Mi-aduc aminte ca prin gimnaziala (anii '80) am invatat de "povestire in povestire" și de "povestire cu sertare", insa in afara de exemplul de atunci nu am mai intalnit niciodata stilul. Poate nu am citit eu prea mult. Insa acum am regasit ambele stiluri literare. Foarte frumos.
Drum fara sfarsit.
- Autor subiect DoiNomazi
- Dată creare
DoiNomazi
Seasick & Grumpy
Multumim mult ca ti-ai facut timp sa citesti. Sper sa nu se supere barcaholicii impatimiti de dorul valurilor ca multe din intamplarile povestite s-au petrecut pe tarm. Adevarul este ca, cel putin pana acum, am petrecut mai mult timp pe uscat decat pe apa.
Delafluviu Guzi
Membru in Haita cu padele
Prima carte intalnita de mine, construita in acest stil este Jurnalul Fericirii- Nicolae Steinhardt . Ori de cate ori intalnesc acest stil, ma ajuta sa-mi reamintesc de ea.
DoiNomazi
Seasick & Grumpy
Iar ma trezisem primul. Stateam cu mainile impreunate sub cap privind cutele cortului si un tantar captiv ratacit intre plasa si invelisul de ploaie. Undeva langa noi era un copac a carui umbra dansa pe cort repetand aceleasi unduiri. Nu stiam daca trebuia sa le inteleg ca o chemare sau ca un avertisment. Noaptea petrecuta la Hog Key ne intarzia cu 24 de ore de la planul initial. Planul initial. Planuri, planuri mai mici, planuri mai mari. Incercam sa ne planuim cat mai in detaliu fiecare pas al vietii ca si cum am fierbe un fruct proaspat si zemos si i-am elimina grijulii vitamina neprevazutului. De cele mai multe ori ne e teama sa muscam din fructul proaspat aflat in fata noastra pentru ca ne sperie consecintele imprevizibile si situatiile asupra carora nu ne putem exercita controlul. Deraiati in afara planului, ne simtim mici si neputinciosi, vulnerabili la cheremul hazardului.
Dar daca, totusi, nu planuirea minutioasa, ci tocmai capacitatea de adaptare permanenta la neprevazut este ADN-ul libertatii? Sau, daca, pana la urma, glorificarea adaptarii la neprevazut era doar o poleiala ieftina menita sa justifice lenea in care incepusem sa ma legan in fiecare dimineata? Poate exista o realitate obiectiva mai presus de subiectivismul perceptiilor si interpretarilor mele? Nici cand ma grabeam pe peroanele aglomerate ale metrourilor din New York, nici cand ma strecuram inghiontit de coate fara identitate pe Broadway, nici cand strabateam desertul cu M. departe de oameni, nici cand imi ascultam respiratia si pulsul undeva sub apa, nici cand ma lasam purtat de vant si valuri si nici macar cand leneveam leganat de briza intr-un hamac, nu mi-am putut da seama daca am fost adus in acea situatie doar de curiozitatea cu care faceam fiecare pas, sau de o partitura in care pur si simplu nu aveam cum sa nu particip. O partitura unica din care curiozitatea pasilor mei era menita sa faca parte. In ciuda incrancenarii rebele a eu-lui ce-si reclama zgomotos independenta, potecile reunite in drumul fara sfarsit ma adusesera in punctul in care simteam, fara a putea argumenta, ca fiecare detaliu a ceea ce se intampla cu mine si in jurul meu nu poate fi altfel.
Drumul fara sfarsit nu avea si nu are rascruci sau optiunea de a alege o alta directie. Intortocheatele poteci ce se impletesc si se incolacesc una pe alta poarta mai departe o aceeasi seva a carei curgere este parte indivizibila din marea partitura. Ceea ce este, nu poate fi altfel...
"Ce faci, bade?"
M. se trezise si ma privea zambind.
"Numa' shed...", i-am raspuns incercand sa imit un accent ardelenesc.
"La ce te gandesti?", a insistat M.
"Ma intrebam cum ar fi daca am putea sa ne eliberam de povara tuturor amintirilor..."
Lasasem in urma refugiul Scara si ne continuam drumul spre est. Rucsacii imensi burdusiti cu provizii si toate cele necesare pentru a petrece doua saptamani pe creasta Fagarasului pareau la fel de grei ca in prima zi la Halta Valea Marului. Rasplata pentru efortul fiecarui pas era increderea in noi si senzatia de independenta fata de tot ceea ce lasasem la poale. In afara unei accidentari grave, in urma careia ar fi trebuit sa coboram din creasta, nimic altceva nu ne putea abate din drum. Sau cel putin asa ne placea sa credem.
Padurea, muntele, apa, desertul, sunt porti sacre prin care individul vasleste, sau paseste, cu greu dincolo de hotarele eu-lui pentru a se regasi printr-o paradoxala eliberare de sine. Fiecare drum este, in fapt, o intoarcere acasa.
"Cat mai avem de aici pana la Highland Beach?"
M. lasase capul inapoi pe perna improvizata din puloverul de polartec si privea si ea tavanul cortului. Incercam sa-mi amintesc.
"Nu mai mult de sapte mile."
"Cat e ceasul?", a continuat M.
M. nu poarta niciodata un ceas de mana, in timp ce eu nu-l scot de la mana decat cand trec prin punctul de control al unui aeroport.
"Aproape opt..."
Prezentul nu incape in timp. Timpul este doar o constructie artificiala care ne ajuta sa ne oglindim dorintele inca neimplinite in luciul amintirilor. Priveam cadranul negru al ceasului si vedeam o gura de tunel prin care se revarsau amintiri.
Cu exact un an in urma ajunsesem la Highland Beach cautand adapost de un front neobisnuit de aer rece abatut asupra Floridei. Am reusit sa iesim de pe apa inainte ca valurile sa umple canoea de aluminiu supraincarcata. Ne-am asezat tabara pe plaja ingusta intre valurile golfului si tufele de maracini tzeposhi. Peste noapte s-a intetit vantul si s-a pornit o ploaie deasa si rece. Pe la trei dimineata fluxul si vantul aducea spuma valurilor pana la cort. Am evacuat tabara desculti, mutand cortul si echipamentul adanc in campul de maracini. Mi-a fost mila de M. si am rugat-o sa se adaposteasca in cort. Imi simteam talpile ude si fierbinti de parca erau in flacari. De abea dupa ce am terminat de mutat tot echipamentul si canoea si m-am refugiat in cort mi-am dat seama cat de adanc se infipsesera maracinii in piele.
Tot drumul pana la intrarea pe Custura Saratii am privit peste umar la norii ce continuau sa se adune. Soarele inca dogorea printre sparturile norilor si incepuse sa miroasa a furtuna. M. mergea in fata mea. Dupa nici 30-40 de metri coborati pe Custura Saratii a fulgerat prima data. Vibratia bubuiturii care a urmat ne-a izbit in cosul pieptului si ne-a incremenit pasii si pulsul.
