Povestiri la gura sobei

Am tot ezitat sa mai interferez ca sa nu te mai intrerup din seria "povestirilor la gura sobei" dar pentru ca ai terminat capitolul Adriatica pot sa te felicit pentru relatare. Este adevarat ca acest capitol imi trezeste si acum amintiri de neuitat, acum cand sau scurs 20 de ani de cand am fost in luna de miere la Zadar (putin mai in nord de Split). Acolo am decis sa facem luna de miere in vara lui '90 (atunci nu eram prea convins, acum stiu sigur - a fost cea mai buna alegere) cu mai multi prieteni din Germania care reusisera sa fuga din tara in vechiul regim. Din pacate 2 dintre ei sot si sotie foarte buni prieteni de ai nostrii nu se mai afla printre noi, in urma unui accident in Dubai, Dumnezeu sa-i odihneasca! Inca odata, felicitari!

gui a spus:

Am tot ezitat sa mai interferez ca sa nu te mai intrerup din seria "povestirilor la gura sobei" dar pentru ca ai terminat capitolul Adriatica pot sa te felicit pentru relatare. Este adevarat ca acest capitol imi trezeste si acum amintiri de neuitat, acum cand sau scurs 20 de ani de cand am fost in luna de miere la Zadar (putin mai in nord de Split). Acolo am decis sa facem luna de miere in vara lui '90 (atunci nu eram prea convins, acum stiu sigur - a fost cea mai buna alegere) cu mai multi prieteni din Germania care reusisera sa fuga din tara in vechiul regim. Din pacate 2 dintre ei sot si sotie foarte buni prieteni de ai nostrii nu se mai afla printre noi, in urma unui accident in Dubai, Dumnezeu sa-i odihneasca! Inca odata, felicitari!

Click pentru a extinde...

Multumesc pentru felicitari! Stiu ca multi altii au facut si fac lucruri mai bune, mai frumoase sau mai temerare si probabil ca fata de ei, singurul meu avantaj este acela de a le povesti mai departe, asa ca, atat timp cat va fi cineva care sa asculte voi continua sa mai scot cate un episod din tolba.
In ceea ce priveste voiajul tau in Zadar ... cred ca a fost temerar (dintr-un anume punct de vedere): in anii aceia lumea abia daca ajungea pana la Budapesta cu bisnita!

Oraşul de pe două continente

Motto:
"În trenul cu mare viteză
Eu stăteam la geam
Mă temeam să nu deraiaze
Tam-dighidim-dighidam ..."
Alexandru Andrieş


Dimineaţă diluată cu ceaţă. Ancorez cu coatele pe fereastra vagonului, lacom să văd Marea Marmara. Deocamdată însă, doar ceaţă. La ora 8 se ivesc siluetele unor blocuri cu cel puţin 20 de etaje, apoi un întreg cartier etalat pe coasta unui deal. Raze de soare. Apar tot mai multe construcţii şi inevitabil, contact vizual cu Marmaraua încă pâcloasă. În paralel cu noi, şoseaua. Clădiri vechi în paragină, ziduri ruinate, cartiere somnambule, din când în când câte-un parc sau vre-o terasă cu scaunele-n sus. Final previzibil: gara Sirkeci.
Coborâm veseli în faţa restaurantului Orient Expres (şi la Oradea tot aşa se cheamă), reperăm în treacăt seiful automat pentru bagaje şi ieşim în stradă cu gândul la o pensiune ieftină în care să ne abandonăm calabalâcul. Vechiul Istanbul e destul de restrâns aşa că nu avem nevoie de hartă: avem totul în memorie. Urcăm străduţele în pantă şi ajunşi pe vărful colinei ne călăuzim după minaretele Sf. Sofii, înconjurăm biserica – muzeu şi ignorând poarta palatului Topkapi ajungem la guest-house Motif unde negociem stângaci o cămăruţă pentru toţi patru. Gata, avem capul de pod aşa că luăm micul dejun din rucsaci şi ieşim în oraş în ţinută lejeră.

Comerţ stradal lângă Sf. Sofia

Atmosferă primăvăratecă. Pentru început coborâm la Marmara, la ora când apa împrăştie mii de steluţe. Pescari în bărcile lor desenează contururi negre în contralumină. Urmărim şoseaua lată ce ţine coasta, având spre continent vechile ziduri ale palatului Bucoleon încornorate cu minaretele – suliţă ale Moscheii Albastre. Fotografii. Două siluete islamice stau nemişcate la semafor şi-mi încord zoomul la maxim să surprind privirea din penumbra feţei acoperite (sper să nu plătesc cu viaţa această îndrăzneală). Departe de casă îmi place să imortalizez atitudini; statutul de turist te scuză parcă, lumea nu se fereşte din calea obiectivului şi privirile nu ricoşează a chiorâş. Un mustăcios citeşte în pragul prăvăliei: click.

Primul obiectiv, Hipodromul. De fapt, din Hipodrom nu a mai rămas decât numele: nici urmă din arena cu 100.000 de locuri construită de romani. În părculeţul lunguieţ tronează acum Coloana lui Constantin (dezbrăcată de cruciaţi de plăcile ei de bronz), un ciot dintr-o coloană metalică spiralată (Coloana Şerpuită) şi cel mai exotic, Obeliscul Faraonului Thutmose, jefuit de Constantin din Karnak. Recapitulez: obeliscul din Karnak la Istanbul, plăcile de bronz din Istanbul la Veneţia. Nu era mai bine să rămână fiecare pe loc? Cel mai interesant însă mi se pare faptul că fiecare coloană îşi are baza mult mai jos decât nivelul zero de azi, într-un fel de bazin adânc de aproape 3m. De unde atâta sol? Şi-a mărit Terra diametru şi eu n-am aflat?


Las pentru nopţile albe rezolvarea acestei enigme şi mă grăbesc să-mi regăsesc coechipierii ce se strecoară prin poarta Moscheii Albastre. Curte pavată, cu fântână în poziţie centrală şi coridoare boltite pe perimetru. Dalele de piatră sunt proaspăt spălate şi ochiul fotografului nu scapă reflexiile pe pelicula de apă. La ora asta cam atât, fiindcă se consumă unul din cele 5 momente zilnice de rugăciune şi turiştii nu sunt primiţi în moschee. Mofluzi mai fotografiem câteva bolţi şi cu o scurtă escală la un exchange (1 liră = 2 lei) intrăm la Sf. Sofia (10 TL biletul de intrare).


Aya Sofia

Deci Sf. Sofia. Uriaşă? Da. Nu zveltă, babană. Întunecoasă. Rece. Veche. Da, veche. 1500 de ani lasă urme. Fiecare lespede, fiecare colţişor e lustruit de atingerea umbrelor umane ce s-au perindat peste ele. Legenda spune că împăratul Iustinian s-a vindecat de o migrenă sprijinindu-şi capul de una din coloanele basilicii şi de atunci lumea vine să atingă coloana. Ei bine, simpla atingere a milioane de oameni a lăsat în marmura albă o gaură în care aproape că îţi dispare arătătorul!!! Deşi biletul de intrare e destul de scump, edificiul arată degradat. Ce-o fi fost pe vremea când, îmbrăcat în marmură şi luminat cu mii de lumânări, îi ajuta pe vechii navigatori ca un veritabil far? Decăderea să fi început odată cu căderea Constantinopolului? Imaginaţia eminesciană (apropo! pe o străduţă un negustor vrea să ştie de unde suntem – toţi vor să ştie – exclamând apoi: Eminescu!), deci Eminescu scria în „Mahomed biruitorul ...”
„... Din potopul cel de flăcări se înalţă, din ruine,
Neatins, palatul mândru de-mpăraţi, ca o minune.
Cu-a lui bolte arcuite, cu zidirea lui cea veche
Cum sosi Mahomed visul şi cetatea fac pereche,
Ţara îi supune râuri, marea îi supune valul
Şi în Aghia Sofia cu ovăz hrănit-au calul
Şi pe tronul cel de aur Mahomed stătea cu fală,
Curge sânge din cadavre pe podelele din sală ...”
*


Transformată în muzeu de către Ataturk, clădirea poartă atât picturi creştine (redescoperite sub un simplu strat de var), cât şi inscripţii otomane, o bizarerie ce vrea parcă să împace 2 culturi ce s-au sfâşiat cu ferocitate vreme de sute de ani. Marea sală reverberează şoaptele a mii de turişti. Copleşitor. Ieşim la soare.


E vremea prânzului şi ne astâmpărăm foamea cu covrigi cu susan. În Sultanahmet e destul să treci strada pentru a ajunge la următorul obiectiv şi odată cu culoarea verde a semaforului intrăm la Yerebatan Saray (Palatul Scufundat sau basilica cisternă), un imens rezervor de apă, subteran, ce se întinde pe sub un părculeţ, o intersecţie şi un bulevard. Numele e foarte sugestiv: un spaţiu negru imens, umed, cu tavanul împărţit de sute de arcade sprijinite pe mai bine de 300 de coloane. Podeaua invadată de apă sugerează destinaţia construcţiei. Reflectoare colorate scot în evidenţă fiecare detaliu arhitectonic şi un podeţ din lemn asigură un circuit complicat prin marea sală. La vederea luminilor de efect mi se aprind şi mie prin simpatie câteva beculeţe, însă adept al mentalităţii abundenţei (este destul pentru toţi) îmi ronţăi liniştit covrigul înainte de a mă apuca de fotografiat. Zbang!!! ... Negru total. A picat iluminatul. Urmează vre-o surpriză? Murmurul sălii a încetat. Linişte. Dar nu, a fost doar o cădere accidentală de tensiune. Se aprind căteva reflectoare şi ... gata. Iluminatul de efect s-a dus. Il trag de mânecă pe unul din oamenii locului:
- Red light? îl întreb
- Red light is problem, mă luminează omul
Aşadar nu are rost să sper. Mda, nu prea e loc de abundenţă pe aici ...

Capul meduzei scultat la baza coloanei indică faptul ca blocul de piatră a fost demolat din altă construcţie

Ne plimbăm pe podeţe ca printr-o peşteră electrificată. În fundul sălii ajungem la „meduze”. Două coloane se sprijină pe tot atâtea cuburi de piatră cioplite cu chipurile bucălate ale „meduzelor”. Evident stilul nu aparţine locului şi îmi amintesc iute de experienţa din Hipodrom: sub soarele cărui meridian au fost oare sculptate? După această nouă experienţă de 10 TL, ieşim din nou la soarele local şi ne întoarcem la Moscheea Albastră ce primeşte vizitatori.
Intrarea turiştilor se face pe lateral. Ne desculţăm, ne vărăm încălţămintea în pungi de nylon şi pătrundem în interior păşind pe covoare persane de cea mai bună calitate. Din nou spaţiu imens, de astă dată colorat şi destul de bine luminat prin mulţimea de ferestruici. Înafara dimensiunii, nimic spectaculos: un spaţiu de rugăciune decorat obsesiv cu motive geometrice sau florale. Nu găsesc nici-un amănunt exterior care să te îmbie la spiritualitate. O „pungă” de linişte în care vi să-ţi regăseşti propriul interior, Dumnezeul din tine. Doar ziduri care să te despartă de cotidian şi afară, în curte, un lung şir de robinete la care înaite de a intra să te speli de toate ale tale. N-ai ce să vezi înăuntru, poate doar propria-ţi fiinţă sau cel mult arhitectură. Gata.


Soarele stă să apună aşa că o luăm pe Yeniceriler Caddesi spre Marele Bazar, Moscheea lui Bayazid (Beiazât), Universitate ... Am programat bazarul pentru ultima zi aşa că nu insistăm, moscheea lui Bayazid e modestă iar la Universitate nu intrăm căci suntem în vacanţă. La moscheea lui Suleymaniye ajungem odată cu chemarea muezinului aşa că ne mulţumim cu pozele de exterior şi după căteva bâjbâieli ne înfiinţăm odată cu înserarea la coloanele vechiului apeduct pe sub care trece Bulevardul Ataturk. Fotografiem construcţia frumos luminată şi fiindcă odată cu înserarea s-a făcut frig, ne dezmorţim într-un mic parc cu aparate pentru mişcat musculatura (haios).


Ne resimţim după această zi densă. Coborâm bulevardul spre Eminonu cu piaţa sa de condimente şi podul Galata ce face trecerea peste Cornul de Aur în oraşul nou. Condimente şi peşte aş spune eu. Condimente la greu. Deasemenea stafide, sâmburi de caise, alune, susan, nuci. Ghirlande de legume uscate. Fructe uscate de tot felul. Ceaiuri. O nebunie! Este abia ora 18 aşa că dăm târcoale podului Galata. Ne e foame dar ştim că restaurantele de aici sunt capcane pentru turişti aşa că rezistăm tentaţiei.
-Aaaa, welcome! Italiano?
-No.
-Spanish?
-No.
-Where are you from?
-Romania.
-Romania? Hagi, Lucescu, Pancu.
Apoi se trece la subiect. Suntem poftiţi în restaurant, refuzăm sub pretext că nu ne e foame, omul insistă, promitem să revenim mai târziu şi ne alegem cu o carte de vizită. Chestiunea se repetă la fiecare intrare şi la final avem un teanc de cărţi de vizită. Urcăm pe pod. Miroase înţepător a peşte şi câţiva pescari mai prestează încă sprijiniţi de balustradă. Vântul suflă tăios, suntem totuşi în decembrie. Gata, la masă.

