Fotografia, prin ochelarii şi obiectivul meu

M-am gândit demult să deschid acest nou thread. Pentru că la fotografie şi la fotbal se pricepe oricine, mi-a trebuit ceva curaj ca să fac pasul ăsta. Lucrurile se pot face în multe feluri aşa că mă simt obligat să lansez următorul

AVERTISMENT:​

dacă ţi se va părea pură aberaţie ceea ce voi scrie de aici înainte, caută cărţi adevărate de care librăriile sunt acum pline.

Şi acum, la treabă!

- VA URMA -
 
M-am gândit demult să deschid acest nou thread. Pentru că la fotografie şi la fotbal se pricepe oricine, mi-a trebuit ceva curaj ca să fac pasul ăsta. Lucrurile se pot face în multe feluri aşa că mă simt obligat să lansez următorul

AVERTISMENT:​

dacă ţi se va părea pură aberaţie ceea ce voi scrie de aici înainte, caută cărţi adevărate de care librăriile sunt acum pline.

Şi acum, la treabă!

- VA URMA -

Continua, de ce te-ai oprit? Mi se pare o idee deosebita , cu atat mai mult cu cat am cochetat si eu cu ea... Am admirat nespus pozele postate pe Barca mea de ' pupezica'|
 
Continua, de ce te-ai oprit? Mi se pare o idee deosebita , cu atat mai mult cu cat am cochetat si eu cu ea... Am admirat nespus pozele postate pe Barca mea de ' pupezica'|

Nu m-am oprit :) Am luat doar o pauză. Avem tot timpul inainte caci nimeni nu pleaca de pe forum, nu-i asa?

Gaudi incepuse lucrul la monumentala catedrala Sagrada familia stiind ca nu o va termina in viata. Cand a fost intrebat de ce merge lucrul atat de greu, a ridicat ochii spre cer si a raspuns:
-Clientul meu are răbdare ...
 
Fotografia este o formă de vibraţie.

Din fizică ne este cunoscut fenomenul de rezonanţă. Cel mai important aspect este acela că între două sisteme vibratorii aflate la rezonanţă, există schimb energetic. Pentru a demonstra acest lucru este suficient să amintim că vibraţia sonoră a unui diapazon este în stare să facă să vibreze coarda unui pian acordată la aceeaşi frecvenţă şi aflat în aceeaşi încăpere, chiar dacă între cele două sisteme nu există aparent nici o legătură. Ceea ce fizica a descoperit relativ recent, yoghinii cunoşteau de mii de ani. Acordând frecvenţa de vibraţie a corpului pe o anumită frecvenţă şi stabilizând-o acolo, se formează o legătură de tip rezonant între microcosmosul fiinţei umane şi un focar rezonant din macrocosmos, cele două sisteme intrând în legătură şi transferând energie de la unul la altul.
Am afirmat că fotografia este o vibraţie, mai precis înregistrarea stării vibratorii a fotografului în momentul executării fotografiei. Problema este că nu suntem capabili să vedem decât ceea ce înţelegem, doar lucrurile cu care putem rezona. Ne surprind imaginile unor artişti tocmai fiindcă în universul lor interior sunt trezite şi cultivate anumite aspecte cu care ei rezonează, pe care ei sunt capabili să le descopere, să „le vadă” şi pe care ei pot să le izoleze în cadrul fotografic şi să ni le servească prin limbaj fotografic astfel încât să le descoperim şi noi, cei care singuri nu putem iniţia rezonanţa cu ele, deci care le privim şi „nu le vedem”.
S-a întâmplat undeva, într-o insulă pierdută în imensitatea oceanului Pacific. Un grup de antropologi studia de la distanţă un trib de băştinaşi, complet izolat de civilizaţie, al căror univers se termina incert (la fel ca universul nostru), undeva, la orizont. Într-o bună zi, din largul oceanului a apărut un punct ce s-a mărit încet, încet până ce a luat forma unui vapor, a defilat în largul insulei, apoi s-a făcut din nou un punct şi a dispărut la fel de misterios precum se ivise. Antropologii au stat cu sufletul la gură aşteptând reacţia tribului (a cărui evoluţie se situa pe undeva prin epoca fierului), dar realitatea a întrecut orice aşteptare: nu s-a întâmplat NI-MIC!!!! Nimeni nu a vociferat, nici o mână nu a arătat spre orizont, nimeni nu a căzut în genunchi şi nimănui nu i-a trecut prin cap că au venit zeii. Nimic!!! Zero!!! Pentru băştinaşi vaporul era ceva cu totul necunoscut, o imagine pe care pur şi simplu nu puteau să o interpreteze: două civilizaţii au trecut una pe lângă alta, fără ca cel mai mic impact să se producă! Pare incredibil ca un vapor să treacă prin viaţa ta fără a lăsa nici cea mai mică urmă, dar în fapt, asta s-a întâmplat.
Atunci când Brâncuşi a expus la New York, o americancă a plans în faţa unei lucrări a sculptorului. Nu s-au întâlnit vreodată, nu se cunoşteau şi aparţineau unor lumi cu totul diferite, dar ca fiinţe rezonau şi prin acea sculptură s-au întâlnit. Asta e ceea ce poate face arta, implicit şi fotografia. Vedem o imagine şi dacă ceva, chiar neconştientizat şi adânc îngropat în fiinţa noastră, rezonează cu acel ceva, simţim o emoţie (“ne simţim deodată iar nemuritori/ poate orice boală, peste noi să vină" – Adrian Păunescu).


monstrulM2.JPG


MONSTRUL

Ianuarie. Frigul a îngheţat orice mişcare. Explorez malul lacului fascinat de culoarea şi desenul gheţii când prima rază scapă deasupra pădurii ţintind cu puterea unui laser pantele dezgolite. Mişcarea browniană dă iama prin grohotişuri şi agitaţia se propagă cu repeziciune. Monstrul ce hibernează simte miros de primăvară şi începe să se dezmorţească. Sunt atent la aceste slabe semne vitale. În aparenţă nu s-a întâmplat nimic, dar un abur uşor arată că monstrul se va trezi.


