”VOLOOO!” CU WINDHUNTERS ÎN GRECIA

Acest articol este publicat în YP

Când le-am spus prietenilor mei ca o sa plec într-o vacanță în Grecia pe un yacht, cei mai mulți mi-au spus ca sunt o fericită. Au fost și câțiva, însă, care m-au întrebat cum o sa rezist 7 zile stând pe apă și mai ales dacă nu îmi va fi greu să-mi împart traiul cu alte 8 persoane dintre care nu cunoșteam mai bine decât 2 dintre ele. Le-am răspuns că totul o să fie bine, deși în sinea mea avem și eu unele neliniști.
Toate grijile, însă au dispărut din momentul în care toți ne-am adunat în microbuzul cu care urma să călătorim . Până la graniță deja cântam și dansam împreună, iar când am luat cina în Thessaloniki, aveam deja sentimentul că sunt la masă cu propria familie.
Barca nu se afla însă în Thessaloniki, ci în Atena, așa că a doua zi de dimineață a trebuit să ne continuăm excursia după ce am prins puteri împărțind cafea și dulciuri de pe micuța măsuță a cafenelei unde am hotărât să mâncăm.

Plini de entuziasm am lăsat în urmă Thessaloniki adersându-i un ultim salut: ”Te saluuut Niki!” Cheful ne-a mai pierit pe drum însă de la interminabilele opriri la casele de plată a taxelor de drum care, pentru microbuzul nostru, s-au ridicat la aproape o treime din prețul benzinei, ceea ce ne-a făcut să ne gândim dacă data viitoare vom alege aceeași destinație. (N-am apucat să vă spun că vom organiza și alte expediții la anul, nu?)

Când am ajuns în Marina Alimos din Kalamaki - Atena, tot ce vroiam era să ne relaxăm. Dacă aș spune că de fapt ne doream să ne facem un duș și să admirăm calmi apusul, poate că aș fi chiar mai aproape de adevăr. Viața pe barcă nu este însă ca într-o cameră de hotel, așa că, după ce am ales ”cămăruțele”, a trebuit cu toții să descărcăm bagajele, ni s-a făcut instructajul pe barcă, am înțeles că atât timp cât suntem în larg, apa va fi limitată, așa că nu trebuie să exagerăm cu consumul, la fel și cu energia electrică și mai ales ne-am bucurat să facem cunoștină cu pompa de evacuare de la WC de la care am făcut mușchi la mâna dreaptă, dar care în final mi-a devenit atât de dragă, că m-am gândit că o să-i duc dorul acasă.

Fără să discutăm între noi, toți am luat hotărârea că vacanța care urma va fi minunată și tot ceea ce aveam nevoie pentru a ne simți ca atare era să fim relaxați, să învățăm să ne adaptăm și să facem toți parte din grup. Iar din acel moment nu au mai existat decât soluții și nicio problemă.
Deși participasem la organizarea excursiei, mi-am dat seama că tocmai eu fusesem cea care apreciase cel mai greșit dimensiunea bagajului pe care nici măcar nu am putut să-l țin în cameră de mare ce era. Inutil să spun că de jumătate de el nici nu m-am atins.

Dacă aș fi avut 4 perechi de pantaloni scurți, una mai lungă, multe tricouri și o giacă de vânt ar fi fost suficient. Cel puțin pentru lunile iulie sau august.
În sfârșit, a treia zi, dup ce am băut cafeaua și am cumpărat pungi de gheață din port pentru a ne păstra alimentele reci, pentru că nu puteam utiliza non-stop frigiderul, am început orele de yachting. Alex, soțul meu și cel care avea să ne învețe yachting în următoarele zile, a început să predea primele noțiuni. După o oră, însă, învățăceii începuseră să se foiască spunând că vor să iasă în larg. La dorință lor, am părăsit portul și răzbunându-se pe cele două zile petrecute în microbuz s-au aruncat în apă, lăsându-se trași de o saulă. Bineînțeles că nu am putut rezista tentației și m-am agățat și eu ca maimuța de saulă, așa că arătam cu toții, așa cum stăteam înșirați în apă, precum cutiile de conserve goale agățate de mașina tinerilor căsătoriți.

Relaxați și mulțumiți din cale afară de isprava noastră ne-am întors în port unde am constatat însă că protestul general de dimineață al învățăceilor avea acum un preț greu, pentru că la manevra de acostare toți se zăpăciseră neștiind ce să facă. Se pare că pe apă lucrurile sunt cât se poate de serioase!

După o cină delicioasă unde toată lumea și-a comandat caracatiță, alintată prietenește de noi și ca ”octopussy”, ne-am retras pe barcă unde am adormit cu cerul rotindu-se încet prin gura hubloului larg deschis.

După experiența din ziua precedentă, învățăceii au acceptat cuminți intrucțiunile lui Alex, știind că de ele depinde siguranța lor. După scurta parte teoretică, am ieșit iarăși în larg, urmând să ne îndreptăm către Capul Sunion, acolo unde se află și templul lui Poseidon. Am lăsat în urmă Atena și norul ei gros cauzat de poluare care se vedea pe cer ca o dungă brună.
Membrii echipajului au început să învețe despre manevrarea velelor, s-au acomodat cu folosirea cabestanelor, au deprins cum să strângă saulele în păpuși și cum să lege saula de un tachet, precum și alte lucruri utile. Din când în când, Alex ne atenționa cu privire la celelalte ambarcațiuni, arătându-ne cine și când are prioritate. În timp ce ne zgâiam ochii în zare să vedem alte ambarcațiuni, am zărit trei catarge imense purtate de un mostru. Bogdanel ne spune că văzuse cu ceva timp în urmă, pe coasta franceză, faimosul Maltese Falcon. Un fel de OZN pe apă, cum ne descria el. Speram cu toți ca yachtul care se apropia să fie ceva asemănător.
Deși era destul de mult în urma noastră, nu peste mult timp ne-a ajuns din urmă.

Rămăsesem cu toți cu gura căscată privind șmecheria aceea inginerească ce semăna într-adevăr cu un OZN și care nu era altul decât Maltese Falcon. Bine că totuși ne-am revenit din uimire astfel că am avut timp să facem poze cu minunăția de yacht care părea mai degrabă un desen computerizat. Apa se reflecta în coca neagră ca într-o oglindă, iar partea superioară arăta ca o navă spațială. Timizi am salutat pe cei de pe yacht, dar firește că nu ne-a răspuns nimeni. Probabil că eram…prea mici. Dar asta nu ne-a stricat cheful. Din contră, am considerat că era un semn bun și că numai niște super norocoși ca noi puteau avea o asemenea întâlnire.

Când am ajuns în golf, după 6-7 ore de navigat, eram plini de energie și, după ce ne-am asigurat că am ancorat bine barca, ne-am aruncat în apă în căutare de scoici, pietre și alte comori ale mării. Seara am plecat cu toți la una din cele două taverne existente pe mal, unde le-am trezit tuturor gustul de a bea Retzina. În curând soarele a dispărut și numai Templul lui Poseidon pe munte și lumina bărcii noastre se mai vedeau în adâncul întunecat al mării. În același întuneric am dispărut și noi de pe tavernă, urcându-ne pe micuța barcă gonflabilă pe care o aveam cu noi. Dacă ar fi vrut cineva să ne dea de urmă, trebuia să urmeze chicotelile și râsetele venind de undeva de pe mare.
Am adormit iar cu cerul rotindu-se încet deasupra noastră. Cu toate acestea, somnul a fost mai ușor, căci toți ne trezeam din când în când pentru a verifica poziția bărcii și dacă ancora nu cumva grapase. În plus, valurile se simțeau mult mai puternic decât în port, așa că pentru prima oară dupa mult timp am adormit legănată.
Alex, Căpitanul, cum am inceput să-i spunem, ne-a dat trezirea. Era primul care în fiecare dimineata tropaia pe barcă mai mult sau mai puțin subtil dându-ne de înțeles că avem de parcurs un drum lung.

După ce am mâncat și am băut cafeaua și am pregătit o mică gustare și pentru mai târziu, am pornit la drum. Trebuie să spun că aceste mici gustări pregătite înainte de a începe navigarea sunt extrem de binevenite, pentru că foamea pe barcă nu așteaptă invitații speciale, iar când barca este deja pe valuri, este preferabil să ai totul dinainte pregătit.
Destinația călătoriei noastre era Portul Karistos din sudul insulei Evia, trecânt printre continent, pe partea stângă și insula Makronisos. Drumul urma să fie lung. Alex ne-a consultat în privința traseului. Pe unde credeam că e mai bine să o luăm? Ne-a dat datele, iar noi, sfătuindu-ne între noi am decis că ar fi fost mai bine să o luăm spre coasta din stânga, iar nu spre cea din dreapta, unde am fi rămas fără vânt. Răspunsul era corect! Yuppy!
Am început să exersăm voltele în vânt. În priceperea noastră cred că în mare parte am cam stat pe loc, neavând experiență suficientă pentru a înțelege că volta în vânt e totuși un mod în care barca cu vele înaintează. În zilele următoare avea să fie însă tot mai bine.
Ne-am antrenat cu toți și ne-am luat rolul în serios atunci când eram la timonă. Andreuța, una dintre fetele de la bord, a fost atât de concentrată la manevră, încât după ce s-a asigurat că lumea era pregătită pentru voltă, a răsucit timona și a strigat cât a putut de tare: Ateeeeeențieeeee VOOOOOOLOOOOOO! O clipă ne-am uitat unii la alții încercând să ne dăm seama dacă nu am înțeles greșit, după care ”Atenție VOLO!” A devenit una dintre glumele preferate din excursia noastră.

Drumul a fost cu adevărat lung. Am avut însă timp să ne odihnim după ce mai toată dimineață ne învârtisem pe barcă încercând mai ales să trecem focul de pe o parte pe altă, întrucât nu era autovoltant.
Bogdanel, relaxat, a început să cotrobăie prin barcă. După 5 minute de căutat ne-a întrebat dacă nu cumva îi văzusem ochelarii de soare. Alex îl întreabă arătându-i cu degetul ochelarii pe care îi avea Bogdan pe nas: ”Ochelarii aia?” ”Da”, răspunde Bogdănel, ”unde….?”se oprește, își dă seama cât de zăpăcit este și începe să râdă. Și tot el ne roagă să consemnăm întâmplarea în jurnalul de bord.

Ultimele volte înainte de intrarea în port. Toată lumea se agită pe barcă. În entuziasmul momentului, se șterge orice amintire lăsată de drumul lung.
Portul ne întâmpină prietenos cu cafenele, gelaterii și restaurante. După o asemenea călătorie, singura dilemă este doar alegerea culorii feței de masă. Ne era o foame de lupi. Lupi de mare, bineînțeles!
Eu una am adormit mai devreme decât ceilalți. Petrecerea a continuat însă până mai târziu pe barcă, unde, de altfel, au adormit majoritatea dintre noi. Doar spre dimineață m-am trezit că Andreuța, colega mea de cameră, a alunecat prin hublou direct în pat și a adormit imediat.
Cafeaua de dimineață am băut-o la o cafenea din port. Alex a profitat de moment să ne predea noțiuni de navigație pe hartă. Mie mi s-a părut dificil să înțeleg la început, dar mi-am dat seama apoi că este mult mai ușor decât am crezut și mult mai interesant, iar pe barcă s-a dovedit că toți au înțeles foarte bine noțiunile predate.
Înainte de a pleca spre următoarea destinație, un golf sălbatic din insula Megalo, am făcut provizii temeinice. Știam că acolo nu vom găsi nimic, nici măcar o tavernă sau două așa cum avusesem în Cap Sunion. Dănuța, cea mai gospodină dintre noi, avea să ne gătească ea în seara următoare.

Am ajuns relativ repede. Cred că în 2-3 ore. Vântul bătea însă din pupa cu putere. Trebuia să avem grijă să nu facem o nedorită voltă sub vânt care, la acea forță a vântului, ar fi putut cauza o serie de probleme. Dacă până atunci avusesem cu toți impresia că a sta la timonă e jucărie, dintr-o dată descopeream cât de greu este să menții cursul atunci când vântul își face de cap. Fiecare mișcare contează! Alex a profitat de faptul că barca avea două timone și a asistat pe cei care în acea zi au avut curajul să treacă la timonă. De fapt, a fost una dintre zilele cele mai bune pentru a practica sailingul.

Wow! Golfulețul în care am ajuns era cel mai sălbatic loc în care am călcat vreodată! Eram noi și o altă barcă micuță pe care se aflau un bărbat și un câine. Apa era atât de limpede încât am putut vedea clar la metri sub noi orice detaliu. Imediat băieții și-au pus echipamentul de snorkeling și au plecat în căutare de comori subacvatice. Tedy, cel mai mic dintre membrii echipajului, în vârstă de 13 ani, a pornit pe caiacul său gonflabil în explorarea gurilor de peșteri care se deschideau din apă. Mi-a povestit că una dintre ele, care avea o intrare strâmtă, se lărgea apoi înăuntrul stâncii cât o cameră. Alte stânci formau adevărate bolte sau adăposturi. În mod cert pe insulă stătuse cineva. Am găsit diferite obiecte: o mică baliză, o cămașă de glonț, ruinele unui adăpost din piatră…

Tudor, cel pe care l-am desemnat recuperatorul expeditiei, pentru că știind să se scufunde ne recupera toate obiectele pe care le pierdeam în apă, a găsit o scoică imensă, cu melcul dinauntru încă viu. Era atât de ciudat, încât îmi părea din altă lume. Cu mișcări bruște încerca probabil să evadeze din mâinile noastre care îl cercetau pe toate părțile. După ce ne-am satisfăcut curiozitatea și am făcut poze, Tudor a dus biata ființă înapoi din locul din care o răpise.

Noaptea mi s-a părut cu adevărat stranie. Cerul se vedea mai luminos ca oricând răsfrângându-se parcă în apa limpede. De la mal se zărea doar o luminiță pâlpâind de la focul pe care Marian și Dana îl aprinseseră sub bolta de piatră unde au ales să doarmă. M-am trezit de mai multe ori pentru a verifica dacă barca nu fusese trasă către stânci, pentru că ne aflam destul de aproape de mal, dar totul era bine. Era o liniște ca la începutul lumii…

Trezirea! Căpitanul bocănea iar pe bord, Căpităneasa, eu, deja făcea cafelele. Lumea încă moțăia leganată de valuri. Dimineața ne întâmpina cu soare și zâmbetul somnoros al prietenilor. Haideți, că avem mult de mers!
Următoarea destinație era portul Kea. Aveam de navigat în jur de 7-8 ore. Prilej de a exersa cele învățate. Drumul lung ne face să simțim pe rând un început de rău de mare, dar reușim să-l păcălim cu pastilele homeopate. Între timp, însă, Căpitanul ne-a dat să stabilim cursul pentru mai multe trasee, așa că atunci când am ajuns în Kea am avut senzatia că drumul nu a fost totuși atât de lung. Portul ne-a intampinat prietenos cu micutul far de pe coastă, cu imaginea orășelului împrăștiat pe mal ca o pată albă, cu catargele albe ale ambarcațiunilor conduse de căpitani de diverse nații. Între ele, ca și când când Andreuța i-ar fi prevestit întâlnirea, am văzut și un yacht numit VOLO. Din fericire am găsit loc pentru barcă în port. Se pare că situația economică din Grecia a speriat turiștii, pentru că multe locuri erau aproape pustii. Viața de pe mal, însă, era colorată și intensă. Bărcuța noastră se afla nu mai departe de 10 metri de câteva cafenele cu muzică bună și cocktail-uri tentante. Restaurantele, însă, nu ne-au încântat. Preferata noastră ”octopussy” era în Kea nu doar anemică și pârjolită fără milă, dar și mult mai piperată ca preț decât în toate celelalte taverne în care mâncasem până atunci.

În timp ce mâncam, un domn ne-a întrebat dacă suntem cu barca în port. I-am spus că da, iar el a vrut să fie sigur:”Captain Dick boat?”. ”No, no, no!” au sărit fetele în apărarea numelui bărcii, ”It is Captain D, from Dimitri, not Dick!” După asta au sărit însă la propriu băieții de la masă pe barcă, pentru că, fiind nămol pe fundul apei, grapase ancora.
Din fericire, paharul de vin din rezerva proprie pe care l-am împărțit seara cu prietenii la bord, muzica superbă, culorile, luminile și senzația că suntem cei mai norocoși oameni de pe pământ au transformat seara într-un moment pe care întotdeauna mi-l voi aminti cu plăcere.