Cornul de Aur de pe podul Galata

Covrigii cu susan de la prânz au fost o alegere facilă, acum însă ne familiarizăm cu preţurile din menu-urile afişate în faţa restaurantelor. Mari. Cam dublu faţă de ale noastre. Intrăm totuşi într-unul şi consumăm pe alese. Eu cer aşa cum am învăţat, „et yoc”, adică carne yoc şi mă pomenesc cu o vânătă umplută cu legume, cu garnitură de orez. Mda, n-a fost rea, ba chiar bună aş zice. Încheiem seara, care cu oranjadă, care cu bere Efes, ne mai băgăm nasul prin magazine şi doborâţi de oboseală tragem la căsuţa noastră unde ne aşteaptă o surpriză: n-avem încălzire. Nu există calorifer, sobă sau radiator. Cine a mai pomenit aşa ceva? Dar uite că se poate! Noroc că iarna nu e prea aspră pe aici, ne vârâm în pat şi gata, încheiem aici prima zi de călătorie.

- VA URMA -

CrocodiluDiluDilu a spus:

Multumesc pentru felicitari! Stiu ca multi altii au facut si fac lucruri mai bune, mai frumoase sau mai temerare si probabil ca fata de ei, singurul meu avantaj este acela de a le povesti mai departe, asa ca, atat timp cat va fi cineva care sa asculte voi continua sa mai scot cate un episod din tolba.
In ceea ce priveste voiajul tau in Zadar ... cred ca a fost temerar (dintr-un anume punct de vedere): in anii aceia lumea abia daca ajungea pana la Budapesta cu bisnita!

Click pentru a extinde...

Chiar nu vreau sa-ti intrerup seria…dar daca tot ai ridicat mingea la fileu….nu m-am putut abtine.
A fost o aventura pe care nu o s-o mai pot uita niciodata. Eram suficienti de naivi incat sa credem ca lumea era a noastra, frumosi si sinceri, desclestati dupa carcera care ne-a devorat sufletele. Lumea ne primea cu bratele deschise peste tot… din fericire nu apucasera inca sa ne cunoasca (pe noi ca natie).… Cele 10-12 ore cu trenul au trecut ca un gand frumos cand toti din compartiment se intreceau care mai de care sa ne faca pe plac cumparand incontinuu bautura si mancare de la vagonul restaurant. Mai apoi cand am ajuns eram ca niste bureti uscati dornici sa absoarba tot: socul cultural, civilizatie, bun simt dar si depravare pe plajele pentru nudisti….am gustat din toate, chiar si momentul in care unul din prieteni imi daduse la un momendat un pistol, pentru ca aproape in acelasi moment sa strige sa nu trag….era cat pe ce. A fost un pistol adevarat de la unul din vanzatorii de lubenita din Krka cu care se imprietenise. Discoteca Marlboro, coborarea pe defileul de la Krka National Parc, cascade, drumetie, surf in pielea goala, concurs de baut, muzica folk cu niste olandezi fiecare pe limba lui, n-a contat, eram prea chercheliti, prima data cand am rulat pe autostrada cu nemtii (romanasii nostrii convertiti la alta cetatenie) cu 250km/h...atunci chiar am avut emotii, primele paspoarte romanesti inregistrate acolo unde am fost cazati..nu, nu primii romani, prietenii nostrii din Germania erau rutinati poate chiar putin plictisiti, veneau an de an, dar nu, nu era cazul nostru. A fost perfect! Atunci n-am stiut….acum stiu.

gui a spus:

Chiar nu vreau sa-ti intrerup seria…dar daca tot ai ridicat mingea la fileu….nu m-am putut abtine.
A fost o aventura pe care nu o s-o mai pot uita niciodata. Eram suficienti de naivi incat sa credem ca lumea era a noastra, frumosi si sinceri, desclestati dupa carcera care ne-a devorat sufletele. Lumea ne primea cu bratele deschise peste tot… din fericire nu apucasera inca sa ne cunoasca (pe noi ca natie).… Cele 10-12 ore cu trenul au trecut ca un gand frumos cand toti din compartiment se intreceau care mai de care sa ne faca pe plac cumparand incontinuu bautura si mancare de la vagonul restaurant. Mai apoi cand am ajuns eram ca niste bureti uscati dornici sa absoarba tot: socul cultural, civilizatie, bun simt dar si depravare pe plajele pentru nudisti….am gustat din toate, chiar si momentul in care unul din prieteni imi daduse la un momendat un pistol, pentru ca aproape in acelasi moment sa strige sa nu trag….era cat pe ce. A fost un pistol adevarat de la unul din vanzatorii de lubenita din Krka cu care se imprietenise. Discoteca Marlboro, coborarea pe defileul de la Krka National Parc, cascade, drumetie, surf in pielea goala, concurs de baut, muzica folk cu niste olandezi fiecare pe limba lui, n-a contat, eram prea chercheliti, prima data cand am rulat pe autostrada cu nemtii (romanasii nostrii convertiti la alta cetatenie) cu 250km/h...atunci chiar am avut emotii, primele paspoarte romanesti inregistrate acolo unde am fost cazati..nu, nu primii romani, prietenii nostrii din Germania erau rutinati poate chiar putin plictisiti, veneau an de an, dar nu, nu era cazul nostru. A fost perfect! Atunci n-am stiut….acum stiu.

Click pentru a extinde...

"Atunci n-am stiut….acum stiu" - da, asa e, de cele mai multe ori doar intuim maretia prezentului. Asta ne da speranta ca poate chiar si acum ni se intampla ceva ...

Croaziera pe Bosfor


Dimineaţă răcoroasă: s-a zis cu timpul primăvăratec de ieri. Ne grăbim spre Eminonu, să prindem vaporaşul de 10:30 pentru croaziera pe Bosfor. Tzecu ne-a avertizat că la ponton ni se vor face cele mai extravagante oferte dar că preţul cursei este de 4 TL, cu toate acestea pe teren nu găsim decât un particular care începe oferta cu 20TL şi nu scade nicicum sub 15 şi cursa „de stat” cu 12,5TL. Colac peste pupăză croaziera durează 6 ore şi cum marea e cam agitată fetele se tem de rău de mare. Rezolvăm matematic: până la ieşirea spre Marea Neagră vaporaşul face 1,5 ore, staţionează 3 ore la Anadolu Kavagi şi în timpul rămas se întoarce. Fetele se înmoaie: aşa mai merge!


În ciuda timpului nu prea favorabil croazierelor, pontonul de la piciorul podului Galata e plin ochi. În scurt timp apare şi vaporaşul şi ne grăbim să ocupăm locurile din pupa, de la baza portdrapelului. Pornim. Sultanahmetul cu minaretele lui se face tot mai mic în orizontul siajului în vreme ce oraşul nou defilează în tribord. Din mulţimea de clădiri recunosc Turnul Galata şi palatul Dolmabahce. Trecem pe sub primul pod între Europa şi Asia, cu fotografiile de rigoare. E friguţ pe punte şi Mike face cinste cu ceai negru turcesc, amărui şi fierbinte.


Urmărim pe hartă punctele importante ale croazierei: pe partea asiatică trebuie să vedem Anadoluhisar (castelul anatolian) iar pe cea europeană Rumelihisar (castelul tracic). Ne-am prins: tot ce e pe partea europeană se numeşte Rumeli şi tot ce e pe partea asiatică, Anadolu. Anadoluhisar e mai nimica dar Rumelihisar e o ditamai fortăreaţa cu bastioane bine definite, construită în 1452 de Mahomed pentru blocarea oricărui ajutor către Constantinopolul asediat. Trecem banal pe sub cel de-al doilea pod peste Bosfor.
Mai departe, escală la Saryer. Un vapor comercial ce se ţinea în pupa noastră găseşte prilejul să ne-o ia înainte, grăbindu-se să iasă în Marea Neagră prin gura strâmtorii ce se ghiceşte deja la orizont. La Rumeli Kavagi facem ultima escală apoi traversăm pur şi simplu canalul la corespondentul său asiatic, Anadolu Kavagi şi fundarisim ancora într-un mic port pescăresc. Suntem iarăşi pe uscat.


E vremea prânzului şi la toate terasele miroase cu subânţeles a peşte, noi însă luăm cap compas cetatea ce se semeţeşte pe vărful dealului, urcăm căteva serpentine, apoi pe cărările bine conturate traversăm terasa unui local plasat strategic şi ajungem la zidurile dorite: orizont deschis peste apele Mării Neagre ce se contopesc cu cerul într-o linie vag definită, vapoare ieşind prin poarta Bosforului şi luând cap compas spre puncte ce-mi scapă, iar mai aproape, rumoarea coechipierilor de pe vaporaş ce au urcat la rândul lor colina pentru a scăpa, măcar cu privirea, în larg. Atmosferă de picnic duminical cu lume destinsă, tolănită pe iarbă. Scoatem merindea din rucsăcei şi ne bucurăm de aerul primăvăratec în timp ce Mike exersează câteva tehnici de căţărare pe peretele cetăţii (sper să nu-i toarne nimeni smoală şi apă fiartă pe cap). Ne simţim cu adevărat în vacanţă! Timpul trece plăcut dar inexorabil şi la momentul coborârii traversăm din curiozitate un vechi cimitir căzut în paragină. Suntem pe teritoriul osmalâilor, aşa că nici vorbă de cruci: spre mirarea noastră e un fel de cimitir vesel în care fiecare piatră închipuie „clopul locatarului” de la demisol. Ici un turban, dincolo o tichie ... Habar n-am de ritualurile musulmane aşa că nu pot discerne dacă ceea ce vedem e o ciudăţenie locală sau nu. Ne întoarcem în localitate, cumpărăm căteva pâinici şi-o turtă de mălai umplută cu peşte ce ne zgândăre olfactiv, apoi ne îmbarcăm pentru întoarcere.


De astă dată soarele străluceşte vesel şi culorile Bosforului au viaţă. Refacem în sens invers şirul escalelor, însoţiţi de un stol gălăgios de pescăruşi, probabil în vacanţă. În orizontul strâmtorii ne urmăreşte constant un mineralier roşu, imens. N-am mai văzut niciodată o aşa enormitate.


Croaziera e pe sfârşite. Ferestrele clădirilor din oraşul nou reflectă orbitor lumina unui soare muribund ce asigură fundalul perfect pentru oraşul sultanilor de dincolo de Cornul de Aur. Căpitanul nostru îşi cunoaşte vasul aşa că ne lipeşte fără zdruncinături de pontonul de la piciorul podului Galata, se leagă parâmele şi ne vedem din nou pe uscat. E aproape ora 17 şi până să apuce muezinul să dea glas chemărilor ne repezim la moschee (Eminonu). Credeaţi că e diferit de ceea ce am văzut la Moscheea Alabstră? Nu.


Odată cu întunericul urcăm străduţele abrupte ale Sultanahmetului în căutarea unui restaurant. Comercianţii cară baloţi cu cărucioarele, ambalajele debordează pe trotuar iar vitrinele prezintă marfă îndoielnică, făcută doar să-ţi ia ochii. Ştim deja că pe Yeniceller Cadessi se mănâncă scump aşa că adulmecăm restaurantele de pe străduţele laterale, fără a ne putea hotărâ unde să intrăm. Răsfoiesc un menu afişat în stradă când un turc numai zâmbet iese din restaurant întrebându-ne desigur de unde suntem.
-România? Foarte bine!
Tipul e simpatic şi pronunţă impecabil „foarte bine” aşa că propun să intrăm. Suntem conduşi ceremonios la etaj în acorduri repetate de „foarte bine”. Ne instalăm şi studiem iarăşi din menu.
Mă interesez de ceva fără carne:
-Et yoc?
„Foarte bine” zigzaghează printre imaginile din menu indicând nişte felii de vinete şi trei feluri de sosuri.
-4 lire.
Nu e rău! Să vină!
Cosmi şi Magda se orientează spre chebab cu pilaf iar Mike acceptă cu greu un menemen lăudat ca „foarte bine”. Turcul pleacă la bucătărie radiind, în timp ce noi, din plictis, continuăm să răsfoim prin menu.
-Cred că sosurile tale sunt fiecare 4 lire, mă atenţionează Cosmina.
„Foarte bine” apare încărcat cu bunătăţuri, îl întreb asupra preţului şi îmi confirmă că da, fiecare sos e 4 lire. Asta e prea mult, aşa că păstrez doar vinetele ceea ce alterează zâmbetul impecabil de până acum. „Foarte bine” retrage cele trei farfurii şi pleacă la bucătărie unde le cam trânteşte pe masă, ceea ce nu mai e foarte bine. Chebabul e ceea ce ştim cu toţii iar menemenul e un fel de omletă cu legume, închegată la cuptor şi servită într-un vas dogorind, ce o ţine caldă încă multă vreme. Măncăm pe îndelete căci avem timp destul, apoi plătim şi conduşi ceremonios ieşim în stradă.