- VA URMA -​
 
Fotografia este o formă de vibraţie.


- VA URMA -

se poate argumenta ca o fotografie, sau o secventa, "reflecta" mai multa informatie despre ce se afla in spatele ochiului decat despre ce se afla in fata lui...:)

Candva, de mult, am scris pe undeva despre "The other eye", un articol care analiza diferentele intre ce vad cei doi ochi ai unui fotograf, sau operator cine/video, simultan. Ochiul liber, de obicei stangul, comparat cu cel ce priveste prin vizor, de obicei dreptul, nu in sensul inventarierii imaginii, ci in sensul perceptiei si interpretarii ei...

De multe ori am senzatia ca am alunecat pe langa clipe de realitate doar pentru ca am iesit in lume exclusiv prin intermediul vizorului.

Ieri am testat/evaluat o camera noua care filmeaza in 60P, la o rezolutie 4K, necompresat. Stiu ca suna aberant dar am avut senzatia ca imaginea filmata este mai clara decat realitatea...:)

M-am intors cu drag la imaginile luate si prelucrate exclusiv cu telefonul.
 
Din fizică ne este cunoscut fenomenul de rezonanţă. Cel mai important aspect este acela că între două sisteme vibratorii aflate la rezonanţă, există schimb energetic. Pentru a demonstra acest lucru este suficient să amintim că vibraţia sonoră a unui diapazon este în stare să facă să vibreze coarda unui pian acordată la aceeaşi frecvenţă şi aflat în aceeaşi încăpere, chiar dacă între cele două sisteme nu există aparent nici o legătură. Ceea ce fizica a descoperit relativ recent, yoghinii cunoşteau de mii de ani. Acordând frecvenţa de vibraţie a corpului pe o anumită frecvenţă şi stabilizând-o acolo, se formează o legătură de tip rezonant între microcosmosul fiinţei umane şi un focar rezonant din macrocosmos, cele două sisteme intrând în legătură şi transferând energie de la unul la altul.
Am afirmat că fotografia este o vibraţie, mai precis înregistrarea stării vibratorii a fotografului în momentul executării fotografiei. Problema este că nu suntem capabili să vedem decât ceea ce înţelegem, doar lucrurile cu care putem rezona. Ne surprind imaginile unor artişti tocmai fiindcă în universul lor interior sunt trezite şi cultivate anumite aspecte cu care ei rezonează, pe care ei sunt capabili să le descopere, să „le vadă” şi pe care ei pot să le izoleze în cadrul fotografic şi să ni le servească prin limbaj fotografic astfel încât să le descoperim şi noi, cei care singuri nu putem iniţia rezonanţa cu ele, deci care le privim şi „nu le vedem”.
S-a întâmplat undeva, într-o insulă pierdută în imensitatea oceanului Pacific. Un grup de antropologi studia de la distanţă un trib de băştinaşi, complet izolat de civilizaţie, al căror univers se termina incert (la fel ca universul nostru), undeva, la orizont. Într-o bună zi, din largul oceanului a apărut un punct ce s-a mărit încet, încet până ce a luat forma unui vapor, a defilat în largul insulei, apoi s-a făcut din nou un punct şi a dispărut la fel de misterios precum se ivise. Antropologii au stat cu sufletul la gură aşteptând reacţia tribului (a cărui evoluţie se situa pe undeva prin epoca fierului), dar realitatea a întrecut orice aşteptare: nu s-a întâmplat NI-MIC!!!! Nimeni nu a vociferat, nici o mână nu a arătat spre orizont, nimeni nu a căzut în genunchi şi nimănui nu i-a trecut prin cap că au venit zeii. Nimic!!! Zero!!! Pentru băştinaşi vaporul era ceva cu totul necunoscut, o imagine pe care pur şi simplu nu puteau să o interpreteze: două civilizaţii au trecut una pe lângă alta, fără ca cel mai mic impact să se producă! Pare incredibil ca un vapor să treacă prin viaţa ta fără a lăsa nici cea mai mică urmă, dar în fapt, asta s-a întâmplat.
Atunci când Brâncuşi a expus la New York, o americancă a plans în faţa unei lucrări a sculptorului. Nu s-au întâlnit vreodată, nu se cunoşteau şi aparţineau unor lumi cu totul diferite, dar ca fiinţe rezonau şi prin acea sculptură s-au întâlnit. Asta e ceea ce poate face arta, implicit şi fotografia. Vedem o imagine şi dacă ceva, chiar neconştientizat şi adânc îngropat în fiinţa noastră, rezonează cu acel ceva, simţim o emoţie (“ne simţim deodată iar nemuritori/ poate orice boală, peste noi să vină" – Adrian Păunescu).


monstrulM2.JPG


MONSTRUL

Ianuarie. Frigul a îngheţat orice mişcare. Explorez malul lacului fascinat de culoarea şi desenul gheţii când prima rază scapă deasupra pădurii ţintind cu puterea unui laser pantele dezgolite. Mişcarea browniană dă iama prin grohotişuri şi agitaţia se propagă cu repeziciune. Monstrul ce hibernează simte miros de primăvară şi începe să se dezmorţească. Sunt atent la aceste slabe semne vitale. În aparenţă nu s-a întâmplat nimic, dar un abur uşor arată că monstrul se va trezi.