Priveam cu interes fotografiile de front afisate pe peretele micului muzeu de istorie din Rostov pe Don. Bulgari de pamant spulberati de explozia unui obuz cazut langa obiectivul camerei ramasesera definitiv imobilizati in aer ca petalele flamande ale unei gigantice plante carnivore. Siluete neclare de tancuri acoperau linia orizontului. Treceam de la o fotografie la alta incercand sa identific siluetele surprinse in alergare dupa forma castilor. Pareau rusi. Intreaga camera parea dedicata imaginilor din "Marele Război pentru Apărarea Patriei". M-am intors catre o buna prietena din Rostov care ma adusese la muzeu si am intrebat-o.
"Are these all from World War II?"
Prietena mea era o rusoaica voinica mai inalta ca mine cu un cap. Avea parul brunet si ochii albastri. Prelungirea din colturile *ochilor amintea de vanturile stepei si de ecourile stramosilor ei cazaci. Inainte sa-mi raspunda s-a apropiat de o batrana asezata pe un scaun intr-unul din colturile camerei si a intrebat-o ceva in ruseste.
"Yes, these pictures are from around Rostov. They were taken in 1943 when the germans and the romanians were running away."
Intre timp batrana se ridicase si s-a apropiat de noi. Desi nu parea sa inteleaga limba engleza, aproba din cap cuvintele prietenei mele. A asteptat terminarea traducerii si a adaugat ceva lovindu-se viguros cu palma peste piept.
"She says that she was fighting too."
Batrana a continuat sa vorbeasca aratand catre propria-i fata. Cuvintele i s-au topit intr-un zambet.
"She says that she was 17 and looked very different back then."
I-am zambit inapoi. Batrana a inceput sa-i puna intrebari prietenei mele din Rostov. Intelegeam doar cateva cuvinte izolate, pe ici, pe colo. Mi se parea ca am auzit cuvantul "rumynskiĭ", o data, sau de doua ori si cuvantul "Nʹyu-Ĭork". Batrana s-a oprit si m-a privit in tacere. Zambetul ii disparuse si am avut senzatia ca vedeam umbre noi alergand pe fata ei. Pupilele i se dilatasera ca niste guri de Nagant M1895. A facut un pas inainte si mi s-a adresat in ruseste cu un ton grav.
"Rumyny ubili moego starshego brata."
N-am inteles ce spusese. Am intors privirea spre prietena mea. Se uita in podea fara sa se grabeasca sa-mi traduca.
"What did she say?"
Batrana rusoaica a continuat.
"Yemu bylo dvadtsatʹ odin god, i on byl moim yedinstvennym bratom."
"She says that her brother died in the war. He was 21."
"Rumyny ubili moego starshego brata.", a repetat batrana aratand cu degetul spre mine.
"Do I look like him?"
"No. She says that the Romanians killed him."
"Oh..."
Brusc, m-am simtit de parca tavanul muzeului mi s-a lasat incet pe umeri impiedicandu-ma sa respir. Din momentul acela nu m-am mai putut plimba pe strazile Rostovului fara sa-mi imaginez soldatii romani. Cum vazusera ei curgerea lenesa a Donului, livezile de ciresi si visini, lanurile de grau, zambetele blonde ale rusoaicelor si tanguiala balalaicelor? Aveam sa ma intorc la Rostov trei ani la rand.
Lumina diminetii ne-a dezvaluit ca ne aflam prizonieri in inima unui camp minat de maracini. Ploaie se oprise dar vantul continua se se inteteasca. Valurile inspumate ale golfului se spargeau zgomotos de plaja. Palmierii din jur se aplecau furiosi in jurul nostru. Parea foarte putin probabil ca vom reusi sa scoatem canoea de aluminiu pe apa. Incepusem sa ne resemnam. O noua rafala, mult mai puternica, a umflat cortul intinzand ancorele si indoind stalpii de sustinere. In acelasi moment am auzit un zgomot nou. Am intors capul la timp sa vad cum canoea de aluminiu de aproape sase metri lungime se ridica de la pamant ca o coala de hartie si incepe sa se rostogoleasca in aer purtwta de vant la vreun metru si jumatate deasupra maracinilor. Asistam la un moment ce nu incapea in nici un plan. Privind cum se rostogolea in aer si se departa de noi de-a lungul plajii, am realizat cu un gol in stomac ca nu asigurasem canoea. Am inceput sa alerg in urma ei ignorand durerea ascutita provocata de maracini. Dupa primii pasi devenise clar ca nu aveam cum s-o prind din urma.
"La ce te gandesti?"
"Ma gandeam cum ne-a luat vantul canoea anul trecut."
"Stam tot acolo?"
"Why not? Hai sa ne punem in miscare..."
Invatasem o lectie dura cu un in urma si tineam kayak-ul ancorat in fiecare moment. Canoea de aluminiu aterizase in cele din urma intr-un ciot care o perforase, dar am carpit-o cu plastic topit si duct tape si dupa trei zile petrecute la Highland Beach blocati de furtuna am reusit sa strabatem inapoi cele aproape 50 de mile ce ne separau de civilizatie. Noul kayak demontabil din Hypalon n-ar fi rezistat soculului aterizarii in ciot. In timp ce strangeam tabara si incarcam kayak-ul ancorat pe apa, albastrul cerului se acoperea treptat cu nori de ploaie. Incepuse sa se simta adierea din ce in ce mai viguroasa a nordului.
"Hey, today we might actually sail to Highland Beach!"
Se indesisera fulgerele si traznetele pe Custura Saratii si incercam sa coboram cat mai repede pentru a gasi un adapost. M. incepuse sa oboseasca si a trecut printr-un moment extrem de rar cand i s-a facut frica, de fulgere, de prapastie, de greutatea rucsacului, de propriile limite.
"You're good!"
Ii repetam asta la fiecare pas cu un ton ce se voia sigur. Cand saritorile au devenit mai inalte am asigurat-o cu o cordelina, mai mult pentru a-i da o senzatie de incredere.
"If we fall, we fall together, mate."
Daca ar fi alunecat si ar fi cazut, probabil ca m-ar fi tras si pe mine in prapastie. Trepiedul si geanta camerei de pe piept ma stanjeneau la coborarea saritorilor. Incercam sa gasim o scobitura unde sa ne adapostim de fulgere dar nu-mi dadeam seama daca am fi avut msi multe sanse stand pe loc sau continuand sa coboram pe Custura Saratii.
Navigam spre sud paralel cu tarmul, propulsati simultan si de vant si de padela. Incepuse sa ploua. Picaturile racoroase erau placute si faptul ca hainele erau imbibate cu apa nu ne deranja catusi de putin. Fiecare mila parcursa ne apropia de Highland Beach si traiam o senzatie placuta de intoarcere intr-un loc de care ma simteam legat de capilare nevazute.