În seara asta vom pleca pleca spre Capadochia. Dacă ar fi fost după mintea noastră am fi plecat din timp la autogară ca să ne luăm bilete, însă recepţionerul de la Motif ne-am recomandat să ne facem rezervări prin agenţia de turism din vecinătate, ţinută chiar de un român. La început am respins ideea dar cum în preţul agenţiei se asigura inclusiv transferul la autogara (până unde doar biletele pentru transportul în comun ar fi acoperit jumătate din comision) am socotit că rentează. Trecem deci pe la Motif ca să ne recuperăm bagajele şi la 19:30 un microbus ne ia din faţa agenţiei: numai bine că se făcuse frig de-a binelea. Autogara e destul de departe de Sultanahmet, în plus e întortocheată şi atât de mare încât e foarte greu să te orientezi la peroane, din fericire la microbus ne preia omul agenţiei care ne însoţeşte la autocar şi ne înmânează adevăratele bilete: Istanbul – Goreme, 34 lire. La ora 20:30 pornim şi îndată începe serviciul la bord. Un tinerel sprinten aleargă pe culoar turnându-ne în palme un lichid plăcut mirositor, apoi primim la alegere un kit de ceai sau cafea însoţind un pahar cu apă fierbinte şi o felie de chec preambalată. Simplu şi operativ. Pe monitoare rulează un film în limba turcă aşa că după ce trecem podul peste Bosfor închid ochii şi mă abandonez *plăcutei călduri şi uşoarei senzaţii de vertij.

Capadochia

E aproape ora 6 când îmi dispare somnul. Străbatem o şosea pustie ce vălureşte uşor peste Podişul Anatoliei. Localităţile sunt rare şi cam pricăjite iar zăpada inexistentă. Soarele tocmai a răsărit şi în lumina difuză descopăr la orizont profilul vulcanului Ercyas.

La ora 7:30 coborâm la Goreme. Frig? Ger. Eclozaţi din confortul călduţ al autocarului, zgribulim ca nişte nou născuţi. Intrăm la punctul de informare turistică din staţia auto (nimic mai mult decăt un dispecerat al pensiunilor din localitate) şi după ce lecturăm toate reclamele de pe pereţi optăm pentru String Shoese, pensiunea recomandată de Dan (românul cu agenţia de turism din Istanbul). În loc să deschidă o hartă şi să ne arate pe unde să o luăm funcţionarul de la punctul de informare pune mâna pe telefon şi după o scurtă convorbire ne asigură că în câteva minute va veni cineva după noi. Simplu, nu?
Viitoarea noastră gazdă apare la volanul unui microbus Volkswagen recent înţărcat. Poartă o pălărie de cowboy şi pare tipul omului dintr-o bucată aşa că fără prea multă vorbărie ne îmbarcă împreună cu un grup de asiatici şi după nici 5 minute suntem în recepţia pensiunii.


Goreme este capitala turismului din Capadochia. Se spune că vara te calci pe picioare cu turişti de toate naţiile ce vin aici pentru a vedea peisaje şi localităţi bizare. Sponsorii generoşi ai turismului local au fost trei vulcani ce i-au asigurat gratuit infrastructura, straturi groase de cenuşă pietrificată în care din vechime şi până azi localnicii şi-au scobit locuinţe şi chiar oraşe iar apa s-a jucat sculptând forme nemaiântâlnite, de dimensiuni ciclopice. Din goana maşinii nu am apucat să vedem prea multe aşa că suntem nerăbdători să ne cazăm şi să ieşim într-o tură de prospectare.
String Shoese este o pensiune tipică pentru Goreme: câteva acareturi delimitează un fel de curte mărginită de un perete nu foarte înalt în care pe două nivele sunt scobite odăile de închiriat. Pentru 15TL/persoană ni se promite o cameră cu baie, încălzire centrală şi apă caldă, cu mic dejun inclus şi acces internet pe PC-ul din recepţie. Suntem pe deplin mulţumiţi dar nu se cade să acceptăm oferta fără a negocia şi fără să ne ţigănim obţinem o reducere de 20%.
Camera noastră e la parter. Pereţii nefinisaţi poartă urme de daltă iar pe jos sunt duşumele din lemn. Şase paturi şi un corp cu sertare alcătuiesc tot mobilierul. O uşă laterală dă într-o baie spaţioasă faianţată şi gresiată, cu chiuvetă, lavoar şi duş. Instalaţia electrică şi un calorifer plasat sub unica fereastră întregesc decorul. Nici nu ne doream mai mult!


La ora 9 revenim la recepţie pentru servirea micului dejun. Ansamblul este format din 3 încăperi scobite, din care 2 rezervate pentru servirea mesei, una mobilata european, cu mese şi băncuţe, cealaltă asiatic, cu covoare şi sofale. Ne ospătăm cu omletă şi ceai negru turcesc, apoi ieşim nerăbdători pe uliţele localităţii.

Am văzut astă vară o părticică din occidentul obsedat de ordine aşa că ne ajunge o singură ocheadă pentru a realiza că în Capadochia ideea dominantă a fost aceea de facil. Vechile locuinţe au fost săpate în pereţii moi sau în turnurile de piatră neţinănd cont de unghiul drept ci mai degrabă ocupând cele mai favorabile poziţii, într-un talmeş-balmeş greu de descălcit. Timpul şi intemperiile au erodat roca oferind secţiuni prin vechile odăi, obligând locatarii să scobească mai profund şi să înlocuiască pereţii căzuţi cu zidărie sau pur şi simplu să le părăsească. Azi majoritatea locuinţelor sunt mixte (din punct de vedere constructiv), prezentând faţade ridicate din blocuri de rocă fasonată, în ton cu culoarea locală însă dipunerea lor haotică precum şi curţile neregulate şi eteroclite dau întregii aşezări un formidabil aer de încropitură.
Lumina unui soare ridicat pe cerul clar aruncă umbre dure peste toată această geometrie neregulată, vrând parcă să o facă şi mai pestriţă. Încerc să ordonez în mreaja cadrului acest mozaic de forme şi culori ce par să-mi scape şi când cred că am reuşit descopăr printre ele stâlpi de iluminat public sau ferestre cu ochiuri din sticlă ...
Mike este supărat: micuţul lui Sony a crăpat (probabil nici el n-a rezistat la acest peisaj). Îi ofer aparatul meu compact dar, imposibil de consolat mă refuză net şi pe coama ce domina Goremeul soarbe cu năduf două ţigări. Cerul perfect curat al Anatoliei acţionează ca o lentilă prin care soarele se distrează să ne prăjească. Rucsăceii ce atârnau fleşcăiţi pe spate sunt dintr-odată neîncăpători pentru pufoaicele şi polarele pe care nu le mai suportăm pe noi. De nicăieri apare un câine vesel ce se împleticeşte printre paşii noştri şi în această nouă formaţie trecem de la un punct de belvedere la altul panoramând peisajul fantastic cu turnuri şi ace solitare, cu faleze şi văi afectate de şiroire şi pereţi ciuruiţi de grote antropice. Poţi rezista la aşa ceva? Nu, aşa că Mike îmi cere totuşi Nikonul tolerându-i ifosele şi lentoarea.


Coborâm la şoseaua ce în drum spre Urgup ne conduce la Open Air Museum. După cum suntem deja obişnuiţi, biletul costă 10TL. Câteva alei pavate şerpuiesc printre ţuguiele de piatră ce adăpostesc vechi biserici creştine construite atât de camuflat pe vremea în care această religie nu era tolerată în provinciile imperiului roman. Unele sunt inodore, incolore şi insipide, doar simple odăi, altele însă adăpostesc desene stăngace sau picturi ulterior mutilate prin scrijelire de către iconoclaşti. Remarcabilă capela Sfintei Barbara! Pentru vizitarea Dark Church trebuie cumpărat un nou bilet de 5TL, ceea ce mi se pare o obrăznicătură dat fiind faptul că nu am ieşit afară din perimetrul Open Air Museum unde deja avem bilet. După 2 ore de „vizite la domiciliu” sunt saturaţi şi ieşim la un prânz pe coama ce coboară spre Cavuşin.

Primii nori îşi fac apariţia şi când se interpun cu soarele se face brusc atât de rece încât căutăm înfriguraţi după pufoaice. Urmăm linia coamei printre turnuri ciuruite de grote antropice, apoi ne lăsăm pe valea din dreapta unde găsim culturi minuscule de viţă de vie.


Urcăm valea ce se transformă iute într-un canion sinuos cu pereţi de nisip. Revenim. Câteva turnuri din categoria „big mama” zac singuratice pe câmpie şi ne îndreptăm spre ele în recunoaştere, depăşiţi de câţiva turişti călare ce se îndreaptă spre Rose Valley. Viţă de vie şi turnuri. Urcăm odată cu amurgul pe coama ce flachează Rose Valley având perspective frumoase asupra conului vulcanului Ercyas şi asupra formelor de şiroiure dinspre Cavuşin, apoi odată cu gerul şi înserarea intrăm mulţumiţi în Goreme, cumpărăm pâine şi apă şi ne retragem pe post de troglodiţi în cămăruţa noastră.

Crocodilu, foarte frumoase amintiri ai, si bine zici cand zici:

CrocodiluDiluDilu a spus:

- VA URMA -

Click pentru a extinde...

Valea dragostei

Mă trezesc devreme, ca de obicei, dar ştiu că la ora asta afară e ger cumplit şi împing somnul până după ora 7. Soare. Mike cu Magda ies în curte la o cafea în timp ce eu mă îndeletnicesc cu bărbieritul. Îl aud pe Mike cum se precipită în cameră şi în secunda următoare se dă alarma:
-Kiru, baloane!


E vorba despre zborurile cu baloane cu aer cald, atat de populare în Capadochia. În zonă există 2 sau 3 firme care organizează aceste zboruri pentru turişti, la preţuri cuprinse între 120 şi 150 de euro de persoană. Se pleaca din Goreme dis dimineata cu masinile de teren, se umflă balonul apoi urmeză zborul propriuzis (sincronizat cu răsăritul) ce durează cam o oră, aterizarea sărbătorită cu şampanie, recuperarea cu maşinile de teren şi eliberarea unui certificat de zbor la sediul firmei organizatoare. Dacă pentru legendarul Anteu desprinderea de pământ ducea la pierderea puterii, pentru noi ascensiunea cu balonul risca să ne lase fără bani aşa că ne-am mulţumit să fotografiem doar uriaşele „picături” viu colorate ce se deplasau pe cer ca într-un film mut, punctat doar de şuieratul flăcării cu gaz.


La ora 8:30 luăm micul dejun constând din gozleme, o „clătită” din aluat nedospit, mare căt un cearşaf, împăturită şi împănată cu brănză sărată, menemen şi ceai negru turcesc, sau de măr. Mâncarea este foarte gustoasă şi mai ales menemenul îşi merită toţi banii! Plecăm.


Cavuşinul de azi îşi înşiră casele zidite de-alungul şoselei, însă pentru turişti e interesant cartierul vechi, acum pustiu. Scobit în pereţii înalţi a unei văi ce-şi are obârşia în dealurile roşii din zona Rose Valley, vechiul Cavuşin etalează pe verticală imaginea unui schweizer uriaş, azi pustiu, prin care bântuim nestingheriţi mânaţi de curiozitate. Fiecare deschidere neagră are propriul mister. Cotrobăim cu aparatele foto, incitaţi de peisajul nemaiântâlnit, apoi din „casă în casă” ajungem pe culme dincolo de care privirea scapă într-un „lighean” gigantic, o căldare sau mai bine un vechi golf râmas fără apă din a cărui pereţi înalţi se desprind ace purtând pe creştet lespezi, aidoma statuilor lui Ico din insula Paştelui. Cei trei vulcani ce au erupt alternativ au depus straturi cu culori şi durităţi diferite, ceea ce explică bizareriile geologice din zonă. Dăm ocol pe circumferinţa largă, apoi coborâm din nou în Cavuşin în dreptul unui magazin/atelier de ceramică pictată ce produce artizanat cu specific local.
Pentru Love Valley urmăm din nou şoseaua spre Goreme căteva sute de m, apoi ne abatem spre dreapta la început pe un drum de ţară, apoi direct pe talvegul secat. Deocamdată valea e largă şi puţin interesantă. Ne oprim să luăm prânzul, apoi continuăm în amonte prin peisajul ce devine din ce în ce mai incitant. Dealungul ambilor pereţi ai văii există un nivel de eroziune perfect orizontal, trasat parcă cu laserul. Pe fundul văii, în pliurile capricioase şi labirintice ale versanţilor descoperim ascunse mici parcele cultivate cu viţă de vie, apoi brusc ne apar în faţă, gigantice, ciudatele forme aciculare ce au inspirat denumirea văii. Peisajul mă duce cu gândul la al nostru Ion Creangă cu povestea lui şugubeaţă ...


