Povestiri la gura sobei

Pe urmele lui Ion Udrişte Olt

Dis dimineaţa ies din refugiu complet refăcut. Pentru început cobor pe vâlcel în căutarea apei, apoi cu sticluţa plină mă aşez la masă în faţa refugiului. Nemţii mei dorm neântorşi aşa că plec mai departe singur.
Sunt din nou în plină formă. În ciuda parcursului dificl pe care-l am în faţă îmi propun să lungesc etapa zilei din Fereastra Zmeilor până în Podragu. Ziua se arată nesperat de frumoasă şi dezmierdat de un soare plăcut urc Şerbota pe care pun piciorul la ora 9 fix. Îmi permit două minute de odihnă, suficiente pentru un remember ...

fagaras32.JPG

Vara anului 1993. Făcusem tabăra pe o mică platformă pe la jumatea pantei, acolo unde în seara dinainte picasem de oboseală. Am tras fermoarul cortului şi am zărit la doar câţiva metri o capră neagră ce păştea liniştită. L-am strâns pe Mike uşor de picior şi când s-a întors mirat spre mine am dus un deget la buze. Cu ochii pironiţi la animalul zvelt, am bâjbăit după aparatele foto. Am o singură rolă de film aşa că nu-mi permit decât două cadre pe care, de frică să nu rămân fără subiect, le impresionez declanşând instantaneu. Mike, mai perfecţionist, încearcă să prindă cadre mai bune ieşind din cort de-a buşilea. La fiecare metru căştigat îl văd cum trage filmul şi ticălosul are noroc: capra nu se sperie, ba mai mult, cu dezinvoltura unui fotomodel, se întoarce oferindu-şi profilul din toate unghiurile. Cu fiecare secundă ce trece îmi pare rău după cele două cadre pripite. O adevărată luptă interioară se duce în mine: să mai sacrific o poziţie? Mike însă nu are prejudecăţi. Deoarece capra nu-i acordă atenţie, fotografiază tot mai dezinvolt, ba într-un genunchi, ba culcat pe spate, până ce, în cele din urmă capra se plictiseşte şi din câteva salturi arcuite se mistuie dincolo de muchia înierbată.
-Băi, ce noroc! Ai văzut cum poza? Parcă ar fi fost la viaţa ei fotomodel ...
Mike e transfigurat. Mai are încă pe retină toate momentele pe care le-a imortalizat. Se întoarce spre mine ţinând aparatul în mână, FED-ul lui argintiu dar eu nu am puterea să-i arăt capacul de plastic negru ce-i acoperă obiectivul ...


fagaras33.JPG

Custura

fagaras34.JPG



În faţă se arcuieşte Custura Sărăţii pe care o atac îndată.. Rucsacul uşor şi bine echilibrat îmi permite să mă strecor cu uşurinţă printre blocurile de stâncă şi după o oră jumate sunt ieşit pe cealaltă parte. Urmează urcuşul susţinut spre Negoiu pe care pun bocancul puţin după ora 11.



fagaras36.JPG


Sunt încântat! Somnul reparator de astă noapte îmi permite un pas elastic şi Făgăraşul pare terenul meu de joacă pe care din acest punct înalt (2535m) îl panoramez de jur împrejur cu gândul la minunata descriere în versuri a lui Ion Udrişte Olt:
„Ospitalier, Negoiul m-a primit pe creasta lui,
Şi pe razele de soare a trimis ţinutului:
Să nu mişte nici-o piatră, nici un nor şi nici-o stană
Până când nu voi ajunge, jos în vale la cabană.
Calm, în aurul luminii, îşi înalţă braţul drept
Taie spaţiul într-o parte şi grăieşte înţelept:
Iartă-mă că n-am pe creastă să-ţi ofer cafea sau vin
Dar te-ncânt cu bogăţia din decorul meu alpin
Foarte clar ţi-arăt Ceahlăul, iar pe zare revărsat
Vezi ca-n palmă relieful din masivul Retezat
Piatra Craiului, departe, îşi înalţă diafană,
Ca o antică statuie, creasta ei marmoreeană.
Cu Parângul stau de vorbă, cum grăiesc acum cu tine
Şi comorile ce poartă sunt mai toate de la mine.
Iezerul, Păpuşa, Codlea, Patra Mare, Postăvarul
Şi Bucegii ... Pâ`n la dânşii, vizual, îmi duc hotarul.
Şi de-aicea Topîrceanu, a văzut plutind la vale,
Jos, pe Dunărea albastră, nişte coji de portocale ...”


fagaras37.JPG

Lacul Vidraru, aşa cum se vede de pe vârf (prin teleobiectiv!)

Datorită acestei poezii, popasul pe Negoiu a fost întotdeauna vesel şi reconfortant. Se pare că Udrişte Olt avea un umor fantastic, aşa cum sugerează continuarea poeziei:

fagaras35.JPG

„ ... dar n-am fost scutit desigur să nu-mi am şi eu duşmanul
Sus pe creste, unul singur, prea semeţul Moldoveanul.
Eu, preocupat, pe vremuri, cu aranjamentul pietrii,
Mi-a ştirbit din înălţime, nu mai mult de nouă metri;
S-ar fi cuvenit desigur, să pornesc cu el război,
Şi, pentru cei nouă metri, să fac mare tărăboi
Dar mi-am zis să-l las în pace fiindcă nu iubesc războiul
Şi-apoi, cu cei nouă metri, nu umbreşte el Negoiul.
Doar Parângu-odinioară, m-a făcut să-mi ies din fire
Şi-n mod iremediabil să-l trag în nenorocire.
Mai semeţ ca Moldoveanul, a dat buzna peste mine
Vrând cu orice preţ să-ncalce culmile mele alpine.
Fapta lui necugetată a fost pentru el nefastă:
Cu un singur gest, din slavă, l-am şi scufundat sub creastă.
M-a cuprins, pe loc, regretul, şi-astăzi dacă-l vezi în viaţă
Parţial, e că tot mâna mea l-a adus la suprafaţă.
Incidentul şi-a şters urma şi azi ne avem ca fraţii
Prietenie ca a noastră nu găseşti în toţi Carpaţii ...”
Fac câteva fotografii şi mă gătesc să plec mai departe. Locul e irezistibil, la fel şi poezia ce continuă:
„ ...mă ridic uşor, ca umbra, de pe jeţul de cleştar
Când Negoiul, ca-ncheiere îmi întinde-o floare-n dar.
Pare ruptă din grădina tainică-a cereştei bolţi
Floarea culmilor alpine, care creşte sus, pe colţi.
Şi, zâmbind pe sub mustaţă, blând o prinde-n pieptul meu:
„Floarea asta să te-ndemne ca să urci pe culmi, mereu”
Îi răspund timid: Maestre, nu-s fiinţă de granit
Dar aşa mărinimie, ca la tine, n-am găsit.
Ţi-adresez o rugăminte: n-ai vrea să te osteneşti
Să cobori şi tu o dată şi să vii la Bucureşti?
Este capitala ţării, foarte frumos aşezată,
Nu se cade ca Negoiul să n-o vadă niciodată.
Mi-a răspuns: „Veneam desigur, dar o lege suverană
M-a fixat indivizibil, sus în lumile de stană.
Pironit în locu-acesta, eu nu pot fi călător
Am fost pus să stau, în spaţiu, rece şi nemuritor.
Nu ştiu cine-a putut crede vorba spusă de-un poet,
Că s-a deplasat pe vremuri, muntele la Mahomet.
Fantezii de felu-acesta cred că azi nu se mai spun,
Uite-acum se face seară, mergi în pace şi drum bun”

fagaras38.JPG

Strunga Dracului

fagaras39.JPG


fagaras40.JPG


fagaras41.JPG

Călţun

Pornesc şi eu la drum, înspre Strunga Dracului pe care Udrişte Olt o descrie cu tot atât umor în poezia lui, însă aici nu mai e timp pentru distracţie: pe fisura îngustă prevăzută cu lanţuri este o oarecare circulaţie aşa că nu poţi stânjeni oamenii, apoi e necesară toată atenţia pentru căutarea prizelor. Pasajul este destul de lung, fără a fi totuşi dificil. Scăpat din strânsoarea strungii, traversez rapid căldarea şi ies în mica şa ce domină Călţunul. În căuşul ligheanului ce adăposteşte lacul, umbrele norilor valorează cu tonuri de gri marea de lespezi. Mă opresc pentru câteva fotografii, dar fiindcă stomacul protestează, nu întind prea mult popasul.

