Motto: “Totusi, fara nici un fel de pregatire, cred ca un om normal poate padela 60km/zi pe apa statatoare, daca vrea sa isi vada limitele.” - Florio
Totul a inceput de la prognoza meteo ce anunta un weekend neobisnuit de cald. Nu mai scosesem demult caiacele la apa si mai ales, un septembrie uracios ne impiedicase sa organizam traditionala coborare anuala pe Mures, asa ca am prins vantul in panze si am pus mana pe telefon. Fireste, intaietate aveau coechipierii traditionali, Gigi si Mike. Numai ca Gigi se refacea dupa o raceala iar Mike era demoralizat de perspective petrecerii a doua zile pe tren. Timpul ramas era scurt, asa ca am apelat la oameni hotarati, vechii mei tovarasi de speologie Grasu si Dorin, la care, in ciuda faptului ca urma sa urce in masina dupa o noapte petrecuta la o nunta, se alaturase nepotul Marcel, coechipierul meu de la marathonul de 50 de kilometri Lipova-Arad. Abia acum, cu spatele asigurat, am indraznit sa fac propunerea turei si pe Barcaholic si sambata, Cristi (Tripper33) m-a sunat la telefon:
-Noi planuiseram o tura pe Bega dar i-am spus lui Geza ca avem musafiri si ne-am hotarat sa schimbam, sa venim si noi pe Mures. Da` nu-i prea putin pana la Pecica?
- Nu stiu. Tu ce zici?
-Pana la Pecica ajungem in 4 ore. Putem merge pana la Periam. Sunt 50 de kilometri.
Cum as fi putut sa refuz o portie dubla de prajitura, mai ales venind din partea unui gurmand si mai ales dupa ce tocmai aveam experienta celor 50 de kilometri de la marathon?
-Bine. Hai la Periam!
Duminica dimineata am urcat 3 caiace pe masina si dupa o cursa contra cronometru ne-am intalnit in Arad cu Grasu (ce venise de la Simeria) si cu Cristi, care cu multa amabilitate ne adusese inca un caiac. Am dus masinile la Periam Port, apoi ne-am intors la pontonul la care, la ora asta, echipa se intregise cu domnul Geza, cu Seba, Marcel (de Timisoara) si Goby. La ora 11 eram in formatie completa pe apa, iar la 11:15 faceam prima oprire la Port Arthur, pentru aprovizionarea cu bere.
Urmatoarele cinci ore au fost definitorii pentru o zi placuta pe apa. Nici un nor nu pata albastrul cerului iar temperatura avea cateva grade peste 20, lucru incredibil pentru un sfarsit de octombrie. Am facut cateva popasuri, am mai schimbat locurile in ambarcatii si fara sa ne fortam, pe la ora 17 treceam pe sub noul pod de la Pecica. Mai aveam doua ore de lumina si soarele cobora tot mai jos spre orizont. Practic, de aici inainte incepeau lucrurile deosebite.
In primul rand lumina razanta si calda era, in sfarsit, buna pentru fotografii. Daca inainte nu m-am prea obosit sa trebaluiesc la aparatul foto, acum nu ma mai saturam sa imortalizez jerbele de stropi improscati de padele sau jocul valurilor din provele caiacelor.
Coechipierii mei erau veseli, cu atat mai mult cu cat Dorin se lansase in povesti, care, indiferent de cate ori le-ai mai fi auzit, tot reuseau sa te binedispuna:
-“In primavara eram intepenit de amandoi genunchii si m-am dus la doctor. M-a examinat o vreme, apoi a spus:
-E ciudat ca va dor ambele picioarele!
-De ce domn` doctor? Ca doar nu sar intr-un picior!”
Se lasa umezeala si odata cu ea o multime de mirosuri se fac simtite pe rau. Padurea transpira arome de frunze moarte si humus iar malurile umede respira a alge si mazga. In timp ce bratele duc mai departe rutina padelatului, mintea surescitata de simturi face surfing printre amintiri. Doua telefoane ne aduc vesti din tara: in amonte, la Targu Mures, Gigi nu rezistase tentatiei acestei zile exceptionale si iesise cu caiacele pe rau, iar Mike nu ratase nici el distractia si incercase o coborare pe apa Sucevei.
Drept in fata, discul soarelui sta sa cada dupa orizont, umpland raul de culoare. Celelalte barci ne-au lasat incet in urma si doar eu si nepotul mai cutreieram pe aici. Incerc sa iau pulsul:
-Care e starea natiunii?
-Bombardata!!!