- VA URMA -​

Desi, de multe ori, intrarea in rezonanta intre privitor si imagine este puternic influentata de nivele de familiaritate cu anumite culori, forme si texturi... Oamenii care au trait toata viata intre bile netede si roz, vor reactiona putin diferit la cuburi galbene cu fulgi decat cei care au trait toata viata intre cuburi galbene cu fulgi. Exista cateva variabile subtile care pot aduce surprize cand ne asteptam ca cei din Matto Grosso sa reactioneze (intelectual si visceral) la Mozart asemeni celor din Viena...:) Si invers! Probabil ca chiar si o angajare minima in procesul de contemplare necesita o oarece doza de "educatie artistica" prealabila. Oamenii plang si la concerte cu Lady GaGa, cea reala, nu aia pe care o porti tu prin Delta..:)

Eu am renuntat sa mai incerc sa definesc arta (sau artistul). Sunt de acord cu tine ca unul din posibilele principii de validare se nasc in rezonanta si armonie.
 
Ultima editare:
Desi, de multe ori, intrarea in rezonanta intre privitor si imagine este puternic influentata de nivele de familiaritate cu anumite culori, forme si texturi... Oamenii care au trait toata viata intre bile netede si roz, vor reactiona putin diferit la cuburi galbene cu fulgi decat cei care au trait toata viata intre cuburi galbene cu fulgi. Exista cateva variabile subtile care pot aduce surprize cand ne asteptam ca cei din Matto Grosso sa reactioneze (intelectual si visceral) la Mozart asemeni celor din Viena...:) Si invers! Probabil ca chiar si o angajare minima in procesul de contemplare necesita o oarece doza de "educatie artistica" prealabila. Oamenii plang si la concerte cu Lady GaGa, cea reala, nu aia pe care o porti tu prin Delta..:)

Eu am renuntat sa mai incerc sa definesc arta (sau artistul). Sunt de acord cu tine ca unul din posibilele principii de validare se nasc in rezonanta si armonie.

Preferinta pentru roz a celor ce au trait printre bile roz nu inseamna decat ca ei au asimilat acea culoare si ca "vibreaza in roz", ca pricep culoarea roz si vor rezona la roz. Este un punct de vedere, insa lucrurile pot fi facute in multe feluri. Nici eu nu am pretentia de a defini arta ci doar de a arata calea mea de perceptie. Probabil vor fi cativa oameni pe care randurile pe care le scriu ii va inspira. Pentru ceilalti am dat avertismentul de la inceput.
 
Crocodilu" este exact asa , de rezonanta e vorba in final. Plus ca postarea ta e foarte frumoasa. Eu a-si fi folosit termenul -emotie ,dar asta micsora spatiul de manevra din descriere. Totusi tin sa ma alatur lui "Doi nomazi", oamenii sant diferiti si reactioneaza diferit la aceiasi stimuli, functie de multi factori.
Sub indemnul lui Eugen Iarovici din"Maiestria in fotografie",prin anii "80 ,am facut o imagine in contralumina, cu un om, asezat la baza unui nuc ce a crescut izolat pe o colina. Cadrul f. larg Am mers cu imaginea ,marita in laboratorul propriu ,la vecinii de pe scara. Reactii :
- Pictorul de la etajul 5 a inteles imaginea, calitatea de simbol pe care o capata amicul meu din foto , a inteles si titlul ["Aparenta"] si a spus unele lucruri despre faptul ca izolarea e ceva ce se intampla doar intre oameni , natura ne e alaturi tot timpul chiar daca constientizam sau nu .Astfel singuratatea simbolului uman din imagine era doar aparenta "Aparente". Am fost f. emotionat, nu-i dadusem nici o explicatie,decat imaginea si titlul !
- La et. 6, doi soti fara copii,instruiti,eleganti,au laudat imaginea pentru a ma bucura pe mine. Au dat o interpretare legata de varsta pubertatii , cand izolarea se datoreaza starilor prin care trece tanarul si faptului ca refuza ajutorului venit de la prieteni, parinti...
- Vecinul de deasupra [et. 4] m-a felicitat ca nu bat bodegile ca altii ,ca nu fac zgomot, [inca nu descoperisem chitara ]. A zis : Frumos ,...da" la ce-ti foloseste ?
-La parter era cineva mutat din mediul rural. A spus ca nu-i facuta poza in perioada culesului ,ca altfel era plin de crengi rupte pe jos. -Sau le-am adunat pentru poza ??
- Tatal meu era suparat ca am monopolizat debaraua cu laboratorul foto. A spus despre pom ca nu e izolat , e in natura,adica la el acasa. Iar omul a ales sa fie singur , asa cum mai bine ar sta si el, decat cu mine care rascolesc casa. Titlul nu i s-a parut potrivit.
-Baietii de la scara ,s-au uitat, au zis ceva de genul : "bun,bravo,ramai la noi"si am plecat cu totii dupa inghetata.
O imagine simpla,..cate atitudini !
. Singura vibratie pe care ne putem baza ca fiind generala ,cred ca se afla la nivelul animalului din noi. Cand vedem un sarpe ne speriem toti, cand vedem papa"salivam, cand vrem sa vindem ,incercam sa dam senzualitate imaginii. Nu sant putini artistii care mizeaza pe asa ceva , in toate artele , Rubens,Botticelli,Michelangelo, Irimescu,Balasa.......
Apoi mai e si faptul ca daca vrem sa aratam ceva printr-o fotografie,sculptura,pictura ,intai trebuie sa captam atentia privitorului prin atractie vizuala ..iar dozarea fiecarui ingredient nu cred ca se poate invata din carti.
Cu cat mesajul devine mai elevat ,cu atat aria de rezonanta scade ,pana e posibil sa rezonam doar noi si cu pianul ;) [scuze,nu ma pot abtine sa nu fac glume ]
Dar oricum, excelenta idee de topic si sper sa continui pe acelas ton. Atitudinea ta e un punct de referinta.
Nu incerc sa te contrazic,..eu doar completez artand ca barca e un simbol, dar ne trebuie salopeta daca vrem sa o construim ;)
 