fagaras42.JPG


fagaras43.JPG


fagaras44.JPG

În ciuda microclimatului său duşmănos, la fiecare trecere prin Făgăraş am făcut pauză de masă la Călţun. Probabil peisajul atrăgător, vecinătatea cu pasajele solicitante ale Negoiului sau poate susurul apei ne-au ademenit întotdeauna să adăstăm aici. Iau loc confortabil pe perniţele moi ale păşunii şi înfulec ca un cosaş. Din când în când îmi ridic privirea peste pereţii verticali ai Vf. Lespezi. Mamăăăă, ce bine este!
De aici înainte nu mai sunt pasaje dificile. După masa consistentă mă simt în stare să pornesc la drum complet refăcut, ceea ce mă îmi dă speranţa că voi răzbi până la Podragu. Cunosc traseul la perfecţie şi după ce îl desfac pe module şi estimez timpii, conchid că e realizabil. Va trebui să cobor în căldarea Bâlii cât să încarc telefonul să sun acasă, în rest sunt liber să zbor cât mă ţin bocancii. Ideea mă catapultează, înşfac rucsacul şi atac susţinut panta dură a Lăiţelului.
 
Ultima editare:
O dungă de civilizaţie

fagaras45.JPG


fagaras46.JPG

Dealungul crestei sunt destule vârfuri ce necesită efort susţinut, însă dintre toate, doar Lăiţelul şi Mircii mă exasperează. Trec fără probleme de zona cu cabluri, după care intru în ritmul de „croazieră”, molcom şi apăsat. Respiraţia devine amplă şi regulată, corelată cu efortul constant, ceea ce mă susţine să ating Lăiţelul fără nici o oprire intermediară. Îmi îngădui un scurt popas pentru depresurizare şi pentru panoramare, după care salt ca o bilă de cauciuc pe panta pietroasă ce mă coboară dincolo, urc poteca ce taie oblic curbele de nivel de sub Laiţa şi mă reculeg la izvorul rece dintre lespezile de sub Vf. Paltinul. Sunt în grafic, vremea este excelentă şi mă simt minunat. Ce-mi pot dori mai mult?

fagaras47.JPG

Îmi acord exact 5 minute de odihnă după care pornesc mai departe. Începând de la Călţun am întâlnit mereu grupuri de turişti, cei mai mulţi fără prea mari bagaje, plecaţi probabil din Bâlea în ture de o zi. Urc diferenţa de nivel până în şaua Doamnei, de unde am la picioare căldarea Bâlei. Câtă deosebire! Şoseaua ce permite accesul facil transformă acest loc de o curată frumuseţe alpină întro scenă a comediei umane. Nu-i condamn pe aceşti oameni: nu sunt capabili sau nu au îndrăzneala de a urca în creastă însă vin cu maşinile lor aici, fiindcă muntele îi fascinează, apoi coboară acasă şi luni de zile povestesc prietenilor sau colegilor de servici despre puritate şi frumuseţe.
Chiar sub şa se găseşte parcarea de la capătul nordic al tunelului ce trece şoseaua de pe-o parte pe cealaltă a muntelui, pe sub briciul de piatră al crestei. Îmi îngădui o oprire de un minut. Mă salut cu câţiva turişti gâfâind, ce întrun avânt interior şi-au luat oboseala de a se desprinde din parcare şi de a urca până aici. Vestimentaţia lor îi trădează. La fel şi suflul. Sunt însă extaziaţi. Îşi fac poze, majoritatea cu telefonul. Îmi spun că şi aici, la scară redusă, altitudinea e cea care face diferenţa, separându-i pe vizitatori în funcţie de aspiraţie. La Călţun ajung grupuri de montaniarzi încălţaţi şi îmbrăcaţi adecvat, obişnuiţi cu turele montane, în majoritate tineri. Aici în şa poposesc oameni de toate vârstele, îmbrăcaţi ca la câmpie, însă cu chemarea muntelui în suflet. Iar jos, pe fundul căldării spre care mă îndrept acum, stau decantaţi cei care şi-au adus la munte maşinile, care nu au timp să realizeze liniştea locului fiindcă nu opresc muzica odată cu motorul şi care nu văd nimic din frumuseţea locului ci doar ce curbe faine are Transfăgărăşanul şi cum maşina lor urca cu a treia, chiar dacă panta era „aşa”.

fagaras48.JPG


fagaras49.JPG

Nu sunt un ascet. Iubesc singurătatea verticalelor dar îmi place să revin pentru un minut, pentru un singur minut, printre oameni. Las în urmă parcarea arhiplină în care vânzători de suveniruri sau de mâncare caută să-şi rotunjească profitul şi mă îndrept spre vila Paltinul, fosta casă de vânătoare a lui Ceauşescu. Restaurantul e full iar băieţii de la bar nu prididesc să deschidă berile şi să distribuie cafelele. Îi rog să-mi pună telefonul la încărcat şi ies pe terasă unde gălăgia umană amestecată cu flashurile sticlelor ciocnite se pierde, fiind înlocuită cu rumoarea căldării ce reverberează sunetele sutelor de oameni ce viermuiesc printre stânci. Am 15 minute la dispoziţie pentru a adăsta. Panorama lacului mă transpune în urmă cu exact 10 ani când împreună cu Cosmina şi Mihaela am făcut creasta pornind din Podul Dâmboviţei, peste Iezer-Păpuşa.
Am ajuns în căldare odată cu seara. Ca şi acum, locul era invadat până la saturaţie de cei veniţi cu maşinile. Corturile celor plecaţi să facă turul ţării, sau a celor ce se reîntorceau acasă de la mare, umpleau fiecare spaţiu cât de cât plan. Împreună cu noi coborau Reta şi Vasile, cabanierii de acum 5 ani de la Bâlea 2, cu care ne întâlnisem întâmplător la Popdragu.
Ne-am trântit rucsacii pe veranda cabanei ajunsă o ruină. Eram un pic obosiţi şi în lipsa unui loc de tabără preferam să lăsăm în spectrul incertitudinii felul în care vom înopta. Am pătruns înăuntru. Construcţia lăsată în paragină se degradase. Foştii ei cabanieri scotoceau cu nostalgie cotloanele, răscolind amintiri. În cele din urmă am ieşit din nou pe verandă.
Soarele dispăruse demult şi doar o dungă portocalie ce îngroşa orizontul mai difuza puţină lumină. Primele stele se iţeau pe boltă. Chiar şi murmurul uman scăzuse în intensitate. Trebuia să tranşăm problema bivuacului şi singurul lucru cert era că nu vom dormi în cabana din care tocmai ieşisem. Cuprinsă de nostalgie, Reta propunea să ne întindem sacii de dormit chiar acolo, pe verandă, însă Vasile îşi amintea că dincolo de lac, la piciorul pantei abrupte, s-ar găsi loc pentru 2 corturi. Ca să ne convingem, am străbătut malul accidentat până la locul ştiut şi da, chiar dacă nu de nota 10, mica platformă exista. Am privit locul încântaţi: chestiunea era rezolvată. Singura problemă era Reta:
-Eu nu vreau să dormim aici. Vasile, vreau să dorm în faţa cabanei!
Am privit iarba presărată cu bolovani ce se sfârşea doar după câţiva metri în apa întunecată a lacului. Platforma de beton şi piatră din faţa cabanei nu ne făcea cu ochiul. Poate că în amintirile Retei locul era primitor, dar pentru noi nu era decât anticamera unei ruine. Ne-am uitat spre Vasile:
-Noi întindem cortul aici.
Ne-a făcut cu ochiul şi a cuprins-o pe Reta pe după umeri.
-Eu vreau la cabană, repeta fata.
-Hai tu Reta! Nu vrei sa fim rebeli?
Au făcut câţiva paşi. Vasile s-a întors către noi:
-Mergem după bagaje!
S-au îndepărtat spre cabana pe prispa căreia îşi lăsaseră rucsacii.
-Eu vreau să dorm la cabană, se mai auzea vocea Retei.
Bolta era de acum întunecată. Cele două corturi stăteau întinse unul lângă altul, chiar pe malul apei. Nimeni nu vorbea şi în tăcerea ce a cuprins în sfârşit căldarea, doar stelele erau vedete. Dinăuntru cortului verde, faciculul luminos al unei lanterne desena pe tendă zig zaguri iar vocea de ardelean a lui Vasile se auzea neestompată:
-No! Ce zici Reto? Fain îi să fim rebeli?
M-am scuturat de amintiri şi am intrat în cabana mirosind a bere şi a ţigări. Telefonul se încărcase suficient cât să sun acasă. Vocea Cosminei era calmă: n-a apucat să se îngrijoreze. Mi-a urat drum bun. Eram pregătit pentru ultima etapă a zilei.
 
Ultima editare:
Întâlniri dincolo de timp

Pentru început trebuie să ajung din nou în creastă. Voi urca în şaua Caprei. Am mai trudit pe panta asta de nenumărate ori. Iarna, când omătul încarcă ţancurile Făgăraşului cu o plapumă grea, şaua Caprei este o destinaţie facilă pentru cei de la cabană. Deşi grea, panta poate fi urcată în 20 de minute.
În urma mea rămâne panglica de asfalt a Transfăgărăşanului. Cu cât capăt altitudine, perspectiva se schimbă şi şoseaua se conturează tot mai bine prin meandrele reliefului. Pe această porţiune traficul de turişti e încă intens. Magia crestei îi cheamă pe mulţi până în şa şi remarc cu obidă că par să fie mai sprinteni ca mine. Să fie doar de la faptul că nu au un rucsac în spinare? Mă simt obosit. Cu toate că trag, mai să-mi pierd respiraţia, abia scot 40 de minute până sus. Ceva nu e în regulă. Sper să-mi revin.

fagaras50.JPG


fagaras51.JPG


fagaras52.JPG


fagaras53.JPG

Lacul Capra dormitează liniştit în găvanul lui. La ora asta oglinda îi este deja umbrită. Turiştii rămân în şa şi cobor singurel odată cu poteca spre monumentul de marmură albă ce marchează accidentul „studenţilor comunişti”. Zgomotele căldării au rămas ca o părere dincolo de creastă şi regăsesc Făgăraşul aşa cum îl ştiam înainte de şaua Doamnei, pur, nepoluat, aromind a păşuni şi răsuflând vânt. Contrar aşteptărilor, nu e totuşi linişte. Ar fi urât şi nepotrivit ca un munte viu să păstreze o linişte de cavou. Dacă te opreşti să asculţi, vei auzi armonicile şoptite ale locului ce, chiar dacă neconştientizate, îţi umplu fiinţa constituind acel ceva de neînţeles care simţi că-ţi lipseşte acasă şi care te cheamă înapoi.
Pelerinaj scurt la monument. Accidentul s-a produs mai sus, în creasta Arpăşelului, aşa cum au dovedit fotografiile din aparatele foto găsite asupra trupurilor legate în corzi. Fiind „comunişti”, nu se cădea să le fie pusă o cruce şi a ieşit un obelisc de marmură, pe care timpul îl macină încet. Nu cred în răutatea muntelui fiindcă nu există victime ale Făgăraşului ci doar victime ale propriilor greşeli. Îmi vin în minte cuvintele lui Alexandru Brăduţ Şerban, el însuşi chemat la ceruri de pe panta unui munte: "Muntele nu e un ucigaş. E e un bunic, un uriaş blând şi bun, care, din joacă nevinovată, din prea multă dragoste îi înnăbuşă uneori cu îmbrăţişările sale pe prichindeii prea neastâmpăraţi". Plec mai departe cu sufletul cernit căci sus, pe cumpăna apei mai am o oprire de suflet lângă un alt monument alb. Chiar dacă timpul mă presează, nu pot să nu mă opresc lângă placa de marmură, poartă stelară sau tunel spre un univers paralel.

fagaras54.JPG


fagaras55.JPG


fagaras56.JPG


Iarna lui 2002. Am făcut revelionul la cabana Curmătura din Piatra Craiului şi ne întorceam la Sibiu cu un microbus în habitaclul căruia se revărsa muzica unui post de radio. La ora fixă, buletinul de ştiri aruncă trăsnetul asupra noastră: patru orădeni sunt daţi dispăruţi în pe creasta Făgăraşului, în zona Bâlea. Muntele e dincolo de geamul microbusului. Acolo e Bâlea, acolo e creasta, acolo sunt prietenii noştri. Primul instinct e acela de a opri maşina şi a urca în creastă. Ca să ce? În data de 30 decembrie cei patru şi-au lăsat schiurile la cabană şi au plecat spre refugiul Fereastra Zmeilor, după care n-a mai auzit nimeni de ei. Salvamontul a fost alertat după data de 1 ianuarie, răstimp în care în zonă s-au semnalat câteva avalanşe. Cunosc bine zona şi mai ştiu ce înseamnă iarna în creasta Făgăraşului. Dacă Salvamontul nu i-a găsit la refugiu ... Refuz să mă gândesc mai departe şi îmi pun speranţa în miracole. Până târziu, în noapte, nu pierdem nici un buletin de ştiri, apoi, înainte de a mă încredinţa somnului, acest spaţiu volatil în care subconştientul se poate deplasa, mă rog fierbinte ... Mă visez înspăimântat pe o pantă bulversată de troiene dintre care se ridică 4 umbre negre, învelite în blănuri. Sunt prea înfofoliţi pentru a le vedea chipul, însă nu interacţionează cu mine şi mărşăluiesc hotărât în susul pantei ca atraşi irezistibil spre ceva dincolo de simţurile mele. Le ies înainte, mă agăţ de ei, dar nici nu tresar, nu şovăie şi nu se abat nici măcar cu un pas din drumul ce-i cheamă ...
Aşez cu pietate o floare galbenă lângă micul monument şi recitesc ca pe-o litanie textul pe care-l cunosc pederost: „Când viaţa e de-abia o picătură între minutul acesta care bate şi celălalt, îmi pare ne-nţeles şi trist că nu privim la cer mai des, că nu culegem flori şi nu zâmbim, noi care aşa de repede murim”.

fagaras57.JPG

Mă desprind cu greu şi o iau şontâc la vale pe poteca serpentinată ce coboară panta aproape verticală spre baza fantasticului perete de sub Turnul Vârtopel. Am spus şontâc? Da, căci în mecanismul de oase şi muşchi al piciorului drept se întâmplă ceva. Scurte junghiuri şi flashuri dureroase au apărut încă de la coborârea abruptă din şaua Doamnei. Le-am ignorat cu superficialitate fiindcă piciorul nu mă trădase niciodată şi odată ajuns în căldare, ele au dispărut total. Nici în urcuşul spre şaua Caprei n-au fost probleme însă cum am început să cobor durerile au revenit, parcă accentuându-se. Ce naiba mai e şi asta? Probabil o fi obosit genunchiul, căci traseul de azi nu l-a menajat deloc. Pot să înoptez la refugiul Fereastra Zmeilor până la care nu e mai mult de o jumătate de oră de mers dar când sufletul e înaripat, cum l-ar putea opri lestul unui simplu genunchi? Privesc la Arpaşul Mic scăldat încă în soare şi o vioiciune nebănuită mă ia pe sus. Oooo, cu neputinţă să mă opresc! Îmi fac un calcul rapid: 20 de minute până la bifurcaţia spre refugiu, alte 20 până dincolo de pasajul „La trei paşi de moarte”, încă 20 pentru a traversa căldarea la monumentul Nerlinger şi încă 20 până sus pe extenuantul vârf Mircii. De aici traseul e la vedere şi chiar dacă urmează coborârea tare la lacul Podul Giurgiului şi urcuşul prelung până în şaua Podragului, mai am încă lumină pentru a ajunge la cabană fără a fi pus în situaţia de a orbecăii prin labirintul de lespezi al căldării. Am observat că piciorul mă deranjează numai la coborâre şi, har Domnului, nu am mult de coborât. Aşadar înainte! Termin coborârea aproape icnind de durere, după care o iau în pas alert pe cărarea orizontală ce urmează fidel baza peretelui monstruos, peste limbi de grohotiş în pliurile cărora mă aştept să găsesc câteva limbi de zăpadă perenă. A fost un an ploios şi pentru prima dată de când bat potecile Făgăraşului, zăpada e cvasiinexistentă. Nu pot spune că situaţia nu-mi convine. Cu ochii pe minutar urc panta spre bifurcaţia cu poteca ce coboară la refugiu şi mă fudulesc interior când scot exact timpul estimat!
Mai departe. Pe poteca orizontală îmi regăsesc suflul şi pasul sprinten. Nu mă mai deranjează genunchiul şi zbor nu alta trăgând aer cu nesaţ. La Fereastra Zmeilor întâlnesc doi turişti ronţăind dulciuri şi după saluturi şi două trei vorbe ce se cer întotdeauna când oamenii cumsecade se întâlnesc la răscruci, o iau mai departe la picior. Vai! Poteca coboară într-o custură accidentată şi genunchiul meu îmi rupe icnete de pe buze. Abordez sportiv pasajul „La trei paşi de moarte”. Simt oboseala în toţi muşchii dar entuziasmul e energie pură iar hotărârea îmi întăreşte tendoanele.
„De poţi sili nerv, inimă şi vână
Să te slujească după ce-au apus,
Să mergi, atunci când nu mai e stăpână
Decât voinţa ce le strigă: „Sus!” ...”