Tipul e inert. A abandonat padela si se lasa purtat de curent. Incerc sa-mi amintesc pasajele pana la Periam. Daca nu ma tradeaza memoria, la 1-2km urmeaza Semlacul, apoi mai sunt vreo 5km pana la masina. Cu siguranta intram in noapte. Ma intorc sa-l imboldesc sa se apuce de vaslit, cand il vad ca iese la mal. Pentru un pipi, ma gandesc, dar nu, isi fixeaza caiacul pe umar si porneste pe jos in lungul malului. Nu-mi ramane decat sa rad, cu pofta, din toata inima. Unde esti tu Florio, sa-ti vezi omul ajuns la limita? Si asta nu e tot. Dupa nici 50 de metri nici asta nu mai e o solutie si atunci Marcelul meu arunca ambarcatia pe pasune si executa un edec uscat cu o determinare demna de un final mai bun. Cunosc senzatia asta de la turele lungi cu bicicleta cand, cu fundul zdrobit de sa, coboram ca sa mergem pe jos. Caiacul de plastic, pentru care optase, are scaunul format astfel incat nu-ti permite sa schimbi pozitia. Pe termen scurt e OK, dar dupa cateva ore incepe sa te fiarba la foc mic. E momentul sa trag la mal si sa intervin:
-Unde crezi ca ajungi asa? Hai, lasa-mi mie plasticul si ia-o pe Lady Ga Ga in care te poti pune in ce pozitie poftesti.
Il simt ca ar vrea sa riposteze. Desi e lovit in aripa, considera ca, mort-copt, trebuie sa duca plasticul la destinatie, doar ca nu avem timp sa stam dupa el si la un gest mai imperativ cedeaza si urca in Wood Duck:
-Oau! Aici e mai mult loc ca in camera mea.
Tasneste ca la un concurs de viteza, ceea ce imi confirma ca nu atat oboseala, cat anchilozarea, l-a pus pe butuci. Nu-i vorba, e departe de a fi fresh, dar pe moment a depasit blocajul. Sar si eu in caiac si ma grabesc sa-l ajung.
Recunosc locurile din tura de acum doi ani. Am intrat in linie dreapta spre Semlac. Soarele a cazut dincolo de orizont si inserarea a virat in albastru toate culorile. Inafara luminitelor, multe alte semnale inregistrate doar de subconstient tradeaza asezarea. Se aud glasuri ca o parere, caini hamaind, zgomotul atenuat al unui tractor. Apoi mirosul de balega si urina razbatand din cel general, atotcuprinzator, de praf umezit de roua. Ne indreptam spre vest asa ca in fata cerul mai pastreaza o vreme o luminanta remanenta, aproape fosforescenta, dupa care intram in bezna totala si ne ghidam doar dupa cerul de deasupra in care sirul de salcii de pe mal decupeaza o banda pe sub care navigam.
Suntem prea departe de start pentru a spera sa pastram mult cadenta actuala si atunci, pentru a distrage atentia de la durerile din umeri, ma apropiu de Marcel sa-i vorbesc:
-Tocmai discutam pe forum despre anduranta si cineva a avansat idea ca la limita, orice om normal poate vasli 60 de kilometric pe parcursul unei zile.
Marcel nu-mi raspunde, ci doar rade neincrezator. Nu-i vad fata dar précis ar vrea sa-l cunoasca pe tipul cu ideea, sa-i impartaseasca ceva din proaspata experienta. E momentul sa continui:
-Atentie! A spus la limita! Si-atunci, daca e vorba de limita, sa-ti mai destainui un secret: cand nu mai poti, cand simti ca nu mai incape nici macar un centimetru, esti abia la jumate. Stiu, esti in fata unei bariere mentale formidabile, insa daca continui sa actionezi, poti trece in cealalta jumatate, in partea a doua. Poti experimenta foarte simplu ceea ce-ti spun. Nu e vorba sa vaslesti o zi intreaga pentru a ajunge la limita, e suficient sa incerci sa stai nemiscat si in doar cateva minute vei ajunge la prag. Mintea se va simti ca intr-o colivie intr-un trup inert si va inventa 1001 senzatii pentru a te face sa te misti. Un tintar te va intepa de glezna sau o musculita se va plimba pe mana ta, numai ca, daca vei deschide ochii, vei vedea ca nu e nimic, ca senzatia a fost pur mentala, un truc ieftin menit doar sa te puna in miscare.
Noaptea s-a lasat cu intunericul ei profund. Este vital sa nu ne pierdem unul de altul si, atent la zgomotele vaslei, tin aproape de Marcel. E o senzatie de varf aceasta calatorie in orb pe care, fireste, de n-ar fi fost forta imprejurarilor, nu am fi intreprins-o. Imi imaginez ca ceilalti au ajuns deja si cand suna telefonul, Dorin ma intreaba daca suntem OK.
