Mi se pare ciudat si incep sa ma tem de faptul ca in faza premergatoare calatoriei nu se intrevad probleme... Nu e de bine, totul pare ca se va desfasura asa cum ne-am planificat. Imi scapa vreun detaliu? S-au tocit temerile si precautiile aferente? Mi-au obosit ingrijorarile?
Parca ma tem mai mult acum cand nu pot anticipa obstacole concrete.
Aseara am pus ochii pe un punct de pe harta mai dificil de atins.
“What do you think, mate?”
M. a stat putzin pe ganduri inainte sa raspunda.
“Can the boat get there? Is it worth it?”
“I don’t know... it seems really quiet and far enough... “
Pana la urma un raspuns email a confirmat ca este prea departe pentru barca de insertie, chiar daca e vreme frumoasa. Dupa ultima experienta in Groelanda, ce traseu mai poate fi prea lung pentru barca de insertie? 6 ore dus, 6 ore intors cu 230 CP la blana, se poate si pescarul vanator se poate intoarce in sat in aceeasi zi. Benzina, incape in butoaie de plastic, ca de obicei.
Problema este ca in 12-13 ore se poate schimba vremea radical si intoarcerea traverseaza o portiune mare de coasta direct la ocean. Noi ramanem acolo vreo 3-4 zile, nu ne afecteaza... sau... Si traversam inapoi la padela? Hmm... Oricum, ala nu vrea.
Si asta face punctul respectiv si mai atractiv.
Asta e... mai sapam. Si M. pare sa ezite.
“Pare departe... sunt ursi acolo?”
“Nu stiu... probabil ca nu... “
Amandoi am stat cu ochii pe buletinele meteo si stim ca anul asta gheata s-a topit intr-un timp record. Unde se duc ursii in verile extreme?
“At least, I anticipate larger icebergs, mate. Beautiful imagery...”
“Ai zis ca nu mai facem film...”
“Am zis...”
Imi repet ca niciodata nu am ales o destinatie dintr-o ambitie prosteasca sau dintr-o plictiseala insetata de adrenalina. De obicei, este curiozitatea si raspunsul dat chemarii.
Nu se cade sa-mi alterez motivatiile acum, cand anii avantului s-au mai domolit. Si nu am dreptul sa-mi duc camaradul drag pe un drum mai anevoios decat poate. Trebuie sa ne intoarcem la ritmul nostru si sa admitem limitele a ce putem face astazi... altfel, chemarea este.
Un coleg de pe forumul “Cap Compas”, ce mi-a fost intotdeauna (si imi ramane in continuare) drag mi-a scris in privat astazi ca plimbarea in Argentina, parafrazez, i s-a parut putzin prea domesticita pentru asteptarile de la o plimbare Seasick & Grumpy si remarca lui, cat se poate de intemeiata, m-a lasat pe ganduri mult timp dupa ce i-am raspuns.
Fara a derapa in scuze si tentativa invocarii unor circumstante atenuante, inca incerc sa formulez un raspuns sincer si pertinent la remarca lui.
Am vrut sa-i explic ca chiar si aceasta leneveala blegoasa pe asfalt, printre turisti, hoteluri, restaurante si servicii, si-a pastrat ecouri din apetitul de peripetzii al “nomazilor”. Nesomnul avantului catre orizont si-a pastrat gustul de praf si mirosul de val. Imbratisarea destinului si-a pastrat ritmul dansului cu departarile, chiar daca cadenta respiratiei s-a mai indesit la urcarea pantelor...
Stim si simtim cu totii ca fiecare rasarit aduce cadoul unei irepetabile batai de aripa cazuta din totalul harazit fiecaruia si stim si simtim, de cele mai multe ori, ca ne regasim in fiecare rasarit putzin mai altfel decat la apusul ce l-a precedat. Cu sau fara voia noastra, asa cum e firesc, imbatranim...
Sa fie asta cauza confortului turei din Argentina? Sa fie asta cauza combinata cu dificultatea, nu in ultima instanta financiara, de a mai razbate la pustietati autentice in scurtul timp al unei mini-vacante de Revelion? Sa fie astea cele doua cauze plus inevitabila aglomerare a planetei cu turisti si servicii?
Nu stiu, prietene. Chiar nu stiu cum sa raspund fara a aluneca in invocarea unei explicatii cu ecouri de scuza. In mod concret, atat s-a putut face in iarna lui 2017.
Stiu doar ca trebuie sa pornim doar in directia chemarii din momentul respectiv si stiu ca nu cautam recorduri. Stiu si ca in curand vom padela si vom pune cortul ceva mai departe de civilizatie si mai aproape de locul unde sufletele noastre vor avea privilegiul sa sarute nemarginirea... dar stiu ca si acolo, nu va mai fi ca acum 400 de ani, si nici macar ca acum 2 ani. Nici macar ce s-a intamplat acum 10 minute nu se mai poate repeta.