E amiază şi nici un pic de nor pe cer. Umbrele dure şi pereţii galben-cafenii luminaţi orbitor pun serioase probleme fotografului, dar ne place şi mergem mai departe cu plăcerea de a ne lăsa surprinşi de jocul formelor. Dantelării şi ace. Valea se îngustează şi odată cu această schimbare apare alt peisaj. Acum suntem în lumea canioanelor de mici dimensiuni şi a tunelurilor. Pe porţiuni scurte apa a străpuns patul de cenuşă şi şia croit drum prin tuneluri sinuoase pe care le străbatem încântaţi. Odată cu amurgul urcăm panta abruptă de la obârşia văii. Suntem la marginea localităţii Uchisar. Ultimele suliţe de lumină cad razant pe dealurile roşii de deasupra Cavuşinului şi pe silueta înzăpezită a Ercyasului.

Foto: Mike

Coborâm pe şosea înapoi în Goreme şi în trecere nimerim la baia turcească. Ne interesăm curioşi care e preţul: de la 35$ în sus. Cam mult, aşa că ne întoarcem la pensiunea noastră murdari.

- VA URMA -

Oraşele subterane


Ziua începe, binenţeles, cu spectacolul baloanelor apoi cu menemen şi gozleme şi la ora 9:00 suntem în autobusul de Nevşehir cu intenţia de a ajunge la Derinkuyu pentru a vizita un oraş subteran. Reţeaua locală de autobuse e foarte bine sincronizată astfel că la Nevşehir schimbăm simplu autobusul şi după încă o oră de călătorie suntem la destinaţie.
Derinkuyu înseamnă „fântâna adâncă” şi în locul în care la suprafaţă nu se văd decăt nişte dealuri molcome, locuitorii şi-au săpat un adevărat oraş subteran pe circa 8 nivele. Intrarea în complex se face printr-o clădire aflată la mică distanţă de autogară şi binenţeles, biletul costă 10 TL.


Intrăm împreună cu fluxul de turişti, prin coridoarele strâmte, iluminate electric. Ceea ce vedem aici se aseamănă foarte mult cu ceea ce am văzut până acum în Capadochia: o înşiruire de coridoare şi camere săpate în roca moale, fără o direcţie predilectă sau fără un plan evident. Totul e labirintic şi imprevizibil şi tocmai de aceea misterios şi incitant. Unele pasaje sunt atât de strâmte încât nu se poate circula din ambele sensuri şi câteodată facem coadă pentru a trece mai departe, iar altele sunt atât de scunde încât ne obligă la mersul piticului. Un puţ central cu deschideri la fiecare nivel asigura ventilaţia, la suprafaţă având înfăţişarea unei fântâni.


Coborâm mereu. Încăperile mici sunt camerele de locuit, iar cele mari sunt spaţii comune cu rol bine stabilit: biserica, scoala, diverse depozite etc. Înarmaţi cu trepied facem câteva fotografii (fetele sunt de părere că prea multe ) şi ieşim. La câţiva zeci de km mai la sud se află canionul Ilhara dar nu găsim nici-un autobus să ne ducă acolo aşa că revenim la Nevşehir şi cum e abia ora prânzului nu ne întoarcem la Goreme, ci deviem câţiva km până la Urgup.


La fel ca şi Cavuşinul, localitatea de azi e formată din clădiri moderne, zidite la baza unui „munte” în peretele căruia se văd săpate vechile locuinţe. Urcăm străduţele în pantă spre vechiul Urgup aflat în plină restaurare, apoi coborâm pentru o tură prin oraşul nou. În timp ce Mike cu Magda intră la o cafea turcească, vizităm un magazin de fructe uscate şi diverşi sâmburi, din care cumpărăm căteva sortimente. Turcii sunt mari producători de stafide, caise şi piersici uscate, mere, arahide, susan, nuci, năut, sămburi de caise etc. Odată cu înserarea ne suim în ultimul autobus spre Goreme.

E seara de revelion aşa că e momentul să ne destrăbălăm: intrăm la un local să „fumăm” narghilea şi să mâncăm baclava. Ca orice baclava care se respectă, prăjiturica e mică şi groaznic de dulce aşa că ajungem fericiţi la ceai şi narghilea. Ca şi iniţiat, Mike alege tutunul: aromă de măr. Bun şi mărul. O turcoaică pregăteşte narghileaua, ne împarte căte-o sipcă şi pune câţiva tăciuni aprinşi în locaşul de deasupra: distracţia începe. Povestim degajaţi delectându-ne cu aroma de măr. Localul nu e deloc tradiţional ci are mai degrabă aerul unui bufet. Narghileaua dă rateuri şi turcoaica piscăleşte pe la tăciuni, pe la tutun, pe la furtune până ce fumul vine din nou abundent. Din păcate doza se termină, plătim şi ne îndreptăm spre odaia noastră de piatră.
Prin Goreme revelionul nu pare o sărbătoare importantă: prin cele 2-3 cârciumi lumea stă la poveşti în faţa unui ceai, la fel ca în oricare seară. N-am văzut pe nimeni cu alcool şi lumea pare foarte trează. Oricum, nimic din euforia sfărşitului de an de acasă.
La ora 12 Mike desface şampania şi serbăm modest, într-o atmosferă calmă, fără nici măcar o pocnitură sau vre-o artificie, exact cum îmi place mie: s-a meritat să venim până aici.

Valea Porumbeilor

Prima zi din anul 2008! Anul trecut pe vremea asta vizitam New Delhi, acum e ultima zi prin Capadochia şi vom vizita Valea Porumbeilor şi localitatea Uchisar. Cum regula locului e să predăm camera cel târziu la ora 9, ne facem bagajele şi îl căutăm pe cow-boy să-i plătim. Foarte oficial ne trece zilele în registru şi ne taie o chitanţă: nu ne-a făcut reducerea promisă. Îi reamintim, trage cu pixul peste sumă şi o ajustează: aşa mai merge. Plătim rotunjind suma în sus: acceptă.
Afară e cam posomorât. Pe străzi nu e prea mare animaţie dar toate magazinele sunt deschise ca într-o zi normală. Din staţia de autobus, o luăm pe lăngă baia turcească pe o stradă paralelă cu drumul ce urcă la Uchisar şi în curând suntem în singurătatea văii. Deocamdată peisajul nu e deosebit, apoi drumul de care se strecoară incitant prin câteva tuneluri sinuoase de mari dimensiuni şi secţiune regulată ce ne amintesc de Love Valley.

Avem timp berechet aşa că explorăm un afluent al văii ce ne duce la un câmp cu ace Big Mama, apoi revenim la valea principală ce se îngustează treptat. Pereţii se transformă în faleze ondulate şi la fel ca pe Love Valley apare la înălţime un guler ca o streaşină ce urmăreşte parcursul văii ca trasat cu laserul.


Apar turnurile cu căciuliţe unde întârziem la poze până ce ne ajunge din urmă o japoneză singuratică şi cam debusolată. Mai departe poteca traversează la înălţime o zonă expusă şi cum e în adidaşi se cam codeşte să continue. Pe harta din pliantul pensiunii sunt marcate trei ieşiri de pe vale şi suntem în dreptul primei ieşiri, ce urmează un afluent de stânga al văii. Comunicativ, Mike o ia pe japoneză sub aripa lui ocrotitoare şi în 5 o pornim în amonte pe afluent, printr-un peisaj „de turtă dulce” inspirat parcă din poveştile Fraţilor Grimm. Dăm peste căteva mici grote ce ne conduc la o salbă de balcoane suspendate în falezele dantelate, apoi valea se aplatizează şi ajungem la periferia localităţii Uchisar.
Ne miră solitudinea japonezei care a aflat de existenţa acestui loc de la prietenul ei şi a ţinut să-l vadă. Oriunde în lume e plin de turişti japonezi. E drept că sunt stilul „de asfalt”, trăgând după ei valize pe rotile, dar se urcă în avion şi pleacă mii de kilometri să-şi umple cardurile aparatelor foto. Comparativ, mă gândesc la spaimele românilor ţinuţi atâta timp în propria ogradă încât le e frică şi să treacă strada. La drumul mare japo ne mulţumeşte de companie şi se reîntoarce la Goreme, în timp ce noi intrăm în Uchisar.


Peisaj tipic cu străduţe în pantă şi locuinţe zidite din rocă fasonată, având în fundal vârful-cetate. Bântuim cu aparatul foto la ochi până ce un menu scos în stradă ne ademeneşte la un ceai. Odată ce raza vreunei priviri cade pe menu, un senzor nevăzut catapulteată turcul în stradă: suntem invitaţii lui. Ne conduce într-o cameră cu plafon ogival. Prima senzaţie: cald. Cald bine. Ne destindem. O sobă metalică e răspunzătoare pentru acest confort iar deasupra tronează un uriaş ceainic din inox. Ne place localul cu aer de agroturism: într-un colţ merge televizorul şi o turcoaică tânără are grijă de un băieţel iar pe pereţi stau ca la expoziţie nişte obiecte de îmbrăcăminte.

Facem roată pe sofale în jurul unor măsuţe scunde în timp ce turcul nostru voios nu conteneşte să ne ţină companie cu 2-3 cuvinte cântate răspicat: welcomeeeeeee!!!! Teaaaaaaaaaaa!!!! Apoi linişte ca în casele bunicilor când afară plouă şi toată lumea picoteşte prin odăile supraâncălzite, vrând parcă să acumuleze căldură pentru frigul îndurat pe-afară. Doar focul trosneşte. Urmărim ritualul ceaiului, clătirea paharelor cu apă fierbinte, apoi înclinarea ceainicului uriaş. Binenţeles ceai negru, amărui, fierbinte.Uh, ne dilatăm! Bun! Very good!!!! E prea plăcut aici aşa că hotărâm să facem o tură prin localitate şi să revenim pentru prânz. Ieşim însoţiţi de gazda noastră vorbăreaţă şi o luăm spre „centru”. Apar magazinele de suveniruri: sculpturi standard reprezentând relieful ciudat al Capadochiei, alămuri, ochi albaştrii de sticlă aidoma celor din Grecia, tricouri imprimate, „best of-uri” pe casete şi CD-uri, ceainice şi ibrice cositorite, narghilele, covoraşe, săbii ... Mike a pus ochii pe o narghilea frumuşică şi târguieşte să o scoată la juma de preţ: se alunecă în poveşti, apoi brusc se discută din nou preţul. Vânzătorul are scenariul lui, mai fuge din când în când să ceară încuvinţarea şefului şi se jură că e marfă de calitate aşa că gata, lucesc lirele turceşti şi obiectul intră în patrimoniul din rucsac. Hai la masă!
Deşi joacă în reluare, gazda noastră nu scurtează urările. Din nou „Welcomeeeeeee!!!! Teaaaaaaaaaaa!!!!” şi până să ne hotărâm pentru gozleme, ceainicul mai sloboade căteva pahare cu ceai. Facem conversaţie şi discuţia fuge în est: turcul ţine cu turcii, aşa că kurzii trebuiesc puşi la punct. În rest auzim aceeaşi poveste cu politicienii care nu ştiu decât să se îmbogăţească. Gata şi gozlemeul. Bun. Mai tragem de timp la căldură apoi plătim şi redevenim turişti.


Încercăm să ne întoarcem la Goreme pe o vale paralelă dar soarele se lasă periculos spre orizont şi ne e frică să nu ne prindă noaptea pe coclauri, ba colac peste pupăză Mike descoperă că şi-a uitat Opinelul la locul prânzului şi hotărăşte să se întoarcă. Suntem la ieşirea numărul 3 de pe Pigeon Valley aşa că eu cu Cosmi hotărăsc să coborâm pe vale iar Mike cu Magda se întorc după briceag urmând să revină în Goreme pe şosea. Punem planul în aplicare fără să mai pierdem vremea şi reintrăm în lumea de turtă dulce a văii Porumbeilor. Coborâm pe talvegul sinuos, apoi acesta devine abrupt şi urmăm o cărare suspendată în perete ce se surpă prin zona în care japoneza se lăsase păgubaşă. Trecerea e riscantă. Prea riscantă. Seara stă să se lase şi nici nu poate fi vorba să facem cale întoarsă căci am străbătut aproape jumătate din traseu. Ne întoarcem până la prima confluenţă, intrăm pe afluent şi căteva sute de m în amonte găsim o cărare ce urcă versantul ocolind pe culme zona problematică. Urmăm cărarea ce se împotmoleşte din nou într-o săritoare surplombată. Încerc să forţez dar picioarele îmi spânzură în gol şi facem din nou cale întoarsă în căutare de variante. Reuşim. Când ajungem pe drumul de care de pe Pigeon Valley e deja întuneric şi înaintăm la frontale. O linişte stranie îşi are sălaşul aici. Doar râul chicoteşte la relanti pe sub gheaţă şi mă cuprinde o ciudată bucurie la gândul că în prima seară a anului când toată lumea stă prin case şi nici mercurul nu îndrăzneşte să se aventureze prin tubul capilar, noi bântuim neştiuţi, că nu suntem în faţa TV-ului ci sub răzleţii pixeli luminoşi ai cerului Capadochiei, aşa cum într-un noiembrie cu lună plină căutam refugiul Ascuns în creasta Piatrei Craiului sau cum într-un decembrie trecut de miezul nopţii ne întorceam de la Peştera Piatra Altarului pe un forestier cu zăpadă până la genunchi. Nu, categoric nu pentru rarităţile descrise în pliantele turistice plec de fiecare dată de acasă, ci pentru aceste clipe de regăsire şi pentru ... Dar valea e scurtă şi în curănd suntem la Shoe String unde ne aşteaptă prietenii şi rucsacii la recepţie. Un ultim ceai, autogara şi habitaclul confortabil al autocarului, serviciul la bord, şoselele pustii bătute de lumina farurilor şi termometrul electronic dezvăluind temperaturi negative. Mă cuibăresc comod în scaun şi închid ochii pentru somn dar în mintea mea sunt încă împreună cu Cosmi pe Valea Porumbeilor unde pârâul susură la relanti pe sub gheaţă iar căţiva pivxeli luminoşi de pe cer ...

Cetatea de bumbac

Nu-mi plac opririle în puterea nopţii: nu-mi trebuie la WC şi nu doresc să consum aşa că toată vânzolela ce se iscă şi mai ales uşa deschisă ce lasă frigul să mă taie pe la glezne, nu fac decât să-mi deranjeze somnul. Caravanseraiurile moderne au de toate iar aici, în Turcia, sunt cele mai mari din câte am văzut în peregrinările mele, dar n-am nevoie de nimic aşa că mă culcuşesc cât mai bine în scaun şi mă încăpăţânez să dorm.
La ora 5 pasagerii de Pamukkale sunt avertizaţi că urmează să coboare. Străbatem un orăşel (Denizli), la ora asta pustiu, şi în final debarcăm în autogară de unde suntem preluaţi pentru ultimii 20 de km de un microbus. Obişnuit cu condiţiile de transport impecabile nu înţeleg de ce ultimii urcaţi nu mai au locuri dar îmi dau seama din mers că la mijloc e o afacere: autocarele de linie nu se mai abat până la Pamukkale, având convenţie cu proprietarul micobusului ce transformă pasagerii în virtuali clienţi ai hotelului său, în recepţia căruia ne pofteşte mieros să ne facem comozi. Ne prăbuşim în scaune. E ora când ochii mai caută încă odihna somnului şi lumea vorbeşte rar şi morocănos astfel că oferta de mic – dejun strecurată insistent de gazdă, nu găseşte nici-un ecou. Se vede de la o poştă că doar aerul rece de afară ne ţine în recepţie şi parcă fiecare aşteaptă în blocstarturi ivirea zorilor. E momentul pentru cea de-a doua ofertă: un tur organizat al „cetăţii de bumbac” şi al vechiului Hierapolis pentru 30TL. Aberant. Sunt sigur că nu e mare scofală să ajungi de capul tău la obiectivele amintite şi într-adevăr, după o cină frugală din traistă ieşim să prindem răsăritul şi la capătul străzii dăm peste dealul ce face faima Pamukkale-ului.O şosea ocolitoare conduce autocarele cu turişti pe coamă, noi însă descoperim la poale un chioşc de bilete şi după ce lăsăm 10 TL obol, suntem liberi la vizită.


Pamukkale înseamnă în traducere „cetatea de bumbac”. Câteva izvoare termale cu apa puternic mineralizată se preling pe pantele dealului îmbrăcându-le în depuneri albe, imaculate. De la distanţă decorul pare hibernal (doar aburii ce se ridică pe-alocuri punându-te pe gânduri) dar culoarea nu e totul: asemeni copiilor incapabili de a ţine un secret, depunându-şi încet, încet încărcătura apa a construit la suprafaţă forme bizare pe care le-a văzut doar în călătoriile ei subterane prin lumea ciudată a peşterilor. Urcăm panta printre gururi colosale (din păcate goale), minunându-ne de broderia delicată a calcarului. Soarele aruncă văpăi roşii – portocalii pe versantul cameleonic şi fotografiind continuu ajungem în partea superioară unde primele autocare ale zilei au declanşat hemoragia de turişti. Lumea îşi suflecă nădragii şi păşeşte desculţă prin „băltoacele” călduţe, supravegheată cu ochi scrutători de poliţia turistică. Picăm în colimator şi trebuie să renunţăm la încălţăminte. Pliantele cunoscute abundă cu turişti ce se îmbăiază în gururi dar acum nici nu poate fi vorba de aşa ceva, abia că apuc să mă apropiu de un gur mai apetisant că un poliţai mă fluieră din nou. Enervant, dar bine măcar că ne lasă să fotografiem.



Azi nu vom avea parte de soare. Vremea e închisă şi lumina e cenuşie. Pe coama dealului regăsim asfaltul şi un părculeţ cochet cu tentă exotică dată de o mulţime de cocotieri. La un punct de informare turistică ne umplem de pliante (abia mai târziu descoperim mofluzi că sunt în germană) şi revenim la aleea ce şerpuieşte pe coama dealului alături de un canal betonat, nimic altceva decât un apeduct ce conduce şuvoiul râului termal. Din loc în loc construcţia hidrotehnică lasă apa să o ia la vale şi astfel, alternativ, e hidratat întreg versantul. Frumos, dar traseele turistice ce nu te lasă să te simţi în largul tău îţi taie parcă tot cheful.


Mâncăm sub o arcadă de piatră, cu ochii la ruinele ce răsar pe platoul uşor vălurit de dincolo de şosea. Plouă. Suntem aproape de malul Egeei şi clima e mai dulce. Nu avem pelerine aşa că ignorăm stropii mărunţi şi prin atmosfera umedă şi pâcloasă începem pelerinajul prin vechiul Hierapolis trecând pe sub arcada zidului de incintă. Rămasă singură în largul păşunii, o veche poartă de piatră pare nefolositoare. Strict geografic ne conduce spre nicăieri. Istoric însă ne trimite înapoi în timp şi ne trezim într-un mare amfiteatru spectatori ai realităţii mute, actul 2008 dintr-o piesă începută în sec. II î. Hr. şi a cărei finalitate n-o ştie nimeni. Impresionant. Cu atât mai impresionant cu cât nu există chioşc de bilete, coridoare de vizitare şi poliţai care să te fluiere, doar 2-3 panouri cu istoricul locului şi un paznic ce a învăţat lecţia discreţiei de la pietrele locului. Luăm loc în stal pentru a ne linişti simţurile. În porii lespezilor greoaie şi-a găsit casă muşchiul, podoaba ruinelor. Comparaţie involuntară cu teatrul de marmură al Atenei, lustruit de grupuri de turişti ascultându-şi ghizii poligloţi. Plăcut, dar nu aparţinem locului aşa că plecăm pe vechea cale a cărei pavaj din lespezi mai supravieţuieşte încă. Situl a fost reconstruit în 1957 şi 2000 de către italieni şi trebuie să recunosc că au făcut o treabă bună. O mulţime de trepte ne conduc pe ţuguiul unui deal, spre St. Philip Martyrion, odinioară unul din mulţimea de temple ce a dat aşezării numele de „oraş sfănt”. 8 arcade stau în picioare, perpediculare pe circumferinţa unui cerc imaginar pe care-l urmărim pe sub bolţi ca într-un ritual. Căte subiecte fotografice! Ploaia s-a oprit demult şi pentru contrast soarele strecoară căteva raze printre nori.

Îmi caut din ochi coechipierii şi-i zăresc îndreptându-se peste câmp spre Agora. Pietre şi iar pietre, dar nu bolovani sălbatici ci paralelipipede domestice crescute la oraş. Părăsite, cele mai multe au luat calea sălbăticiei dar altele, „pietre cu şcoală” mai poartă încă inscripţii elene. Din vechea piaţă străjuită de coloane, doar una (de sămânţă) mai înţeapă cerul. Ne fură Via Frontinus ce a rezistat mult mai bine timpului: stradă largă pavată impecabil, străjuită de coloane ce se ţin încă bine. Alături, latrina cu lespezile ei găurite şi cu canalele pentru apă. O ploiţă pasageră dă luciu caldarâmului.


Suntem din nou la graniţa cu calcarele imaculate ale Pamukkaleului, doar că aici intrarea printre gururi e cu stricteţe interzisă. Vremea se joacă cu noi şi sub oblăduirea unui soare călduţ ne aşezăm pe zidul scund ce formeză liziera „cetăţii de bumbac”. Consiliu de război privind următoarea destinaţie: fetele optează pentru confortul Istanbulului, eu cu Mike fac loby pentru un ocol la Efes. Dilema echipajului par, în care e greu de obţinut majoritatea: să hotărască banul. Mike scoate o liră (ah, Mike, am mai dat noi o dată cu banul!) o însemnăm cu Efes şi Istanbul, apoi salt ca la carte (cu mişcare de spin) şi fără drept de apel lira ne trimite la Istanbul. Cred în jocul soartei aşa că iau azimut Istanbulul dar ceilalţi sunt nehotărâţi şi reinventează datul cu banul: să facem fiecare căte o aruncare. Protestez. Nu sunt de acord. Cosmina obţine Efes, Magda Istanbul. Mike îmi arucă moneda şi înciudat pe această găselniţă o zvârl cât colo urmărindu-i totuşi cu coada ochiului aterizarea. Mă fac că nici nu mă interesează lira dar ignorând interdicţiile turistice Mike sare pe gururi curios să vadă ce a ieşit. Căutare meticuloasă, fără rezultat. Ştiu exact unde a căzut aşa că merg să i-o arăt: nu e nicăieri. Vin şi fetele şi baleiem o zonă de câţiva metri patraţi, centimetru cu centimetru. Nimic. Pare incredibil dar banul a dispărut, mai ceva ca într-un exerciţiu de prestidigitaţie! Lira ca lira, dar nu ştim încotro s-o luăm aşa că ne amuzăm s-o căutăm până ce privirile curioase ale unui poliţai ne întrerup ocupaţia: suntem în zona interzisă. Îi povestim păţania şi la rândul său, amuzat, ne lasă în pace. Scotocim mai departe terenul periindu-l cu lupa, în timp ce pe promenadă trec grupuri de turişti debarcaţi se pare dintr-un autocar românesc căci desluşesc vorba dulce moldovenească.
-Iubi, ce caută ăia acolo?
O tânără pereche s-a oprit şi de la înălţimea micului zid de beton scrutează zona în care ne învârtim în căutarea unui amănunt interesant. Îmi vine în minte bancul cu beţivul sprijinit dis dimineaţa de uşa magazinului, în spatele căruia se aşează şi alţii la coadă ...
-Ce căutaţi acolo?
-Ne-am pierdut direcţia. Nu ştim dacă să mergem la Efes sau la Istanbul ...
Tipa se uită la noi cu lehamite apoi, înainte de a ne întoarce spatele ne luminează:
-Mergeţi la Efes.
La Efes aşadar! Dar înainte de toate mai avem de vizitat cimitirul Hierapolisului în care intrăm binedispuşi de episodul anterior, pe care Mike îl exploatează la maxim:
-Îmi datorezi o liră şi de acum în colo îţi vom spune Liru!