-Suntem bine, venim si noi. Ce reper avem la Periam?
-Niste luminite de la casele de pe mal.
Ma uit in fata si vad luminitele. Nu e o iluzie, chiar sunt. Le comunic ca tocmai ajungem si noi si luand cap compas o lumina albastruie de LED ce s-a aprins providential drept in fata, ajungem la un mal mocirlos unde suntem asteptati de Grasu si de Geza.
Cu aceasta, mult dorita tura de final de an pare sa ia sfarsit. Cu bratele obosite caram ambarcatiile la masina, le urcam pe bare si le fixam in chingi. Ne despartim cu strageri de maini de gazdele noastre si ne gasim refugiul in scaunele moi ale Bagherei. Caldura habitaclului, luminile colorate ale bordului si torsul motorului ne intaresc senzatia ca ne-am intors in universal nostru familiar, unde nimic nu ni se mai poate intampla. Doar Dorin bodogane fara oprire, in timp ce raspunde unui apel telephonic:
-Uite, suna doamna (sotia lui). Las` ca va spun eu. Da mami, venim. Suntem in masina. N-au vrut sa ne oprim la Pecica si ne-a prins noaptea pe drum. Abia acum ne intoarcem. Ce? Lasa-ma ca am intepenit pe scandura aia din canoe. Inca domnul Geza a propus sa ne mai oprim o data dar i-am spus sa continuam, ca daca tragem la mal eu nu mai intru in barca. 4-5 ore/zi e suficient. Nu mai mult. Baietii astia au facut un traseu de 50 de kilometri ca sa scrie pe nu stiu ce forum de pe internet. Ca parca daca scriau 40 de kilometri nu era bine. Musai 50. Cristi cu caiacul lui lat de-o palma putea merge, multam fain, dar toti ceilalti erau paraditi. Nu ziceau nimic, dar i-am vazut eu. Din partea mea puteam vasli toata noaptea, puteam merge pana la Nadlac, dar ce rost avea? Numai asa, sa scriem pe internet? Cica ei au mai facut traseul asta si n-a durat decat 6 ore. 6 ore pe dracu, numai daca iti sta ceasul. No bine mami, gata, venim. Ciao. Pa! No, vedeti mai? V-am spus ca va spun…
Totul a inceput de la prognoza meteo ce anunta un weekend neobisnuit de cald. Nu mai scosesem demult caiacele la apa si mai ales, un septembrie uracios ne impiedicase sa organizam traditionala coborare anuala pe Mures, asa ca am prins vantul in panze si am pus mana pe telefon. Fireste, intaietate aveau coechipierii traditionali, Gigi si Mike. Numai ca Gigi se refacea dupa o raceala iar Mike era demoralizat de perspective petrecerii a doua zile pe tren. Timpul ramas era scurt, asa ca am apelat la oameni hotarati, vechii mei tovarasi de speologie Grasu si Dorin, la care, in ciuda faptului ca urma sa urce in masina dupa o noapte petrecuta la o nunta, se alaturase nepotul Marcel, coechipierul meu de la marathonul de 50 de kilometri Lipova-Arad. Abia acum, cu spatele asigurat, am indraznit sa fac propunerea turei si pe Barcaholic si sambata, Cristi (Tripper33) m-a sunat la telefon:
-Noi planuiseram o tura pe Bega dar i-am spus lui Geza ca avem musafiri si ne-am hotarat sa schimbam, sa venim si noi pe Mures. Da` nu-i prea putin pana la Pecica?
- Nu stiu. Tu ce zici?
-Pana la Pecica ajungem in 4 ore. Putem merge pana la Periam. Sunt 50 de kilometri.
Cum as fi putut sa refuz o portie dubla de prajitura, mai ales venind din partea unui gurmand si mai ales dupa ce tocmai aveam experienta celor 50 de kilometri de la marathon?
-Bine. Hai la Periam!
Duminica dimineata am urcat 3 caiace pe masina si dupa o cursa contra cronometru ne-am intalnit in Arad cu Grasu (ce venise de la Simeria) si cu Cristi, care cu multa amabilitate ne adusese inca un caiac. Am dus masinile la Periam Port, apoi ne-am intors la pontonul la care, la ora asta, echipa se intregise cu domnul Geza, cu Seba, Marcel (de Timisoara) si Goby. La ora 11 eram in formatie completa pe apa, iar la 11:15 faceam prima oprire la Port Arthur, pentru aprovizionarea cu bere.