fagaras58.JPG

Şi merg! Trec dincolo de pasajul dificil şi îmi consult ceasul: sunt în întârziere. Nu-i nimic, am pus cu lejeritate 20 de minute până la Nerlinger şi pot scoate mai puţin. Poteca urcă, deci genunchiul nu mai protestează. Pot forţa, deci forţez. Pe tricoul transpirat ce mi se lipeşte de spinare simt răcoarea serii. Crestele sunt încă însorite dar aerul nu mai e acelaşi. În văile umbrite deja e rece şi procesul de inversiune termică iscă primele rafale ale vântului de seară ce aduce norii pe creastă. Un astfel de nor mă ajunge din urmă şi mă trezesc învăluit în plapuma lui albă şi rece. Îmi scot polarul protector, promiţând căldură şi continui pe poteca al cărei orizont se restrânge la doar câţiva metri. Ar fi trebuit să fiu deja în căldare dar prin ceaţa lăptoasă nu-mi dau seama unde sunt. Mă uit îngrijorat la ceas: pasajul ăsta s-a întins cu mult peste limita de timp prevăzută. O senzaţie leşioasă de foame profundă, la nivel de celulă, îmi taie rădăcinile. Îmi promit fructe uscate la Nerlinger şi cu gândul la festin continui ciclul paşilor. Urcuşul se termină într-un perete pe care sunt nevoit să mă caţăr fără a vedea finalul. Nu-mi aduc aminte de acest pasaj. Oare am deviat? M-am rătăcit? Asta mi-ar mai lipsi. Totuşi, până aici poteca a fost clară şi n-am avut dubii nici un moment. În plus, în porţiunea asta nu există bifurcaţii. Deasupra e Arpaşul Mic, dincolo de care începe creasta nemarcată şi prea puţin umblată a Vf. Museteica, pe care o cunosc dintr-o tură mai veche. Atunci am avut parte de o rafală de ploaie ce ne-a obligat să ne refugiem la Fereastra Zmeilor şi fiindcă simţurile îmi sunt captive în închisoarea strâmtă a ceţei, îmi permit evadarea în amintiri. Anul 2005. Tot august ...
… pentru ochiul orasanului refugiul nu este mai mult decit un garaj de tabla, pentru mine insa e imaginea desfatarilor alpine: aici am baut sampanie cu Barbatu in 1995 si tot aici mincam acum placinta cu mere de la Mike care plateste astfel pentru toate expresiile deocheate cu care ne-a veselit pe drum. Somn voluptos sub darabana ploii apoi, dupa 3 ore scurse ca un minut, trezirea cu sulita de foc a soarelui strecurata prin fanta usii.
Imi cresc arcuri in talpi si navalesc pe usa afara. Norii patrund buluc in caldare ca o turma de mioare haituita de ciini, se disperseaza, devin cirpe sub bisturiul razelor de soare si incerc sa surprind aceasta metamorfoza pe pelicula luptind cu imboldul de a profita de clementa naturii si de a lua-o la picior spre crucea alba ce marcheaza virful Arpasul Mic.
Ne impachetam la repezeala. Corina varsa lacrimi de crocodil: si-a aruncat sacul de dormit la soare pe o stinca si acum, cind sa-l vire in rucsac, a observat ca tocmai a sugativat o mica baltuta cuibarita in gavanul pietrei.
Ziua e pe sfirsite asa ca, fara fasoane, urcam de-a dreptul spre virf pe un jgheab pe care-l identificam cu greu jucindu-ne de-a v-ati ascunselea cu norii. Foalele plaminilor bat sa se sparga, gambele devin dure iar de sub talpile Vibram lespezile curg la vale, instabile. Dar iata-ne sus ! Uriasa iluzie ! Nimic mai efemer si inutil ca o culme batuta de vint si muiata de plafonul jos al norilor, un pretext pentru coborirea abrupta ce-ti infige degetele dureros in virful bocancului.
Providential gasim chiar pe creasta de legatura cu virful Buda o mica depresiune strajuita din toate partile de pereti, cam in panta dar in acest decor ostil, paradis al camparilor. Intindem corturile si ne bucuram de spectacolul de lumini si nori al apusului, sus pe virful Arpas. Cita grandoare ! Cit de laudaros e Retezatul atunci cind isi expune fara retinere peisajele superbe, cit de impudica e Piatra Craiului atunci cind se lasa admirata nuda, cit de lipsit de mister e Bucegiul oferind totul vederii pe platourile dezgolite! Pe linga ele Fagarasul e inteleptul care nu-ti ofera nimic, care pare tern, pe care il descoperi acasa dupa 2 luni cind simti ca ceva iti lipseste, cind te sufoca orasul si ti-e rusine si nu mai vrei sa traiesti asa, atunci te apuca un dor nebun de crestele lui, atunci abia realizezi cit e de mare si vertical …


fagaras59.JPG


Amintiri, plute de salvare inscufundabile. Monumentul Nerlinger ce-mi apare în faţă mă readuce brutal în prezent. Sunt uluit: când am traversat căldarea? Mă uit la ceas şi brusc realizez că am reintrat în grafic. De fapt, realizez că am fost tot timpul în grafic, doar că din cauza vizibilităţii reduse m-am imaginat altundeva. Trebuie să mănânc. Chiar dacă voi îngheţa, am promis că-mi voi recompense celulele ascultătoare şi-apoi, oricum urmează urcuşul greu până pe Vf. Mircii, pe pantele căruia voi produce căldură suficientă.
 
Ultima editare:
fagaras60.JPG

Lacul Buda

În timp ce papilele gustative intră în extaz, probabil acelaşi nor ce l-a ascuns pe vremuri pe nebunaticul Jupiter atras de frumuseţea lui Io, se destramă dezvăluiind sub mine oglinda lacului Buda, exact acolo unde trebuia să fie. Toate aceste mici detalii sunt în stare să mă remonteze şi profitând de ultimele raze ale soarelui ce stă să scapete dincolo de Vânătoarea lui Buteanu, o iau încet în sus, urmărit de umbra ce urcă panta în urma mea. Greu. După prima sută de metri îmi dau jos polarul. Chiar dacă vântul e mai rece decât mi-ar fi plăcut, cât timp sunt în mişcare nu e nici un pericol. Îmi fixez ca reper următorul stâlp de marcaj şi-mi impun să urc până la el fără pauză, îl ajung şi îl iau ca reper pe următorul. Nu mă mai interesează ceasul. Orice ar fi, până la Podul Giurgiului voi ajunge pe lumină iar de acolo până în căldarea Podragului, în care trebuie să se vadă luminiţele cabanei, răzbesc şi cu ochii închişi.