Am parasit muzeul de istorie al orasului Rostov cu o povara de care nu stiam cum sa scap. Desi nu aveam nici un motiv sa ma simt vinovat de moartea fratelui batranei de la muzeu, nu-mi puteam sterge din memorie expresia de pe fata ei cand a aflat ca sunt nascut in Romania. N-am fost niciodata convins ca soldatii romani trebuiau sa ajunga la Rostov, la Stalingrad, sau in Caucaz.
Am locuit timp de o luna in apartamentul prietenei mele din Rostov. Eu dormeam pe o canapea din bucataria-sufragerie, iar ea dormea pe un sac de dormit asternut direct pe parchet in dormitor. La numai 23 de ani era proaspat divortata si fostul sot lasase in urma doar canapeaua si frigiderul din bucatarie. Aveam sa aflu ca multe din prietenele ei erau ori divortate, ori planuiau sa divorteze. In anii aceia aparuse o epidemie a divorturilor in Rusia. Economia de piata si realinierea validarilor individuale aduceau un stress care rupea casnicii si traditii inlocuindu-le cu un insetat abandon in placerea momentului. Frigiderul prietenei mele adapostea doar cirese coapte si zemoase cumparate de la taraba taranilor din piata, iar congelatorul cateva sticle de un litru de "Russkiy Standart" si doua pahare imense intoarse cu gura in jos. O combinatie plina de vitamine si neprevazut.
Ploua din ce in ce mai tare pe Custura Saratii si piatra uda incepuse sa alunece sub talpa bocancului. Din cand in cand fulgera foarte aproape de noi si traznetul ce urma la cateva secunde ne naucea. Deja ne asteptam ca fiecare fulger sa fie si ultimul. Trecusem o sha si incepusem sa urcam pe versantul opus.
Am trecut cu bine de estuarul raului Lostman's River la numai doua mile departare de tarm. Inca nu eram siguri de comportamentul kayak-ul pe valuri si nu indrazneam sa ne departam la mai mult de 2-3 mile de tarm. Incepusem sa intrezarim pe stanga lunga fasie de nisip a plajii de la Highland Beach.
In drumul de la muzeul de istorie spre apartament trecusem prin piata si umplusem o sacosa de panza cu toate legumele proaspete pe care le-am putut gasi la tarabe. Ma oferisem sa prepar o supa a carei reteta aveam s-o inventez la fata locului.
"Nazdarovya!"
"Bottoms up!"
Gheata si foc combinate intr-o singura sorbitura. Am simtit traseul urmat de vodka incepand de pe buze si sfarsind direct in suflet.
"We forgot to toast. This one was to a friendship that never dies along an endless journey..."
Imi placea importanta pe care o acorda rusii abilitatii comesenilor de a toasta. Nu vorbea nimeni doar sa se afle in treaba si isi alegeau cu grija cuvintele.
"We forgot to buy lemons...", a raspuns rusoaica sec si a umplut iar paharele.
"You don't have any vinegar?"
As fi putut acri fiertura si cu putin otzet.
"No..."
"It's OK, we'll manage."
Am ridicat paharul de vodka.
"This one is to an empty fridge and having nothing!"
"To Vodka!", a ripostst rusoaica razand.
"To an empty stomach!", am adaugat eu.
"To the empty promises of communism!"
"To all the bullshit in the world!"
"Nazdarovya!"
"Another refill, please..."
Cam la doua treimi de varful versantului estic de pe Custura Saratii am gasit un petec de iarba suspendat deasupra haului si am hotarat ne oprim si sa instalam cortul. Eram uzi pana la piele si apropierea inserarii ne strecurase frigul pana in maduva oaselor.
Cazusem de acord sa servim pe balcon fiertura aia in care ingramadisem toate legumele si pe care eu o numeam cu mandrie, "soup". Balconul era atasat in dreptul dormitorului si dadea intr-o curte interioara in care locatarii isi parcau masinile. Rusoaica voinica a asternut o fata de masa nefiresc de alba pe o cutie de carton prafuita din balcon. Oare, de unde tot scotea diverse lucruri, ca doar nu mai avea nici un dulap, sau sertar, in tot apartamentul? Alte doua cutii de carton mai mici, inegale ca marime, aveau sa serveasca drept scaune. Desi imi propusesem sa fiu atent, n-am apucat sa vad de unde a scos doua linguri putin inegrite si doua farfurii cu fundul extrem de zgariat care pareau aduse direct de la muzeul de istorie din Rostov. In momentul in care, in sfarsit, ne-am asezat la masa cu "supa" aburinda in farfuriile umplute ochi, a inceput sa picure.
Am ancorat bine cortul, adaugand peste acoperisul de ploaie o retea de cordelina de parasuta dispusa in zig-zag. Cortul nostru tunel arata ca un gigantic salam verde strans in sfori. Nici asa nu eram siguri ca va rezista vantului si ploii de pe Custura Saratii, dar in momentul ala nu exista nici o alternativa.
Si eu si rusoaica am ramas cu lingurile in mana uitandu-ne unul la altul. Nu ne-am gandit nici o clipa ca ar putea incepe ploaia. Ea a rupt prima tacerea.
"Shall we move inside?"
Am lasat lingura jos si am ridicat paharul de vodka.
"To the rain!"
A inteles. A zambit. A ridicat si ea paharul.
"To the rain!"
Inca o data, am simtit traseul parcurs de fiecare mililitru, dar n-am simtit unde se opreau toti acesti mililitri. Prima inghititura fierbinte de "supa" mi-a creat o senzatie brusca de putere si incredere. Care ploaie? Am asteptat-o sa soarba cateva linguri la rand inainte de a intreba.
"Do you like my soup?"
"Da... Yes! Actually, you understand 'da'."
"Da, we use the same word."
"You stole the word from us...".
De cate ori zambea ochii i se ingustau pana cand pupilele deveneau aproape invizibile.
"We didn't steal anything from you. You gave us lots of things we didn't want."
"Like what?"
"Like communism."
"Pizdietz! Grow up..."
Incepusem sa inteleg unde se oprea vodka. Ne infierbantam in timp ce delicioasa fiertura din farfurii se racea. Picaturi mari de ploaie incepusera sa aterizeze in farfurii si pe fetzele noastre. Rusii par croiti sa traiasca la extremitatile spectrului emotional. Ori e ura, ori e iubire, nu ramane prea mult loc pentru indiferenta sau cumpatare, Cu atat mai putin cand incep sa se adune sticlele goale.
"Why did you come here?"
"What do you mean? You know why I am here..."
"Not you, now, I meant the Romanians, here in Rostov and at Stalingrad..."
Am amutit. Stalingradul se afla la vreo 400 de Km. spre est. Dar cat pot sa insemne 400 de Km in Rusia? Deodata, Stalingradul era peste tot, in jurul nostru, deasupra noastra, si mai ales intre noi. Mi-am amintit de batrana de la muzeu. Incercam sa inteleg daca intrebarea ei era serioasa. Colturile gurii se indoisera in jos dar in pupilele aproape acoperite de pleoape parea sa scanteieze un zambet.
"Bullshit! You always tried to steal land from us. They had to liberate it."
"At Stalingrad?"