Urmatoarele cinci ore au fost definitorii pentru o zi placuta pe apa. Nici un nor nu pata albastrul cerului iar temperatura avea cateva grade peste 20, lucru incredibil pentru un sfarsit de octombrie. Am facut cateva popasuri, am mai schimbat locurile in ambarcatii si fara sa ne fortam, pe la ora 17 treceam pe sub noul pod de la Pecica. Mai aveam doua ore de lumina si soarele cobora tot mai jos spre orizont. Practic, de aici inainte incepeau lucrurile deosebite.
In primul rand lumina razanta si calda era, in sfarsit, buna pentru fotografii. Daca inainte nu m-am prea obosit sa trebaluiesc la aparatul foto, acum nu ma mai saturam sa imortalizez jerbele de stropi improscati de padele sau jocul valurilor din provele caiacelor.
Coechipierii mei erau veseli, cu atat mai mult cu cat Dorin se lansase in povesti, care, indiferent de cate ori le-ai mai fi auzit, tot reuseau sa te binedispuna:
-“In primavara eram intepenit de amandoi genunchii si m-am dus la doctor. M-a examinat o vreme, apoi a spus:
-E ciudat ca va dor ambele picioarele!
-De ce domn` doctor? Ca doar nu sar intr-un picior!”
Se lasa umezeala si odata cu ea o multime de mirosuri se fac simtite pe rau. Padurea transpira arome de frunze moarte si humus iar malurile umede respira a alge si mazga. In timp ce bratele duc mai departe rutina padelatului, mintea surescitata de simturi face surfing printre amintiri. Doua telefoane ne aduc vesti din tara: in amonte, la Targu Mures, Gigi nu rezistase tentatiei acestei zile exceptionale si iesise cu caiacele pe rau, iar Mike nu ratase nici el distractia si incercase o coborare pe apa Sucevei.
Drept in fata, discul soarelui sta sa cada dupa orizont, umpland raul de culoare. Celelalte barci ne-au lasat incet in urma si doar eu si nepotul mai cutreieram pe aici. Incerc sa iau pulsul:
-Care e starea natiunii?
-Bombardata!!!
Tipul e inert. A abandonat padela si se lasa purtat de curent. Incerc sa-mi amintesc pasajele pana la Periam. Daca nu ma tradeaza memoria, la 1-2km urmeaza Semlacul, apoi mai sunt vreo 5km pana la masina. Cu siguranta intram in noapte. Ma intorc sa-l imboldesc sa se apuce de vaslit, cand il vad ca iese la mal. Pentru un pipi, ma gandesc, dar nu, isi fixeaza caiacul pe umar si porneste pe jos in lungul malului. Nu-mi ramane decat sa rad, cu pofta, din toata inima. Unde esti tu Florio, sa-ti vezi omul ajuns la limita? Si asta nu e tot. Dupa nici 50 de metri nici asta nu mai e o solutie si atunci Marcelul meu arunca ambarcatia pe pasune si executa un edec uscat cu o determinare demna de un final mai bun. Cunosc senzatia asta de la turele lungi cu bicicleta cand, cu fundul zdrobit de sa, coboram ca sa mergem pe jos. Caiacul de plastic, pentru care optase, are scaunul format astfel incat nu-ti permite sa schimbi pozitia. Pe termen scurt e OK, dar dupa cateva ore incepe sa te fiarba la foc mic. E momentul sa trag la mal si sa intervin:
-Unde crezi ca ajungi asa? Hai, lasa-mi mie plasticul si ia-o pe Lady Ga Ga in care te poti pune in ce pozitie poftesti.
Il simt ca ar vrea sa riposteze. Desi e lovit in aripa, considera ca, mort-copt, trebuie sa duca plasticul la destinatie, doar ca nu avem timp sa stam dupa el si la un gest mai imperativ cedeaza si urca in Wood Duck:
-Oau! Aici e mai mult loc ca in camera mea.
Tasneste ca la un concurs de viteza, ceea ce imi confirma ca nu atat oboseala, cat anchilozarea, l-a pus pe butuci. Nu-i vorba, e departe de a fi fresh, dar pe moment a depasit blocajul. Sar si eu in caiac si ma grabesc sa-l ajung.
Recunosc locurile din tura de acum doi ani. Am intrat in linie dreapta spre Semlac. Soarele a cazut dincolo de orizont si inserarea a virat in albastru toate culorile. Inafara luminitelor, multe alte semnale inregistrate doar de subconstient tradeaza asezarea. Se aud glasuri ca o parere, caini hamaind, zgomotul atenuat al unui tractor. Apoi mirosul de balega si urina razbatand din cel general, atotcuprinzator, de praf umezit de roua. Ne indreptam spre vest asa ca in fata cerul mai pastreaza o vreme o luminanta remanenta, aproape fosforescenta, dupa care intram in bezna totala si ne ghidam doar dupa cerul de deasupra in care sirul de salcii de pe mal decupeaza o banda pe sub care navigam.