Crocodilu" este exact asa , de rezonanta e vorba in final. Plus ca postarea ta e foarte frumoasa. Eu a-si fi folosit termenul -emotie ,dar asta micsora spatiul de manevra din descriere. Totusi tin sa ma alatur lui "Doi nomazi", oamenii sant diferiti si reactioneaza diferit la aceiasi stimuli, functie de multi factori.
Sub indemnul lui Eugen Iarovici din"Maiestria in fotografie",prin anii "80 ,am facut o imagine in contralumina, cu un om, asezat la baza unui nuc ce a crescut izolat pe o colina. Cadrul f. larg Am mers cu imaginea ,marita in laboratorul propriu ,la vecinii de pe scara. Reactii :
- Pictorul de la etajul 5 a inteles imaginea, calitatea de simbol pe care o capata amicul meu din foto , a inteles si titlul ["Aparenta"] si a spus unele lucruri despre faptul ca izolarea e ceva ce se intampla doar intre oameni , natura ne e alaturi tot timpul chiar daca constientizam sau nu .Astfel singuratatea simbolului uman din imagine era doar aparenta "Aparente". Am fost f. emotionat, nu-i dadusem nici o explicatie,decat imaginea si titlul !
- La et. 6, doi soti fara copii,instruiti,eleganti,au laudat imaginea pentru a ma bucura pe mine. Au dat o interpretare legata de varsta pubertatii , cand izolarea se datoreaza starilor prin care trece tanarul si faptului ca refuza ajutorului venit de la prieteni, parinti...
- Vecinul de deasupra [et. 4] m-a felicitat ca nu bat bodegile ca altii ,ca nu fac zgomot, [inca nu descoperisem chitara ]. A zis : Frumos ,...da" la ce-ti foloseste ?
-La parter era cineva mutat din mediul rural. A spus ca nu-i facuta poza in perioada culesului ,ca altfel era plin de crengi rupte pe jos. -Sau le-am adunat pentru poza ??
- Tatal meu era suparat ca am monopolizat debaraua cu laboratorul foto. A spus despre pom ca nu e izolat , e in natura,adica la el acasa. Iar omul a ales sa fie singur , asa cum mai bine ar sta si el, decat cu mine care rascolesc casa. Titlul nu i s-a parut potrivit.
-Baietii de la scara ,s-au uitat, au zis ceva de genul : "bun,bravo,ramai la noi"si am plecat cu totii dupa inghetata.
O imagine simpla,..cate atitudini !
. Singura vibratie pe care ne putem baza ca fiind generala ,cred ca se afla la nivelul animalului din noi. Cand vedem un sarpe ne speriem toti, cand vedem papa"salivam, cand vrem sa vindem ,incercam sa dam senzualitate imaginii. Nu sant putini artistii care mizeaza pe asa ceva , in toate artele , Rubens,Botticelli,Michelangelo, Irimescu,Balasa.......
Apoi mai e si faptul ca daca vrem sa aratam ceva printr-o fotografie,sculptura,pictura ,intai trebuie sa captam atentia privitorului prin atractie vizuala ..iar dozarea fiecarui ingredient nu cred ca se poate invata din carti.
Cu cat mesajul devine mai elevat ,cu atat aria de rezonanta scade ,pana e posibil sa rezonam doar noi si cu pianul ;) [scuze,nu ma pot abtine sa nu fac glume ]
Dar oricum, excelenta idee de topic si sper sa continui pe acelas ton. Atitudinea ta e un punct de referinta.
Nu incerc sa te contrazic,..eu doar completez artand ca barca e un simbol, dar ne trebuie salopeta daca vrem sa o construim ;)


E foarte bine ca interveniti cu pareri.
Am avut si eu experiente similare, deci te aprob vis-a-vis de perceptiile oamenilor.
 
E foarte bine ca interveniti cu pareri.
Am avut si eu experiente similare, deci te aprob vis-a-vis de perceptiile oamenilor.

Intervenim cu pareri pentru ca ne face placere sa discutam despre ceva ce pare sa ne preocupe. Nu exista dreptate de o parte sau de alta a vreunui argument, nu este o competitie de idei, este doar un dialog viu care curge de la sine ca la o halba de bere...:) In final, toti invatam cate ceva si ne mai potolim setea.
 
Pentru a nu discuta pe uscat , postez o proba a primei imagini expuse [casa pionierilor- 1975 ], in colt are variante de titlu. Cel de sus a fost castigator ;)
E singura imagine uda" pe care o am, e f. simpla,dar putem discuta de mesaj, compozitie ,realizare ,daca facem abstractie de urmele timpului :)
 

Atașamente

  • utyt.jpg
    utyt.jpg
    34.2 KB · Vizualizări: 93
Pentru a nu discuta pe uscat , postez o proba a primei imagini expuse [casa pionierilor- 1975 ], in colt are variante de titlu. Cel de sus a fost castigator ;)
E singura imagine uda" pe care o am, e f. simpla,dar putem discuta de mesaj, compozitie ,realizare ,daca facem abstractie de urmele timpului :)

N-am reusit sa descifrez titlul :(
 
Despre efort ca şi ingredient în cadrul fotografic

Eugen Iarovici avea un aforism: după ce ai învăţat să fotografiezi lucruri, încearcă să fotografiezi „atmosfere”. Pentru a reuşi redarea unei peisaj la nivel de atmosferă trebuie să te integrezi în el, să îl simţi, sau cum spuneam înainte, să rezonezi cu el, să ajungi la aceeaşi lungime de undă cu el. Acest lucru nu se poate face scoţând obiectivul aparatului foto pe geamul automobilului cu motorul încă torcând. Se spune că pentru a cunoaşte un om trebuie să manânci cu el un sac de sare. La fel şi cu peisajul. E drept, uneori Dumnezeu împarte cadouri dar reţeta cea mai sigură e efortul personal. Comoditatea lasă urme în fotografie.