"I was not there."
"My dedushka fought at Stalingrad."
"I'm sorry, did he die?"
"No... He is still alive."
"My dedushka is dead, but he never went to Stalingrad."
"We kicked the shit out of you at Stalingrad. My dedushka would have kicked the shit out of your dedushka."
Accentua "kicked the shit" cu satisfactie.
"The Romanians didn't have the right equipment to stop the fucking T-34's"
"Bullshit! They were weak!"
"Bullshit, the Italians were lazy and never finished the fortifications that the Romanians took over when they replaced the Italians..."
"Weak, weak, weak!"
Ochii continuau sa-i zambeasca. Ploaia ii intinsese rimelul ca niste lacrimi indoliate izvorate dintr-un alt timp si dintr-o alta lume. Eram musafir in casa ei si nu avea rost sa continui ceva ce ramasese definitiv ingropat in tragedia de la Stalingrad. Am umplut ambele pahare.
"To all the brave soldiers in the world who die in stupid wars!"
Am varsat vodka pe pardoseala balconului. A varsat si ea.
"To peace!"
"To peace!"
"To a never dying friendship!"
"To all the memories that friends share!"
"To endless journeys..."
Continua sa tune undeva mai departe. Vodka a calatorit inca o data pe drumul stiut. Am ridicat privirea de pe fundul paharului gol si am remarcat peste umarul rusoaicei, la un balcon de vis-a- vis, o femeie imbracata intr-un halat rosu inflorat care statea rezemata de balustrada si fuma in ploaie. I-am facut cu mana. N-a raspuns salutului. Curioasa, rusoaica din fata mea a intors capul sa vada la ce ma uit. Cele doua femei s-au salutat discret cand li s-au intalnit privirile. Aveam chef sa cant.
"Do you know the words of 'Dorogoĭ Dlinnoyu'?"
"The words of what?"
"The song, Dorogoĭ dlinnoyu, pogodoĭ lunnoyu..."
"Hold on."
A umplut paharelele. Prima sticla de 'Russkiy Standart' cazuse la datorie. Apa de la ploaie incepuse sa inmoaie cutiile de carton pe care stateam. Farfuriile se umplusera cu apa de ploaie si incepusera sa se reverse pe albul fetzei de masa. Rusoaica voinica s-a ridicat in picioare.
"To all our friends who are not here with us. To M.!"
M-am ridicat si eu in picioare.
"To M. and to New York!"
Rusoaica ne vizitase la New York si o cunostea pe M. Am dat paharele peste cap si am ramas cu ele in mana.
"You sing with me, da?"
"I'll try..."
A facut un gest de exasperare si a inceput sa cante.
"Yekhali na troĭke s bubentsami,
A vdali melʹkali ogonʹki ...
Once upon a time there was a tavern,
Where we used to raise a glass or two.
Remember how we laughed away the hours,
And dreamed of all the great things we would do.
Those were the days my friend,
We'd thought they'd never end,
We'd sing and dance for-ever and a day,
We'd live the life we choose,
We'd fight and never lose,
For we were young and sure to have our way.
Lalala lah lala, lalala lah lala
Those were the days, oh yes, those were the days.
Then the busy years when rushing by us.
We lost our starry notions on the way.
If by chance I'd see you in the tavern,
We'd smile at one another and we'd say:
Those were the days my friend,
We'd thought they'd never end,
We'd sing and dance for-ever and a day,
We'd live the life we choose,
We'd fight and never lose,
For we were young and sure to have our way.
Lalala lah lala, lalala lah lala
Just tonight I stood before the tavern,
Nothing seemed the way it used to be.
In the glass I saw a strange reflection,
Was that lonely person really me.
Those were the days my friend,
We'd thought they'd never end,
We'd sing and dance for-ever and a day,
We'd live the life we choose,
We'd fight and never lose,
For we were young and sure to have our way.
Lalala lah lala, lalala lah lala
Through the door there came familiar laughter.
I saw your face and heard you call my name.
Oh, my friend, we're older but no wiser,
For in our hearts the dreams are still the same.
Those were the days my friend,
We'd thought they'd never end,
We'd sing and dance for-ever and a day,
We'd live the life we choose,
We'd fight and never lose,
For we were young and sure to have our way.
Lalala lah lala, lalala lah lala...
(Traducere in limba engleza de Gene Raskin)"
Vecina in halatul rosu de la balconul de vis-a-vis ne privea.A aruncat chistocul in curtea interioara a blocului si a intrat in apartamentul ei. Singurul loc din Russia in care as mai vrea sa pot calatori este Kamceatka. Am plutit in noptile albe de pe Neva, am colindat muzeul Hermitage si puntea crucisatorului Aurora, am fost admonestat ca tineam mainile in buzunar in mausoleul lui Lenin si am aplaudat la Bolshoy, am mancat cirese din curtea lui Cehov la Taganrog, am comparat pietrele de la Tanais cu cele de la Histria, am numarat vapoare ruginite ramase fara apa sub chila in Marea Azov, m-am scufundat in lacul Baikal, am plutit pe Don, am calarit un cal maro si un GAZ 66 kaki peste dealurile de la poalele Caucazului si am mancat 'shashlake' pe nisipul Marii Negre la Sochi in timp priveam cu dor spre orizont unde imi imaginam ca se afla Constanta.
Schimbati in haine uscate, ne cuibarisem la caldura in sacii de dormit. Rafalele de vant zgaltaiau violent cortul dar nu mai fulgera. M. era imbujorata la fatza si parea sa aiba putina febra. A adormit repede. Avea sa se opreasca si ploaia peste noapte si soarele de a doua zi avea sa ne poarte pasii spre varful Negoiu. In ciuda efortului si a oboselii, ne era bine in creasta Fagarasului.
Protejati de palmieri, am campat la Highland Beach vreo cincisprezece metri mai la nord de locul unde campasem cu un an in urma. Conform planului initial, in noaptea aceea ar fi trebuit sa campam vreo noua mile mai sud, la Graveyard Creek. Dupa ce s-a stins focul ne-am dus la culcare impacati ca eram exact in punctul in care trebuia sa fim in acel moment din viata noastra. Stateam in cort pe intuneric cu mainile impreunate sub cap.
"Dormi?"
"Nu..."
"Te iubesc mult si imi pare bine ca sunt aici cu tine."
"Si eu te iubesc mult de tot."
Am stat la Highland Beach doua zile si am pornit inapoi pe drumul pe care venisem. Am scos kayak-ul de pe apa si l-am impachetat in Toyota ce avea sa ne poarte docila la New York.
Drumul nu se termina niciunde... Planuim sa iesim pentru o tura in apele de coasta ale Atlanticului de Memorial Day, planuim sa mergem in Delta Dunarii in August si nu ne-am hotarat daca vom naviga la Dry Tortugas sau vom urca pe Acongagua in Decembrie. Evident, dincolo de iluzia oricarui plan, nu se va intampla decat ceea ce e sa fie.