Suntem prea departe de start pentru a spera sa pastram mult cadenta actuala si atunci, pentru a distrage atentia de la durerile din umeri, ma apropiu de Marcel sa-i vorbesc:
-Tocmai discutam pe forum despre anduranta si cineva a avansat idea ca la limita, orice om normal poate vasli 60 de kilometric pe parcursul unei zile.
Marcel nu-mi raspunde, ci doar rade neincrezator. Nu-i vad fata dar précis ar vrea sa-l cunoasca pe tipul cu ideea, sa-i impartaseasca ceva din proaspata experienta. E momentul sa continui:
-Atentie! A spus la limita! Si-atunci, daca e vorba de limita, sa-ti mai destainui un secret: cand nu mai poti, cand simti ca nu mai incape nici macar un centimetru, esti abia la jumate. Stiu, esti in fata unei bariere mentale formidabile, insa daca continui sa actionezi, poti trece in cealalta jumatate, in partea a doua. Poti experimenta foarte simplu ceea ce-ti spun. Nu e vorba sa vaslesti o zi intreaga pentru a ajunge la limita, e suficient sa incerci sa stai nemiscat si in doar cateva minute vei ajunge la prag. Mintea se va simti ca intr-o colivie intr-un trup inert si va inventa 1001 senzatii pentru a te face sa te misti. Un tintar te va intepa de glezna sau o musculita se va plimba pe mana ta, numai ca, daca vei deschide ochii, vei vedea ca nu e nimic, ca senzatia a fost pur mentala, un truc ieftin menit doar sa te puna in miscare.
Noaptea s-a lasat cu intunericul ei profund. Este vital sa nu ne pierdem unul de altul si, atent la zgomotele vaslei, tin aproape de Marcel. E o senzatie de varf aceasta calatorie in orb pe care, fireste, de n-ar fi fost forta imprejurarilor, nu am fi intreprins-o. Imi imaginez ca ceilalti au ajuns deja si cand suna telefonul, Dorin ma intreaba daca suntem OK.
-Suntem bine, venim si noi. Ce reper avem la Periam?
-Niste luminite de la casele de pe mal.
Ma uit in fata si vad luminitele. Nu e o iluzie, chiar sunt. Le comunic ca tocmai ajungem si noi si luand cap compas o lumina albastruie de LED ce s-a aprins providential drept in fata, ajungem la un mal mocirlos unde suntem asteptati de Grasu si de Geza.
Cu aceasta, mult dorita tura de final de an pare sa ia sfarsit. Cu bratele obosite caram ambarcatiile la masina, le urcam pe bare si le fixam in chingi. Ne despartim cu strageri de maini de gazdele noastre si ne gasim refugiul in scaunele moi ale Bagherei. Caldura habitaclului, luminile colorate ale bordului si torsul motorului ne intaresc senzatia ca ne-am intors in universal nostru familiar, unde nimic nu ni se mai poate intampla. Doar Dorin bodogane fara oprire, in timp ce raspunde unui apel telephonic:
-Uite, suna doamna (sotia lui). Las` ca va spun eu. Da mami, venim. Suntem in masina. N-au vrut sa ne oprim la Pecica si ne-a prins noaptea pe drum. Abia acum ne intoarcem. Ce? Lasa-ma ca am intepenit pe scandura aia din canoe. Inca domnul Geza a propus sa ne mai oprim o data dar i-am spus sa continuam, ca daca tragem la mal eu nu mai intru in barca. 4-5 ore/zi e suficient. Nu mai mult. Baietii astia au facut un traseu de 50 de kilometri ca sa scrie pe nu stiu ce forum de pe internet. Ca parca daca scriau 40 de kilometri nu era bine. Musai 50. Cristi cu caiacul lui lat de-o palma putea merge, multam fain, dar toti ceilalti erau paraditi. Nu ziceau nimic, dar i-am vazut eu. Din partea mea puteam vasli toata noaptea, puteam merge pana la Nadlac, dar ce rost avea? Numai asa, sa scriem pe internet? Cica ei au mai facut traseul asta si n-a durat decat 6 ore. 6 ore pe dracu, numai daca iti sta ceasul. No bine mami, gata, venim. Ciao. Pa! No, vedeti mai? V-am spus ca va spun…
Ultima editare:
