat că suntem pe plută şi pluta pe Mureş, exact cum am plănuit. Totul părea să meargă bine când seara a apărut primul dezacord. Schulţ nu se simţea prea bine şi propunea mereu să ne oprim dar Mircea care decretase că pentru a ne simţi în natură rebuie să înoptăm într-un loc din care să nu se vadă case, observa mereu câte un acoperiş, ceea ce ne înebunea pe toţi. Cu chin cu vai, prima noapte am dormit în natură.
În următoarea dimineaţă am ajuns la Tg. Mureş, în dosul primului baraj. Am fi cărat noi pluta pe mal dar instalaţiile hidrotehnice ne-ar fi obligat la un lung ocol şi-atunci, observând că între cei doi piloni centrali apa nu cade liber ci se scurge pe un plan înclinat, ne-a venit ideea de a coborâ pe acolo. Planul era simplu: eu cu Florin trebuia să trecem aval de baraj, să înotăm până la planul înclinat pe care să urcăm apoi până la vârf, ca să preluâm (pe post de frâne) pluta adusă din vâsle de Mircea şi Schulţ. Zis şi făcut, doar că aval de baraj apa făcea nişte vârtejuri periculoase printre care mă simţeam ca o haină în maşina de spălat şi măcar de mi-ar fi trecut prin cap să-mi dau jos ochelarii! În cele din urmă am urcat pe planul înclinat plin de mâzgă alunecoasă, sprijinindu-ne călcâiele de şirurile de buloane ce ieşeau ritmic din betonul barajului şi le-am făcut semn prietenilor să vină cu pluta. Crocodilu a venit cuminte, am apucat să-l prindem de provă şi am început coborârea pe planul înclinat. Planul părea să funcţioneze dar mâzga ne îngreuna mişcările şi presiunea apei a făcut să scăpăm Crocodilu ce a luat-o nebuneşte la vale şi poate s-ar fi mistuit în depărtări dacă cordelinele ce legau camerele pe dedesubt nu s-ar fi încurcat în buloane. Pluta s-a oprit brusc, nu si rucsacii noştrii care şi-au continuat mişcarea prin aer aterizând în mijlocul vârtejurilor în care au început să se învârtă cu giumbuşlucuri. Urmând primul instinct am lăsat pluta acolo unde se înţepenise şi am sărit să ne salvăm avutul, gata să ne ducem la fund cu tot cu rucsaci, apoi, fără să fi avut timp să realizăm, pluta s-a dezgăţat singură şi ne-a venit în cap. Cred că de pe mal situaţia era demnă de un episod cu Stan şi Bran fiindcă pescarii oscilau între hohote de râs şi îngrijorare, dar în cele din urmă am scăpat cu bine din această încercare şi singurul care nu a răspuns la prezenţa făcută pe mal a fost minciogul. Am ocupat vre-o 20 de metri pătraţi de dig în încercarea de a ne usca inventarul şi cum hârtia igienică era compromisă, era un motiv excelent pentru mers în oraş la o îngheţată. Aşa, de formă, ne-am întrebat dacă e cineva dispus să urmărească evaporarea dar cum nimeni n-a ridicat mâna le-am rugat în trecere pe două pupeze ce făceau plajă în apropiere să se mai uite din când în când spre lucrurile noastre şi am tăiat-o. Ce a urmat face parte din reclama la o vacanţă all inclusive: sucuri băute pe bordura trotuarului, îngheţate prin parc, pepeni leorpăiţi în piaţă. După vre-o 3 ore, când am revenit la expoziţia noastră de pe dig, am găsit două fete tracasate încercând să ţină piept unei grămezi de copii ce ne-au luat îndată în primire:
-Nenea, nu ne luaţi cu vaporul?
Între barajul amonte şi cel aval de oraş Mureşul aproape că bălteşte aşa că viteza noastră de înaintare era cvasinulă. Profitând de situaţie, copii se luaseră după noi înnot, încercând să desluşească ce scria pe drapelul cu crocodil verde ce atârna ca o cârpă pe vârful catargului improvizat, până când, la o uşoară adiere ce i-a desfăcut un pliu, unul din copii a avut o revelaţie:
- Nézd skorpiók!!! (uite scorpionul!!!)
Barajul din aval l-am depăşit pe uscat, cu ajutorul pescarilor din zonă, apoi, compensând episodul stătut, Mureşul ne-a încântat cu un pasaj de “white water” ce ne-a pus sângele în mişcare. După toate aceste încercări eram, cum s-ar spune, vaccinaţi, aşa că în următoarele zile problemele au fost de altă natură: apa de la bord cam fierbea în canistră, în plus nu cred că fântânile din care o luam ar fi primit avizul Ministerului Sănătăţii aşa că tot mai des se auzea comanda “la mal”, urmată de o evadare de pe plută cu o panglica de hârtie igienică fluturând în urmă ca la gimnastică acrobatică. Se spune că dacă nu poţi trata o boală cel mai cuminte e să te obişnuieşti cu ea şi noi cam asta făceam, apoi, după câteva zile am rămas fără pâine. Era duminică seara când am descins într-un sat din luncă, cu bărbi fioroase, desbrăcaţi şi nemâncaţi.
-Pâine? Mergeţi la numărul 52, ne-a îndrumat un ţăran binevoitor, că acolo au făcut aseară nuntă şi poate le-au mai rămas …
La numărul 52 nu părea să fi fost vre-o nuntă. Doi bătrânei blajini stăteau pe prispă la soare dar eram prea înfometaţi ca să nu ne încercăm norocul:
- Bună seara! Nu vă supăraţi, aţi făcut cumva nuntă?
- He, he! Ne-a răspuns moşul, acu` 50 de ani …
……………………..
La sfârşitul vacanţei de vară ne-am întâlnit cu toţii la Cluj, la facultate, şi fiecare a povestit cu haz, dar nu fără grimase, cum a trecut şi cât l-a ţinut pântecăraia. Noi, orăşenii am suferit mai bine de două săptămâni şi dintre toţi, Şchulţ a scăpat cel mai uşor, cu doar trei zile de “tratament”. Cum a ajuns acasă a fost expediat la bunici unde, văzând că merge mai tot timpul la camera obscură din fundul grădinii, bunică-sa i-a dat regulat nişte pilule galbene ce l-au pus pe picioare miraculos.
- Şi ce erau? l-am întrebat noi într-un glas
- Galisan! (pastile pentru găini)
 

Atașamente

  • crocodilu.GIF
    crocodilu.GIF
    166.7 KB · Vizualizări: 165
  • Untitled-4.jpg
    Untitled-4.jpg
    64.3 KB · Vizualizări: 142
  • Untitled-6.jpg
    Untitled-6.jpg
    62.1 KB · Vizualizări: 145
toamna05.htm
Inchei capitolul Crocodilu Dilu Dilu precizând că în toamna anului 2005 am prezentat publicului orădean aventurile nautice ale crocodilului, cu destul succes aş spune (oricum, în sală s-a râs copios). Consider foarte importantă această comunicare dincolo de cercul pasionaţilor şi pentru mine chiar o datorie de plătit fiindcă nu uit că pe când eram copil am beneficiat la rândul meu de o întâlnire puiblică cu Olteanu Vasile ce ne-a povestit câte ceva despre călătoriile lui împreună cu Radu Theodoru, la bordul frumosului Hai-Hui. De câte ori ajungeam în Constanţa, mergeam regulat în portul Tomis pentru a-i vedea formele şi surpriză, într-o vară l-am găsit acolo pe proprietar dând cu grund şi cretă de munte. Fireşte, am rămas acolo încă două zile să-l ajut, beneficiind de privilegiul de a dormi pe una din cuşetele yachtului.
 