fagaras61.JPG


fagaras62.JPG

Lacul Podul Giurgiului​

Sus mă iau în primire alte rafale îngheţate. Înainte de a coborâ, îmi pun iarăşi polarul. Lacul se vede sub mine mic şi albastru ca cerneala. Pe malul lui sunt întinse câteva corturi. Ce n-aş da să pot înopta acolo! Îmi fac curaj: trebuie să plec.
La primul pas în jos, genunchiul ce părea că s-a cuminţit mă fulgeră cu o durere ascuţită. Nu e de glumit. Încerc să nu las greutatea pe el şi aproape sărind într-un picior, ba ajutându-mă şi cu mâinile acolo unde bolovanii mai mari îmi permit, încep lunga coborâre către omuleţii punctiformi din fundul hăului. Dacă până acum mai speram că piciorul se va întrema după o noapte de odihnă, mi-e din ce în ce mai clar că mâine, în loc să urc pe Moldoveanu, o voi lua direct către casă. Într-un fel mă mângâi cu faptul că voi coborâ pe la Turnuri pe valea pe care acum 17 ani am urcat prima dată în Făgăraş şi la cabana în care apoi am petrecut câteva revelioane de pomină dar nu pot să nu fiu îngrijorat când mă gândesc că tot drumul va fi la vale, aşa cum nu-i place genunchiului meu. Măcar de-aş avea o faşă elastică! Am fost poate prea optimist atunci când am plecat în această tură fără nici un fel de trusă de prim ajutor. În rucsacul meu utilat parcimonios nu găsesc decât sacul de dormit, două trei piese de lenjerie, polarul, o geacă de goretex şi ce a mai rămas de mâncare pentru ziua de mâine. Să ajung numai la lac! Toată voinţa mea e concentrată în aces unic deziderat şi urmăresc exasperat încetineala cu care omuleţii dintre corturi se fac din ce în ce mai mari.
Cu fiecare pas junghiurile din genunchi sporesc. Măcar de-aş avea un toiag! Sunt singur aşa că pot slobozi mici strigăte de durere ce parcă mă mai alină. Să ajung numai la lac!
Odată cu înserarea ajung pe malul lacului. Lângă corturi un primus sâsâie pe sub oale şi doi trei tineri îşi fac de lucru pe lângă ele. Ne salutăm.
-Încotro? mă întreabă unul.
-La Podragu.
-Nu mai e mult. Dar de unde veniţi?
-Din Scara.
O vreme nu zice nimic, apoi, probabil realizând distanţa se miră vizibil. Să-i spun că sunt terminat şi că forţând, m-am descalificat singur? Mi-e ciudă …
-Noi mâine vrem să ajungem în Bâlea. Putem?
-Nu ştiu cum mergeţi, dar distanţa nu e mare. În mod normal, în trei ore ar trebui să ajungeţi.
Ne urăm cele bune şi pornesc mai departe. De aici poteca urcă uşurel. Contrar aşteptărilor, genunchiul a început să doară şi la urcuş. Stomacul mi-e gol. Nu mai pot. Trebuie să mănânc ceva, orice. Scot un măr şi-l mestec încet, celulă cu celulă. Mă voi târâ cumva până la cabană însă nu ştiu în ce hal voi fi mâine. Poate mă ajută cineva cu o faşă elastică. Plec mai departe încetişor. Hai! Hai până în şa!
Mărul s-a volatilizat şi digestia odată pornită îmi accentuează şi mai tare foamea. În şa mă las din nou pe iarbă şi deschid un pachet de biscuiţi. Poate să pară straniu dar cu toată îngrijorarea, sunt fericit. Omul nu trăieşte doar cu biscuiţi şi mere, ci şi cu trăiri şi senzaţii, capitol la care Făgăraşul mă alimentează din plin. Îmi masez genunchiul bolnav, îmi încalţ bocancii şi încep coborârea spre cabana de piatră din căldare.
Seara se transformă cu repeziciune în noapte. În mod normal coborârea nu ar dura mai mult de 15 minute însă sar de-a dreptul într-un picior şi asta mă întârzie. Pe cărare merge cumva dar când ajung la lespezi trebuie să-mi folosesc şi piciorul bolnav. La naiba! M-am rătăcit. Tot cu ochii la vârful bocancilor am uitat să urmăresc marcajul şi sunt pe fundul căldării, printre lespezi, lipsit de vizibilitate. Nu e prima dată când mi se întâmplă: am mai păţit-o o dată, în ceaţă. Cam ştiu pe unde e drumul şi înaintez cu viteza maximă de care sunt în stare până când, undeva sub mine zăresc luminiţele cabanei. Ion Udrişte Olt îmi răsună din nou în trompa lui Eustache:
“După moarte omul speră să ajungă în Nirvana
Fericirea-n munte este când, trudit, zăreşti cabana.”
Îmi abandonez rucsacul pe hol şi intru în sala de mese animată la această oră de câţiva turişti. După ce-i salut, mă las să alunec pe una din bănci. O dulce durere îmi reverberează în toate oasele în timp ce frisoanele îmi scutură trupul. Trebuie să mănânc şi o ciorbă caldă ar fi nemaipomenită. Mă târăsc la gemuleţul bucătăriei să-mi command zeama şi până să o primesc rezolv şi problema cazării. Sorb ciorba cu voluptate, apoi mai bag două ceaiuri calde. Încep să-mi revin. Probabil zac cu un zâmbet tâmp, incapabil să fac vreo mişcare. Ce bine e ...
 
Ultima editare:
La masa vecină, doi turişti ce tocmai s-au cunoscut discută despre starea jalnică a cabanelor româneşti, vis-à-vis de suratele lor din Tirol. Îmi place să stau acolo, să nu fac nici o mişcare, doar să ascult. Ciudaţi suntem noi oamenii. Cu ani în urmă am cunoscut un neamţ căruia-i plăcea atât de mult la Podragu încât devenise un obişnuit al locului. Venise de atâtea ori, încât învăţase şi limba şi avea în ţară o grămadă de prieteni. Pe siteul lui, avea un capitol întreg dedicat Făgăraşului.

*

… Ceata s-a risipit şi fulguieste arar. Cabana Podragu se afla in caldarea superioara a vaii, la circa 2.200 de metri. Drumul e anevoios, dar merita osteneala. Cind vremea e buna (nu ca astazi) esti rasplatit de splendoarea salbatica a culmilor si frumusetea ametitoare de la poalele muntelui. Pe la jumatatea drumului susura sfios un mic izvor cu jgheab metalic pentru cei ce vor sa-si potoleasca setea. Ma bucur ca de revederea unui vechi si bun prieten. Beau si pornesc mai departe. Gifii si asud, dar reusesc sa trec peste un piriias si ajung la epava unui elicopter prabusit acum citiva ani.

Pina la cabana mai sint zece minute. Aceasta ultima portiune a urcusului este una din cele mai frumoase parcurse in multele mele drumetii. De la ramasitele elicopterului incepe panta abrupta spre colina pe care se afla cabana. Pe partea stinga se deschide maiestuos valea de sub Virfurile Podragu si Tarita. Cita frumusete! Ti se taie rasuflarea! Am mai fost aici de cel putin zece ori si totusi, chiar pe o vreme proasta ca astazi, sint cuprins de incintare. Nu sint credincios, dar in astfel de momente as vrea sa cred in Dumnezeu, sa am cui sa-i multumesc pentru acest dar nepretuit. As renunta la orice, fara sa cricnesc, daca asta ar fi pretul pentru cele zece minute.

Din fericire nimeni nu-mi cere asa ceva, nu ma costa decit efortul! Ajung in sfirsit la cabana. Vasile ma asteapta cu o supa fierbinte. Maninc pe saturate si incepem sa vorbim despre vreme, la ce ne-am putea astepta in zilele urmatoare. Discutam de una, de alta, despre lucruri cum nu se poate mai importante.
Cine nu e om de munte ar asista nedumerit la astfel de conversatii. S-ar intreba, desigur, cum pot niste oameni in toata firea sa parlamenteze ore in sir numai pentru a decide ce e mai bine sa folosesti pentru bocancii de munte: grasimea sau ceara? Numai cine a fost nevoit macar o data sa urce muntele cu picioarele ude si, asemenea noua, n-ar putea trai fara munti, este in stare sa inteleaga entuziasmul cu care se dezbat astfel de probleme vitale.