*​

Motto: „Într-o pădure se despărţeau două cărări – iar eu,
Eu am pornit la drum pe-aceea neumblată
Alegere pe care n-am regretat-o niciodată”
Robert Frost


Povestea este mai lungă dar începe să aibă consistenţă odată ce am coborât în portul Nuweiba. Vroiam să urcăm muntele Sinai şi pentru asta trebuia să ajungem la mănăstirea Sfânta Ecaterina, despre care ştiam doar că este deservită de o linie de autobus. Soarele coborâse deja vertiginos spre linia orizontului, supraânălţată de creasta zimţată a munţilor, când, ca pe-o pradă, ne-au luat în primire taximetriştii. Seara ce stătea să cadă subţiase destul de mult puntea ce ne despărţea de visul nostru şi negocierile eşuate au exclus posibilitatea rapidă şi comodă de a călători spre munte. Am refuzat ferm serviciile taximetriştilor, chiar şi acelora cu rază scurtă de acţiune ce vroiau să ne ducă doar până în autogara în care am ajuns pe jos. Autogara din Nuweiba e de fapt o simplă staţie, un punct de oprire al autobusului, atât timp cât funcţionarul din chioşc abia are habar de autobusele pentru care vinde bilete, nicidecum să ne informeze despre alte legături. Tot ce ştie despre mănăstire se rezumă la faptul că din Nuweiba nu pleacă nici-un autobus în colo şi că ar fi mai bine să plecăm la Dahab spre care porneşte o cursă în câteva minute. Oscilăm. Dahab nu ne apropie de ţinta noastră şi dacă nici de acolo nu găsim bus ...
-Vorbiţi româneşte?
Să fi găsit un diamant în praf şi nu m-aş fi minunat mai tare! Ne-am întors spre femeia ce în pustietatea staţiei ţinea companie unei valize şi am exersat sentimentul reconfortant al regăsirii. Este o româncă plecată demult în Ungaria, venită împreună cu soţul ei pentru scufundări la Dahab, care a fost pentru câteva zile în excursie în Iordania, la Petra, la Marea Moartă. Îşi găseşte mai greu cuvintele fiindcă n-a mai exersat demult româneşte dar ciripim veseli. Nu ne poate ajuta fiindcă nici ea nu cunoaşte cursele din Dahab dar ea merge acolo şi cumva, asta ne hotărăşte să mergem şi noi. Autobusul nu costă mai nimic. Împing mărunţişul şi funcţionarul ne rupe două bilete în timp ce apare şi soţul ce nu ştie româneşte dar care ne strânge mâinile jovial.
Autobusul întârzie regulamentar, dar vine, urcăm şi iată-ne din nou pe drum. Din acest punct şoseaua părăseşte coasta şi urcă în pante grele prin peisajul sterp. Intersecţia cu drumul spre mănăstire este blocată de un baraj al poliţiei încropit din butoaie de tablă şi câteva hopuri succesive. Uşa se deschide şi prototipul ponosit al reprezentantului autorităţii urcă să verifice actele fiecărui pasager, apoi prin bezna tăiată de fasciculele farurilor călătorim până la luminiţele Dahabului.
În noua autogară, de astă dată modernă, dar murdară ca un maidanez, nu aflăm prea multe. Ar fi un autobus mâine dimineaţă pe la 9, dar nu e cursa lor, pleacă de undeva din „square”. Până la staţiunea de la malul mării mai sunt 3km şi împreună cu proaspetele noastre cunoştiinţe tocmim un taxi.
E ultima zi din an şi la Dive Center din extremitatea golfului luminat feeric deja se sărbătoreşte. Muzică pop, lumină, râsete, bere, o părticică de occident. Cu saluturi şi strângeri de mâini oamenii noştri se reintegrează grupului de care s-au desprins pentru periplul iordanian. Cumva ne simţim acasă şi totuşi străini. Nu mai au locuri de cazare aşa că ne despărţim şi plecăm pe faleza tixită de localuri în căutarea unui hotel. Am fost invitaţi să petrecem noaptea de Anul Nou la Dive Center dar încă plutim, n-avem nici-o bază. Mă încearcă un sentiment straniu în mijlocul veseliei generale. E noaptea în care lumea se strânge, în care vrei, nu vrei, pluteşte ceva festiv în atmosferă şi noi rătăcim cu ancora în mâini. Găsim o cameră drăguţă şi batem palma pentru preţ când Cosmina face o ultimă încercare:
-Nu este autobus spre Mănăstirea Sfânta Ecaterina?
-Ba da, mâine dimineaţă la 9.
-Dar acum seara?
-Este şi acum.
Parcă nu aud bine, parcă nu înţeleg. Cerem detalii. La 11 noaptea pleacă spre mănăstire un microbus al unei agenţii de turism, cu pelerini pentru vârful Sinai. Wow!!!! Cu asta chiar ne-a făcut praf! Abia aruncasem ancora şi nu e o bagatelă să o tragi din nou la bord. De o parte stă ascensiunea nocturnă chiar la cumpăna dintre ani, cu frigul ce se preconizează, cu efortul, cu noaptea de nesomn, dar şi cu promisiunea unui răsărit deosebit, de cealaltă, camera palpabilă promiţând căldură şi odihnă. La naiba, parcă vroiam pe munte! Facem consiliu şi în final renunţăm la camera de care nu apucasem să beneficiem, ne luăm din nou rucsacii în spate şi revenim în recepţie, unde, telefonic, ni se rezervă două locuri în microbus. Reechipăm rucsacul mic: pun căciula, lanterna, ceva mâncare şi toate hainele groase şi predăm recepţionerului, în custodie, rucsacul-depozit pe care-l vom lua mâine.
Microbusul ne culege de la hotel. Suntem ultimii. Câţiva americani veşnic puşi pe petrecere umplu habitaclul de sunete, şoferul pune muzică pop şi se completează un tabel cu efectivul complet. E ora 12 şi împreună cu Cosmina dau cep unui alt an.
Într-un fel admir tineretul anglo-saxon ce vântură lumea cu nonşalanţă. Sociabili, intrând în vorbă cu oricine, dar şi superficiali, discutând nimicuri. Momentul festiv a trecut aşa că n -am chef de ei acum. Vreau să dorm şi nu pot decât să mă bucur că odată cu stingerea lanternei din plafon se stinge şi piuitul petrecăreţilor.
De obicei dorm adânc, în orice poziţie, dar acum e altceva. Nu se mai aude decât zgomotul motorului trăgând greu pe pantele lungi şi o stare de supraconştiinţă pare să se desprindă din trupul adormit şi să vegheze pe tot parcursul. Înregistrez oprirea la intersecţia blocată cu bidoane de tablă, discuţia cu poliţaii ponosiţi apoi din nou motorul ambalat pe pantele grele şi la 2 dimineaţa liniştea nefirească, zgomotul uşii culisante şi aerul rece, proaspăt, pe care-l simt prima dată în glezne.
Coborâm în parcarea mănăstirii. Lumea e încă adormită. E frig. Câţiva şi-au pus pe spate păturile de la hotel. Două norvegiene au bocanci de munte, pantaloni şi geci Mamut, rucsăcei de firmă, restul, pelerini în haine de oraş, uneori chiar cu plase de nylon în mâini. Se discută cu glas scăzut. Ceva s-a schimbat în atitudinea oamenilor.
Ne preia ghidul promis, un tânăr tuciuriu, ager şi descurcăreţ. Se vede că e în branşă căci îşi ştie bine rolul. Nu are steguleţ (inutil în întunericul înconjurător) aşa că va asigura coeziunea grupului, acustic: ne vom numi Ramses. Drumul e bine umblat, nu avem nevoie de ghid, însă nici nu ne deranjează. Practic ne înregimentăm într-un lung şir de pelerini ce urcă continuu spre vârful muntelui pe care, potrivit scripturilor, în urmă cu mii de ani Moise a primit cele 10 porunci.
Pornim. La nici 100m un post mobil al poliţiei ne scotoceşte prin bagaje, în căutarea a ce? Le-au trecut mulţi rucsaci prin mâini aşa că ştiu de buzunarele de sub capac, de cele lipite de spate şi de toate celelalte compartimente, dar îşi fac treaba de mântuială, ca cei convinşi de inutilitatea muncii lor.
Urmează staţia de cămile. Raza frontalei mătură drumul câţiva metri în faţă, tăind animalele ce stau ghemuite cuminţi, fără să scoată un sunet. Cocoţată pe picioare lungi, cămila pare şleampătă, însă dacă urmăreşti mersul ei vei descoperi că păşeşte elegant, unduios, ca un cal de rasă. Arabii îşi oferă animalele pentru o ascensiune comodă dar sunt foarte puţini cei ce le acceptă serviciile. Doi s-au luat după grupul nostru, aşteptând probabil ca cineva să clacheze.
Ramses al nostru merge prea repede. Încet mă încălzesc, apoi simt transpiraţia pe tricou, ceea ce mă îngrijorează. Sunt cam 2-3 grade şi ca să nu aştept răsăritul cu tricoul lipit de spate, încetinesc la ritmul meu. În faţă, serpentinele îndepărtate ale vârfului sunt marcate de mici licurici răzleţi ce dansează fantomatic.
Unii munţi sunt şi rămân simpli munţi, alţii însă au personalitate. Personalitatea unui munte nu rezidă din forma lor mai ciudată ce îi deosebeşte de ceilalţi, ci din puterea lor de a influenţa şi dacă această putere există, vedem în el un instrument al puterii cosmice şi îl recunoaştem ca munte sacru. Puterea unui munte sacru este atât de mare încât, cu forţa unui magnet, atrage spre el oameni de peste tot. Nimeni nu atribuie un titlu de sacralitate unui munte, însă toată lumea îl recunoaşte ca fiind aşa. Vârful Sinai ce domină de la 2285m mănăstirea Sfânta Ecaterina este urcat în fiecare noapte de sute de pelerine ce se ostenesc să prindă răsăritul în vârf.
Facem popas la un mic refugiu din piatră, întreţinut de un comerciant ce oferă ceai fierbinte, apă îmbuteliată şi dulciuri. Sub acoperiş sunt întinse nişte covoare bălţate, aidoma celor din casele bunicilor, pe care ne întindem câteva minute înainte de reluarea ascensiunii.
Aerul e din ce în ce mai rece, semn că am câştigat altitudine. E multă umezeală şi la un moment dat realizez că fascicolul frontalei capătă consistenţă materială. O ceaţă deasă înăbuşă până şi zgomotele. Îmi place ceaţa, asemeni cortinei ce ascunde ceva, asemeni vălului ce nu te lasă decât să ghiceşti, apărând misterul. Acum e momentul şi aici e locul potrivit pentru a cugeta la jocul Divinităţii, la faptul că Dumnezeu nu apare nicăieri cu claritate, că el nu poate fi decât întrezărit. Divinitatea acţionează fără să se arate, brodind lucrurile în aşa fel încât pentru cel sceptic totul să pară un joc al sorţii. Până în present, nimeni nu a văzut chipul lui Dumnezeu, nici chiar Moise!
Ex 33:18 Moise a zis: "Arată-mi slava Ta!"
Ex 33:19 Domnul a răspuns: "Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea, şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur, şi am milă de cine vreau să am milă!"
Ex 33:20 Domnul a zis: "Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!"
Ex 33:21 Domnul a zis: "Iată un loc. Mâine vei sta pe stâncă.
Ex 33:22 Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii, şi te voi acoperi cu mâna Mea, până voi trece.
Ex 33:23 Iar când îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea."

Sinai4.JPG

Oprim din nou la un alt refugiu. Luna, ca o seceră, lasă să se întrevadă conturul lipsă ca un disc slab iluminat. Absorbit în cugetările mele nici nu am observat când am ieşit din ceaţă. Privind în vale la şirul de luminiţe ce urcă pantele muntelui putem realiza înălţimea la care am ajuns.
-Ramses!
E glasul ghidului nostru ce dă semnalul de plecare. Una din cămilele ce ne urma şi-a găsit muşteriu, cealaltă făcând cale întoarsă pentru intercepţia altui grup. Plecăm mai departe pe drumul povârnit.
Din loc în loc, pe marginea cărării s-au trântit, extenuaţi, africani cu respiraţia tăiată. Sunt oameni veniţi din Africa Neagră, cu păr creţ şi buze groase, aşa cum îi vedem în filme. Clima şi altitudinea par să-i scoată din mediul lor şi se prăbuşesc împuşcaţi în potecă. Faţă de oamenii albi însă, au parcă un alt aer: africanii nu sunt turişti. Îndemnaţi de credinţă sunt veritabili pelerini ce urcă muntele pentru a-l găsi pe Dumnezeu.
Poposim la ultimul refugiu. De aici drumul se transformă într-un lung şir de trepte ce conduc spre vârf. Aici se opresc şi cămilele iar aristocraţii trebuie să coboare, să ajungă pe vârf pe picioarele lor. Înăuntru e cald dar e atât de plin de nu poţi arunca un ac. Mai e vreo jumătate de oră până la prima geană. Cei sosiţi mai devreme s-au ghemuit pe covoare sub nişte pături prăfoase. De cum te opreşti, gheara frigului scormoneşte prin ungherele hainelor. Luăm şi noi o pătură aspră ce miroase ca preşul din faţa uşii, însă cum aici altele sunt criteriile, ne învelim cu ea până sub nas şi ne conservăm aşa încă un sfert de oră.

Sinai5.JPG

La ora 5:30 pornim ascensiunea finală. Treptele abrupte ne conduc spre vârf, dincolo de care o dungă roşiatică bordează orizontul. Umăr la umăr mulţimea priveşte în aceeaşi direcţie, ca şi cum soarele nu ar răsări în fiecare zi. E poate un fel de speranţă, e o susţinere morală în această scenă încărcată de aparate foto. Locul debordează de o bucurie rezervată, latentă. Există o anume fraternitate a celor ce au reuşit în acelaşi timp şi chiar dacă pe glob naţiunile se uită chiorâş una spre alta, aici, în prima zi a anului 2011, sub suliţa încă rece a soarelui ce străpunge dunga roşie, melanjul de rase se reduce la simpli copii a lui Dumnezeu ce-şi primesc, fiecare, cadoul râvnit. Unii se roagă cu mare fervoare, alţii se strâng în braţe, alţii se fotografiază …

Sinai6.JPG


Sinai9.JPG


Sinai18.JPG

O mare de nori netezeşte peisajul atât de frământat al planetei. Din faldurile ei diafane, câteva vârfuri mai impunătoare se ridică detaşându-se net. E un joc al contrastelor între material şi imaterial, dintre aspru şi diafan, dintre alb şi negru. În depărtare mă fascinează mulţimea tonurilor etalate de culmile successive precum şi transparenţa plafonului ce lasă să se ghicească trupul muntelui de dedesubt. Apoi lumina. Urcând pe boltă, soarele aruncă în cazanul peisajului lasere piezişe ce taie ceaţa în franjuri paralele. Căldura lor readuce peisajul la viaţă şi molatec, aburii se pun în mişcare. În jurul vârfurilor se creează inele de vălătuci într-un joc al presiunilor. Soarele s-a ridicat deja deasupra orizontului şi abia am timp să observ printre clicuri că pe mai nimeni nu mai interesează peisajul care acum este în deplinătatea frumuseţii, mult mai spectaculos decât în momentul răsăritului.
Cosmina mă readuce la realitate. Aproape că nu am ridicat degetul de pe declanşator şi constat uluit că în câteva minute am făcut peste 200 de cadre. E momentul să coborâm ...

Sinai32.JPG


Sinai33.JPG


Sinai35.JPG


Sinai38.JPG


Sinai2.JPG

- VA URMA -
 
Crocodilu',acum sant sigur. ,Ai mult talent literar, sigur voi citi tot ce postezi ! In ce priveste fotografia ,pentru echilibru, fac si eu cateva precizari. Fiindca tot il citam pe Iarovici ,..omul asta era adeptul studiului ,al gamelor" ,al crearii imaginii fotografice si nu a inregistrarii la foc automat a ceva preexistent. Multe imagini ale sale ,sant create din aprope nimic , descoperind armonia,compozitia ,acolo unde ochiul nefotografului nu vede nimic deosebit. E vorba de crearea imaginii ,natura e doar un pretext ,ca si in cazul pictorului,al sculptorului... Dupa cum sigur stii,mai sant si alti autori. de ex. Andreas Feininger cu "Fotograful Creator"
Asa cum Petre Tutea a ales la apus,sa se simplifice recomandanduse "un roman",ori C.Darvin tot la apus , renuntand la complicata-i teorie nesustenabila a fost fericit sa asculte cantece religioase din foisorul curtii sale, E.Iarovici ,cel mai cunoscut autor de carte in domeniul foto, din Romania, a ales ca pe coperta "best-sellerului" sau sa fie aceasta imagine : [dar e o imagine creata de el si il reprezinta]
.
Nu are importanta din ce punct de statie facem fotografia. De pe loc , din masina in plina viteza [se pot obtine anumite efecte],sau sarind cu parasuta. Important este ca mintea noastra ,fotograful din noi, sa descopere armonia ,echilibrul,mesajul ori starea, in mediul inconjurator si constient [reproductibil], sa dea nastere unei fotografii care-l reprezinta. Unde oricine vede si declanseaza e loc pentru imagini de amintire. Japonezii stau la rand ca sa declanseze din locatii prestabilite si nu se multumesc cu un cadru ,fiindca nu stiu daca va iesi ;)
Nu stiu cum altfel sa formulez cele de mai sus ca sa fiu sigur ca nu voi deranja pe nimeni , dar va asigur de buna mea credinta si de lipsa oricarei intentii de a supara.
 

Atașamente

  • 67078195326670571369407-5009166-700_700.jpg
    67078195326670571369407-5009166-700_700.jpg
    50.2 KB · Vizualizări: 71
Nu stiu cum altfel sa formulez cele de mai sus ca sa fiu sigur ca nu voi deranja pe nimeni , dar va asigur de buna mea credinta si de lipsa oricarei intentii de a supara.

Nu trebuie sa te ingrijorezi: nu superi pe nimeni. Repet, lucrurile (implicit si fotografia) pot fi facute in multe feluri iar eu aici am ales sa vorbesc despre cum fac eu fotografie, prin ochelarii si obiectivul meu, pentru că, pentru cei ce simt la fel ca mine, pot fi o sursa de inspiratie.
 
Am comentat nu demult pe capcompas ce SIMT eu cand ma uit la o fotografie http://forum.capcompas.ro/index.php/topic,308.0.html . Simteam atmosfera, mirosul, starea de spirit.
Apoi am citi postarile voastre si m-am simti putin intimidat. Stiti sa exprimati in cuvinte lucruri pe care nu credeam sa le pot explica. Doar frica de ridicol ma impiedica sa dau like peste like la fiecare post al vostru.

Astazi
kiros hadgu: Digital Photography Review

Majoritatea fotografiilor din aceasta galerie mi se pare a fi OK, unele sunt char sensibile. E un paradox. De ce au fost inscrie la "ugly"? De ce? Lamuriti-ma!
 
Ultima editare:
Mihai ,imi permit eu sa fac un scurt [sper :)]comenteriu visavis' de problema ..ugly".
In anii "80 am aflat de ,Vanga,o bulgaroaica, oarba, ce stia inainte sa-i calce cineva pragul ,cine este si ce il doare. La noi a circulat o carte despre ea, unde printre altele afirma ca omenirea se afla la stadiul copilariei. Nu sant un adept al vracilor si ghicitorilor,dar aici cred ca a avut dreptate si datorita faptului ca stimulii de stari ne sant administrati fara noima ,mai ales de catre media"
Artele de toate felurile au darul de a crea stari sufletesi si de a atinge scanteia" din om. In muzica exista in linii mari, sublimul prin- Bach, sclipirea-Motzard, melancolia-Mendelssohn Bartholdy, maretia Beethoven, grozavul" Wagner ,frumosul izvorat din simplitate[aparenta] Vivaldi...
La o alta fregventa de rezonanta ,[ca sa folosesc termenul lui Croco'],avem trupe ca Pink Floyd, The Doors, ABBA...............pana la manele, fiecare om are de ales dupa fregventa lui.
In artele vizuale este lafel , artistul in baza deprinderilor dobandite ,a experientei si gustului personal ,tinteste sa creeze in privitor o anumita rezonanta. O anume rezonanta si nu alta,un mesaj pe care el vrea sa-l transmita publicului.
Ca o paranteza,in fotografie oamenii vin de multe ori complet nepregatiti si declanseaza la intamplare in speranta ca va iesi ceva. Aflat in fata maretiei cel ce nu stapaneste legile de compozitie nu o poate reda si nu poate miza pe un anumit mesaj ,voit ,al imaginii. Se intampla sa obtina ce vrea doar daca generatorul de stari" din fata obiectivului e prea evident si nu poate fi stricat de nepricepere.
Fotografia nu prea are un blazon ! Aici,datorita usurintei de a obtine o imagine, pare ca oricine poate realiza orice. Asa se face ca fotografii ,unii dintre ei, au renuntat la orice fel de scrupule in goana dupa ,senzational,inedit,shoc. E mare diferenta in shoc-ul ca stare ,sau ca mesaj, asta din urma cere o cu totul alta abordare.
Imaginea pe care ai postat-o e ficsata precis pe dorinta de a shoca. A folosit aproape tot arsenalul,ceea ce ma face sa cred ca e realizata de cineva disperat dupa vizibilitate cu orice pret,dar care stapaneste legile domeniului. Pentru ca nu i s-au parut suficinte contorsionismul,culoarea si intretaierea de linii in cadru , a adaugat si un pic de mister prin clar/obscur.
Apoi vine Iarovici si spune ca "nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie " si dupa cum stim "unora le place Jazz-ul,altora sa taie balene pe plaja si sa se laude cu asta :(
 
In contrapondere cu imaginile si comentariile frumoase ale lui Crocodilu",care face asta din pasiune, vin cu un exemplu de asa zisi profesionisti" in ideea lui Doi nomazi, ca nu e padure fara uscaturi ;
Expozitie foto in Galati. Fotografiile nu au paspartu ci sticla si coltare. Vernisaj. Fotoreporterul trimis de unul din ziarele locale , fotografiaza cu blitul imaginile ce i s-au parut reprezentative. Il iaudeoparte si-i atrag atentia ca intre blit si fotografie e sticla. Ma asigura ca stie el ce face ! Cameramanul televiziunii locale dupa ce filmeaza interviurile ,descopera ca nu are caseta . Avea o camera Panasonic M2000,destul de populara la vremea aceia si care indica in doua moduri lipsa casetei. Directorul plecase intre timp si a trebuit adus inapoi si reluate toate interviurile sub un aer de penibil. Bineinteles ca nu a aparut nici un fel de fotografie in ziar ,doar un comentariu si o imagine cu cladirea.
Nu exagerez !!! Au trecut 14 ani de atunci,dar amintirea celor doi ,va ramane vesnic vie ;)
 

Back
Sus