Un loc frumos
După cele văzute în cursul incursiunii auto, nu mai aveam stare. Trebuia să cercetez locurile din caiac și m-am hotărât să încep cu Barcăul.
Trebuia să-mi fi dat seama că e un loc fain, după nume. Gigi Tolan îmi spunea că „suplac” vine din maghiarul „szep”, adică frumos, iar „barcău” e o barcă mai mare
Am ajuns pe malul lacului după prânz și am lansat caiacul printre doi pescari care n-au avut nicio obiecție. Deși vremea era frumoasă barometrul interior indica furtună, neliniștindu-mi subconștientul. N-aveam fustița caiacului și nicio haină de schimb, dar nu mi-am făcut sânge rău gândindu-mă că la o adică mă voi putea adăposti sub uriașul acoperiș al viaductului ce traversează lacul.
Știam de pe Google că gura de vărsare a Barcăului e destul de bine centrată față de lac așa că ajuns sub viaduct am luat-o în lungul lui, simțindu-mă printre stâlpii înalți ca într-o catedrală.
Tablierul din beton îmi întorcea chiotele sub formă de ecou, iar pilonii groși se înșirau unul după altul ca niște pereți compacți astfel că mă simțeam într-un veritabil tunel.
Până să ajung în mijlocul lacului și să o iau spre presupusa gură a râului vremea s-a schimbat adeverindu-mi neliniștea interioară. Un cumulo nimbus de toată frumusețea își arunca asupra mea umbra lui de balaur, așa că am rămas la adăpostul viaductului.
Înțeleaptă decizie! În câteva minute s-a pornit o ploaie zdravănă ce a albit peisajul ca o ceață. Buncărul de beton mă proteja perfect față de aversă, însă deriva de vânt mă obliga să vâslesc mereu.
În scurtă vreme din înalt au început să se reverse adevărate cascade de care trebuia să mă țin la distanță. Situația devenise inedită.
Am stat la adăpost aproape o oră, dar n-a fost timp pierdut. Extras trup și suflet din cotidian am început să pulsez în ritmul naturii înconjurătoare. Paradoxal, clocotul din jur mă liniștea, era ca un fel de „încălzire”, de pregătire pentru ce va urma. Treptat, lumea din care veneam a dispărut din gândurile mele, înlocuită de o bucurie aproape sălbatică, fără obiect.
După ploaie am văslit spre coada lacului încercând să localizez printre trestii gura de vărsare a râului. Soarele ce răzbătea în spoturi prin găurile căscate în nori împrumuta culorilor nuanțe și saturații demne de tablourile kitsch.
Am pus cap compas pe un țăruș metalic cu benzi roșu/alb ce părea să jaloneze intrarea pe râu. Deja eram în zona brâurilor de trestie dincolo de care se auzea vacarmul și freamătul păsărilor de baltă: kiri-kiri-kiri, țaaa-țaaaaa, cîrrrr-cîrrrrrr.... Mi-era dor de atmosfera asta de baltă.
Pe lângă țărușul metalic se făcea un canal prin trestii, însă nu ducea nicăieri. Am ieșit din nou la apă deschisă și m-am uitat după sălcii. „Sălciile nu cresc decât pe malul canalelor” îmi spusese un pescar din Deltă. Am luat-o spre coroanele verzi ce se vedeau peste stuf și în scurtă vreme eram pe râu...