Dar daca, totusi, nu planuirea minutioasa, ci tocmai capacitatea de adaptare permanenta la neprevazut este ADN-ul libertatii? Sau, daca, pana la urma, glorificarea adaptarii la neprevazut era doar o poleiala ieftina menita sa justifice lenea in care incepusem sa ma legan in fiecare dimineata? Poate exista o realitate obiectiva mai presus de subiectivismul perceptiilor si interpretarilor mele? Nici cand ma grabeam pe peroanele aglomerate ale metrourilor din New York, nici cand ma strecuram inghiontit de coate fara identitate pe Broadway, nici cand strabateam desertul cu M. departe de oameni, nici cand imi ascultam respiratia si pulsul undeva sub apa, nici cand ma lasam purtat de vant si valuri si nici macar cand leneveam leganat de briza intr-un hamac, nu mi-am putut da seama daca am fost adus in acea situatie doar de curiozitatea cu care faceam fiecare pas, sau de o partitura in care pur si simplu nu aveam cum sa nu particip. O partitura unica din care curiozitatea pasilor mei era menita sa faca parte. In ciuda incrancenarii rebele a eu-lui ce-si reclama zgomotos independenta, potecile reunite in drumul fara sfarsit ma adusesera in punctul in care simteam, fara a putea argumenta, ca fiecare detaliu a ceea ce se intampla cu mine si in jurul meu nu poate fi altfel.
Drumul fara sfarsit nu avea si nu are rascruci sau optiunea de a alege o alta directie. Intortocheatele poteci ce se impletesc si se incolacesc una pe alta poarta mai departe o aceeasi seva a carei curgere este parte indivizibila din marea partitura. Ceea ce este, nu poate fi altfel...
"Ce faci, bade?"
M. se trezise si ma privea zambind.
"Numa' shed...", i-am raspuns incercand sa imit un accent ardelenesc.
"La ce te gandesti?", a insistat M.
"Ma intrebam cum ar fi daca am putea sa ne eliberam de povara tuturor amintirilor..."
Lasasem in urma refugiul Scara si ne continuam drumul spre est. Rucsacii imensi burdusiti cu provizii si toate cele necesare pentru a petrece doua saptamani pe creasta Fagarasului pareau la fel de grei ca in prima zi la Halta Valea Marului. Rasplata pentru efortul fiecarui pas era increderea in noi si senzatia de independenta fata de tot ceea ce lasasem la poale. In afara unei accidentari grave, in urma careia ar fi trebuit sa coboram din creasta, nimic altceva nu ne putea abate din drum. Sau cel putin asa ne placea sa credem.
Padurea, muntele, apa, desertul, sunt porti sacre prin care individul vasleste, sau paseste, cu greu dincolo de hotarele eu-lui pentru a se regasi printr-o paradoxala eliberare de sine. Fiecare drum este, in fapt, o intoarcere acasa.
"Cat mai avem de aici pana la Highland Beach?"
M. lasase capul inapoi pe perna improvizata din puloverul de polartec si privea si ea tavanul cortului. Incercam sa-mi amintesc.
"Nu mai mult de sapte mile."
"Cat e ceasul?", a continuat M.
M. nu poarta niciodata un ceas de mana, in timp ce eu nu-l scot de la mana decat cand trec prin punctul de control al unui aeroport.
"Aproape opt..."
Prezentul nu incape in timp. Timpul este doar o constructie artificiala care ne ajuta sa ne oglindim dorintele inca neimplinite in luciul amintirilor. Priveam cadranul negru al ceasului si vedeam o gura de tunel prin care se revarsau amintiri.
Cu exact un an in urma ajunsesem la Highland Beach cautand adapost de un front neobisnuit de aer rece abatut asupra Floridei. Am reusit sa iesim de pe apa inainte ca valurile sa umple canoea de aluminiu supraincarcata. Ne-am asezat tabara pe plaja ingusta intre valurile golfului si tufele de maracini tzeposhi. Peste noapte s-a intetit vantul si s-a pornit o ploaie deasa si rece. Pe la trei dimineata fluxul si vantul aducea spuma valurilor pana la cort. Am evacuat tabara desculti, mutand cortul si echipamentul adanc in campul de maracini. Mi-a fost mila de M. si am rugat-o sa se adaposteasca in cort. Imi simteam talpile ude si fierbinti de parca erau in flacari. De abea dupa ce am terminat de mutat tot echipamentul si canoea si m-am refugiat in cort mi-am dat seama cat de adanc se infipsesera maracinii in piele.
Tot drumul pana la intrarea pe Custura Saratii am privit peste umar la norii ce continuau sa se adune. Soarele inca dogorea printre sparturile norilor si incepuse sa miroasa a furtuna. M. mergea in fata mea. Dupa nici 30-40 de metri coborati pe Custura Saratii a fulgerat prima data. Vibratia bubuiturii care a urmat ne-a izbit in cosul pieptului si ne-a incremenit pasii si pulsul.
Priveam cu interes fotografiile de front afisate pe peretele micului muzeu de istorie din Rostov pe Don. Bulgari de pamant spulberati de explozia unui obuz cazut langa obiectivul camerei ramasesera definitiv imobilizati in aer ca petalele flamande ale unei gigantice plante carnivore. Siluete neclare de tancuri acoperau linia orizontului. Treceam de la o fotografie la alta incercand sa identific siluetele surprinse in alergare dupa forma castilor. Pareau rusi. Intreaga camera parea dedicata imaginilor din "Marele Război pentru Apărarea Patriei". M-am intors catre o buna prietena din Rostov care ma adusese la muzeu si am intrebat-o.
"Are these all from World War II?"
Prietena mea era o rusoaica voinica mai inalta ca mine cu un cap. Avea parul brunet si ochii albastri. Prelungirea din colturile *ochilor amintea de vanturile stepei si de ecourile stramosilor ei cazaci. Inainte sa-mi raspunda s-a apropiat de o batrana asezata pe un scaun intr-unul din colturile camerei si a intrebat-o ceva in ruseste.
"Yes, these pictures are from around Rostov. They were taken in 1943 when the germans and the romanians were running away."
Intre timp batrana se ridicase si s-a apropiat de noi. Desi nu parea sa inteleaga limba engleza, aproba din cap cuvintele prietenei mele. A asteptat terminarea traducerii si a adaugat ceva lovindu-se viguros cu palma peste piept.
"She says that she was fighting too."
Batrana a continuat sa vorbeasca aratand catre propria-i fata. Cuvintele i s-au topit intr-un zambet.
"She says that she was 17 and looked very different back then."
I-am zambit inapoi. Batrana a inceput sa-i puna intrebari prietenei mele din Rostov. Intelegeam doar cateva cuvinte izolate, pe ici, pe colo. Mi se parea ca am auzit cuvantul "rumynskiĭ", o data, sau de doua ori si cuvantul "Nʹyu-Ĭork". Batrana s-a oprit si m-a privit in tacere. Zambetul ii disparuse si am avut senzatia ca vedeam umbre noi alergand pe fata ei. Pupilele i se dilatasera ca niste guri de Nagant M1895. A facut un pas inainte si mi s-a adresat in ruseste cu un ton grav.
"Rumyny ubili moego starshego brata."
N-am inteles ce spusese. Am intors privirea spre prietena mea. Se uita in podea fara sa se grabeasca sa-mi traduca.
"What did she say?"
Batrana rusoaica a continuat.
"Yemu bylo dvadtsatʹ odin god, i on byl moim yedinstvennym bratom."
"She says that her brother died in the war. He was 21."
"Rumyny ubili moego starshego brata.", a repetat batrana aratand cu degetul spre mine.
"Do I look like him?"
"No. She says that the Romanians killed him."
"Oh..."
Brusc, m-am simtit de parca tavanul muzeului mi s-a lasat incet pe umeri impiedicandu-ma sa respir. Din momentul acela nu m-am mai putut plimba pe strazile Rostovului fara sa-mi imaginez soldatii romani. Cum vazusera ei curgerea lenesa a Donului, livezile de ciresi si visini, lanurile de grau, zambetele blonde ale rusoaicelor si tanguiala balalaicelor? Aveam sa ma intorc la Rostov trei ani la rand.
Lumina diminetii ne-a dezvaluit ca ne aflam prizonieri in inima unui camp minat de maracini. Ploaie se oprise dar vantul continua se se inteteasca. Valurile inspumate ale golfului se spargeau zgomotos de plaja. Palmierii din jur se aplecau furiosi in jurul nostru. Parea foarte putin probabil ca vom reusi sa scoatem canoea de aluminiu pe apa. Incepusem sa ne resemnam. O noua rafala, mult mai puternica, a umflat cortul intinzand ancorele si indoind stalpii de sustinere. In acelasi moment am auzit un zgomot nou. Am intors capul la timp sa vad cum canoea de aluminiu de aproape sase metri lungime se ridica de la pamant ca o coala de hartie si incepe sa se rostogoleasca in aer purtwta de vant la vreun metru si jumatate deasupra maracinilor. Asistam la un moment ce nu incapea in nici un plan. Privind cum se rostogolea in aer si se departa de noi de-a lungul plajii, am realizat cu un gol in stomac ca nu asigurasem canoea. Am inceput sa alerg in urma ei ignorand durerea ascutita provocata de maracini. Dupa primii pasi devenise clar ca nu aveam cum s-o prind din urma.
"La ce te gandesti?"
"Ma gandeam cum ne-a luat vantul canoea anul trecut."
"Stam tot acolo?"
"Why not? Hai sa ne punem in miscare..."
Invatasem o lectie dura cu un in urma si tineam kayak-ul ancorat in fiecare moment. Canoea de aluminiu aterizase in cele din urma intr-un ciot care o perforase, dar am carpit-o cu plastic topit si duct tape si dupa trei zile petrecute la Highland Beach blocati de furtuna am reusit sa strabatem inapoi cele aproape 50 de mile ce ne separau de civilizatie. Noul kayak demontabil din Hypalon n-ar fi rezistat soculului aterizarii in ciot. In timp ce strangeam tabara si incarcam kayak-ul ancorat pe apa, albastrul cerului se acoperea treptat cu nori de ploaie. Incepuse sa se simta adierea din ce in ce mai viguroasa a nordului.
"Hey, today we might actually sail to Highland Beach!"
Se indesisera fulgerele si traznetele pe Custura Saratii si incercam sa coboram cat mai repede pentru a gasi un adapost. M. incepuse sa oboseasca si a trecut printr-un moment extrem de rar cand i s-a facut frica, de fulgere, de prapastie, de greutatea rucsacului, de propriile limite.
"You're good!"
Ii repetam asta la fiecare pas cu un ton ce se voia sigur. Cand saritorile au devenit mai inalte am asigurat-o cu o cordelina, mai mult pentru a-i da o senzatie de incredere.
"If we fall, we fall together, mate."
Daca ar fi alunecat si ar fi cazut, probabil ca m-ar fi tras si pe mine in prapastie. Trepiedul si geanta camerei de pe piept ma stanjeneau la coborarea saritorilor. Incercam sa gasim o scobitura unde sa ne adapostim de fulgere dar nu-mi dadeam seama daca am fi avut msi multe sanse stand pe loc sau continuand sa coboram pe Custura Saratii.
Navigam spre sud paralel cu tarmul, propulsati simultan si de vant si de padela. Incepuse sa ploua. Picaturile racoroase erau placute si faptul ca hainele erau imbibate cu apa nu ne deranja catusi de putin. Fiecare mila parcursa ne apropia de Highland Beach si traiam o senzatie placuta de intoarcere intr-un loc de care ma simteam legat de capilare nevazute.
Am parasit muzeul de istorie al orasului Rostov cu o povara de care nu stiam cum sa scap. Desi nu aveam nici un motiv sa ma simt vinovat de moartea fratelui batranei de la muzeu, nu-mi puteam sterge din memorie expresia de pe fata ei cand a aflat ca sunt nascut in Romania. N-am fost niciodata convins ca soldatii romani trebuiau sa ajunga la Rostov, la Stalingrad, sau in Caucaz.
Am locuit timp de o luna in apartamentul prietenei mele din Rostov. Eu dormeam pe o canapea din bucataria-sufragerie, iar ea dormea pe un sac de dormit asternut direct pe parchet in dormitor. La numai 23 de ani era proaspat divortata si fostul sot lasase in urma doar canapeaua si frigiderul din bucatarie. Aveam sa aflu ca multe din prietenele ei erau ori divortate, ori planuiau sa divorteze. In anii aceia aparuse o epidemie a divorturilor in Rusia. Economia de piata si realinierea validarilor individuale aduceau un stress care rupea casnicii si traditii inlocuindu-le cu un insetat abandon in placerea momentului. Frigiderul prietenei mele adapostea doar cirese coapte si zemoase cumparate de la taraba taranilor din piata, iar congelatorul cateva sticle de un litru de "Russkiy Standart" si doua pahare imense intoarse cu gura in jos. O combinatie plina de vitamine si neprevazut.
Ploua din ce in ce mai tare pe Custura Saratii si piatra uda incepuse sa alunece sub talpa bocancului. Din cand in cand fulgera foarte aproape de noi si traznetul ce urma la cateva secunde ne naucea. Deja ne asteptam ca fiecare fulger sa fie si ultimul. Trecusem o sha si incepusem sa urcam pe versantul opus.
Am trecut cu bine de estuarul raului Lostman's River la numai doua mile departare de tarm. Inca nu eram siguri de comportamentul kayak-ul pe valuri si nu indrazneam sa ne departam la mai mult de 2-3 mile de tarm. Incepusem sa intrezarim pe stanga lunga fasie de nisip a plajii de la Highland Beach.
In drumul de la muzeul de istorie spre apartament trecusem prin piata si umplusem o sacosa de panza cu toate legumele proaspete pe care le-am putut gasi la tarabe. Ma oferisem sa prepar o supa a carei reteta aveam s-o inventez la fata locului.