Cabana Podragu este impresionanta, oricit de jalnica ar fi starea in care se afla. Ziduri groase, din stinca cioplita cu o precizie incredibila, adevarate ziduri ciclopice. Foarte spatioasa, cu un etaj, opt incaperi mari si peste o suta de locuri de dormit. E intotdeauna rece, nici macar vara caldura de afara nu poate patrunde prin ziduri. In bucatarie la fel - cuptorul nu reuseste sa vina de hac frigului.

Dirdiim veseli pina la caderea serii, cautam o camera cu o soba care nu fumega si aprindem focul. Incetul cu incetul ne incalzim, deschidem o sticla de tuica si sarbatorim ziua. Nu sintem decit noi doi, insa cabana rasuna de vorbe si risete, de parca ar fi plina.

Intr-un tirziu ne ducem la culcare. Adorm intr-o clipita.


23 octombrie

Nici o speranta. Din nou, vreme proasta. Pentru scurt timp cerul se limpezeste si urc spre muchia care desparte Valea Podragu de Valea Podragel.

Un loc de o frumusete coplesitoare, mai ales cind vizibilitatea e buna. Mi se asterne in fata intregul lant muntos, de la urcusul lin, in rasarit, peste spectaculoasa zona de mijloc (Podragu-Bilea-Negoiu) pina in apus, la coborisul spre Valea Oltului. Culmile sint inzapezite, in lumina soarelui stralucesc povirnisurile ruginii ale muntilor uriasi. Nu simt nici frigul, nici vintul, ramin nemiscat multa vreme, inmarmurit de aceasta priveliste ametitoare. S-ar putea sa existe munti mai salbatici, mai inalti, pirtii mai periculoase. Pentru mine insa, acesta este cel mai frumos loc din lume. Poate mi se pare. Cert este ca bucuria care ma cuprinde este cu atit mai mare la gindul ca in cabana intunecata si murdara ma asteapta oameni atit de dragi mie, cu care voi bea din vinul acru si voi discuta vrute si nevrute.



24 octombrie

Ne trezim cu noaptea-n cap. Nu avem somn, ne asteapta o zi plina. In timp ce mincam auzim zgomotul unui elicopter, vin vinatorii. Le iesim in intimpinare. Vremea s-a facut mai buna, pentru noi din pacate prea tirziu, miine trebuie sa coborim.

Elicopterul aterizeaza. Coboara citiva barbati, se indreapta spre cabana. Unul dintre ei, cu parul carunt, probabil seful grupei, e plin de sine, pare sa nu aiba nici o indoiala ca este cel mai important om de pe fata pamintului. Nu ne baga in seama, se uita prin noi de parca am fi de sticla. Citiva padurari cara rucsacurile incarcate cu tot echipamentul de vinatoare. Compatriotul meu (in fond ar putea fi austriac, nu l-am auzit vorbind) nu-si da seama ca sint german. Dar nici eu nu ma grabesc sa-i spun. Ma incearca un sentiment foarte ciudat: ma trateaza ca pe cei de aici, crede ca sint roman. Oare exista pentru el ceva mai demn de dispretuit? Probabil ca nu. Nu catadicseste nici macar sa ne salute, pentru el pur si simplu nu existam. Fierb de minie.

Elicopterul aterizeaza din nou, coboara inca un barbat, insotit de o femeie... Dupa cum aflu ulterior, se lauda ca s-ar numara printre primii zece mari bogatasi din tara lui, este insotit de maestrul de vinatoare, o secretara si un lacheu. Bineinteles, in cabana nu intra, ar fi nevoit sa treaca pe linga noi. N-avem de gind sa parasim terasa, asa ca prefera sa ramina afara, altfel, mai stii? ar fi in pericol sa se atinga de noi. Incep sa-mi imaginez cum pot fi fabricate bombe...

In cele din urma ne intoarcem in cabana, sa ne continuam micul dejun. Ne distram copios, de atita ris nu mai sintem in stare nici sa mincam, dezgropam bancuri vechi, ridem cu pofta. Nenorocitul, asa-i trebuie! Nu stie ce pierde!

Ies din bucatarie sa caut ceva pentru micul dejun. Ma intilnesc cu lacheul bogatasului. Se uita dezorientat in jur, pare sa se fi ratacit in intuneric. Ma apropii de el si il intreb in germana: "Pot sa va ajut cu ceva?" Tresare speriat: "Aaaa...nix verstehn..." Dupa o clipa de uimire imi este clar: nu a realizat ca i-am vorbit in germana. Incerc din nou: " V-as putea ajuta cu ceva?" Efectul e si mai puternic: uluire, profunda nedumerire: "Ah, vorbiti germana"? "Da, de obicei", ii raspund mormaind. Bietul om nu e dispus sa continue conversatia, imi vad de treaba. Imi amintesc de un banc pe care mi l-a spus Gabi. Pe o strada din Bucuresti, o batrina intilneste un negru. Ingrozita, incepe sa strige: "O maimuta! O maimuta!!" Unul din trecatori incearca s-o calmeze: "Stai usurel, matusa, nu e nici o maimuta! E un om ca oricare altul, numai ca are pielea neagra". Batrina se uita mai bine, da, are pielea neagra..."Imi pare rau, v-am facut de 'maimuta', n-am stiut..." "Ah, nu face nimic" raspunde negrul. Nevenindu-i a crede, batrina racneste cit o tine gura:" Vorbeste! Vorbeeeeeste!!!"

Vinatorii pleaca dupa capre. Din nou se lasa ceata. Sintem siguri ca elicopterul nu se mai intoarce sa-i ia pe noii sositi. Facem focul in doua camere, unde sa poata innopta. Asteptam cu o placere diabolica sa se intoarca cu coada-ntre picioare.

E ultima noastra zi aici, in virful muntelui, am putea face o mica plimbare. Urcam pe creasta, ne indreptam spre apus. Dupa vreo jumatate de ora ajungem la un mic lac inghetat. Stratul de gheata pare sa fie destul de gros ca sa ne tina, chiar daca pe alocuri se aud pocnituri cam suspecte. Fiecare incearca sa-l traverseze, gaureste gheata, controlindu-i grosimea. Asteptam cu nerabdare sa vedem cine va fi primul caruia apa ii va ajunge pina la git...

Am noroc, ma cufund numai pina la genunchi!... Ma intorc spre cabana cu bocancii si pantalonii leoarca. E cumplit de frig, sufla vintul, ma pricopsesc cu o raceala.

Ajunsi in cabana, incepem sa gatim...astazi mincam spaghetti. Apelez la toate cunostintele mele culinare si prepar un sos de rosii, de-ti lasa gura apa. Sint cu totii incintati, nu mai prididesc cu laudele. Pe buna dreptate!

Vinatorii s-au intors cu doua mari capre negre. Stau in sala de mese, tacuti si abatuti (probabil la gindul ca vor trebui sa-si petreaca noaptea aici). Cu noi bineinteles ca nu vorbesc. Beau din coniacul pe care l-au adus (ingrozitor de scump!) pentru insotitorii lor romani au desfacut o sticla de rom ordinar, productie locala.

Cei bogati nu au numai bani, au si noroc: se insenineaza, vine elicopterul si-i ia sa-i duca in vale. Ramin doi padurari, nimeni nu stie de ce. Decidem sa sarbatorim ultima noastra seara pe munte. Dar cum sa sarbatorim fara vin? Nu ne-a mai ramas nici o picatura. N-avem incotro, trebuie sa ajungem cu totii la Turnuri.

Pe la jumatatea drumului ne piere cheful, Vasile coboara singur. Raminem pe loc sa-l asteptam. Incet-incet coboara intunericul. Liniste absoluta. Sintem singuri cu noi insine si cu restul lumii. In vale pilpiie primele luminite, apar stelele, e frig. Trece aproape o ora fara ca vreunul din noi sa fi scos o vorba .

Asa ne gaseste Vasile. A adus citeva lanterne, sa nu orbecaim pe drumul de intoarcere. Cei doi padurari au preparat intre timp maruntaiele innotind in untura.Vinul curge din belsug, pe muzica de Strauß. Petrecem de minune. Numai soba fumega, trebuie mereu sa deschidem usa. In camera e frig, dar nimeni nu observa... Pe la ora 2 in zori nu mai rezistam si ne ducem la culcare.
 
Ultima editare:
Mda. Cam asta a fost cândva. Scuturat de friguri îmi ridic fără poftă rucsacul şi cu paşi mici urc în camera comună în care, în paturi suprapuse sunt cazati vreo 20 de insi.
Fără a fi cine ştie ce, camera e totuşi decentă. Două becuri cu incandescenţă alimentate probabil de la un generator ce duduie singur în vreo anexă, sporeşte senzaţia de confort. Ştiind că după o anumită oră se dă stingerea, îmi pun în buzunar mica lanternă cu LED-uri.
Patul meu e la etaj. Cu genunchiul paradit va fi incomod să urc şi să cobor. Habar n-am ce poate fi stricat în mecanismul rotulei. Îmi amintesc de o inscripţie din sfera protecţiei muncii, afişată la loc vizibil în atelierul şcolii: „omule, nu uita că te-ai născut fără piese deschimb!”. Asta era acum mai bine de 20 de ani, între timp au apărut transplanturile şi chiar dacă e adevărat că la naştere n-a primit nimeni săculeţul cu perii colectoare şi siguranţe fuzibile, tot se mai poate face ceva. Mă gândesc ce aş putea face eu în situaţia dată. Variantele ar fi: unguent, frecţii, comprese, odihnă. Unguent nu am, frecţiile nu cred că sunt indicate, comprese aş putea încerca iar odihnă, doar până în zori. Scot husa de la izolir, mă târăsc în baia decrepită să o îmbib cu apă glacială, revin în cameră şi cu o sforţare mă sui în pat. Îmi suflec cracul pantalonului şi-mi strâng husa în jurul mădularului bolnav. Mi-e milă de el ca şi cum n-ar fi al meu. Dacă n-ar fi paradit, nici măcar cu o privire nu l-aş fi învrednicit. Aşa însă îl gratulez cu compasiunea pe care o ai faţă de cineva pe care şti că starea de sănătate precară îl va supune în viitorul apropiat unor grele încercări. Strâng cârpa rece cât de mult pot şi-mi dau drumul pe spate. Simt dureri în tot corpul şi frisoanele încă nu m-au lăsat. În mod clar etapa de azi a fost prea lungă şi cu toată beleaua în care sunt vârât, interior mă simt excelent: fuga peste creste, peisajele văzute şi faptul că sunt aici, în Făgăraş mă aliniază cu fata care la spovedanie primeşte o lămâie să o mănânce: măcar să i se şteargă zâmbetul.
Colegii mei de cameră discută potolit. Toată lumea e plină de bun simţ şi discută în şoaptă, lucru care mă bucură fiindcă au fost cazuri în care am împărţit noaptea cu nesimţiţi ... Nu vreau să-mi amintesc dar gândurile fug totuşi într-acolo ...

*
Sosim la Şpirlea în faptul serii. În ultimele zile a nins abundent. Cu toate acestea însă, găsim poteca bătută până la uşa refugiului.
În câteva PET-uri apa e îngheţată monobloc. Pe etajere găsim nişte capete de lumânări şi o plasă cu ceapă mai mult decât degerată. Nici-un capăt de lemn. Godinul e înfundat de sus până jos cu plăci gudronate, monolitizate la cald, pe care suntem nevoiţi să le picamerizăm îndelung. Profităm de ultima geană de lumină pentru a strânge un braţ de lemne, topim gheaţa din PET-uri şi adormim optimişti cu focul trosnind protector. Din când în când vântul face crize de isterie şi atunci îl simt rece pe obraz: cu tot lambriul aplicat peste pereţii de bârne, o infinitate de găurele fac refugiul să “răsufle”. Către dimineaţă se termină lemnele şi în maxim o oră din acel moment în refugiu e frig ca şi afară.
A doua zi tragem de dimineaţa până seara pentru a face aprovizionarea cu lemne. Spre seară pică nişte puştani din Zărneşti ce discută molcom pe marginea unei sticle cu vin. De astă dată noaptea e caldă. Punând pe foc parcimonios, reuşim cu destul de puţine lemne să menţinem în refugiu un climat normal şi suntem bucuroşi să constatăm că în urma noastră vor rămâne lemne pentru eventualii turişti picaţi, ca şi noi, în faptul serii.
La miezul nopţii uşa se dă la perete şi cu tropăituri şi urlete o trupă ce se vrea veselă invadează refugiul. Nici măcar nu se învrednicesc să arunce o privire pe priciuri, să-i salute pe cei pe care cu siguranţă i-au trezit. Au venit aici să-şi ţină cheful anual, bucuroşi că s-au regăsit: Braşoveni, Bucureşteni, Zărneşteni. Îi dau cu băutura şi ţigările, apoi cu potoalele şi iar cu băutura, înşirându-şi zgomotos isprăvile: ce chefuri au tras în ultimii ani şi cum într-o vară, rămaşi fără bani de băutură au înfiinţat un fictiv fond de reparaţii pentru Şpirlea, la care doi bătrânei, turişti de modă veche, au contribuit cu 500.000 lei, după ce au fost asiguraţi cu legitimaţiile de club că banii vor ajunge unde trebuie. În tot acest timp godinul a fost alimentat până la refuz cu lemne, căci ăla nu e chef la care nu se moare de cald. Îmi amintesc povestea unui prieten, bun cunoscător al Craiului, care-mi relata un episod asemănător în care, în superioritate numerică, nişte Zărneşteni au ţinut să-i scoată afară transformând Şpirlea în saună. Cu tirajul la maxim godinul arde stiva de lemne ca la un concurs de viteză. Lumea e la tricou, apoi la un moment dat cineva se sesizează şi se crede chiar politicos invitându-ne la un vin fiert pe care-l refuzăm monosilabic. E încă întuneric când sătui de spectacolul grotesc ne facem rucsacii. După atâtea ore în care ne-au ignorat, acum le pare rău că plecăm (de parcă am fi chefuit împreună) şi culmea ipocriziei, speră că nu ne-au deranjat. Insistă să rămânem şi refuzul nostru mârâit îi jigneşte în aşa hal încât cel ce se recomandă a fi Soldatul nu s-ar da la o parte nici de la o bătaie.
Ieşim în aerul rece şi curat al zorilor.
“Negrule cireşule
Gândul rău te-mprejmuie
Jinduiesc la fructe coapte
Guri sosite-n miez de noapte…”
 
Ultima editare:
E întuneric beznă. Generatorul a fost oprit şi lumea doarme. Nimeni nu mai şopteşte şi printre respiraţiile regulate, doar zvârcolirile şi suspinele inconştiente trădează un somn agitat. Cu puterea minţii penetrez zidurile şi ies în căldarea tăcută. Tăcută? Muntele are zgomotele lui. Dacă stau să ascult atent, se aude glasul miilor de firişoare de apă ce se strecoară fără odihnă pe sub lespezi.
Frisoanele m-au lăsat şi din muşchii flasci a dispărut aproape total durerea, ca un zgomot de fond. Îmi mişc cu precauţie genunchiul: doare. Cârpa e aproape uscată. Îmi pun frontala şi cu grimase estompate de întuneric, cobor să o revigorez cu apă rece.
*
E dimineaţă. Cârpa e din nou uscată şi genunchiul încă doare. Nu ştiu dacă voi fi în stare să cobor la şosea. Îmi fac rucsacul şi cobor la ferestruica bucătăriei să-mi comand un ceai.
-Nu aveţi cumva o faşă elastică? o întreb pe fata de la bucătărie
-Nu mai avem. Am avut câteva astă primăvară dar le-am tot dat turiştilor ...
Îmi mestec mâncarea căutând să-mi amintesc traseul. De la cabană se coboară uşor până la rămăşiţele elicopterului prăbuşit, se trece de gâtuitura văii apoi urmează o lungă porţiune pe curbă de nivel, coborâşul dur prin pădure până la cabana Turnuri, continuarea tot dură, serpentinată pe vale, apoi o lungă porţiune pe curbă de nivel şerpuind peste vreo 3 muchii, o nouă coborâre serpentinată prin pădure şi apoi drumul forestier ce iese după aproximativ 7 km în oraşul Victoria. Lung. Îmi trebuie un toiag. Scotocesc cu privirea în colţul odăii, acolo unde sunt adunate câteva mături laolaltă cu mopuri şi alte scule de făcut curat. O coadă neverosimil de strâmbă nu mai păstrează nimic la capăt şi o confisc pentru un scop mai nobil. Îmi termin mâncarea, îmi iau rămas bun de la cabanieri şi sprijinindu-mă ca Moise în toiag, ies în faţa cabanei.