Crocodilu Dilu Doi

De la plută, la caiac
Plutăritul pe spatele Crocodilului fusese o joacă care îmi ostoise pentru o vreme pornirile nautice însă peste vre-o doi ani începuse să-mi încolţească în minte ideea unui caiac. Era prin 1994 şi eu nu văzusem vre-unul decât în revistă sau la TV, başca să-mi pice în mână vre-un plan de forme, aşa că pe primul l-am conceput 100% singur. Deoarece nu aveam maşină îmi trebuia o bărcuţă pe care să o pot căra în sacoşă, aşa că m-am orientat imediat spre o construcţie demontabilă. În perioada aia mi-a căzut în mână cartea „Vacanţe în Deltă” a lui Eugen Cubassa (respect!) care mi-a mărit entuziasmul şi iată-mă întors în oraşul meu natal, proaspăt inginer, unde un vecin mi-a prorocit:
-Ai intrat acum în linie dreaptă: armată, căsătorie, copii ...
... dar eu nu vedeam decât caiace. În vara aceea m-am apucat de lucru, la început la birou, făcând desene şi întocmind liste detailate cu necesarul de materiale, apoi în baie, unde era mai uşor de curăţat rumeguşul.
Aveam nevoie de o listă întreagă de leţuri aşa că am subtilizat câteva scânduri de pe o margine de şantier şi m-am prezentat cu ele la un tâmplar care zărind dintr-o privire urmele de mortar şi găurile de cuie m-a dat afară. Norocul a venit de la tatăl meu care mi-a luat lista din mână şi mi-a dat în schimb legătura de lemne (mulţumesc tată!) şi tot cu el am mai avut o dată noroc: ştiindu-mă călător, nu ştiu în ce context mi-a cumpărat câţiva metri de foaie de cort pe care o ţineam de câţiva ani în dulap şi din care mă gândeam să încropesc îmbrăcămintea caiacului. Acum aveam materiale dar nu aveam scule, totuşi nu m-am descurajat: cu o pânză de bomfaier am tăiat toată lemnăria şi cu un cui înroşit la aragaz am făcut ... primele găuri, apoi mi-am procurat o maşină de găurit manuală. Caiacul era gândit cu chilă şi coaste şi cum spuneam, reperele mici le-am meşterit în baie având grijă să fac curat până soseau ai mei de la servici, apoi, când a venit momentul să-l montez, apartamentul a devenit brusc neâncăpător şi m-am mutat în livada cu pruni. Ce zile am petrecut la umbra prunilor! Scheletul era gata şi urma să croiesc pânza dar eu mergeam dimineaţa în livadă şi nu făceam decât să privesc îndelung şi extaziat formele caiacului şi să-mi imaginez cum va tăia valul! Mi-era cam teamă să tai pânza fiindcă nu le aveam cu croitoria dar într-o zi mi-am făcut curaj şi după ce am măsurat de zece ori, am pus mâna pe foarfecă.
În perioada aia m-am reântâlnit cu Artur, un vechi prieten căruia i-am povestit cu ce mă ocup şi care înainte de toate m-a întrebat cum se va numi caiacul. Eu nici nu mă gândisem la asta şi luat prin surprindere am zis Crocodilu Dilu Doi, nume cu care l-am făcut praf. Omul nu accepta în ruptul capului ca o treabă atât de serioasă să poarte aşa un nume copilăros şi mi-a promis că-mi va căuta el un nume potrivit.
După câteva zile de cusut manual, caiacul era acoperit. Încă nu avea punte fiindcă nu-mi rămăsese material, dar asta nu era esenţial. Din câteva tuburi de aluminiu de la un vechi aspirator rusesc şi dintr-o tablă, tot de aluminiu, am confectionat o padelă rudimentară şi cu asta eram chiar gata pentru aventura nautică. Într-o dupăamiază l-am convocat pe Dan să-mi ţină de urât şi am ieşit cu caiacul/sacoşă la Criş, într-o zonă cu luncă şi vechi case înşirate pe mal. Cu sprijinul entuziast al puradeilor din zonă am încropit caiacul (înafara chilei ce se prindea ferm în şuruburi, restul caiacului se asambla cu sârmă de cupru), după care a urmat momentul adevărului. Caiacul avea doar 50 cm lăţime dovedindu-se extrem de instabil, aşa că în vreme ce eu descopeream farmecul scufundărilor, asistenţa se prăpădea de râs pe mal. După o oră reuşisem performanţa de a străbate câţiva m şi cu asta s-a încheiat lansarea.
Pentru a doua încercare l-am convocat pe prietenul meu Mike din Suceava. Cu Mike am bătut multe cărări, am văzut multe peşteri şi am făcut multe planuri nautice aşa că a răspuns favorabil invitaţiei. A fost rândul meu să mă amuz de pe mal, dar la sfârşitul zilei umede eram în stare amândoi să trecem mândri pe sub podul ce se iţea cu 50 de m aval de „ponton”, în aplauzele pescarilor, ba mai mult, eu am avut parte chiar de lecţii accelerate de învăţare atunci când puradeii de pe celălalt mal au găsit amuzant să mă bombardeze cu pietre.
Era clar că nu nimerisem forma potrivită dar speram să dobândim prin exerciţiu acel echilibru care să ne ajute să folosim caiacul aşa cum era. Într-o seară m-am pomenit cu un telefon de la Artur care îmi spunea extaziat că a găsit numele potrivit pentru caiac.
-Da?
Aveam emoţii.
-Şi care e numele?
-Caimanu Manu Manu!!!
 

Atașamente

  • 1.jpg
    1.jpg
    49.3 KB · Vizualizări: 130
  • 2.jpg
    2.jpg
    47.2 KB · Vizualizări: 120
  • 3.jpg
    3.jpg
    39.8 KB · Vizualizări: 124
  • 4.jpg
    4.jpg
    39.3 KB · Vizualizări: 110
Iar acum in ultima perioada ( chiar si anii recenti lasati in urma) , ce ambarcatiune functionala iti bucura spiritul de aventura ?
Dorin, te felicit pentru stilul literar prin care iti descrii peripetiile si entuziasmul lor. Se vede ca nu degeaba esti si jucator de Go !
Intrebare de baraj:
-De cand te-ai molipsit de comunitatea asta, ai mai avut timp si pentru pasiunea ta pentru Go ?
....sau mintea iti spune : "go !" :happy:
Cat despre "stagiul" tau la bordul lui Hai-hui 2 , alaturi de Radu Theodoru....prin ce an se intampla asta ?
Ai mai tinut legatura cu el ?
Mai stii ceva de el ?
Cred ca intre timp i-ai citit toate cartile publicate, deja .
 

Back
Sus