"Nazdarovya!"
"Bottoms up!"
Gheata si foc combinate intr-o singura sorbitura. Am simtit traseul urmat de vodka incepand de pe buze si sfarsind direct in suflet.
"We forgot to toast. This one was to a friendship that never dies along an endless journey..."
Imi placea importanta pe care o acorda rusii abilitatii comesenilor de a toasta. Nu vorbea nimeni doar sa se afle in treaba si isi alegeau cu grija cuvintele.
"We forgot to buy lemons...", a raspuns rusoaica sec si a umplut iar paharele.
"You don't have any vinegar?"
As fi putut acri fiertura si cu putin otzet.
"No..."
"It's OK, we'll manage."
Am ridicat paharul de vodka.
"This one is to an empty fridge and having nothing!"
"To Vodka!", a ripostst rusoaica razand.
"To an empty stomach!", am adaugat eu.
"To the empty promises of communism!"
"To all the bullshit in the world!"
"Nazdarovya!"
"Another refill, please..."
Cam la doua treimi de varful versantului estic de pe Custura Saratii am gasit un petec de iarba suspendat deasupra haului si am hotarat ne oprim si sa instalam cortul. Eram uzi pana la piele si apropierea inserarii ne strecurase frigul pana in maduva oaselor.
Cazusem de acord sa servim pe balcon fiertura aia in care ingramadisem toate legumele si pe care eu o numeam cu mandrie, "soup". Balconul era atasat in dreptul dormitorului si dadea intr-o curte interioara in care locatarii isi parcau masinile. Rusoaica voinica a asternut o fata de masa nefiresc de alba pe o cutie de carton prafuita din balcon. Oare, de unde tot scotea diverse lucruri, ca doar nu mai avea nici un dulap, sau sertar, in tot apartamentul? Alte doua cutii de carton mai mici, inegale ca marime, aveau sa serveasca drept scaune. Desi imi propusesem sa fiu atent, n-am apucat sa vad de unde a scos doua linguri putin inegrite si doua farfurii cu fundul extrem de zgariat care pareau aduse direct de la muzeul de istorie din Rostov. In momentul in care, in sfarsit, ne-am asezat la masa cu "supa" aburinda in farfuriile umplute ochi, a inceput sa picure.
Am ancorat bine cortul, adaugand peste acoperisul de ploaie o retea de cordelina de parasuta dispusa in zig-zag. Cortul nostru tunel arata ca un gigantic salam verde strans in sfori. Nici asa nu eram siguri ca va rezista vantului si ploii de pe Custura Saratii, dar in momentul ala nu exista nici o alternativa.
Si eu si rusoaica am ramas cu lingurile in mana uitandu-ne unul la altul. Nu ne-am gandit nici o clipa ca ar putea incepe ploaia. Ea a rupt prima tacerea.
"Shall we move inside?"
Am lasat lingura jos si am ridicat paharul de vodka.
"To the rain!"
A inteles. A zambit. A ridicat si ea paharul.
"To the rain!"
Inca o data, am simtit traseul parcurs de fiecare mililitru, dar n-am simtit unde se opreau toti acesti mililitri. Prima inghititura fierbinte de "supa" mi-a creat o senzatie brusca de putere si incredere. Care ploaie? Am asteptat-o sa soarba cateva linguri la rand inainte de a intreba.
"Do you like my soup?"
"Da... Yes! Actually, you understand 'da'."
"Da, we use the same word."
"You stole the word from us...".
De cate ori zambea ochii i se ingustau pana cand pupilele deveneau aproape invizibile.
"We didn't steal anything from you. You gave us lots of things we didn't want."
"Like what?"
"Like communism."
"Pizdietz! Grow up..."
Incepusem sa inteleg unde se oprea vodka. Ne infierbantam in timp ce delicioasa fiertura din farfurii se racea. Picaturi mari de ploaie incepusera sa aterizeze in farfurii si pe fetzele noastre. Rusii par croiti sa traiasca la extremitatile spectrului emotional. Ori e ura, ori e iubire, nu ramane prea mult loc pentru indiferenta sau cumpatare, Cu atat mai putin cand incep sa se adune sticlele goale.
"Why did you come here?"
"What do you mean? You know why I am here..."
"Not you, now, I meant the Romanians, here in Rostov and at Stalingrad..."
Am amutit. Stalingradul se afla la vreo 400 de Km. spre est. Dar cat pot sa insemne 400 de Km in Rusia? Deodata, Stalingradul era peste tot, in jurul nostru, deasupra noastra, si mai ales intre noi. Mi-am amintit de batrana de la muzeu. Incercam sa inteleg daca intrebarea ei era serioasa. Colturile gurii se indoisera in jos dar in pupilele aproape acoperite de pleoape parea sa scanteieze un zambet.
"Bullshit! You always tried to steal land from us. They had to liberate it."
"At Stalingrad?"
"I was not there."
"My dedushka fought at Stalingrad."
"I'm sorry, did he die?"
"No... He is still alive."
"My dedushka is dead, but he never went to Stalingrad."
"We kicked the shit out of you at Stalingrad. My dedushka would have kicked the shit out of your dedushka."
Accentua "kicked the shit" cu satisfactie.
"The Romanians didn't have the right equipment to stop the fucking T-34's"
"Bullshit! They were weak!"
"Bullshit, the Italians were lazy and never finished the fortifications that the Romanians took over when they replaced the Italians..."
"Weak, weak, weak!"
Ochii continuau sa-i zambeasca. Ploaia ii intinsese rimelul ca niste lacrimi indoliate izvorate dintr-un alt timp si dintr-o alta lume. Eram musafir in casa ei si nu avea rost sa continui ceva ce ramasese definitiv ingropat in tragedia de la Stalingrad. Am umplut ambele pahare.
"To all the brave soldiers in the world who die in stupid wars!"
Am varsat vodka pe pardoseala balconului. A varsat si ea.
"To peace!"
"To peace!"
"To a never dying friendship!"
"To all the memories that friends share!"
"To endless journeys..."
Continua sa tune undeva mai departe. Vodka a calatorit inca o data pe drumul stiut. Am ridicat privirea de pe fundul paharului gol si am remarcat peste umarul rusoaicei, la un balcon de vis-a- vis, o femeie imbracata intr-un halat rosu inflorat care statea rezemata de balustrada si fuma in ploaie. I-am facut cu mana. N-a raspuns salutului. Curioasa, rusoaica din fata mea a intors capul sa vada la ce ma uit. Cele doua femei s-au salutat discret cand li s-au intalnit privirile. Aveam chef sa cant.
"Do you know the words of 'Dorogoĭ Dlinnoyu'?"
"The words of what?"
"The song, Dorogoĭ dlinnoyu, pogodoĭ lunnoyu..."
"Hold on."
A umplut paharelele. Prima sticla de 'Russkiy Standart' cazuse la datorie. Apa de la ploaie incepuse sa inmoaie cutiile de carton pe care stateam. Farfuriile se umplusera cu apa de ploaie si incepusera sa se reverse pe albul fetzei de masa. Rusoaica voinica s-a ridicat in picioare.
"To all our friends who are not here with us. To M.!"
M-am ridicat si eu in picioare.
"To M. and to New York!"
Rusoaica ne vizitase la New York si o cunostea pe M. Am dat paharele peste cap si am ramas cu ele in mana.
"You sing with me, da?"
"I'll try..."
A facut un gest de exasperare si a inceput sa cante.
"Yekhali na troĭke s bubentsami,
A vdali melʹkali ogonʹki ...
Once upon a time there was a tavern,
Where we used to raise a glass or two.
Remember how we laughed away the hours,
And dreamed of all the great things we would do.
Those were the days my friend,
We'd thought they'd never end,
We'd sing and dance for-ever and a day,
We'd live the life we choose,
We'd fight and never lose,
For we were young and sure to have our way.
Lalala lah lala, lalala lah lala
Those were the days, oh yes, those were the days.
Then the busy years when rushing by us.
We lost our starry notions on the way.
If by chance I'd see you in the tavern,
We'd smile at one another and we'd say:
Those were the days my friend,
We'd thought they'd never end,
We'd sing and dance for-ever and a day,
We'd live the life we choose,
We'd fight and never lose,
For we were young and sure to have our way.
Lalala lah lala, lalala lah lala
Just tonight I stood before the tavern,
Nothing seemed the way it used to be.
In the glass I saw a strange reflection,
Was that lonely person really me.
Those were the days my friend,
We'd thought they'd never end,
We'd sing and dance for-ever and a day,
We'd live the life we choose,
We'd fight and never lose,
For we were young and sure to have our way.
Lalala lah lala, lalala lah lala
Through the door there came familiar laughter.
I saw your face and heard you call my name.
Oh, my friend, we're older but no wiser,
For in our hearts the dreams are still the same.
Those were the days my friend,
We'd thought they'd never end,
We'd sing and dance for-ever and a day,
We'd live the life we choose,
We'd fight and never lose,
For we were young and sure to have our way.
Lalala lah lala, lalala lah lala...
(Traducere in limba engleza de Gene Raskin)"
Vecina in halatul rosu de la balconul de vis-a-vis ne privea.A aruncat chistocul in curtea interioara a blocului si a intrat in apartamentul ei. Singurul loc din Russia in care as mai vrea sa pot calatori este Kamceatka. Am plutit in noptile albe de pe Neva, am colindat muzeul Hermitage si puntea crucisatorului Aurora, am fost admonestat ca tineam mainile in buzunar in mausoleul lui Lenin si am aplaudat la Bolshoy, am mancat cirese din curtea lui Cehov la Taganrog, am comparat pietrele de la Tanais cu cele de la Histria, am numarat vapoare ruginite ramase fara apa sub chila in Marea Azov, m-am scufundat in lacul Baikal, am plutit pe Don, am calarit un cal maro si un GAZ 66 kaki peste dealurile de la poalele Caucazului si am mancat 'shashlake' pe nisipul Marii Negre la Sochi in timp priveam cu dor spre orizont unde imi imaginam ca se afla Constanta.
Schimbati in haine uscate, ne cuibarisem la caldura in sacii de dormit. Rafalele de vant zgaltaiau violent cortul dar nu mai fulgera. M. era imbujorata la fatza si parea sa aiba putina febra. A adormit repede. Avea sa se opreasca si ploaia peste noapte si soarele de a doua zi avea sa ne poarte pasii spre varful Negoiu. In ciuda efortului si a oboselii, ne era bine in creasta Fagarasului.
Protejati de palmieri, am campat la Highland Beach vreo cincisprezece metri mai la nord de locul unde campasem cu un an in urma. Conform planului initial, in noaptea aceea ar fi trebuit sa campam vreo noua mile mai sud, la Graveyard Creek. Dupa ce s-a stins focul ne-am dus la culcare impacati ca eram exact in punctul in care trebuia sa fim in acel moment din viata noastra. Stateam in cort pe intuneric cu mainile impreunate sub cap.
"Dormi?"
"Nu..."
"Te iubesc mult si imi pare bine ca sunt aici cu tine."
"Si eu te iubesc mult de tot."
Am stat la Highland Beach doua zile si am pornit inapoi pe drumul pe care venisem. Am scos kayak-ul de pe apa si l-am impachetat in Toyota ce avea sa ne poarte docila la New York.
Drumul nu se termina niciunde... Planuim sa iesim pentru o tura in apele de coasta ale Atlanticului de Memorial Day, planuim sa mergem in Delta Dunarii in August si nu ne-am hotarat daca vom naviga la Dry Tortugas sau vom urca pe Acongagua in Decembrie. Evident, dincolo de iluzia oricarui plan, nu se va intampla decat ceea ce e sa fie.
Ultima editare:
Erich von Manstein, Victorii pierdute, Editura Elit, Bucureşti, 2002 - o carte interesanta despre WW2, dar mai ales despre Stalingrad. Cel putin mie mi-a schimbat optica si convigerile despre WW2.
DoiNomazi
Seasick & Grumpy
Astazi pe la 17:20 EST, in timp eram iesiti cu bicicletele pe partea de vest a Manhattan-ului, aproape de firul apei si admiram cele cateva ambarcatiuni ce brazdau inspre nord si inspre sud apele linistite ale fluviului Hudson, am observat un barbat imbracat plutind cu fata in jos, purtat de valuri spre tarmul unde ne oprisem. A ajuns la tarm exact in dreptul nostru. Pielea era nefiresc de alba, ca o coala de hartie si membrele i se unduiau de parca era fabricat dintr-un cauciuc moale. Parea sa fi fost in apa de multa vreme. Nu parea accidentat. Era descult...
Dupa un telefon, au venit multe masini de politie, pompieri, echipe speciale de interventie, patrula portuara fluviala, etc. Au stabilit un perimetru, au inconjurat zona, au blocat accesul si tranzitul, au facut fotografii si au ridicat cadavrul. Am facut si eu poze cu telefonul pana sa soseasca politia dar mi se pare stupid si inutil sa le postez.
Este aproape trei si jumatate dimineata in NY si ma gandesc la acel om necunoscut. Fluviul a scos vreo patru de la inceputul anului. Exista si drumuri ce se sfarsesc...
Dupa un telefon, au venit multe masini de politie, pompieri, echipe speciale de interventie, patrula portuara fluviala, etc. Au stabilit un perimetru, au inconjurat zona, au blocat accesul si tranzitul, au facut fotografii si au ridicat cadavrul. Am facut si eu poze cu telefonul pana sa soseasca politia dar mi se pare stupid si inutil sa le postez.
Este aproape trei si jumatate dimineata in NY si ma gandesc la acel om necunoscut. Fluviul a scos vreo patru de la inceputul anului. Exista si drumuri ce se sfarsesc...
Ultima editare:
se spune ca apa (fluviul, marea) isi cere tributul....