fagaras63.JPG


Afară e frig şi ceaţă oarbă. Ştiu că asta nu înseamnă nimic, că este doar urmarea orei matinale şi că odată ce soarele se va iţi peste creastă, ceaţa se va volatiliza lăsând atmosferei limpezimea de cristal. La anexe doi tineri pun samarele pe măgari, pregătindu-se să o ia la vale după marfă. Îmi iau inima în dinţi şi pornesc. Piciorul şi-a mai revenit de aseară dar tot mă fulgeră cu durere de câte ori mă las pe el. Sper că după ce se va încălzi, durerile vor mai ceda şi în plus, încerc să-l suplinesc cât pot de mult cu toiagul pe care îl folosesc încă cu stângăcie.

fagaras64.JPG


Cobor destul de iute până la elicopter. La începutul anilor `90, când am trecut pe aici prima dată, fuselajul era încă întreg. De atunci însă, odată cu restrângerea activităţii sau chiar închiderea multor uzine din oraşele de la poale, oamenii au urcat, au făcut bucăţi aluminiul scump şi l-au cărat la centrele de preluare obţinând bani pe măsura trudei. A mai rămas în iarbă, drept mărturie a accidentului aviatic, doar blocul motor, mare şi greu, de neurnit. Pentru mine locul nu are o valoare emoţională deosebită, drept urmare nu fac aici decât un scurt popas, doar ca să bifez atingerea primului reper din parcursul de azi.
Poteca trece de gâtuitura văii şi se angajează pe faţa abruptă a versantului în câteva serpentine. Am mai pierdut din altitudine şi astfel am ajuns sub plafonul de nori ce constituiau „ceaţa” din căldarea superioară. Mă opresc ca să-mi scot geaca de Goretex. Din acest punct pot urmări cărarea până la pădurea de brad de deasupra cabanei Turnuri şi îmi propun să nu mă opresc până acolo.
 
Ultima editare:
Pe curba de nivel piciorul nu mai protestează şi iau viteză. Aud în spate talăngile măgarilor şi în minte încropesc un concurs stupid cu aceste dobitoace: nu mă voi lăsa depăşit, cel puţin nu până la coborâşul abrupt din pădure. O vreme mă ţin bine însă talăngile se aud tot mai aproape. În final reuşesc. La limită.
Prin pădure pierd altitudine cu repeziciune. Acum şontâcăiesc în spatele măgarilor pe care doar faptul că poteca serpentinează sub mine mă ajută să nu-i pierd din vedere. Acoperişul roşu al cabanei Turnuri se zăreşte ca o pată mică dedesubt.
Mi-am propus o pauză la cabană şi cu gândul captiv la această binefacere, uit o vreme de necazuri. Când ajung, în sfârşit, pe mica terasă de piatră din faţa intrării, îmi spun că nici n-a fost atât de greu. Situaţia e de natură să-mi crească moralul: după elicopter, este al doilea reper atins. Hai că merge!
Intru pentru câteva clipe în sala de mese pe care o găsesc neschimbată. Aici am petrecut, acum mai bine de zece ani, câteva revelioane. Pe atunci, ajutor de cabanier era Ajax, uriaşul Saint Bernard ce parcă dormita tot timpul. Bietul, s-a dus demult. Îmi aduc aminte de noaptea de revelion în care coşurile de pâine dispăreau misterios şi de Corina care, în clipele de confuzie generală, le scotea de sub faţa de masă, goale, în timp ce şoptea ca pentru ea:
-Mănâncă, purcelaşule ...
Ies la aer şi mă aşez pe o băncuţă. Din cămăruţa cu priciuri se iveşte un turist cu periuţa de dinţi în mână. Băieţii cu măgarii au poposit şi ei, convenind cu cabanierul asupra mărfurilor pe care le vor aduce din vale. Plec mai departe.
De la Turnuri poteca coboară abrupt în serpentine. O vreme, piciorul odihnit face faţă, apoi, când să protesteze, poteca se îndreaptă urmând curba de nivel. Parcursul de până acum mă îndeamnă să fiu optimist. Cu pauze, încet, încet, nu am nimic altceva de făcut toată ziua decât să ajung la şosea.
Tropăitul mărunt al măgarilor mă ajunge din urmă. Acum poteca serpentinează din nou abrupt şi mă trag din potecă pentru a le face loc să se bulucească spre râu. Ştiu că aici, la adăpostul unei uriaşe stânci există o mică băncuţă pe care mă aşez pentru un scurt popas. Curentul de aer, antrenat de râu, îmi face bine. Rămân o vreme pe băncuţă ascultând vuietul râului, apoi îmi dau cu apă rece pe faţă şi plec mai departe. De aici înainte, poteca se strecoară în coborâre lină dealungul văii, pe sub brazii bătrâni. Câte-un buştean căzut în cărare sau uneori vreun bolovan mă întârzie obligându-mă să mă folosesc de toiag, apoi apar din nou serpentinele, dealungul cărora recunosc cu bucurie o sumedenie de indicii cum ar fi „amenda de la ţeava cu gaz”. Ochii îmi sunt deajuns ca să mă ghideze în prezent, în timp ce gândurile mele fug înapoi în timp, în iarna lui 1993, când împreună cu toţi cei aflaţi la cabană am coborât voluntari pentru a căra cu spinarea bucatele viitoarei mese de revelion. Eram pentru prima dată în Făgăraş şi Costi, băiatul de care mă ataşasem, îmi arăta secretele traseului:
-Aici, la trunchiul ăsta prăbuşit ce seamănă cu o ţeavă cu gaz, începe o scurtătură ce ne scoate aproape de indicatoare ...
Costi lucra la una din fabricile de muniţie de sub munte şi un accident de muncă, o explozie, îl lăsase fără partea din faţă a danturii. Ne-am împrietenit imediat şi la sfârşitul turei, când fiecare a luat-o către casă am refuzat să ne schimbăm adresele:
-Dacă e să ne întâlnim, ne vom mai întâlnim, sus pe munte ...
De la indicatoare poteca se domoleşte din nou, tăind pe curbă de nivel cinci muchii. Într-unul din pliuri, la câţiva zeci de metri de râul ce coboară din versant, Costi mă scoate din potecă şi mă împinge să sui un perete abrupt de pământ, pe sub brazi. Aproape acoperit de zăpadă, un mic monument marchează neştiut, o viaţă frântă:
-A fost o prietenă. A luat-o avalanşa, chiar aici.
Nu-mi vine să cred. Panta nu e mare, în plus locul e împădurit. Cum se poate una ca asta? Dar viaţa ne este întortocheată şi plină de neprevăzut şi micul monument pe lângă care lumea din potecă trece fără ca măcar să bănuiască, marchează concret acest lucru.
Iată râul, iată şi taluzul de pământ pe care-l urc cu inima bubuind. Micuţul monument e tot acolo, credincios. Ridicat în calea uitării unei fiinţe dragi, are pentru mine o altă semnificaţie. Semnele timpului au pus stăpânire pe loc, acoperind piatra cu muşchi şi înegrind metalul până la a face aproape ilizibile literele de pe plachetă, însă amintirile mele sunt vii, curate, exact ca în clipele ce le-au zămislit. Au trecut 17 ani de atunci. Cu Costi nu m-am mai întâlnit niciodată.
De aici înainte drumul e monoton. Ajuns în drumul forestier, ştiu că sunt ca scos din munte. Piciorul mă deranjează în continuare dar drumul e relativ drept şi în plus, de aici înainte sunt şanse să prind vreo maşină. Până în oraş mai sunt şapte kilometri. Nu mă grăbesc ...
 
Ce vremuri cand mergeam cu ai mei pe Dunare, noi din Transilvania, cu masina pana acolo si dupaia faceam excursiile alea cu barca pe acolo si mancam la restaurantele din zona, cateodata ne era dor de pizza dupa atata peste :)) ...incredibil ce dimineti frumoase si de neuitat :)
 

Back
Sus