Din nou Hierapolis. Cimitirul e impresionant. Peste tot zac „sicrie” de piatră cu lespezile căzute. Ici colo se iţesc tumuli aparţinând altor credinţe, semn că cei veniţi din depărtări să se trateze în izvoarele calde din Pamukkale nu obţineau nemurirea. Câte-o criptă fastuoasă trădează vreo funcţie importantă. Totul e din lespezi masive, îmbinate fără pic de mortar, construcţii a căror uriaşă inerţie le-ar fi asigurat stabilitatea. Raţionament corect dacă pământul ar fi fost cu adevărat un sistem de referinţă, o bază cu adevărat solidă, fixă. Dar n-a fost aşa, o serie de cutremure a răvăşit Hierapolisul ca într-un joc cu cuburi: lespezile au căzut, planseele s-au prăbuşit, sufletele au plecat. Plecăm şi noi. Cu greu.
Întoarcere la hotel pentru recuperarea bagajelor. Suntem lihniţi de foame aşa că reperăm un restaurant şi instalaţi din nou pe sofale savurăm o delicioasă porţie de chiftele de năut cu pilaf de orez. Din nou în stradă. La oficiul poştal mai schimbăm nişte dolari apoi de la o agenţie cumpărăm bilete de autocar pentru Efes şi mai departe scotocim după un studio foto unde să ne golim cardurile aparatelor foto. Într-un mic magazin cu de toate, 3 turci îşi sorb prieteneşte ceaiurile ascultând muzică de pe un PC. Tot ce zace pe rafturi e vechi şi plin de praf: se vede că înafara prietenilor veniţi la ceai, nu prea intră nimeni. Întrebăm dacă putem face transferul imaginilor şi turcul se apucă de treabă, timp în care noi scotocim printre vechiturile lui. Ne atrage muzica, un amestec de vioară şi pian. Achităm CD-urile şi cele 2-3 hărţi culese de pe raft şi înainte de a ieşi întrebăm numele interpretului: Farih Farjad, Iran. Atmosfera pare decupată din povestirea lui H. G. Wells, „Oul lui Zeltar” şi mai ales după episodul de azi cu lira, nu m-ar mira dacă mâine am găsi prăvălia părăginită şi plină de pânze de paiangen de o sută de ani.
La ora 17 urcăm într-un microbus până la Denizli de unde în 3 ore suntem la Selcuk, localitatea ce deserveşte Efesul. Cu ochii mari urzim planuri nu tocmai curate la adresa poamelor unor portocali ce flanchează trotuarele din centrul localităţii, dar deocamdată suntem în autogară şi fiindcă nu ştim cât de încărcată va fi ziua de mâine târguim deja biletele pentru Istanbul. La un ghişeu un turc rotofei şi lăudăros ne face un preţ special fiindcă prietena lui e din România: tocmai a închis chatul cu ea şi ne anunţă că la Hunedoara ninge. Ne asigură că nicăieri nu vom găsi bilete mai ieftine de 35TL. Câţiva agenţi vor să ne acapareze dar omul nostru îi expediază cu forţa. Preţul face un plonjon la 30TL şi Mike care a dat deja o tură pe la celelalte ghişee îmi confirmă că e imbatabil: facem târgul.
Cănd revenim la fetele noastre dăm peste alţi agenţi ce ne promit marea cu sarea în domeniul cazării dar noi avem deja o recomandare de la Shoe String pentru o pensiune din imediata vecinătate a autogării şi deci nu ne interesează. Ne înhămăm la rucsaci şi după o scurtă căutare pe ulicioarele laterale ajungem la stabilimentul ce pare adormit. Batem în uşă fără rezultat: clădirea e cufundată în beznă!
-Hai la pensiunea tipului din autogară, ne propune Magda. Tocmai am trecut pe lângă ea şi agentul zicea de 20TL.
Hai. Lăsăm bagajele în grija fetelor la recepţie şi urcăm în urma turcului pe o scară strâmtă, spiralată. Interior rustic, frumuşel. Rece.
-Dar căldură?
Ne arată spre instalaţia de aer condiţionat. Întrebăm preţul şi gazda confirmă 20TL, dar de persoană!!! Tărguim la 15TL şi coborâm la recepţie să anunţăm rezultatul: nu se poate. Magda îi reaminteşte tipului că la autogară a promis 20TL de cameră şi după o discuţie în contradictoriu ieşim în stradă cu uşa trântită în urma noastră. Mare pagubă, doar pe acea stradă mai zărim 2 pensiuni. Intrăm la Barim unde negociem 2 camere de 2 persoane la 15TL camera, ce-i drept tot friguroase iar încălzirea tot cu aer condiţionat.
Încheiem seara în mansardă la o cafea oferită din partea casei. Stilul definitoriu al pensiunii e fierul forjat în combinaţie cu tavanul îmbrăcat în trestie. Plăcut. Ne întremăm cu câte un duş fierbinte şi sub vânticelul călduţ al aparatului de climatizare adormim în sfărşit după o zi realmente plină.

Efes


Dimineaţă la Selcuk. În cameră e încă rece: aparatura sofisticată n-a reuşit să încălzească pereţii vechii case. Ne regrupăm şi urcăm la mansardă pentru micul dejun (inclus în preţ). Atmosferă tihnită de concediu. Lângă noi, o familie de nemţi are aceeaşi ocupaţie. Plăcut. Îmi imaginez cu ar fi aici vara, stând la umbra trestiilor din tavan, cu soarele năvălind prin ferestre. Deocamdată e invers, e iarnă, noros (suspect chiar de un abur umed) şi plăcerea vine dinspre sobă. Mă simt din ce în ce mai bine, în contrast cu faptul că voiajul nostru e pe sfârşite. Tot cu părere de rău se termină şi micul dejun şi înainte de a părăsi mansarda tratăm cu gazdele noastre să ne ţină bagajele până diseară, când ne vom întoarce de la Efes: nici o problemă.
E momentul să achităm aşa că scot o bancnotă de 50 TL pe care turcul o bagă în buzunar: probabil nu are să îmi dea rest acum.
Ne întoarcem în camerele noastre dezmorţite, facem bagajele şi în urma lui Mike iau cu asalt scara îngustă spre mansardă unde Mike se desculţă şi preia rucsacii:
-Mai e ceva?
-Mai trebuie să ne dea rest 20TL. I-am dat o bancnotă de 50 ...
Mike explică (în engleză), turcul ascultă atent apoi râde sănătos. E vorba desigur despre o eroare, aseară am insistat pe faptul că 15TL e tariful pe cameră şi nu pe persoană ... dar de data asta e vorba despre cu totul altceva:
-Fifty not fifteen? întreabă Mike transfigurat
-Yes, fifty, aprobă turcul râzând
-Fiuuuu!!!! face Mike trecându-şi mâna peste frunte ca pentru a-şi alunga ameţeala
Mike este inginer chimist şi psiholog în devenire însă în viaţa cotidiană este un mare actor şi un suflet rafinat aşa că nici vorbă de târguieli ca-n piaţă: onomatopeea simplă şi gestul cu palma sunt folosite subtil pentru a arăta că „mica” confuzie ne cauzează probleme serioase.
-Fiuuuuu!!! mai face Mike încă o dată, după care lansează o propunere indecentă: 35?
La adăpostul scării întunecoase râd pe muţeşte în timp ce turcul bate palma pentru 40TL. Mike achită diferenţa şi ieşim în stradă cu gurile la urechi. Fetele bănuiesc ceva, au auzit frânturi din conversaţie şi îmi face o deosebită plăcere să le „povestesc” cum târguia Mike cu mâna la frunte ca ştergătorul de parbriz.


Gata. Ce a fost, a fost, avem în faţă Efesul. Vechiul oraş e pitit printre dealuri, la 3 km de Selcuk. Biletul de intrare e binenţeles 10TL dar după păţania de azi ignorăm şoseaua asfaltată ce duce în parcarea de autocare şi apoi la chioşcul de bilete, ne abatem la o livadă de portocali (unde ne facem plinul) şi printr-o gaură în gard ne strecurăm în secolul XI îHr. pe uliţa mare a Efesului. Peste tot zac pietre fasonate, acum doar piese dintr-un uriaş puzzle, greu de dezlegat. Din nou amfiteatrul, strada pavată ce ducea în port şi ademenitoare, biblioteca lui Celsius ce stă încă în picioare cu coloanele şi statuile sale. Mozaicuri de piatră pe pardoseli, templul lui Hadrian cu detaliile fermecătoare, agora, Odeonul. În templul lui Hadrian descoperim un brâu de zvastici, vechi simbol solar, iar în jurul bibliotecii o grămadă de lespezi inscripţionate. Deşi o grămadă de piese zac împrăştiate în neorânduială, reconstituirile sunt lucrate cu mare pricepere şi instalaţiile moderne de iluminat sunt camuflate impecabil. Frumos Efesul, dar parcă mai autentic şi mai grăitor Hierapolisul. Ieşim.

Prânz asezonat cu portocalele culese din livadă. Pe vremea lui, Efesul avea ieşire la Marea Egee şi ne încântă ideea de a ne muia degetele în apa sărată aşa că pentru 2 Euro luăm un microbus ce ne lasă la Pamucak, o ministaţiune de pe litoral. Debarcăm într-un camping pustiu şi printre nişte cocotieri ce dau un aer exotic locului ieşim pe plaja măturată de valuri. Suntem în centrul unui golf larg, nu foarte spectaculos, într-un peisaj dominat sonor de zgomotul talazurilor şi şuierul vântului aşa că ne plimbăm solitari cale de vre-o 2 km pe linia sinuoasă şi efemeră a hotarului dintre apă şi uscat.


Odată cu înserarea luăm microbusul înapoi spre Selcuk. Mai avem de pierdut aproape 3 ore până la plecarea spre Istanbul aşa că intrăm într-o cofetărie să gustăm renumitele budinci turceşti (bune!), apoi batem micul centru holbându-ne la vitrine. Dăm peste o spălătorie dotată cu „kuru sistem” (dar nu apuc să fotografiez reclama fiindcă turcul iese deja să ne servească şi cel mai simplu scăpăm cu fuga) apoi urcăm dealul spre zidurile cetăţii. Vizită scurtă la moschee şi în final revenim la Barim de unde ne recuperăm rucsacii. Încă nu s-a făcut ora de plecare şi mai jalim nişte portocale din pomii de la marginea drumului, încercând să măncăm pe o bancă. E frig. În ciuda aerului de bombă, hotărâm să intrăm să ne încălzim la un ceai în restaurantul autogării. Câţiva turci joacă rumy la masa de lângă radiatorul electric şi când ne văd că intrăm se ridică să ne cedeze cele mai calde locuri.


În sfârşit apare şi autocarul şi ne instalăm pentru încă o noapte de călătorie: vom închide bucla la Istanbul.

Din nou Istanbul

Autobusul înaintează cu viteză mică, sacadat. Printre genele lipite încerc să văd ce se întâmplă: afară viscoleşte rar şi înaintăm în coloană. Primul gând e că suntem înzăpeziţi dar nu, autocarul opreşte între nişte pereţi metalici şi o uşoară senzaţie de vertij trădează faptul că plutim. Suntem pe un feribot? Traversăm Marea Marmara cu feribotul? Prietenii mei dorm duşi aşa că nu-i deranjez şi cobor de unul singur să fac investigaţii.
Mă strecor printre şirurile de autocare către o scară de metal ce urcă spre puntea superioară şi după 5-6 trepte sunt în plin viscol. Feribotul s-a şi desprins de ţărm şi izbit de deferlanţi iese în larg cu un pronunţat tangaj. Sprijinit de balustradă fixez o vreme luminiţele de la ţărm, apoi cu mişcări de om beat încerc să ajung pe puntea înclinată la cabina-bar. Cald. Sunt tentat să iau un ceai dar n-am bani la mine. Din când în când uşa se deschide şi prin golul creeat se strecoară câţiva fulgi alături de vre-un muşteriu, după care uşa antifonează cabina din nou. M-am dezmorţit aşa că înfrunt din nou puntea cu mişcări caraghioase şi revin la autocar. Ai mei dorm încă şi fiindcă lumea a coborât şi sunt locuri suficiente, mă retrag spre spatele autocarului şi mă lungesc pe două scaune libere: somn plăcut, legănat.

***
Mă trezesc. Autocarul a pornit motorul şi lumea urcă. Revin la locul meu şi o găsesc pe Cosmina îngrijorată:
-Unde ai fost? Mike te caută de o oră prin tot vaporul!
Bietul Mike! Mi-l imaginez stăbătând prin viscol punţile înclinate, dar omul are stofă de marinar ... ar fi trebuit să fac cinste cu un rom.
Plecăm mai departe pe roţi. Ninsoarea transformată în lapoviţă îngreunează mult circulaţia şi cu cât ne apropiem de capitală traficul e tot mai dens. În ciuda celor trei benzi de circulaţie pe sens trecem Bosforul bară la bară şi cu o oră întârziere ajungem în autogara Istanbulului de unde un microbus al companiei ne scoate în oraşul nou.
Pentru început dăm fuga la gară pentru a scăpa de bagaje. Sirkeci nu are serviciu „bagaje de mână”, în schimb există un safe automat unde ne putem încuia rucsacii. Deal. Consumăm o pizza peste drum şi suntem gata pentru o nouă zi de hoinăreală. Din păcate lapoviţa s-a transformat în ploaie pe care vântul o face al naibii de rece. Împreună cu Cosmi optez pentru Topkapi în timp ce Mike cu Magda, sătui de muzee, vor să se plimbe prin oraş. Ne dăm întâlnire la Sf. Sofia şi o luăm fiecare pe drumul lui.