Si iar ma intreb daca mai au vreun rost video jurnalele. Voi continua sa le fac pentru ca exercitiul imi aduce placere, dar se poate sa fi venit timpul cand nu-si mai iau rostul in vazul lumii...
Fara vreo legatura cu remarca ta, ma intreb cum ar fi fost daca aveam vreun sponsor care astepta un video jurnal incarcat cu aventuri, adrenalina si nenorociri si primea un video blegos “de pensionari” esuati la un “all inclusive”?
Norocul nostru ca nu avem nici un sponsor...
Un alt coleg de pe “Cap Compas” a considerat inutil lungul traseu pe asfalt de la Buenos Aires la Ushuaia.
Zau, ca nu stiu cum sa raspund. Sigur ca puteam zbura de La Buenos Aires direct la "obiective de vizitat" la El Calafate, Punta Arenas, sau Ushuaia, dar am vut sa hoinarim prin La Pampa, sa-i gustam singuratatea vantului...
Probabil ca sunt "defect" , dar in timp ce foate multi oameni se feresc sa stea la volan, mai ales daca au si alte optiuni, eu aleg sa stau ore in sir la volan pentru ca imi place. E greu de explicat pentru ca nu vreau sa sune a justificare.
Masina, la fel ca barca domiciliu la care inca visez, si pe care n-o am, imi da senzatia de libertate si autonomie. Sigur ca se poate discuta perceptia acestei, pana la urma, iluzorii autonomii, dar masina (deocamdata) ma face sa ma simt liber, descatusat de teama distantei si a destinatiilor. Sigur ca una este sa traversezi dunele desertului si alta e sa mergi pe asfaltul soselei, dar senzatia de libertate este aceeasi.
Si eu si M. avem nevoie de libertatea spatiului deschis, neingradit. Traim intr-o lume sufocata de sedinte si proiecte, fiecare minut este planificat, inregimentat, telefonul si posta electronica nu ne dau ragaz nici in metrou nici acasa si singura gura de aer pe care ne-o putem permite este cand plecam la drum... Si drumul inseamna mult mai mult decat o destinatie anume.
Pana la urma Ushuaia este doar un alt mic orasel, ca oricare altul. Cand am ajuns acolo n-am cazut pe spate, n-am urcat treptele raiului direct in nirvana, n-am inregistrat un record, n-am pontat fisa de pontaj, doar am ajuns si gata, dar hoinareala pana acolo a adus placerea...
Libertatea de a te opri oricand, oriunde, fara a te teme de distante, sau de caderea noptii, au adus o bucurie imensa. Miile de kilometri, pe nisip, pe asfalt, pe apa, fac parte dintr-un acelasi dans cu infinitul... Te-am avertizat de la inceput ca sunt defect...
Masina, o aproape oricare masina, si, sper din suflet, la un moment dat barca, nu este doar un mijloc de transport. Masina in care calatorim, chiar daca este inchiriata pentru o perioada scurta, devine un intreg univers "al nostru". E ca o "corabie" strabatand oceanul, ca o "insula" privata, un loc special, numai al nostru, o extensie fizica a organismului care ne ajuta sa "galopam" pe distante lungi. Masina devine deopotriva masura libertatii, impulsul de a alerga dupa linia orizontului si adapostul de ploaie si vant.
Ne simtim bine impreuna impartind masina, calatorind unul langa altul prin acele interminablle ore de sosea. Dincolo de indiscretia limitata a video jurnalului, care surprinde si reda doar crampeie ale “drumului fara sfarsit”, in masina, ca si in barca, ca si in kayak, avem, in sfarsit, timp sa hoinarim impreuna degustand rasaritul si apusul.
In plus, fiecare clipa traita intr-un loc nou, la care trebuie sa te adaptezi cat mai repede, odata cu fiecare oprire a masinii, aduce prilej de bucurie.
Da, ar fi fost excelent sa nu existe nici un cm de asfalt de la Buenos Aires La Ushuaia, dar aia si-au asfaltat pampa-sul pana sa ajungem noi acolo si chiar n-a fost alta cale. Ne-am bucurat de cativa, foarte putzini, kilometri de drum neasfaltat.
Am intalnit pe drum oameni, asemeni celor de pe veliere, care se aflau pe sosele intr-o masina de 2 - 3 ani... si nu pareau dornici sa se intoarca sub un acoperis de casa.
In general vorbind, este din ce in ce mai greu de gasit libertati neasfaltate...
In Croatia am vazut deseori berbeci la protap si cand ati pomenit de „copane imense, un miel si niste halci de carne” imaginea mentală a fost a berbecilor la proțap.