Alex ne spusese că portul din Kea este un adăpost foarte bun în caz de vreme rea. Nu aveam să înțelegem prea bine ce înseamnă acest lucru decât a doua zi de dimineață, cât, la ora 8 am ridicat pânzele. Împreună cu noi, un yacht de trei ori mai mare decât al nostru a părăsit portul. Când am ieșit, însă, din gura portului, brusc am fost loviți de valuri de 2 metri și de un vânt ce depășea 20 de noduri. Barca s-a bandat zbătându-se lovită din toate direcțiile. Toată lumea s-a prins cât a putut de bine de obiectele fixe de pe barcă. Eu am rămas în pupa, alături de Alex, comunicându-i din când în când viteza cu care ne deplasam și viteza vântului care creștea spre 30 de noduri. Valurile ne stropeau fără milă și muream de ciudă că nu avusesem inspirația să-mi pun echipamenul pentru o astfel de vreme. Dar cine și-ar fi închipuit ce ne aștepta la ieșirea din port? Prognoza era diferită: o medie de 17 noduri. Iar noi acum aveam 30 de noduri viteza vântului și creștea! Nu m-aș fi dus însă în cabină să-mi aduc giaca pentru nimic în lume. Acolo erai ca într-un recipient de făcut cocktail!

Alex era însă relaxat și încrederea lui ni s-a transmis și nouă. Știam că alături de el sunt în siguranță și asta simțeau și ceilalți membri ai echipajului. Singura noastră grijă era să ne ținem cât mai bine pe barcă.
Din când în când Alex ne anunța: Ateeențiiieeeeee VAAAAL! Și pleoșc, mă trezeam cu un duș rece până la piele. Mă învinețisem de frig, dar rezistam eroic, chiuind cu toți de parcă eram la rodeo.
Dintr-o dată, la prova vedem sub apă ceva alb, iar în următorul moment cineva strigă entuziast: ”Delfini!” Până în acel moment tot ne străduisem să zărim măcar o aripioară de delfin și acum mai multe familii străpungeau valurile chițăind pe lângă barcă. Dintr-o dată am uitat de toată furtuna și am început să-i fotografiem. Alex, cu camera de filmat prinsă pe frunte, arătând ca pinguinul guru din Happy Feet, ne încuraja.
Când am ajuns la popasul din acea zi la Cap Sunion, eram uzi, vineți de frig, dar fericiți de parcă am fi străbătut oceanul. Tot acolo am găsit și yachtul care plecase împreună cu noi din Kea și care a renunțat să mai meargă spre Evia,în direcția căreia pornise inițial, venind la adăpost în acest golfuleț.

După scurta pauză de snorkeling în urma căreia băieții au mai adunat comori subacvatice, am pornit iarăși la drum, înapoi către Atena.

O ultimă seară petrecută la un pahar de vin și o cină pregătită de mânuțele îndemânatice ale fetelor, o seară în care ne-am reamintit cele mai frumoase momente petrecute împreună și am decernat premii pentru cel mai gospodar de pe barcă -Marian, recuperatorul bărcii - Tudor, cea mai buna bucătăreasă - Dana, cel mai mic și practic bagaj - Andreuța, mascota bărcii - Tedy, cea care a ținut jurnalul de bord oficial – Raluca, cel mai haios dintre haioși - Bogdănel, Căpitanul – Alex, Căpităneasa – eu.

Povestea frumoasă a continuat până la întoarcerea bălăngănită în țară, toți având sentimentul deja că era mai bine pe barcă decât pe uscat. Iar eu încă mă trezesc noaptea având senzația că sunt pe barcă.

Și pentru că ni s-a părut atât de frumos încât am avut impresia că nu a fost real, ne-am hotărât că, pentru a verifica dacă a fost pe bune, să mergem și la anul.
 

Back
Sus