Aşadar palatul sultanilor. Prin intermediul cărţilor de călătorie mi-am petrecut adolescenţa la bordul lui Hai – Hui aşa că am mai fost la Topkapi cu Radu Theodoru şi Puiu Olteanu: de astă dată sunt cu Cosmina şi mai mult, pot chiar să folosesc aparatul foto. 10TL şi intrăm. Pentru început ne lăsăm furaţi de colecţia de caleşti cu forme elansate, cu gust colorate şi meşteşugit lucrate. Deşi au roţi din lemn şi suspensii din foi oţelite forjate cu barosul, ghiceşti în ele nobleţea Mercedesului din zilele noastre. Ar fi o plăcere să le studiezi dar din păcate ele stau dincolo de peretele de sticlă iar noi ... în ploaie ... aşa că ne strecurăm pe sub bolţi spre bucătăriile palatului, uşor de detectat după uriaşele hornuri în linie ce dau clădirii aerul unui transatlantic de la începutul secolului trecut. Odăi imense acoperite cu cupole din cărămidă. Cuhniile adăpostesc o colecţie de faimoase porţelanuri chinezeşti, noi însă descoperim un calorifer fierbinte, mult mai tentant şi gravităm în jurul lui ca aurolacii pe lângă gurile de ventilaţie. Nu suntem singurii: valuri, valuri de turişti rebegiţi vin să se dezmorţească şi în final cedăm locurile cu părere de rău. Faţă de calorifer porţelanurile sunt plicticoase rău şi doar turiştii cu ochi oblici par să aprecieze desenele albastre ce le acoperă.


În pavilionul alăturat sunt darurile primite de sultani, o colecţie eteroclită de obiecte decorative având la numitor comun lucrătura preţioasă şi relativa inutilitate practică. Cu totul remarcabile obiectele din argint.
Trecem în continuare prin Poarta Fericirii în ultima curte interioară ce adăposteşte printre altele camera tronului şi vistieria. Clădirile sunt frumoase, plăcute, cu vederi largi spre grădina – parc. Remarcabilă pictura murală, minuţioasă. Vizităm rând pe rând odăile ce adăpostesc şi azi obiectele considerate de preţ: flecuşteţe ca de exemplu cărţi, casete sau pumnale acoperite până la refuz cu pietre preţioase. Facem coadă pentru a privi un diamant baban de 84 de carate (Făuritorul de linguri) pentru achiziţionarea căruia se povesteşte că sultanul a licitat împotriva vistiernicului său (aţi ghicit cine a câştigat, nu?). N-am văzut niciodată atâta bogăţie însă dintre toate acele minunăţii mi-au plăcut cel mai mult medaliile militare. Interesant să vezi toate aceste lucruri. Per ansamblu mi se pare un muzeu al nebuniei umane, bun să ne mai scuture niţel, să ne mai aducă cu picioarele pe pământ. Aici ajungi să realizezi completa inutilitate a puterii nemăsurate ... Pentru a ajunge sultan era esenţial să fii primul născut, să nu ajungi să fii ştrangulat cu frânghia din mătase doar pentru a nu ridica pretenţii, sau să stăpâneşti cuşca aurită până să se stingă sultanul vremii. Abia apoi primeai cadouri tot felul de prostioare şi locuiai într-un palat cu grădini frumos întreţinute. Hai să vedem mai departe!

Terasa oferă o privelişte magnifică asupra Bosforului, azi gri, umed şi rece. Clădirea adiacentă e un restaurant luxos în care intrăm doar pe hol pentru a admira nişte murături expuse estetic în borcane uriaşe. Trecem la clădirea bibliotecii (azi goală), cu obloanele ei încrustate cu fildeş. Următoarea exagerare stilistică e o cupolă miniatură poleită cu aur, apoi o cameră îmbrăcată în faianţă albastră, minuţios desenată cu motive florale. Am îngheţat până-n măduva oaselor aşa că mai mult decât toate odăile sultanilor, preţuim bucătăria cu caloriferul ei fierbinte de care ne lipim ca nişte magneţi.
Mai departe vizităm o galerie cu picturi reprezentând portretele tuturor sultanilor, cu bărbi ascuţite, mustăţi întoarse, turban şi (nu toţi) priviri sfredelitoare. Marii cuceritori reuşesc să-ţi oprească respiraţia doar privindu-te din pânza colorată, ultimii însă, sub mâna cărora imperiul s-a prăbuşit, au figuri leşinate, moi. Continuăm cu galeria armelor, interesantă în felul ei. După forma iataganelor şi greutatea satârelor intuieşti imediat că pe vremea aceea măcelul nu era o metaforă şi tulburător, printre săbiile „nemusulmane” descoperim sabia lui Ştefan aşa cum o ştim din filme şi din cărţile de istorie. Imensă, dacă socotim că Ştefan era mărunţel. Lucrată din oţel de toledo, se spune că a făcut minuni doar în mâna domnitorului. Cum a ajuns în palatul sultanilor de vreme ce Ştefan a fost un învingător? Unii susţin că a fost pierdută pe câmpul de bătălie de la Războieni, alţii că a fost furată din Suceava în timpul campaniei lui Soliman Magnificul împotriva lui Petru Rareş.


La harem, cât pe-aci să avem parte de o surpriză, dar ne aducem aminte că şi la Open Air Museum am păţit la fel: cu toate că suntem în incinta unui muzeu la intrarea căruia am plătit bilet, pentru vizitarea părţii considerate mai interesante trebuie plătit suplimentar încă 5 TL. Chestia asta ne irită şi în semn de protest mergem să mai vizităm încă o dată caloriferul.
Ultimul act se consumă în magazinul de suveniruri de unde nu cumpărăm nimic, apoi dăm piept din nou cu lapoviţa şi frigul. Deviem la biserica Sf. Irina ce sprijină Poarta Imperială, principala intrare în palat. Fostă catedrală a Constantinopolului până la detronarea sa de către Aya Sofia, este biserica ce nu a fost niciodată transformată în moschee. Ironia sorţii este că azi ea este folosită drept sală de concerte, probabil pe considerente acustice, şi încercând să intrăm suntem martori la instalarea diverselor aparate pentru sonorizarea unui astfel de eveniment.

Ne întâlnim cu Mike şi Magda ce au bătut oraşul. Ciudat, pe ei nu i-a răzbit frigul. Organizăm o oră de shoping prin bazar, apoi ne retragem pentru cină la un expres din preajma gării. Cald şi bine! Mai avem 3 ore până la ora de plecare şi e momentul să constatăm că în micul nostru univers s-au defăcut şi s-au refăcut alianţele: în timp ce peste Cornul de Aur eu cu Mike văd ademenitor Turnul Galata, Magda şi Cosmi nu disting decât rafalele reci şi ploaie. Mike e persuasiv şi cum 3 ore nu se prea scurg cu un ceai, pornim în cele din urmă spre Oraşul Nou. Trecem podul Galata duhnind a peşte şi ne trezim printre clădiri cu 3-4 etaje, etalate pe o pantă serioasă. Urcăm cu gambele încordate şi privirea la turnul ce ne călăuzeşte ca un far. Oau! Construcţia nu e un copăcel ci un adevărat sequoia. Intrăm în holul-recepţie şi dăm să ne urcăm în lift cănd suntem avertizaţi că urcarea în restaurantul select din costă 10TL. Exasperant: abandonăm.
Revenim la gară, ne descuiem rucsacii din safe şi descoperim cu plăcere că trenul nostru e tras la peron. Fără să ştim că Bulgaria e sub zăpadă ne cuibărim în cuşetele calde şi visăm că mâine vom ajunge în ţară ...

Prin nisipul vechilor civilizatii

Lipsa mea de pe forum de la acest sfarsit/inceput de an nu e decat urmarea unei noi calatorii. Pamantul are multe gradini frumoase si multe mistere ademenitoare, insa de asta data nu am invartit globul ci doar am coborat degetul spre Nil si Marea Rosie. Povestile nautice sau doar cu prefixul hidro vor apare in curand!

Piaţa de peşte din Aqaba

Pentru azi nu i-am cerut lui Dumnezeu decât să ne încânte şi începutul e contradictoriu: plouă la Petra. Zilele trecute ne întrebam de rostul canalelor în acest ţinut deşertic şi ca răspuns, azi plouă molcom, cu picături mici. Cerul mohorât apasă cenuşiu peste colinele până ieri aurite aşa că tot ce ne rămâne de făcut e să strângem baierile rucsacilor, să plătim hotelul şi să prindem un loc în microbusul de Aqaba.
Alături de mine şade o franţuzoaică în vârstă. E pensionară dar încă mai lucrează pe ici pe colo ca să-şi permită să străbată lumea. Intră repede în vorbă cu un american şi un ceh, cerând informaţii despre plaja din Aqaba. Din plasa de nylon se iţeşte muştiucul de silicon al unui snorkel. Am toată admiraţia pentru aceşti călători atemporali ce şi-au depăşit spaimele, şi-au dezlegat parâma şi umblă prin lume în căutarea lui Dumnezeu.
E frig. Câţiva străini în sandale sunt reduşi la tăcere. Prin geamul aburit desluşim cu greu plafonul de nori lingând crestele aride, apoi, cu cât coborâm spre mare se face tot mai cald, geamul îşi recapătă transparenţa şi doar picăturile de apă de pe suprafaţa lui distorsonează imaginea înfricoşătorului Wadi Rum, deşertul de deasupra Aqabei.


La vremea prânzului coborâm în aşa zis-a autogară. Peste drum un localnic se joacă cu un şoim, amuzat de obstinenţa cu care pasărea se încăpăţânează să focalizeze degetul mişcător. Ne ghiceşte pofta din pupile şi cu un gest brusc pune şoimul pe capul Cosminei. Trecătorii mă încurajează să-mi scot aparatul de fotografiat şi în veselia generală trag câteva cadre. Jordanienii au un nivel de trai ce-i fereşte de obsesia bacşişului aşa că spectacolul e doar pentru amuzament.
Am ajuns prea târziu pentru a prinde feribotul ce traversează golful spre Nuweiba. Suntem blocaţi în acest orăşel ale cărui peisaje sunt subacvatice şi în lipsa echipamentului de scufundare ne abandonăm rucsacii la hotel şi ieşim în portul pescăresc.

E ora amurgului iernatic şi în lumina colorată panoramăm golful decupat de siluetele bărcilor cu motor. Câţiva ghiduşi încearcă să împingă la apă o mahună până ce un pescar îi împrăştie ca pe nişte pescăruşi. Ne atrage atenţia un arab ce cară spre şosea câţiva monştri marini pe formele cărora ricoşează ultimele raze ale soarelui în agonie. Ne uităm în urma lui şi vedem dinarii jordanieni circulând într-un du-te vino peste stiva de toni de pe puntea unei bărci. E ora la care se întorc pescarii din larg, înfigând prova bărcilor în nisipul plajei. La contactul dintre nisip şi apă se întâlnesc două lumi. De-o parte oamenii mării, aruncând pe punte captura zilei, de cealaltă oameni în costum, proprietari de restaurante, aruncând dinari sub ochii fără pleoape, aproape desenaţi, ai peştilor reci. Scena se derulează fără cuvinte, doar în zgomotul mării. Degetele indică, apoi corpurile lucioase cu contururi de torpilă sunt ridicate de furcile cozilor şi părăsesc marea pentru totdeauna.


Mă fascinează conturul arhaic al unul peşte uriaş pe care nu-l vrea nimeni, aşa că mă amestec cu aparatul de fotografiat în businesul local. Lumea se trage la o parte: o persoană mă împinge în faţă, alta ridică un peşte iar altul îmi indică o întreagă stivă aranjată în linie pe nisipul plajei.


-Where are you from?
-România!
-Aaaa, Roomaania!!!!
Jordanienii accentuează diferit numele ţărişoarei ce le e cunoscută (de unde?), dar ăsta chiar plusează: are o prietenă în România!!! Vrem să ştim cum o cheamă? Râde:
-Nadia Comăneci!
Soarele a dispărut dincolo de munţii Sinaiului lăsând umbrele albastre să stăpânească portul. Încă incitaţi de acest episod autentic luăm plaja în lung. Fără taxă de intrare, fără afişe, fără consemnări în ghidurile de călătorie, portul pescăresc din Aqaba mi-a adus aminte de umila mea rugăciune din zorii unei zile ce nu promitea nimic.

Seara pe Nil la Cairo

Din nou la sobă

Legile fizicii ne spun că între două sisteme aflate la rezonanţă, există transfer energetic. Poate acest mecanism subtil mi-a furnizat energia ce-mi lipsea pentru a termina un jurnal început acum doi ani. Povestea ce va urma nu are nici o legătură cu apa, dar poate va place unor iubitori de natură. Trebuie de asemenea să-mi cer iertare Nomazilor pentru că le-am copiat stilul: poate mă vor ierta fiindcă poveştile lor mi-au plăcut atât de mult ...


Dealungul timpului am urcat mulţi munţi şi o părticică din mine a rămas cu fiecare. Unii m-au încântat prin frumuseţe, alţii prin măreţie, pe potecile unora mi-am regăsit liniştea, pe vârfurile altora curajul. Fiecare mi-a fost treaptă, însă, peste toţi, există unul special, muntele meu de suflet, şi acela e Făgăraşul. În 1993, când l-am urcat pentru prima oară mi s-a părut şters. L-am străbătut de la un capăt la celălalt în 4 zile şi nu mi-a lăsat nici o impresie. Am revenit acasă şi l-am crezut uitat, dar peste 2-3 luni, din străfundurile subconştientului meu, s-a ridicat cu aceeaşi forţă cu care, cu mii de ani în urmă s-a ridicat sub presiunea forţelor telurice. Amintirea acelor 4 zile a devenit dintr-o dată vie şi abia atunci am realizat măreţia fiecărei clipe petrecute acolo. Senzaţiile aveau duritatea granitului şi mă chemau înapoi. De atunci, am revenit de mai multe ori în lumea lui de piatră şi fiecare nouă experienţă ne-a apropiat. Personalitatea unui munte nu rezidă din forma lui unică, ci din puterea lui de a ne influenţa şi dacă această putere există, vedem în el un instrument al puterii cosmice şi îi dăm voie să pună stăpânire pe noi.


August 2010.
Eram în Sibiu şi aveam 4 zile la dispoziţie pentru a urca din nou în Făgăraş. În preziua plecării, pe cer au apărut primele semne ale schimbării vremii iar seara, rafale puternice de vânt vesteau apariţia noului front. N-a fost o schimbare de durată, doar că în dimineaţa în care am urcat în tren eram cu o zi întârziere, ceea ce însemna că-mi mai rămăsese pentru excursie doar 3 zile.

În necunoscut

Chiar dacă în ultimii 20 de ani România se schimbase şi vechile garnituri de tren erau înlocuite cu moderne „săgeţi albastre”, în spaţiul comun al personalului de Braşov am regăsit aerul ştiut: pescari zoriţi spre Olt, ţărani cu desagi, tineri cu rucsaci, toţi povestind întretăiat, contribuind la acea rumoare plină de entuziasm al unei dimineţi ce stătea să se reverse de dincolo de crestele Făgăraşului. Eram singur, aveam un rucsac bine drămuit şi nişte bocanci ergonomici ce parcă-mi crescuseră în picioare aşa că rumegam ideea de a acoperi ziua pierdută forţând etapele. Neavând cort nu puteam înopta decât la refugii sau cabane dar dacă, în loc să mă opresc tradiţional la refugiul Scara, aş sări peste Custura Sărăţii direct la Călţun? Oricum o suceam şi o învârteam etapa ieşea prea lungă! M-am decis să abandonez intrarea clasică pe la Turnu Roşu şi să mai merg o staţie până la Sebeş Olt, să sui pe Valea Moaşei şi să ies în creastă direct la Suru. Nu făcusem niciodată intrarea asta şi nici nu o aveam pe harta mea, ce cuprindea doar zona alpină, dar ineditul mă atrăgea cu atât mai mult.

În halta aproape pustie am dat de un idicator turistic: refugiul Suru 3 ½ ore. Am estimat încă două ore pentru ieşirea în creastă, am mai tăiat o oră fiindcă mă simţeam plin de vitalitate şi da, îmi mai rămânea o jumătate de zi să ajung la Călţun: realizabil. Am pornit încrezător pe şoseaua spre Sebeş, întinzând pasul cât puteam de mult. În ciuda ploii de ieri vremea se îndreptase şi o dimineaţă fără cusur îmi susţinea moralul.
N-am reuşit să agaţ nici o maşină aşa că am tropăit din bocanci cei 3 km până în sat. Regăseam satul tipic din Ţara Făgăraşului, cu porţi înalte cu arcadă, cu râul de munte curgând paralel cu uliţa, cu flori în faţa caselor şi sporadic, cu câte-o pictură murală cu subiect religios. Din curţile nevăzute se auzea radioul, câte-un motor de circular sau glasurile oamenilor îndemnând vitele. Am ieşit din sat pe poarta dinspre munte, socotind că după 11 luni de dimineţi cotidiene pe care le petreci stereotip, mâncând grăbit pentru a ajunge la servici la ora exactă, e reconfortant să fi martor la cotidianul altora, să priveşti dinafară mecanismele comunităţii.


O bifurcaţie mă pune pe gânduri. Din acest loc se desprinde o potecă ce urcă la refugiu pe muchie. O fi bună? O fi rea? Habar n-am. N-am fost niciodată prin zonă, nu am nici hartă aşa că sunt la discreţia marcajului. Dacă poteca nu e umblată? Dacă marcajul dispare? Hotărăsc să optez pentru varianta de pe vale care, de bine, de rău este clară şi fără să mă mai uit în urmă întind pasul din nou pe drumul forestier ce intră în munte. Din loc în loc, găsesc câte o maşină trasă la marginea drumului veghind corturile aşezate jos, lângă râu. Numerele îi trădează: sunt familii venite din alte judeţe. Au corturi mari, de camping, măsuţe şi scaune din plastic, semn că s-au instalat pentru tot concediul. Vederea lor mă binedispune şi-mi spun că, uite, se mai găsesc şi oameni care apreciază natura, că nu toată România întreabă pe forum dacă agenţia cutare e de încredere, dacă hotelul cutare e bun sau dacă piscina şi all inclusive din te miri ce parte a lumii îşi merită banii. Încet, încet valea se strânge şi în cele din urmă gâtuie drumul forestier ce se transformă într-o potecă. Ca toate râurile de pe versantul nordic făgărăşan şi Moaşa are o puternică energie de relief, prăvălindu-şi apele incredibil de curate peste nenumărate săritori şi repezişuri.



Mă uit la ceas şi mă neliniştesc: au trecut 3 ore de la coborârea din tren. Credeam că sunt în formă şi că voi scoate timpi mai buni decât pe indicator dar încă sunt pe firul văii şi până sus pe muchie va trebui să urc abrupt. Forţez. Marcajul este aplicat sporadic, cărarea nu e foarte lizibilă şi în grabă ies de câteva ori de pe traseu, ceea ce mă întârzie şi mai mult. Am transpirat. Mi-e sete. Mă opresc să înghit câteva guri de apă şi să mănânc un măr. Aşa mai merge.
Zgomotul unei mari cascade răzbate prin pădure. Printre frunzişul arborilor întrezăresc spre trupul muntelui panglica albă a căderii: impresionant! Lângă o stână mă las furat de o umbră de cărare şi mă abat serios de la traseu, ceea ce mă obligă să fac apoi cale întoarsă. Au trecut 4 ore de la coborârea din tren şi în ritmul ăsta nu mai ajung la Călţun. Sunt obosit, curge apa pe mine. Mi-e sete. Ideea de a străbate muntele în forţă tinde să transforme mult aştepatata întâlnire cu Făgăraşul în chin dar mă iluzionez că odată ieşit la golul alpin lucrurile se vor schimba şi după 4 ½ ore de la plecarea în traseu ajung la refugiul Suru.

Printre nori

Vechea cabana a ars, la fel ca multe altele. Chiar daca nu ma leaga de ea firele nevazute ale amintirilor, cunoscând truda cu care se construieste orice adapost alpin, sfârsitul ei dureros e compensat doar de acest refugiu. De ce oare pe vremuri se puteau construi adevarate cabane iar azi doar refugii?
Îmi arunc rucsacul din spinare pentru un scurt popas si dornic de vorba, lânga mine apare cabanierul. Este un tânar de jos, din sat, care ma lamureste ca cele 3 ½ ore de pe indicatorul din gara se fac pe muchie, nu pe vale.
-Pe muchie e mult mai scurt. Eu am facut o data acest drum în mai putin de o ora. Daca nu e nimeni la refugiu, o data pe saptamâna cobor în sat si-ntro zi, numa` ce m-a sunat Salvamontul din Sibiu, ca unde sunt, ca sus e plin de lume si refugiul e închis. Am luat-o la goana pe muchie si în rastimpuri, când ma opream sa-mi trag sufletul, cadeam în genunchi de efort. Când am ajuns, nici tipenie de om. Pe cararea spre creasta am gasit niste sticle goale: or fi fost 2-3 betivi si asta însemna pentru Salvamont „plin de lume”. Am vrut sa le dau alarma cum ca sunt niste turisti pierduti pe creasta, sa vada si domnii de la oras cum e sa fugi degeaba pe munte, dar asa ceva nu se face ...

Îl las cu problemele lui si reiau drumul spre creasta. Padurea ramâne dedesubt si cararea se încolaceste printre tufe firave de ienupar, în urcus sustinut. Dupa 20 de minute fac popas. Am nevoie de energie asa ca prânzesc în carare apoi, cu forte proaspete atac mai departe panta si ies pe muchie la monumentul de piatra al salvamontistului Robert Ungurean, surprins de o avalansa acum 30 de ani. De aici se vede ca-n palma prelunga panta spre saua Surului si vârful Suru, aproape obez, pe lânga care celelalte muchii sunt adevarate manechine. Cu gândul la facila poteca de creasta atac acest ultim pasaj si cu greu, la 15:30 ajung la indicatorul din sa.


Chiar daca bagajul a fost mic, am iesit în creasta prea târziu pentru a forta pâna în Caltun si vrând, nevrând ma împac cu ideea de a înopta la Scara. Cunosc foarte bine traseul: pâna acolo mai trebuie doar sa ma las în caldarea Avrigului, apoi sa sui înapoi în creasta pe Vf. Scara la poalele caruia e construit refugiul omonim. Nu mai am nici un motiv sa ma grabesc asa ca lungesc popasul, savurând peisajul.


În urma frontului de ploaie au ramas crâmpeie de nori ce vârsteaza trupul muntelui cu umbre miscatoare. Tranzitia norilor prin caldari, cu escaladarea crestei, e un veritabil spectacol de cabaret alpin, la care asist asezat comod pe covorul de iarba grasa. În acest decor, un mar si o curmala tine loc de cea mai grozava prajitura si ma rasfat fara rezerve.


Îmi trebuiesc minute bune pentru a ma smulge acestui spectacol comparabil cu cântecul sirenelor si abia pe la ora 16 ma înscriu în uriasul arc de cerc ce ma conduce pe curba de nivel pe umarul Budislavului unde, un nou cabaret cu uite Vf. Ciortea, nu e Vf. Ciortea ma tintuieste din nou cu aparatul foto la ochi. Minutele trec si daca n-ar trebui sa ajung totusi la refugiu, poate ca as fi în stare sa ramân aici pâna la lasarea întunericului sau ... pâna la umplerea cardului. Destul. Îi dau zor din nou pe curba de nivel ce ma scoate în Portita Avrigului de unde am iarasi o privire frumoasa cu lacul cuibarit în causul caldarii. Coborârea intra în partea umbrita asa ca îmbrac polarul si alunecând pe panta plina de pietricele instabile îi dau zor la vale.



Pe malul lacului o echipa de cehi îsi instaleaza corturile. Chiar daca e august, muntele e aproape pustiu. Ma aprovizionez cu apa, fac înca o serie de fotografii si încep urcusul spre santinela Gârbovei. Rememorez drumul cu cararea suspendata din cauza alunecarilor de teren si iesirea abrupta în sa: de câte ori am facut oare traseul asta? Departe de a ma plictisi, fiecare trecere ma leaga parca si mai mult de aceste locuri.


Urcusul spre Scara nu ma atrage. Se pare ca m-a ajuns oboseala din urma, asa ca ma bucur sa aud telefonul mobil tingalind, cu atât mai mult cu cât ma cauta Florin, prietenul cu care am batut muntii multi ani la rând. În puritatea muntelui, sunetul telefonului poate sa para o blasfemie dar pe mine ma bucura si parca îmi scurteaza efortul spre vârf, din pacate semnalul dispare la mijlocul frazei aducându-ma înapoi în plafonul de nori. Odata cu iesirea din caldarea Avrigului, Fagarasul îsi arata pe fata caracterul alpin. S-a facut frig si-mi simt transpiratia pe spate ca o bucata rece de gheata.
În scurt timp începe coborârea. În sa dau peste 2 corturi ale unor cehi iar mai jos mai gasesc doua, însa cei ce le-au întins s-au bagat în refugiu la povesti. Încerc sa nu le stric cheful însa, dupa ce-mi schimb tricoul ud am nevoie de coltisorul meu în care sa-mi întind masa caci foamea îmi da ghes. Între doua dumicaturi fac conversatie apoi cehii pleaca la corturile lor. Încep sa-mi revin. Odata cu tricoul uscat a disparut senzatia de rece iar mâncarea pe care o înfulec cu pofta îmi reface puterile. Ma bag în sacul de dormit urmarind prin usa deschisa spectacolul de culoare de pe panta muntelui, apoi ies pentru ultimele fotografii ale zilei.

Înainte sa adorm apar doi nemti pe care îi invit înauntru. Au urcat în doua zile dinspre Avrig si dupa ce le povestesc despre Custura (heavy but not dangerous), ma gândesc ca poate mâine voi avea tovarasi de drum. Telefonul piuie a acumulator descarcat ceea ce ma pune pe gânduri. N-am semnal ca sa sun acasa si pâna mâine dimineata acumulatorul va sucomba, ceea ce înseamna ca pentru cei de jos voi dispare misterios. Trag fermoarul sacului de dormit si las toate grijile pentru ziua ce va sa vina.